CRUCIADELE - O TRAGICĂ ILUZIE!

CRUCIADELE - O TRAGICĂ ILUZIE!

      Cu aproximativ nouă sute de ani în urmă, adică în 1096, era pe punctul de a începe prima cruciadă. Dacă aţi fi trăit atunci în Europa de Vest, aţi fi fost probabil martorul unor masive mişcări de oameni, căruţe, cai şi corăbii. Toate se îndreptau spre Ierusalim, oraşul sfânt, aflat sub stăpânire musulmană încă din secolul al VII-lea.

        Aceasta a fost prima dintre cruciade. Mulţi istorici vorbesc despre opt cruciade importante. Din cauza acestor expediţii, istoria relaţiilor dintre est şi vest a fost marcată de frică. Cruciadele au fost însoţite de masacre şi atrocităţi comise în numele lui Dumnezeu şi al lui Hristos. Ultima cruciadă de proporţii a avut loc după 174 de ani, adică în 1270.

       Cuvântul „cruciadă“ derivă din termenul latin crux, care înseamnă „cruce“. Membrii numeroaselor expediţii şi-au cusut simbolul crucii pe haine.

1. Cauzele:

        Motivul declarat al cruciadelor a fost eliberarea Ierusalimului şi a Mormântului  Sfânt de sub ocupaţia musulmanilor. Cauzele însă au fost mult mai profunde. Cu excepţia câtorva incidente, relaţiile dintre  creştinii din Orientul Mijlociu şi musulmani fuseseră relativ paşnice. Un factor important care a dus la formarea cruciadelor a fost climatul tulbure pe plan politic, economic şi religios care predomina în Europa.

      În secolul al XI-lea, agriculturii i s-au cedat noi teritorii rurale în scopul creşterii producţiei alimentare. Zonele urbane se bucurau de o viaţă nouă. Avea loc şi o creştere demografică. Totuşi, când o foamete i-a adus pe mulţi dintre ţărani într-o stare de sărăcie, mulţi s-au retras la oraşe, unde îi aştepta şomajul şi suferinţa. Au izbucnit adesea proteste.

      În vârful ierarhiei sociale se aflau numeroşi baroni feudali. Aceşti comandanţi militari profesionişti au vrut să profite de golul politic creat de fărâmiţarea Imperiului lui Carol cel Mare şi să-şi sporească posesiunile.

       Biserica de la Roma trecea şi ea printr-o perioadă de tulburări. În 1054 ea a pierdut controlul asupra Bisericii Răsăritene. În plus, mulţi dintre clerici erau acuzaţi de imoralitate şi de amestec în politică.

2. Apelul de la Clermont:

     În acest climat, papa Urban al II-lea a iniţiat prima cruciadă. Potrivit opiniei lui, o intervenţie militară în vederea recuceririi Ierusalimului şi a Palestinei avea să servească unor scopuri multiple. Urma să consolideze unitatea creştinătăţii occidentale şi să reafirme supremaţia Bisericii Romane. Era o ocazie de a rezolva disputele continue dintre clasele superioare. În schimbul unor foloase de natură religioasă şi - mai ales - economică, clasele superioare aveau să-şi folosească experienţa militară în scopul unei cauze „nobile“, devenind aripa armată a bisericii.

     În 27 noiembrie 1095, Urban şi-a lansat apelul la conciliul din Clermont (Franţa). Biserica şi-a zugrăvit în culori sumbre duşmanii, arătând că aceştia meritau pedeapsa divină. Foucher de Chartres, un preot care a participat la prima cruciadă, a afirmat că războiul era necesar pentru apărarea creştinilor orientali de musulmani. Celor care mureau pe drum sau în bătălie li s-a promis iertarea imediată a păcatelor. În felul acesta, lorzii feudali îşi puteau transforma disputele fratricide într-un război „sfânt“ purtat împotriva celor „infideli“. La acest conciliu a răsunat un strigăt care urma să devină motoul primei cruciade: „Dumnezeu o vrea!“

2. Cele două plecări:

        Odată ce ziua plecării a fost fixată, 15 august 1096, papa i-a asigurat de sprijinul său pe lorzii laici, cărora le-a încredinţat operaţiunile militare. Biserica le-a garantat protecţia proprietăţilor lor pe perioada acestei misiuni. Cei înstăriţi, puţini la număr, erau îndemnaţi să finanţeze misiunea prin milostenii.

       Însă unii au plecat înainte de data stabilită. Această gloată era neinstruită şi indisciplinată şi includea femei şi copii. Aceştia erau numiţi pauperes Christi (săracii lui Cristos). Destinaţia lor? Ierusalimul. Ei erau conduşi de agitatori ai gloatelor, dintre care cel mai renumit a fost, probabil, Petru Eremitul, un călugăr care, spre sfârşitul anului 1095, începuse să le predice mulţimilor de oameni.

          Albert de Aix, un cronicar din Evul Mediu, afirmă că, Petru mai călătorise înainte la Ierusalim. Se spunea că într-o noapte el a avut o viziune în care Hristos l-a îndemnat să meargă la patriarhul Ierusalimului, care îi va da o scrisoare de acreditare cu care să se întoarcă în Occident. Albert a spus că visul s-a împlinit, iar după primirea scrisorii, Petru a plecat la Roma, unde l-a întâlnit pe papă. În relatarea sa, Albert amestecă realitatea cu fantezia, numai că presupusele vise, viziuni şi scrisori au fost instrumente puternice de manipulare a maselor.

        Ceata care îl urma pe Petru Eremitul a plecat din Köln în 20 aprilie 1096. Neavând mijloacele necesare pentru călătoria pe mare, pauperes au trebuit să facă faţă îndelungatei călătorii spre Ţara Sfântă pe jos sau în căruţe stricate. Fiindcă în scurt timp au rămas fără mâncare şi fără arme, au început să jefuiască populaţiile locale luate prin surprindere de sosirea acestei indisciplinate mulţimi de „soldaţi ai lui Hristos“.

        Primii cu care au intrat în conflict cruciaţii au fost evreii europeni, acuzaţi că le împrumutaseră bani episcopilor corupţi. Însoţitorii lui Petru Eremitul au comis atrocităţi împotriva evreilor în Rouen şi Köln, oraşul de plecare. Albert de Aix afirmă că, atunci când evreii din Mainz „au văzut că creştinii nu le cruţă nici măcar copilaşii, că nu au milă de nimeni, s-au aruncat ei înşişi asupra fraţilor, soţiilor, mamelor şi surorilor lor şi s-au ucis între ei. Lucrul cel mai cumplit a fost că înseşi mamele le tăiau gâtul bebeluşilor lor sau îi înjunghiau, preferând să-i ucidă cu propriile mâini decât să fie ucişi de armele unor necircumcişi“.

         Episoade asemănătoare s-au repetat şi în călătoria spre Balcani, în drum spre Asia Mică. După ce mulţimea a ajuns la Constantinopol, ca să evite orice repetare a acestor tulburări, împăratul Alexios Comnen a facilitat trecerea acestor pauperes pe ţărmul Asiei. Aici trupele musulmane au masacrat nenumărate femei şi copii, precum şi bolnavi şi vârstnici. Numai câţiva supravieţuitori au reuşit să se întoarcă la Constantinopol.

     Între timp, în vara anului 1096, s-au format armate instruite. În fruntea acestora se aflau conducători de prestigiu ai timpului. Plecarea timpurie şi indisciplina acestor pauperes l-a îngrijorat pe papa Urban, care a luat măsuri ca să ţină sub control deplasarea cruciaţilor spre Orient. Cei aleşi de data aceasta trebuiau să demonstreze că dispuneau de suficiente mijloace de existenţă. Se urmărea reducerea participării femeilor, a copiilor, a persoanelor în vârstă şi a săracilor.

3. Cuceriri şi alte masacre:

       După ce s-au întâlnit la Constantinopol, trupele, baronii şi supravieţuitorii pauperes au început să-şi ducă la îndeplinire obiectivul. Au urmat noi episoade de violenţă, toate în numele lui Dumnezeu. Cronicarul Petrus Tudebodus relatează că, în timpul asediului Antiohiei, după masacrarea duşmanilor, cruciaţii „au aruncat toate cadavrele într-un mormânt comun, iar capetele acestora au fost duse înapoi în tabără ca să se stabilească numărul duşmanilor ucişi, excepţie făcând patru cai încărcaţi cu capete, care au fost trimişi spre ţărmul mării, la ambasadorii emirului Babilonului“.

      În 15 iulie 1099, Ierusalimul a căzut în mâinile cruciaţilor. Raymond de Aguilers relatează: „Spectacolul era oribil. Câţiva dintre duşmani, cei mai norocoşi, fuseseră decapitaţi; alţii au căzut de pe ziduri ciuruiţi de săgeţi; mulţi alţii au fost arşi de flăcări. Pe străzile şi în pieţele oraşului se vedeau mormane de capete, mâini şi picioare“. Dar şi de data aceasta, în numele religiei, cruciaţii au încercat să justifice violenţa.

4. Sfârşitul unei iluzii:

        Victoria a dus la naşterea Regatului Latin al Ierusalimului. Acest regat a avut o viaţă scurtă, din cauza rivalităţii care a izbucnit după puţin timp chiar între lorzii feudali stabiliţi în Orient. Între timp, musulmanii şi-au reorganizat armata. Evident, nu aveau de gând să piardă teritoriul Palestinei.

     Cu trecerea timpului au fost organizate şi alte cruciade, ultima în 1270. Totuşi, din cauza înfrângerilor, mulţi au început să se îndoiască de legitimitatea acestor acţiuni întreprinse în numele religiei. Dacă Dumnezeu ar fi aprobat într-adevăr aceste războaie „sfinte“ - îşi spuneau ei -, cu siguranţă că el i-ar fi favorizat pe cei care pretindeau că acţionează sub binecuvântarea sa. Totuşi, începând din secolul al XIII-lea, avocaţii bisericii au încercat să justifice aceste războaie religioase şi rolul clerului în toate acestea.

       Înflăcărarea care i-a animat pe primii cruciaţi s-a spulberat. Mai mult decât atât, prelungirea războaielor nu ar fi făcut decât să dăuneze intereselor economice ale Occidentului. Astfel, armele s-au întors împotriva duşmanilor din interior ai creştinătăţii europene: arabii din Spania, „ereticii“ şi popoarele păgâne din nordul Europei.

       În 1291, oraşul Acre, ultima fortăreaţă a cruciadei, a fost cucerit de musulmani. Ierusalimul şi Sfântul Mormânt au rămas în mâinile musulmanilor. Pe parcursul a două secole de conflicte, problemele religioase au fost dominate de interese economice şi politice. Istoricul italian Franco Cardini afirmă: „Până la sfârşitul acestei perioade, cruciadele se transformaseră într-o încurcată operaţiune politico-economică, un complex joc al puterii în care erau implicaţi episcopi, abaţi, regi, colectori de danii şi bancheri. În acest joc mormântul lui Iisus nu mai avea nici o importanţă“. Cardini adaugă: „Istoria cruciadelor este istoria celei mai mari greşeli, a celei mai complexe înşelătorii, a celei mai tragice şi, într-un anumit sens, a celei mai ridicole iluzii a întregii creştinătăţi“.

5. Lecţia a fost zadarnică:

       Cruciadele şi eşecul lor ar fi trebuit să ofere o lecţie: lăcomia economică şi dorinţa de supremaţie politică pot duce la fanatism şi masacre. Lecţia însă a fost zadarnică. Dovada constă în numeroasele conflicte care au continuat să păteze cu sânge multe părţi ale planetei. În aceste conflicte, religia slujeşte deseori ca paravan al unor lucruri dezgustătoare.

IISUS - CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA! (prima parte).

IISUS - CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA! (prima parte)

INTRODUCERE:

         Oricine se bucură să primească veşti bune. Şi pentru dumneavoastră şi pentru cei pe care îi iubiţi există o veste bună. Această veste bună se găseşte în Biblie, o carte scrisă cu mulţi, mulți ani în urmă sub îndrumarea Creatorului Universului – Dumnezeu. În aceast comentariu, în mai multe părți, mă voi concentra asupra a patru cărţi biblice care conţin o veste deosebit de bună pentru fiecare dintre noi. Ele poartă numele bărbaţilor pe care Dumnezeu i-a folosit pentru a le scrie – Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Aceste patru cărţi biblice sunt cunoscute de mulţi ca cele patru Evanghelii. Toate patru conţin Evanghelia, sau vestea bună, despre Iisus, şi anume că el este mijlocul folosit de Dumnezeu pentru salvare şi că, în calitate de „Împărat al Împăraților” le va aduce binecuvântări eterne tuturor celor care au credinţă în El (Marcu 10:17, 30;13:13).

DE CE EXISTĂ PATRU EVANGHELII?

       Probabil că vă întrebaţi de ce a inspirat Dumnezeu scrierea a patru cărţi biblice despre viaţa şi învăţăturile lui Iisus. Este în avantajul nostru să avem aceste relatări diferite despre ceea ce a zis şi a făcut Iisus. Să ilustrăm: Imaginaţi-vă că patru bărbaţi stau împrejurul unui învăţător renumit. Bărbatul care stă în faţa învăţătorului este încasator de impozite. Cel aflat la dreapta sa este medic. Bărbatul din stânga sa este pescar şi prieten foarte apropiat al învăţătorului. Iar al patrulea, care stă în spate, este mai tânăr ca ceilalţi. Toţi sunt bărbaţi de încredere şi fiecare are domenii de interes diferite. În plus, se concentrează la aspecte diferite. Dacă fiecare dintre cei patru ar consemna învăţăturile şi activităţile învăţătorului, după toate probabilităţile, scrierile lor ar conţine detalii sau evenimente diferite. Când analizăm cele patru relatări, păstrând în minte perspectivele sau obiectivele diferite ale scriitorilor, ne putem forma o privire de ansamblu despre ce a făcut şi a predat învăţătorul. Această ilustrare ne ajută să înţelegem că este util să avem patru relatări distincte despre viaţa Marelui Învăţător, Iisus. Mergând cu ilustrarea mai departe, încasatorul de impozite li se adresează iudeilor, de aceea, el grupează unele învăţături sau evenimente având în vedere în principal această categorie de cititori. Medicul pune accent pe vindecarea bolnavilor şi a celor cu infirmităţi, omiţând unele detalii consemnate de încasatorul de impozite sau prezentându-le în altă ordine. Prietenul apropiat se axează pe sentimentele şi calităţile învăţătorului. Scrierea tânărului este mai succintă. Însă relatarea fiecăruia dintre cei patru este exactă. Din această ilustrare reiese că, având patru relatări despre viaţa lui Iisus, putem dobândi o cunoştinţă temeinică despre activităţile, învăţăturile şi personalitatea Sa. Este adevărat că oamenii în general spun „Evanghelia după Matei” sau „Evanghelia după Ioan” şi nu este greşit, întrucât fiecare evanghelie conţine „vestea bună despre Iisus Hristos” (Marcu 1:1). Însă, în sens mai larg, există o singură evanghelie, sau veste bună, despre Iisus, pusă la dispoziţia noastră în cele patru relatări.

       Mulţi cercetători ai Cuvântului lui Dumnezeu au comparat şi au armonizat evenimentele şi informaţiile consemnate în Matei, Marcu, Luca şi Ioan. În jurul anului 170 d.H., scriitorul sirian Taţian s-a străduit să facă şi el acest lucru. Admiţând că aceste patru cărţi sunt exacte şi inspirate de Dumnezeu, Taţian a redactat Diatessaronul, o compilaţie în care a armonizat cele patru relatări despre viaţa şi serviciul lui Iisus.

        Comentariul meu se va intitula „Iisus - Calea, Adevărul şi Viaţa”. Va avea acelaşi obiectiv - o prezentare armonizată a celor 4 Evanghelii. Nu voi pretinde niciun moment că, prezentarea mea este exactă! Este una relativă!

CALEA, ADEVĂRUL ŞI VIAŢA:

       Iisus Hristos i-a spus apostolului Toma: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (Ioan 14:6). Iisus este „Calea”. Numai prin El ne putem ruga lui tatălui Ceresc. Mai mult, Iisus este calea prin care putem să ne împăcăm cu Dumnezeu-Tatăl (Ioan 16:23; Romani 5:8). Prin urmare, doar prin El putem fi în relaţii apropiate cu Tatăl. Iisus este „Adevărul”. El a vorbit despre adevăr şi a trăit în armonie cu acesta. Iisus a împlinit multe profeţii, care „prin El au devenit Da/s-au împlinit” (2 Corinteni 1:20; Ioan 1:14). Aceste profeţii ne ajută să înţelegem rolul său esenţial în realizarea scopului lui Dumnezeu (Apocalipsa 19:10). De asemenea, Iisus Hristos este „Viaţa”. Prin răscumpărarea oferită de El – faptul că şi-a dat viaţa perfectă şi şi-a vărsat sângele în folosul nostru – , Iisus a făcut posibil ca noi să obţinem „adevărata viaţă”, adică „viaţa veşnică” (1 Timotei 6:12, 19; Efeseni 1:7; 1 Ioan 1:7). El se va dovedi a fi „Viaţa” mai cuseamă odată cu instaurarea Cerului Nou și Pământului Nou!

     Fiecare dintre noi trebuie să înţeleagă şi să preţuiască rolul lui Iisus în împlinirea scopului lui Dumnezeu. Fie ca şi dumneavoastră să simţiţi bucuria de a învăţa mai multe lucruri despre Iisus, „Calea, Adevărul şi Viaţa”!

1. Două mesaje de la Dumnezeu: 

LUCA 1:5-33

ARHANGHELUL GABRIEL PREZICE NAŞTEREA LUI IOAN BOTEZĂTORUL;

ARHANGHELUL GABRIEL ÎI SPUNE MARIEI DESPRE NAŞTEREA LUI IISUS: 

          Întreaga Biblie poate fi considerată un mesaj de la Dumnezeu. Tatăl nostru ceresc ni l-a transmis pentru instruirea noastră. Să analizăm în continuare două mesaje speciale, transmise cu peste 2 000 de ani în urmă. Cel ce le-a anunţat a fost Gabriel, un arhanghel care „stă înaintea lui Dumnezeu” (Luca 1:19). În ce împrejurări a adus arhanghelul aceste mesaje importante? 

        Este în jurul anului 3 î.H. (posibil chiar 4-5 î.H.). Gabriel îi transmite primul mesaj lui Zaharia, un preot al Domnului care locuieşte în regiunea deluroasă a Iudeii, probabil în apropiere de Ierusalim. El şi soţia lui, Elisabeta, nu mai sunt tineri şi nu au copii. Este rândul lui Zaharia să slujească în calitate de preot la templul lui Dumnezeu din Ierusalim. În timp ce Zaharia se află la templu, Gabriel apare pe neaşteptate lângă altarul pentru tămâie. Fireşte, Zaharia este înspăimântat. Dar arhanghelul îi alungă temerile zicându-i: „Nu te teme, Zaharia, pentru că implorarea ţi-a fost ascultată, iar soţia ta, Elisabeta, îţi va naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Ioan”. De asemenea, Gabriel îi spune că Ioan „va fi mare înaintea Domnului” şi că „îi va pregăti lui Dumnezeu un popor” (Luca 1:13-17). Mesajul arhanghelului i se pare greu de crezut lui Zaharia deoarece el şi soţia lui, Elisabeta, sunt în vârstă. De aceea, Gabriel îi zice: „Nu vei mai putea vorbi şi vei tăcea până în ziua în care vor avea loc aceste lucruri, pentru că n-ai crezut cuvintele mele” (Luca 1:20). Între timp, oamenii de afară se întreabă de ce zăboveşte Zaharia atât de mult în templu. El iese în cele din urmă, dar nu poate să vorbească, ci doar să facă semne cu mâinile. Este limpede că a văzut ceva supranatural în templu. După ce îşi încheie serviciul preoţesc la templu, Zaharia se întoarce acasă. La scurt timp după aceea, Elisabeta rămâne însărcinată. Ea stă acasă cinci luni, izolată de comunitate, aşteptând să nască.

        Apoi, Gabriel se arată a doua oară, de data aceasta unei fecioare, pe nume Maria, care locuieşte la nord de Ierusalim, în Galileea, în oraşul Nazaret. El îi zice Mariei: „Ai găsit favoare la Dumnezeu!”. Îngerul îi spune în continuare: „Iată că vei concepe în pântecele tău şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Iisus. El va fi mare şi va fi numit Fiul Celui Preaînalt. El va domni peste casa lui Iacob pentru totdeauna şi împărăția Sa nu va avea sfârşit” (Luca 1:30-33).

        Cât de privilegiat trebuie să se fi simţit Gabriel pentru că a transmis aceste două mesaje! Cu cât vom citi mai mult despre Ioan şi despre Iisus, cu atât vom înţelege mai bine de ce aceste mesaje transmise din cer sunt foarte importante.

2. Iisus este onorat înainte de a se naşte: 

LUCA 1:34-56

MARIA O VIZITEAZĂ PE ELISABETA, O RUDĂ A SA:

        După ce Gabriel îi spune tinerei Maria că va naşte un fiu care va fi Împărat pentru eternitate, Maria îl întreabă: „Cum se va face aceasta, de vreme ce nu știu de bărbat?” (Luca 1:34). Gabriel îi răspunde: „Duhul Sfânt va veni peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va acoperi cu umbra sa. Astfel, şi cel ce se va naşte va fi numit sfânt, Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1:35). – sublinierile ne aparțin. Probabil pentru a o ajuta pe Maria să accepte mesajul, Gabriel adaugă: „Iată că Elisabeta, ruda ta, a conceput şi ea un fiu la bătrâneţe. Ea, cea numită stearpă, este acum în luna a şasea, pentru că la Dumnezeu niciun cuvânt nu rămâne neîmplinit” (Luca 1:36, 37). Maria acceptă ce i-a spus Gabriel, aşa cum reiese din răspunsul ei: „Iată roaba Domnului! Să mi se facă după cuvintele tale” (Luca 1:38). – de notat, aici, smerenia Mariei, al cărui nume, în ebraică înseamnă „stăpâna, aleasa”, și care, acum își spune „roaba”! După plecarea lui Gabriel, Maria se pregăteşte să meargă în vizită la Elisabeta şi la soţul ei, Zaharia, care locuiesc în apropiere de Ierusalim, în regiunea deluroasă a Iudeii. Din Nazaret, oraşul unde locuieşte Maria, până acolo este cale de trei, patru zile. Maria ajunge, în sfârşit, acasă la Zaharia şi la Elisabeta, ruda sa. După ce Maria intră şi o salută pe Elisabeta, aceasta se umple de Duh Sfânt şi îi spune: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău! Cum de am acest privilegiu, să vină la mine mama Domnului meu? Pentru că iată, când mi-a ajuns la urechi glasul salutului tău, pruncul mi-a săltat în pântece de bucurie” (Luca 1:42-44). La auzul acestor cuvinte, Maria răspunde cu recunoştinţă: „Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul şi sufletul mi s-a umplut de o mare bucurie în Dumnezeu, Salvatorul meu, pentru că El a privit la starea umilă a roabei sale. Fiindcă iată că de acum înainte toate neamurile mă vor numi fericită, pentru că Cel puternic a făcut fapte mari pentru mine”. Este demn de remarcat că, deşi i s-a arătat favoare, Maria îi acordă toată onoarea lui Dumnezeu. Ea spune: „Sfânt este numele său. Din neam în neam îndurarea lui este peste cei care se tem de El” (Luca 1:46-50). Prin cuvinte profetice inspirate, Maria continuă să-l laude pe Dumnezeu: „El a înfăptuit lucrări măreţe cu braţul său, i-a împrăştiat pe cei trufaşi în planurile inimii lor. I-a dat jos de pe tronuri pe cei puternici şi i-a înălţat pe cei de condiţie umilă, i-a săturat cu bunătăţi pe cei flămânzi şi i-a alungat fără nimic pe cei bogaţi. A venit în ajutorul lui Israel, slujitorul său, arătând că-şi aminteşte promisiunea de a avea îndurare pentru totdeauna faţă de Avraam şi sămânţa lui, aşa cum le-a spus strămoşilor noştri” (Luca 1:51-55).

        Maria rămâne cu Elisabeta aproximativ trei luni, fiindu-i, probabil, de ajutor în ultimele săptămâni de sarcină. Ce bine că aceste două femei fidele, care poartă fiecare în pântece un copil cu ajutorul lui Dumnezeu, pot fi împreună în această perioadă din viaţa lor!

        Să remarcăm că lui Iisus i s-a acordat onoare chiar şi înainte de a se naşte. Elisabeta l-a numit „Domnul meu”, iar pruncul din pântecele ei „a săltat de bucurie” când Maria a intrat în casa Elisabetei. Mai târziu însă, alţii îi vor trata diferit pe Maria şi pe copilul ei încă nenăscut‚ aşa cum vom vedea.

3. Se naşte cel care va pregăti calea: 

LUCA 1:57-79

SE NAŞTE IOAN BOTEZĂTORUL ŞI PRIMEŞTE NUMELE HOTĂRÂT DE DUMNEZEU;

ZAHARIA PREZICE ROLUL PE CARE ÎL VA AVEA IOAN: 

         Nu mai este mult şi Elisabeta va naşte. Maria, ruda sa, a stat cu ea trei luni. A sosit timpul ca Maria să-şi ia rămas-bun şi să pornească în lunga călătorie de întoarcere spre casa ei din Nazaret, situat la nord de dealurile Iudeii. Peste aproximativ şase luni va avea şi ea un fiu. La scurt timp după ce Maria pleacă, Elisabeta naşte. Totul decurge bine la naştere, iar Elisabeta şi copilul sunt sănătoşi. Când Elisabeta le arată băieţelul vecinilor şi rudelor ei, aceştia se bucură împreună cu ea. Conform Legii date de Dumnezeu Israelului, în a opta zi de la naştere, un copil de sex bărbătesc trebuie să fie circumcis. Tot atunci primeşte şi un nume (Leviticul 12:2, 3). Unii spun că băiatul ar trebui să se numească Zaharia, după tatăl său. Dar Elisabeta intervine: „Nu, ci se va numi Ioan” (Luca 1:60). Să ne amintim că arhanghelul Gabriel a spus că numele copilului va fi Ioan. Vecinii şi rudele nu sunt de acord, zicând: „Nimeni dintre rudele tale nu poartă acest nume” (Luca 1:61). Prin semne, ei îl întreabă pe Zaharia ce nume vrea să-i pună băiatului. Zaharia cere o tăbliţă şi scrie: „Ioan este numele lui” (Luca 1:63). Atunci, Zaharia îşi recapătă în mod miraculos graiul. Probabil, ne amintim că Zaharia nu a mai putut vorbi deoarece nu a crezut ce a spus Gabriel, şi anume că Elisabeta va avea un fiu. Când Zaharia începe să vorbească, vecinii lui rămân uluiţi şi se întreabă: „Ce va fi copilaşul acesta?” (Luca 1:66). Ei recunosc intervenţia divină în modul în care i se pune lui Ioan numele. Zaharia se umple de Duh Sfânt şi declară: „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, fiindcă şi-a îndreptat atenţia spre poporul său şi i-a adus eliberarea. A ridicat pentru noi un corn de salvare în casa lui David, slujitorul său” (Luca 1:68, 69). Expresia „corn de salvare” se referă la Domnul Iisus, care nu este încă născut. Prin intermediul acestuia, spune Zaharia, „după ce vom fi scăpaţi din mâinile duşmanilor, (Dumnezeu ne va da) privilegiul de a îndeplini fără teamă un serviciu sacru pentru el, cu loialitate şi dreptate înaintea lui, în toate zilele noastre” (Luca 1:74, 75). Zaharia prezice despre fiul său: „Tu, copilaşule, vei fi numit profet al Celui Preaînalt, căci vei merge înaintea Domnului, ca să-i pregăteşti căile, ca să-i dai poporului său vestea salvării prin iertarea păcatelor lor, datorită milostivirii/compasiunii Dumnezeului nostru. Această compasiune va fi ca lumina strălucitoare a zorilor, ca să-i lumineze pe cei ce stau în întuneric şi în umbra morţii, ca să ne îndrume paşii pe calea păcii” (Luca 1:76-79). Cât de încurajatoare este această profeţie! Între timp, Maria‚ care este încă necăsătorită, a ajuns acasă‚ în Nazaret. Ce i se va întâmpla când se va vedea clar că este însărcinată?

4. Maria este însărcinată, dar necăsătorită: 

MATEI 1:18-25 LUCA 1:56

IOSIF AFLĂ CĂ MARIA ESTE ÎNSĂRCINATĂ ;

IOSIF O IA PE MARIA DE SOŢIE: 

           Maria este în luna a patra de sarcină. Aşa cum am văzut, în primele luni de sarcină, ea a fost în vizită la ruda ei, Elisabeta, în regiunea deluroasă a Iudeii, situată la sud de Nazaret. Dar acum Maria s-a întors acasă. În scurt timp se va vedea că este însărcinată. Să ne gândim în ce situaţie delicată se află Maria. Ea este logodită cu un tâmplar din Nazaret, pe nume Iosif. Maria ştie că, potrivit Legii date de Dumnezeu Israelului, o femeie logodită care are relaţii intime cu un alt bărbat este omorâtă cu pietre (Deuteronomul 22:23, 24). Deşi nu a comis imoralitate, probabil că Maria se întreabă cum îi va explica lui Iosif că a rămas însărcinată şi ce se va întâmpla după aceea. Întrucât Maria a fost plecată trei luni, Iosif este, cu siguranţă, nerăbdător să o vadă. Când se întâlnesc, probabil că Maria îi spune lui Iosif despre situaţia ei, încercând să-i explice că a rămas însărcinată prin intermediul Duhului Sfânt. Însă, aşa cum vă puteţi imagina, lui Iosif îi este greu să înţeleagă şi să creadă ce-i zice Maria. Iosif ştie că Maria este o femeie morală şi că are o reputaţie bună. El o iubeşte foarte mult. Dar, în ciuda celor spuse de ea, Iosif se gândeşte că doar un alt bărbat ar fi putut să o lase însărcinată. El nu vrea ca Maria să fie ucisă cu pietre sau să fie făcută de ruşine; de aceea, hotărăşte să divorţeze de ea în secret. Pe timpul acela, cei logodiţi erau consideraţi ca fiind căsătoriţi şi trebuiau să divorţeze pentru a rupe logodna. Mai târziu, Iosif merge la culcare, gândindu-se încă la aceste lucruri. Îngerul Domnului îi apare într-un vis şi-i spune: „Nu te teme s-o iei la tine pe Maria, soţia ta, fiindcă ce s-a conceput în ea este prin Duhul Sfânt. Ea va naşte un fiu şi îi vei pune numele Iisus, căci El îşi va scăpa poporul de păcatele lui” (Matei 1:20, 21). Cât de recunoscător este Iosif când se trezeşte deoarece situaţia s-a clarificat! El face fără întârziere ce i-a spus îngerul, luând-o pe Maria acasă. Acest act public echivalează cu o ceremonie de nuntă, de acum Iosif şi Maria fiind consideraţi un cuplu căsătorit. Câteva luni mai târziu, Iosif şi Maria, care este în ultimele luni de sarcină, trebuie să se pregătească pentru o călătorie spre un loc aflat departe de casa lor din Nazaret. Unde sunt nevoiţi ei să meargă acum, când Maria este aproape gata să nască?

5. Unde şi când s-a născut Iisus? 

LUCA 2:1-20

IISUS SE NAŞTE ÎN BETLEEM;

PĂSTORII MERG SĂ-L VADĂ PE PRUNCUL IISUS: 

        Cezar August, împăratul Imperiului Roman, a dat un decret potrivit căruia toţi supuşii săi trebuie să se înregistreze. Prin urmare, Iosif şi Maria sunt nevoiţi să meargă în oraşul natal al lui Iosif, Betleem, situat la sud de Ierusalim. Mulţi oameni au venit la Betleem ca să se înregistreze. Singurul loc în care Iosif şi Maria găsesc adăpost peste noapte este un grajd, unde sunt ţinuţi măgari şi alte animale. Acolo se naşte Iisus. Maria îl înfaşă şi îl culcă într-o iesle, locul în care se pune hrana pentru animale. Cu siguranţă, Dumnezeu a dirijat lucrurile pentru ca Cezar August să dea decretul referitor la recensământ. Astfel a fost posibil ca Iisus să se nască în Betleem, oraşul natal al regelui David, strămoşul său. Scripturile au prezis cu mult timp în urmă că acesta va fi oraşul în care se va naşte promisul Mesia (Mica 5:2).

        Ce noapte memorabilă! Afară, pe câmp, o lumină puternică străluceşte în jurul unui grup de păstori. Este Slava Domnului! Un înger le spune păstorilor: „Nu vă temeţi, căci iată că vă anunţ vestea bună despre o mare bucurie pe care o va avea tot poporul, fiindcă în oraşul lui David vi s-a născut astăzi un Mântuitor, care este Hristos Domnul. Iată care este semnul pentru voi: veţi găsi un prunc înfăşat şi culcat într-o iesle”. Deodată, îngerului i se alătură mulţi îngeri care spun: „Glorie lui Dumnezeu în înălţimi şi pace pe pământ printre oamenii bunăvoinței!” (Luca 2:10-14). După ce îngerii pleacă, păstorii îşi zic unul altuia: „Să mergem imediat la Betleem şi să vedem ce s-a întâmplat acolo, după cum ne-a spus Domnul” (Luca 2:15). Ei se duc în grabă şi îl găsesc pe micuţul Iisus exact unde le-a spus îngerul Domnului. Când păstorii relatează ce le-a zis îngerul, toţi cei care îi ascultă sunt uluiţi. Maria preţuieşte toate aceste cuvinte şi se gândeşte la ele în inima ei.

      În prezent, mulţi oameni cred că Iisus s-a născut la 25 decembrie. Dar, în zona Betleemului, decembrie este o lună ploioasă şi rece. Uneori, chiar ninge. În acea perioadă a anului este puţin probabil ca păstorii să fi stat noaptea pe câmp cu turmele. De asemenea, este greu de crezut că împăratul roman ar fi cerut unui popor care era gata oricând să se revolte împotriva lui să călătorească zile în şir în plină iarnă pentru recensământ. Din câte se pare, Iisus s-a născut în luna octombrie.

Va urma.

VIAȚA ȘI OPERA MARILOR COMPOZITORI: FREDERIC CHOPIN.

VIAȚA ȘI OPERA MARILOR COMPOZITORI: FREDERIC CHOPIN.

           Frédéric Chopin (poloneză: Fryderyk Franciszek Chopin, uneori Szopen; franceză: Frédéric François Chopin; născut la 1 martie 1810, Żelazowa Wola - decedat la 17 octombrie 1849, Paris) a fost un compozitor polonez de muzică pentru pian în perioada romantismului. Este considerat drept unul dintre cei mai prolifici și influenți compozitori de muzică pentru acest instrument.

1. Biografie:

            Chopin s-a născut în satul Żelazowa Wola, ca fiu al unei poloneze și al unui expatriat francez. Deși considerat un copil minune în țara natală, Chopin pleacă la vârsta de 20 de ani către Paris. În capitala franceză își consolidează reputația ca interpret, profesor și compozitor, adoptând totodată numele de „Frédéric-François”. Trece în neființă la vârsta de 39 de ani cu diagnosticul de tuberculoză pulmonară, întreaga viață fiindu-i măcinată de sănătatea sa precară.

             Pianul se regăsește pe tot parcursul operei sale, de cele mai multe ori purtând chiar un rol exclusiv, iar compozițiile sale sunt considerate culmile repertoriului pentru acest instrument. Deși muzica sa se încadrează în rândul celor mai pretențioase opere în privința tehnicității, stilul lui Chopin iese în evidență prin profunzimea nuanței și a expresivității, și nu doar prin complexitatea tehnică. Cele mai semnificative inovații sub semnătura sa privesc genuri deja existente precum sonata pentru pian, valsul, nocturna și preludiul. În plus, Chopin este primul compozitor clasic occidental care include elemente slave în muzica sa; mazurcile și polonezele sale reprezintă chiar și astăzi baza muzicii clasice naționaliste poloneze.

2. Anii de formare:

            În octombrie 1810, când Frédéric era în vârstă de șapte luni, familia se mută în capitala Varșovia, acolo unde tatăl ocupă un post de profesor de limbă franceză în cadrul unui liceu găzduit de Palatul Saxon. Familia trăiește în domeniul palatului.

           Tănărul Chopin primește prima lecție de pian din partea Ludwikăi, sora sa mai mare. De asemenea, mama asistă la educația sa. Datorită talentului său muzical ușor de remarcat, reputația lui Chopin îi aduce aprecierea de „al doilea Mozart”. La vârsta de șapte ani era deja autorul a două poloneze (Sol minor și Si bemol major), prima dintre acestea fiind publicată în atelierul părintelui Cybulski, directorul unei Școli de Organiști și unul dintre puținii editori de muzică din Polonia.

         Articole despre copilul minune apar în presa din Varșovia, iar „micul Chopin” devine o atracție în cadrul recepțiilor ținute de aristocrația capitalei. Tot în jurul acestei perioade începe să susțină concerte publice de caritate. Se spune că odată întrebat ce consideră că apreciază publicul cel mai tare în privința sa Chopin, în vârstă de șapte ani, ar fi răspuns: „Gulerul cămășii mele”. Prima apariție drept pianist are loc la vârsta de opt ani.

        Sub îndrumarea lui Wojciech Żywny, Chopin ia lecții profesioniste de pian în perioada 1816-1822. Chopin avea să vorbească cu admirație despre profesorul său, deși calitățile tânărului aveau să le depășească cu rapiditate pe cele ale profesorului său. Mai departe, dezvoltarea talentului este supervizată de către Wilhelm Würfel, renumit pianist și profesor al Conservatorului din Varșovia. Acesta îi predă lecții valoroase de orgă, posibil chiar pian, însă la un interval neregulat de timp. Între 1823 și 1826 Chopin frecventează cursurile Liceului din Varșovia, acolo unde își desfășura activitatea tatăl său. 

           Pe 2 noiembrie 1830, Chopin părăsește Varșovia pentru concerte în Europa de Vest, neavând să se mai întoarcă pe meleagurile țării natale. La finele lunii izbucnește Răscoala din Noiembrie și partenerul său de drum, Titus Woyciechowski, se reîntoarce acasă pentru a participa la manifestații. Chopin rămâne la Viena, nerăbdător să afle vești din partea apropiaților săi; vizitează apoi orașele München și Stuttgart (unde află de instaurarea ocupației armatei rusești în Polonia), ajungând până în octombrie 1831 la Paris. 

3. Paris:

          La Paris, Chopin este întâmpinat de către exilați polonezi eminenți, precum și de artiști de marcă precum Heinrich Heine, Alfred de Vigny și Eugène Delacroix. Face cunoștință cu unii dintre cei mai reputați pianiști ai vremii, dintre care Friedrich Kalkbrenner, Muzica lui Chopin era deja apreciată de mulți dintre compozitorii contemporani; printre ei se afla și Robert Schumann care a spus: „Jos pălăria, domnilor! Un geniu”.

          În 1836 Chopin se logodește cu o poloneză în vârstă de șaptesprezece ani, Maria Wodzińska, a cărei mamă a insistat ca logodnica să fie păstrată secretă. 

            Starea de sănătate se va înrăutăți permanent. Se va îmbolnăvi, în cele din urmă, de tuberculoză, din pricina căreia va și muri.

NAȘTEREA LUI IISUS.

NAȘTEREA LUI IISUS

Când timpul pentru prima venire a Mântuitorului sosise, Satan depunea cele mai mari sforțări, spre a învârtoșa inimile poporului iudeu împotriva dovezilor, că Iisus este Mesia. Iudeii deveniseră mândri și lăudăroși. Preoțimea lor se stricase în gradul cel mai înalt. În timp ce preoții își continuau mereu formele și ceremoniile serviciului lor divin și respectau cu strictețe prescripțiile exterioare ale legii, inimile lor erau în altă parte; ei nu se sârguiau după o evlavie personală, și nici după un caracter virtuos. Și cu cât le lipseau mai mult acele calități necesare pentru sfânta lor chemare ca preoți ai Celui Prea Înalt, cu atât mai mare era îndărătnicia, cu care apărau înfățișarea exterioară a evlaviei, a zelului și a rugăciunii. Preoții lor erau fățarnici. Ei iubeau știința lumească și se străduiau după onoarea pe care o dă bogăția. Pentru satisfacerea dorințelor lor ei se foloseau de orice ocazie spre a exploata pe cei nevoiași - și printre aceștia mai cu seamă pe văduve și pe orfani. Ei erau aspri, fără milă și compătimire față de cei săraci și nenorociți. În timp ce se rugau în locurile publice și dădeau de pomană, spre a fi văzuți de oameni, ei mâncau casele văduvelor prin dările grele pe care le impuneau. Sub diferite pretexte pentru a strânge bani pentru tezaurul lui Dumnezeu, ei pretindeau sume mari de la sufletele conștiincioase și mijloacele primite într-un mod atât de necinstit ei le întrebuințau spre folosul lor propriu. În legile, pe care Dumnezeu le dăduse iudeilor, El a avut în vedere cu o grijă deosebită interesele străinilor, sărmanilor, orfanilor și văduvelor. Venitul câmpului din al șaptelea an, în care el rămânea necultivat, era destinat pentru aceștia. Afară de aceasta, la fiecare al treilea an, întrgul popor întrebuința a zecea parte din tot venitul lor pentru scopuri de binefacere - o zecime cu totul deosebită de aceea care era destinată pentru serviciul Sanctuarului. Pentru cei lipsiți se întreținea o casă a săracilor. Dumnezeu intenționa, ca această măsură să fie un mijloc pentru înfrânarea lăcomiei și a zgârceniei. Dărnicia era poruncită ca o datorie religioasă. „Atunci să vină străinul, orfanul și văduva, care vor fi în cetățile tale, și să mănânce și să se sature, pentru că Domnul, Dumnezeul tău să te binecuvânteze în toate lucrările pe care le vei face cu mâinile tale.” (Deuteronom 14, 29). Israeliților le era de asemenea interzis să ia camătă de la frații lor. O nerespectare a acestor prescripții precise era cauza, pentru care Dumnezeu retrăgea binecuvântarea Sa de la Israel. Mai marii preoților, cărturarii și fruntașii impuneau poporului prescripții, datini și ceremonii inutile, ca ordine a lui Dumnezeu, deși ele nu proveneau decât dintr-un izvor pur omenesc. Punctualitatea lor aparentă în respectarea formelor exterioare provenea din dorința de a-și câștiga mare vază înaintea poporului. În timp ce ei prădau zilnic pe Dumnezeu însușindu-și pentru ei darurile închinătorilor Săi, ei doreau totuși să aibă un nume bun pentru râvna și punctualitatea lor în respectarea scrupuloasă a datoriilor religioase. Pretinsul lor respect pentru datini și prescripții era o politică, spre a-și procura bani de la popor și spre a-și satisface propria lor ambiție. Preoții nu aveau mustrări de conștiință, pentru că, sovârșeau cele mai necinstite fapte și chiar crime, pentru a-și împlini intențiile lor. Bărbații, care își însușiseră serviciul de mare preot pe timpul primei veniri a lui Hristos, nu erau puși de Dumnezeu în acea sfântă lucrare. Străduința lor zeloasă după acest post provenea din dorința după putere și mărire. Ei tindeau după o poziție, prin care să domnească și sub aparența evlaviei să poată înșela fără a se teme de a fi descoperiți. Bărbați cu inimi stricate tindeau după această poziție înaltă de mare preot, și o și câștigau adesea prin mituire și ucideri mișelești. Pe acea vreme, iudeii se aflau sub stăpânirea romanilor. Preoții nu mai aveau împuternicirea oficială, de a da sentințe de moarte, căci acest drept era rezervat stăpânitorilor străini; totuși, serviciul de mare preot mai avea încă o mare însemnătate. El nu era numai un sfătuitor și mijlocitor, ci și un judecător, și sentința sa era definitivă. Îmbrăcat în veșmintele sale prețios împodobite, cu pietre scumpe scânteietoare pe pieptărașul său, el avea o înfățișare impozantă, care trezea admirația, respectul, și o sfială sfântă a tuturor adoratorilor sinceri și conștiincioși ai lui Dumnezeu. Marele preot reprezenta pe Hristos într-un mod deosebit. Preoția lui Aaron era însă numai o umbră nedesăvârșită a preoției mărețe a lui Hristos. Fiul lui Dumnezeu avea să fie însă „preot după rânduiala lui Melhisedec”. După această rânduială, preoția nu mai putea fi trecută de la o persoană la alta și Hristos nu mai putea fi înlocuit cu nimeni altul. Datinile și ceremoniile nefolositoare, cu care poporul iudeu își stricase religiea, impuneau poporului dări grele, mai cu seamă claselor sărmane. Și fiindcă gemeau sub jugul romanilor, ei trebuia să plătească și acestora tribut. Iudeilor le era insuportabilă această servitute, și ei așteptau plini de speranță venirea în curând a triumfului poporului lor, pe care avea să-l aducă Mesia, puternicul eliberator prezis prin profeți. Dar vederile lor erau foarte strâmte în această privință. Ei nădăjduiau, că acest Salvator va primi onoruri împărătești și va înfrânge prin puterea armelor pe apăsătorii lor, spre a ocupa apoi tronul lui David. Dacă ei ar fi studiat profețiile cu o adevărată umilință și cu o pricepere spirituală, atunci n-ar fi căzut în marea rătăcire, de a trece cu vederea acele profeții, care vorbesc despre prima Sa venire în înjosire, și a înțelege greșit pe cele care se refereau la venirea Sa în putere și mărire. Dar ei erau mândri și corupți, pătimași după onoruri lumești și năzuind după putere, nu mai aveau nici o pricepere pentru lucrurile sfinte. Din această pricină ei nu erau în stare să facă deosebire între acele profeții care se refereau la prima Sa venire și între acelea, care se refereau la a doua apariție a Sa. Ei așteptau, ca prima Sa apariție să aibă loc cu puterea și mărirea, care după mărturia profeților vor însoți a doua Sa venire. Obiectul dorinței lor ambițioase era o împărăție lumească, care după părerea lor avea să subjuge împărăția romană, și pe ei înșiși să-i facă niște suverani cu o putere nemărginită. Iudeii se lăudaseră cu mândrie înaintea apăsătorilor lor, că nu vor mai sta mult în servitute, ci că împărăția lor va începe în curând cu o mărire și glorie, mult mai mare decât a lui Solomon. Ei așteptau un domn puternic, care să domnească pe tronul lui David și a cărui împărăție avea să dureze pururea. Ideile lor mândre despre venirea lui Mesia nu erau însă în armonie cu profețiile, pe care ei susțineau că le pot tâlcui. Ei erau orbi spirituali și conducători de orbi. Când timpul fu împlinit se știa în Cer, că venirea Mântuitorului în lume va avea loc în curând. Îngerii părăsesc strălucirea lor, spre a fi martorii primirii Sale din partea acelora, pe care El venise să-i binecuvânteze și să-i mântuiască. Știind ce poziție solemnă avusese El în Cer, îngerii se așteptau, ca pe pământ să I se facă o primire cu toate onorurile corespunzătoare caracterului Său nobil și al demnității misiunii Sale. La coborârea lor către pământ ei veniră mai întâi la poporul, pe care Dumnezeu îl deosebise de toate celelalte popoare și îl primise ca pe o proprietate a Sa deosebită. Dar la Iudei nu se observa nici un interes deosebit, nici o așteptare și veghere zeloasă, spre a fi cei dintâi, care să primească pe Mântuitorul și să salute venirea Sa. Îngerii din Cer priveau cu uimire indiferența poporului, cum și neștiința lor cu privire la venirea Prințului Vieții. În templul, care era sfințit prin jertfele aduse zilnic, care simbolizau venirea și moartea Sa, nu se făcea nici o pregătire, pentru a zice bun-venit Mântuitorului lumii. Fariseii continuă a-și rosti pe străzi rugăciunile lor lungi și lipsite de însemnătate, spre a fi auziți de oameni. Îngerii văd pe Iosif și Maria, cum pornesc pe cale către orașul lui David, spre a fi înscriși conform ordinului cezarului August. Ei sunt conduși aci de providența lui Dumnezeu, căci acesta era locul, unde Hristos avea să fie născut potrivit profeției. Ei caută un loc în casele de poposire, dar pentru ei nu mai fu găsit nici un loc, și au fost respinși pretutindeni. Celor bogați și cu vază li se oferise cu bunăvoință găzduire și găsiseră și răcorire, în timp ce acești călători obosiți au fost nevoiți să caute refugiu într-o colibă simplă, care era destinată ca adăpost pentru vite. Aici a fost născut Mântuitorul lumii. Împăratul măririi care umpluse întregul Cer cu admirație și cu podoabă, era culcat într-o iesle. În Cer a fost înconjurat de îngerii cei sfinți; iar pe pământ el sălășluiește într-o iesle cu vitele împreună. O, ce coborâre! Minunați-vă Cerurilor și fi uimit pământule! Și oare acest pruncușor slab și neputincios este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu? Mărirea și maiestatea Sa divină sunt ascunse sub natura Sa omenească, și totuși îngerii anunță venirea Sa. În timp ce mai marii pământului nu știu nimic despre aceasta, vestea îmbucurătoare despre nașterea Sa este dusă cu strigăte de bucurie către locuințele cerești. Fariseii cei mândrii și cărturarii cu ceremoniile lor de o sfințenie aparentă și cu pretinsul lor zel pentru lege, nu știu nimic despre copilul din Betleem. Cu toată știința și înțelepciunea lor lăudăroasă în explicarea legii și a profeților, ei nu știu totuși nimic despre felul venirii Sale. Ei aleargă după metodele cele mai cu succes, pentru a-și dobândi bogăția și onorurile lumești, iar în privința descoperirii lui Mesia sunt cu totul nepregătiți. Deoarece nimeni dintre fiii oamenilor nu vestește venirea Sa, trebuie să aducă îngerii la îndeplinire aceea, ce mai întâi oamenilor le fusese dată ocazia să facă, ca un privilegiu onorabil. Dar îngerii însărcinați să ducă vestea îmbucurătoare sunt trimiși mai întâi la niște păstori simpli și nu la Iudeii cei învățați, care pretindeau a fi tâlcuitorii profețiilor și ale căror inimi nu erau accesibile pentru aceasta. „În ținutul acela erau niște păstori, care stăteau afară în câmp și făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Și iată că un înger al Domnului s-a înfățișat înaintea lor, și slava Domnului a strălucit împrejurul lor. Ei s-au înfricoșat foarte tare.” Luca 2, 8-9. Niște păstori simpli care își pășteau oile noaptea, sunt acei care aud cu bucurie vestea îngerilor. Deodată Cerul este luminat de strălucirea Domnului. Păstorii se înspăimântă; ei nu pot distinge imediat miliardele de îngeri, care sunt adunați pe Cer, și nu știu nimic despre cauza acestui fenomen grandios. Strălucirea cetelor cerești luminează întreaga împrejurime. În timp ce păstorii sunt plini de spaimă, îngerul Domnului li se arată și le liniștește teama, zicându-le: „Nu vă temeți că vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul. Iată semnul, după care-L veți cunoaște: veți găsi un prunc înfășat în scutece și culcat într-o iesle. Și deodată, împreună cu îngerul s-a unit o mulțime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu și zicând: Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, și pace pe pământ între oamenii plăcuți Lui.” Luca 2, 10-14. Consternarea și spaima făcu loc bucuriei. Măreția strălucitoare, care însoțea oștile cerești, nu ar fi putut să fie suportată de păstorii veghetori, dacă ea ar fi venit deodată pe neașteptate asupra lor. De aceea le apăru mai întâi un înger, spre a le risipi teama, a le face cunoscut misiunea sa și a-i pregăti pentru o măreție mai mare a oștilor cerești. Păstorii au fost umpluți de bucurie pentru acea veste bună, și după ce strălucirea dispăru și îngerii se înapoiară iarăși la Cer, ei alergară ca să caute pe Mântuitorul de curând născut. Ei Îl găsiră, așa după cum li se mărturisise de către solii cerești, înfășat în scutece și culcat într-o iesle strâmtă. Aceste evenimente care s-au petrecut în fața lor au făcut o impresie nespusă asupra sufletelor și inimilor lor, și au fost umpluți cu uimire, iubire și recunoștință pentru marea coborâre a lui Dumnezeu față de oameni, de a trimite pe Fiul Său în lume. Ei au răspândit pretutindeni vestea îmbucurătoare, au istorisit în orice loc despre măreția minunată pe care au văzut-o și despre cântările de laudă ale oștirilor cerești. Conducătorii iudeilor s-au despărțit atât de mult de Dumnezeu prin faptele lor nelegiuite, încât îngerii nu le puteau vesti solia despre nașterea Mântuitorului. Dumnezeu alese pe magii (învățații) din Răsărit, spre a atrage atenția poporului asupra apariției Fiului Său. „După ce S-a născut Iisus în Betleemul din Iudea, în zilele împăratului Irod, iată că au venit niște magi din Răsărit la Ierusalim, și au întrebat: Unde este Împăratul de curând născut al iudeilor? Fiindcă I-am văzut steaua în Răsărit, și am venit să ne închinăm Lui.” Matei 2, 1-2. Acești bărbați nu erau iudei, dar ei așteptau pe Mesia cel făgăduit. Ei cercetaseră în profeții; și știau că timpul s-a apropiat, când Iisus avea să vină, și ei vegheau cu îngrijire ca să vadă un semn al acestui mare eveniment, pentru ca să fie printre cei dintâi, care să salute și să se închine noului Împărat ceresc de curând născut. Acești magi erau filosofi și studiaseră operele lui Dumnezeu în natură. În minunile cerului, în splendoarea soarelui, a lunii și a stelelor, ei au recunoscut degetul Creatorului. Ei nu erau închinători la idoli ci trăiau după lumina slabă, pe care ei o primiseră. Acești bărbați erau priviți ca păgâni de către Iudei, dar în ochii lui Dumnezeu ei erau mai curați decât iudeii, care au fost binecuvântați cu mai multă lumină și care se lăudau că ar avea o mai mare cunoștință, dar care nu trăiau conform luminii pe care le-o dăduse Dumnezeu. Magii au văzut Cerul luminat de mărirea, care a înconjurat oștile cerești la vestirea primei veniri a lui Hristos. După întoarcerea îngerilor la Cer a apărut o stea luminoasă care a rămas pe Cer. Acest fenomen supranatural al acelei stele mari și strălucitoare, pe care ei nu l-au mai văzut niciodată până atunci, și care atârna ca un semn pe cer trezi atenția magilor. Ei nu se bucurau de privilegiul de care s-au împărtășit păstorii, și anume ca să audă vestirea nașterii Mântuitorului; dar Duhul lui Dumnezeu îi mișcă, ca să pornească în cercetarea acestui vizitator ceresc al unei lumi căzute. Ei își îndreptară pașii într-acolo, unde părea că duce steaua. Când se apropiară de Ierusalim, steaua a fost ascunsă într-o întunecime și nu i-a condus mai departe. Ei gândeau că un astfel de eveniment atât de mare ca venirea lui Mesia nu putea fi ascuns față de Iudei, și începură a face cercetări în jurul sfintei cetăți. Magii rămân însă uimiți că nu găsesc aici nici un interes deosebit pentru venirea Celui Făgăduit. Ei se tem că poate n-au citit bine profețiile. Nesiguranța puse stăpânire pe sufletele lor și devin foarte îngrijorați. Ei aud pe preoți repetându-și prescripțiile lor, tâlcuind legea și lăudând religia și evlavia lor. Ei aud pe de altă parte cum Romanii și Grecii erau caracterizați ca păgâni. Ei văd, cum preoții indică la prescripțiile de amintire puse pe frunte și pe mână și pe poalele veșmintelor lor, ca dovadă că sunt supuși legilor și prescripțiilor divine. În cele din urmă magii părăsesc Ierusalimul mai puțin încrezători ca la intrarea într-însul. Ei se miră că iudeii nu au mai mult interes și bucurie pentru marele eveniment al venirii lui Hristos. Ca și iudeii de pe acea vreme, tot astfel și creștinii din zilele noastre nutresc speranțe mari pentru viitor. Iudeii priveau înainte la împărăția vremelnică și triumfătoare a lui Mesia în Ierusalim. Tot astfel și creștinii din vremea noastră așteaptă prosperitatea bisericii prin convertirea lumii și o viețuire în desfătare într-un mileniu pământesc. Prima venire a lui Hristos era cel mai mare eveniment, care a avut loc vreodată de la creația lumii. Dar în timp ce nașterea Mântuitorului producea bucurie îngerilor din Cer, împăraților pământului nu le era binevenită. Magii au făcut cunoscut scopul călătoriei lor la Ierusalim declarând, că ei caută pe Iisus, Împăratul iudeilor, pe a cărui stea ei au văzut-o în răsărit, și că au venit să I se închine. Din cauza aceasta orașul este provocat la o mare agitație. Vestea a fost dusă repede la împăratul Irod, care a devenit foarte tulburat prin aceasta. Bănuiala și invidia sa a fost trezite, iar inima sa nelegiuită a făurit planuri rele pentru viitor. În timp ce iudeii arătau o mare nepăsare față de cele raportate de magi, Irod a dat pe față un mare interes și a fost foarte tulburat. El a chemat la el pe mai marii preoților și pe cărturari și le-a poruncit să cerceteze cu îngrijire în profeții și să-i raporteze, unde va trebui să se nască Împăratul lor. Indiferența lor nepăsătoare și neștiința lor bătătoare la ochi, când cercetau în cărți după cuvintele profetice au făcut pe rege să se înfurie. El se temea, că ei ar intenționa să ascundă în fața lui faptele pozitive cu privire la nașterea lui Mesia, și de aceea le porunci mai cu asprime ca să facă cercetări mai amănunțite cu privire la Împăratul lor așteptat: „A adunat pe toți preoții cei mai de seamă și pe cărturarii norodului, și a căutat să afle de la ei unde trebuia să Se nască Hristosul. În Betleemul din Iudea, i-au răspuns ei, căci iată ce a fost scris prin prorocul: Și tu Betleeme, țara lui Iuda, nu ești nici de cum cea mai neînsemnată dintre căpeteniile lui Iuda; căci din tine va ieși o Căpetenie, care va fi Păstorul poporului Meu Israel.” Matei 2, 4-6. Irod a primit pe acești străini din răsărit cu un respect aparent, dar menționarea de către ei a nașterii unui Împărat, care avea să domnească în Ierusalim, trezi invidia și ura sa contra pruncului, care - după cum gândea el - avea să devină rivalul său și care avea să-i îndepărteze de la tron atât pe el cât și pe urmașii săi. O furie diabolică se aprinse în inima lui, și se hotărî să piardă pe acest prunc de curând născut. Dar la înfățișare el se arătă liniștit și, într-o consfătuire secretă cu magii, se interesă de timpul exact, când apăruse steaua. El se prefăcea a primi cu bucurie vestea despre nașterea lui Hristos și rugă pe magi, să-l pună în cunoștință despre tot ce ei aveau să afle în această privință, așa ca și el să poată fi printre cei dintâi care să-i dea onoare. Magii nu erau în stare să citească inima tiranului, dar Dumnezeu nu putea fi înșelat prin fățărnicia purtării sale. Puterea lui Dumnezeu avea să apere și să păzească pe Mântuitorul scump, de curând născut față de planurile infernale ale lui Satan, până ce misiunea Sa avea să fie împlinită pe pământ. După ce magii au părăsit Ierusalimul, spre marea lor bucurie, au văzut iarăși steaua lor conducătoare pe Cer, și au fost conduși astfel la locul de naștere al Mântuitorului. „Au intrat în casă și au văzut Pruncul cu Maria, mama Lui, s-au aruncat cu fața la pământ, și I s-au închinat; apoi și-au deschis visteriile, și I-au adus daruri: aur, tămâie și smirnă.” Matei 2, 11. Magii nu au găsit nici o gardă împărătească, care să le împiedice intrarea la Mântuitorul. Mai marii pământului nu așteptau venirea Sa. Nicio mulțime nu se afla acolo, care să aștepte cu încordare ca să primească cu omagii mulțumitoare pe Prințul Vieții. După îndeplinirea misiunii lor, magii s-au gândit să se întoarcă înapoi ca să ducă lui Irod vestea îmbucurătoare despre mersul călătoriei lor. Dar Dumnezeu le-a trimis prin îngerul Său, într-o viziune de noapte, solia, de a nu se mai întoarce pe la Irod. Ei au dat ascultare poruncii cerești și s-au înapoiat pe o altă cale în țara lor. „După ce au plecat magii, un înger al Domnului se arătă în vis lui Iosif, și-i zise: Scoală-te, ia Pruncul și pe mama Lui, fugi în Egipt, și rămâi acolo până îți voi spune eu; căci Irod are să caute Pruncul, ca să-L omoare. Iosif s-a sculat, a luat pruncul și pe mama lui, noaptea, și a plecat în Egipt.” Matei 2, 13-14. Irod aștepta cu îngrijorare reîntoarcerea magilor; căci era nerăbdător în hotărârea sa, de a înlătura din cale pe Regele lui Israel. Acest monarh credea că Hristos avea să domnească peste o împărăție lumească, și el se împotrivea cu toată puterea urmării la tron a unui rege iudaic. Mai marii preoților și cărturarii, care susțineau că înțeleg Scripturile, atrăgeau adesea atenția poporului asupra profețiilor care se refereau la revenirea lui Hristos cu putere și mărire mare, când avea să ridice orice domnie și să împărățească peste tot pământul. Ei au susținut într-un mod dornic de revanșă și lăudăros, că Hristos ar fi un domn pământesc, și că orice împărăție și popor avea să se plece în supunere înaintea Lui. Ei nu au studiat profețiile cu singura dorință de a preamări pe Dumnezeu sau de a-și aduce viața lor în de acord cu înalta linie de conduită arătată de profeți. Ei cercetaseră scripturile ca să găsească profeții vechi, prin a căror tâlcuire ei să poată fi în stare în vreun chip oarecare, să-și susțină mândria lor deșartă și să arate poporului, cu cât dispreț privește Dumnezeu toate celelalte popoare afară de etnia iudaică. Ei declarau că puterea și autoritatea străină, căreia ei erau atunci constrânși să i se supună și s-o respecte, va lua sfârșit în curând; căci Mesia va ocupa tronul lui David, și va recâștiga prin puterea armelor libertatea și întâietatea lor de altădată. Priceperea iudeilor era întunecată, și le lipsea lumina cea adevărată. Ei tâlcuiau profețiile după propria lor concepție sucită. Satan îi ducea la prăpastie. Totuși Irod era hotărât să zădărnicească intențiile Iudeilor, nimicind pe Hristos, îndată ce ar da de El. După ce a așteptat mult timp în zadar reîntoarcerea magilor cu informații, s-a temut că intențiile sale ar putea fi zădărnicite. Nu cumva acei bărbați au ghicit fapta infernală pe care el și-o pusese în gând și să-l fi ocolit în mod intenționat? Aceasta el o privea ca pe o înfruntare și ocară. Nerăbdarea, invidia și ura sa creșteau; Satan îl ațâța mereu, ca să-și împlinească intenția sa printr-o faptă de foarte mare cruzime. Pentru că nu reușise să-și aducă la îndeplinire intenția lui ucigașe, prin prefăcătorie și viclenie, el voia acum ca să umple cu groază inimile tuturor iudeilor, făcând uz de puterea și autoritatea sa. Trebuia să le arate printr-un exemplu, ce-l așteaptă pe regele lor, în cazul că ei ar încerca să-l ridice pe tron în Ierusalim. Aici i se oferise o ocazie de a da Iudeilor o lovitură atât de mare, încât să renunțe la planurile lor ambițioase - despre o împărăție independentă, care să cuprindă întreaga lume cu strălucirea ei. Irod a dat poruncă unui detașament de soldați - ale căror inimi se împietriseră prin crime, război și vărsări de sânge - ca să meargă la Betleem și în împrejurimile sale, și să omoare pe toți copiii, de la doi ani în jos. Prin această faptă tirană el urmărea un scop îndoit, întâi ca să-și arate puterea și autoritatea sa asupra poporului Iudeu, și al doilea, ca să aducă la tăcere lauda lor cu privire la regele lor, și apoi să-și întărească și mai mult puterea sa proprie, prin omorârea Fiului împărătesc de care el se temea și pe care Îl invidia. Ordinul său nemilos fu executat. Sabia soldaților lipsiți de orice simțământ uman a adus pierzare în toate părțile. Groaza și jalea părinților era de nedescris. Glumele și injuriile brutale ale soldaților fură întrecute de strigătele de jale ale mamelor prădate, când își strângeau la piept pruncușorii lor muribunzi și implorau Cerul pentru răzbunare contra tiranului rege. Acest blestem înfiorător a fost îngăduit de Dumnezeu, pentru a umili mândria poporului iudaic. Nelegiuirea lor era atât de mare, încât Dumnezeu lăsă să vină asupra lor această pedeapsă prin tiranul Irod. Dacă ei, în loc să fie lăudăroși și ambițioși, ar fi fost curați, sinceri și modești în obiceiurile lor, atunci Dumnezeu i-ar fi scutit de o astfel de umilire și strâmtorare din partea vrăjmașilor lor. Dacă acest popor ar fi umblat întreg și credincios înaintea Lui, atunci El ar fi făcut ca furia regelui contra lor să fie nevătămătoare. Dar așa El nu putea să intervină pentru ei într-un mod deosebit, pentru că faptele lor erau urâciune înaintea Lui. Iudeii ațâțaseră invidia și ura lui Irod contra lui Hristos prin tâlcuirile lor false a profețiilor. Ei înfățișau pe Hristos și misiunea Sa pe pământ într-o lumină cu totul falsă. Ambiția lor înfumurată și laudele lor trufașe nu-și ajunseseră însă scopul intenționat la început de către Satan - adică uciderea lui Mesia cel de curând născut - ci se întoarse asupra capului lor, umplând casele lor cu jale. Într-o viziune profetică, Ieremia strigă: „Un țipăt se aude la Rama, plângeri și lacrimi amare: Rahela își plânge copiii; și nu vrea să se mângâie pentru copiii ei, căci nu mai sunt!” Ieremia 31, 15. Irod nu mai supraviețui mult timp la această faptă firească. El trebui să cedeze în fața unei puteri, cu care el nu se putea măsura și muri de o moarte îngrozitoare. După ce Irod a fost șters de pe pământ, Iosif a fost avertizat de către îngerii lui Dumnezeu să se întoarcă înapoi în pământul lui Israel. El dorea să se așeze în Betleemul din Iudea; dar când auzi că Arhelau din Iudea era rege în locul tatălui său, se temu că intenția tatălui său de a ucide pe Hristos, ar putea fi adusă la îndeplinire de fiul său. Iosif fiind în nedumerire și neștiind unde să găsească un loc sigur, Domnul alese iarăși pentru dânsul prin îngerul Său. „A venit acolo și a locuit într-o cetate, numită Nazaret, ca să se împlinească ce fusese vestit prin proroci: că El va fi chemat Nazarinean.” Matei 1, 23. Aceasta a fost primirea care s-a făcut Mântuitorului, când a venit în această lume pierdută. El a părăsit patria Sa cerească, maiestatea Sa, și înalta Sa autoritate, și a luat asupră-Și firea omenească, pentru ca să salveze neamul căzut. Domnul arată oamenilor marea onoare, de a trimite pe propriul Său Fiu în corp omenesc pe acest pământ. Și totuși ei n-au dat mărire lui Dumnezeu, pentru că n-au voit să primească pe Hristos în inimile lor. Se părea ca și când pentru copilul Iisus nu avea să existe pace și nici siguranță pe pământ. El, care venise să dea oamenilor viață, nu întâmpină decât insultă, ură și maltratare tocmai de la acei, pe care El voia să-i facă fericiți. Dumnezeu nu putea încredința pe Fiul Său iubit oamenilor, nici chiar în timpul când Își îndeplinea buna Sa lucrare pentru răscumpărarea lor și în cele din urmă ridicarea lor până la propriul Său tron. El a trimis îngeri care să slujească Salvatorului și să-I apere viața, până ce misiunea Sa de pe pământ avea să fie împlinită, și El avea să fie omorât tocmai de mâinile acelor oameni, la care El venise ca să-i mântuiască.