NAȘTEREA LUI IISUS.

NAȘTEREA LUI IISUS

Când timpul pentru prima venire a Mântuitorului sosise, Satan depunea cele mai mari sforțări, spre a învârtoșa inimile poporului iudeu împotriva dovezilor, că Iisus este Mesia. Iudeii deveniseră mândri și lăudăroși. Preoțimea lor se stricase în gradul cel mai înalt. În timp ce preoții își continuau mereu formele și ceremoniile serviciului lor divin și respectau cu strictețe prescripțiile exterioare ale legii, inimile lor erau în altă parte; ei nu se sârguiau după o evlavie personală, și nici după un caracter virtuos. Și cu cât le lipseau mai mult acele calități necesare pentru sfânta lor chemare ca preoți ai Celui Prea Înalt, cu atât mai mare era îndărătnicia, cu care apărau înfățișarea exterioară a evlaviei, a zelului și a rugăciunii. Preoții lor erau fățarnici. Ei iubeau știința lumească și se străduiau după onoarea pe care o dă bogăția. Pentru satisfacerea dorințelor lor ei se foloseau de orice ocazie spre a exploata pe cei nevoiași - și printre aceștia mai cu seamă pe văduve și pe orfani. Ei erau aspri, fără milă și compătimire față de cei săraci și nenorociți. În timp ce se rugau în locurile publice și dădeau de pomană, spre a fi văzuți de oameni, ei mâncau casele văduvelor prin dările grele pe care le impuneau. Sub diferite pretexte pentru a strânge bani pentru tezaurul lui Dumnezeu, ei pretindeau sume mari de la sufletele conștiincioase și mijloacele primite într-un mod atât de necinstit ei le întrebuințau spre folosul lor propriu. În legile, pe care Dumnezeu le dăduse iudeilor, El a avut în vedere cu o grijă deosebită interesele străinilor, sărmanilor, orfanilor și văduvelor. Venitul câmpului din al șaptelea an, în care el rămânea necultivat, era destinat pentru aceștia. Afară de aceasta, la fiecare al treilea an, întrgul popor întrebuința a zecea parte din tot venitul lor pentru scopuri de binefacere - o zecime cu totul deosebită de aceea care era destinată pentru serviciul Sanctuarului. Pentru cei lipsiți se întreținea o casă a săracilor. Dumnezeu intenționa, ca această măsură să fie un mijloc pentru înfrânarea lăcomiei și a zgârceniei. Dărnicia era poruncită ca o datorie religioasă. „Atunci să vină străinul, orfanul și văduva, care vor fi în cetățile tale, și să mănânce și să se sature, pentru că Domnul, Dumnezeul tău să te binecuvânteze în toate lucrările pe care le vei face cu mâinile tale.” (Deuteronom 14, 29). Israeliților le era de asemenea interzis să ia camătă de la frații lor. O nerespectare a acestor prescripții precise era cauza, pentru care Dumnezeu retrăgea binecuvântarea Sa de la Israel. Mai marii preoților, cărturarii și fruntașii impuneau poporului prescripții, datini și ceremonii inutile, ca ordine a lui Dumnezeu, deși ele nu proveneau decât dintr-un izvor pur omenesc. Punctualitatea lor aparentă în respectarea formelor exterioare provenea din dorința de a-și câștiga mare vază înaintea poporului. În timp ce ei prădau zilnic pe Dumnezeu însușindu-și pentru ei darurile închinătorilor Săi, ei doreau totuși să aibă un nume bun pentru râvna și punctualitatea lor în respectarea scrupuloasă a datoriilor religioase. Pretinsul lor respect pentru datini și prescripții era o politică, spre a-și procura bani de la popor și spre a-și satisface propria lor ambiție. Preoții nu aveau mustrări de conștiință, pentru că, sovârșeau cele mai necinstite fapte și chiar crime, pentru a-și împlini intențiile lor. Bărbații, care își însușiseră serviciul de mare preot pe timpul primei veniri a lui Hristos, nu erau puși de Dumnezeu în acea sfântă lucrare. Străduința lor zeloasă după acest post provenea din dorința după putere și mărire. Ei tindeau după o poziție, prin care să domnească și sub aparența evlaviei să poată înșela fără a se teme de a fi descoperiți. Bărbați cu inimi stricate tindeau după această poziție înaltă de mare preot, și o și câștigau adesea prin mituire și ucideri mișelești. Pe acea vreme, iudeii se aflau sub stăpânirea romanilor. Preoții nu mai aveau împuternicirea oficială, de a da sentințe de moarte, căci acest drept era rezervat stăpânitorilor străini; totuși, serviciul de mare preot mai avea încă o mare însemnătate. El nu era numai un sfătuitor și mijlocitor, ci și un judecător, și sentința sa era definitivă. Îmbrăcat în veșmintele sale prețios împodobite, cu pietre scumpe scânteietoare pe pieptărașul său, el avea o înfățișare impozantă, care trezea admirația, respectul, și o sfială sfântă a tuturor adoratorilor sinceri și conștiincioși ai lui Dumnezeu. Marele preot reprezenta pe Hristos într-un mod deosebit. Preoția lui Aaron era însă numai o umbră nedesăvârșită a preoției mărețe a lui Hristos. Fiul lui Dumnezeu avea să fie însă „preot după rânduiala lui Melhisedec”. După această rânduială, preoția nu mai putea fi trecută de la o persoană la alta și Hristos nu mai putea fi înlocuit cu nimeni altul. Datinile și ceremoniile nefolositoare, cu care poporul iudeu își stricase religiea, impuneau poporului dări grele, mai cu seamă claselor sărmane. Și fiindcă gemeau sub jugul romanilor, ei trebuia să plătească și acestora tribut. Iudeilor le era insuportabilă această servitute, și ei așteptau plini de speranță venirea în curând a triumfului poporului lor, pe care avea să-l aducă Mesia, puternicul eliberator prezis prin profeți. Dar vederile lor erau foarte strâmte în această privință. Ei nădăjduiau, că acest Salvator va primi onoruri împărătești și va înfrânge prin puterea armelor pe apăsătorii lor, spre a ocupa apoi tronul lui David. Dacă ei ar fi studiat profețiile cu o adevărată umilință și cu o pricepere spirituală, atunci n-ar fi căzut în marea rătăcire, de a trece cu vederea acele profeții, care vorbesc despre prima Sa venire în înjosire, și a înțelege greșit pe cele care se refereau la venirea Sa în putere și mărire. Dar ei erau mândri și corupți, pătimași după onoruri lumești și năzuind după putere, nu mai aveau nici o pricepere pentru lucrurile sfinte. Din această pricină ei nu erau în stare să facă deosebire între acele profeții care se refereau la prima Sa venire și între acelea, care se refereau la a doua apariție a Sa. Ei așteptau, ca prima Sa apariție să aibă loc cu puterea și mărirea, care după mărturia profeților vor însoți a doua Sa venire. Obiectul dorinței lor ambițioase era o împărăție lumească, care după părerea lor avea să subjuge împărăția romană, și pe ei înșiși să-i facă niște suverani cu o putere nemărginită. Iudeii se lăudaseră cu mândrie înaintea apăsătorilor lor, că nu vor mai sta mult în servitute, ci că împărăția lor va începe în curând cu o mărire și glorie, mult mai mare decât a lui Solomon. Ei așteptau un domn puternic, care să domnească pe tronul lui David și a cărui împărăție avea să dureze pururea. Ideile lor mândre despre venirea lui Mesia nu erau însă în armonie cu profețiile, pe care ei susțineau că le pot tâlcui. Ei erau orbi spirituali și conducători de orbi. Când timpul fu împlinit se știa în Cer, că venirea Mântuitorului în lume va avea loc în curând. Îngerii părăsesc strălucirea lor, spre a fi martorii primirii Sale din partea acelora, pe care El venise să-i binecuvânteze și să-i mântuiască. Știind ce poziție solemnă avusese El în Cer, îngerii se așteptau, ca pe pământ să I se facă o primire cu toate onorurile corespunzătoare caracterului Său nobil și al demnității misiunii Sale. La coborârea lor către pământ ei veniră mai întâi la poporul, pe care Dumnezeu îl deosebise de toate celelalte popoare și îl primise ca pe o proprietate a Sa deosebită. Dar la Iudei nu se observa nici un interes deosebit, nici o așteptare și veghere zeloasă, spre a fi cei dintâi, care să primească pe Mântuitorul și să salute venirea Sa. Îngerii din Cer priveau cu uimire indiferența poporului, cum și neștiința lor cu privire la venirea Prințului Vieții. În templul, care era sfințit prin jertfele aduse zilnic, care simbolizau venirea și moartea Sa, nu se făcea nici o pregătire, pentru a zice bun-venit Mântuitorului lumii. Fariseii continuă a-și rosti pe străzi rugăciunile lor lungi și lipsite de însemnătate, spre a fi auziți de oameni. Îngerii văd pe Iosif și Maria, cum pornesc pe cale către orașul lui David, spre a fi înscriși conform ordinului cezarului August. Ei sunt conduși aci de providența lui Dumnezeu, căci acesta era locul, unde Hristos avea să fie născut potrivit profeției. Ei caută un loc în casele de poposire, dar pentru ei nu mai fu găsit nici un loc, și au fost respinși pretutindeni. Celor bogați și cu vază li se oferise cu bunăvoință găzduire și găsiseră și răcorire, în timp ce acești călători obosiți au fost nevoiți să caute refugiu într-o colibă simplă, care era destinată ca adăpost pentru vite. Aici a fost născut Mântuitorul lumii. Împăratul măririi care umpluse întregul Cer cu admirație și cu podoabă, era culcat într-o iesle. În Cer a fost înconjurat de îngerii cei sfinți; iar pe pământ el sălășluiește într-o iesle cu vitele împreună. O, ce coborâre! Minunați-vă Cerurilor și fi uimit pământule! Și oare acest pruncușor slab și neputincios este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu? Mărirea și maiestatea Sa divină sunt ascunse sub natura Sa omenească, și totuși îngerii anunță venirea Sa. În timp ce mai marii pământului nu știu nimic despre aceasta, vestea îmbucurătoare despre nașterea Sa este dusă cu strigăte de bucurie către locuințele cerești. Fariseii cei mândrii și cărturarii cu ceremoniile lor de o sfințenie aparentă și cu pretinsul lor zel pentru lege, nu știu nimic despre copilul din Betleem. Cu toată știința și înțelepciunea lor lăudăroasă în explicarea legii și a profeților, ei nu știu totuși nimic despre felul venirii Sale. Ei aleargă după metodele cele mai cu succes, pentru a-și dobândi bogăția și onorurile lumești, iar în privința descoperirii lui Mesia sunt cu totul nepregătiți. Deoarece nimeni dintre fiii oamenilor nu vestește venirea Sa, trebuie să aducă îngerii la îndeplinire aceea, ce mai întâi oamenilor le fusese dată ocazia să facă, ca un privilegiu onorabil. Dar îngerii însărcinați să ducă vestea îmbucurătoare sunt trimiși mai întâi la niște păstori simpli și nu la Iudeii cei învățați, care pretindeau a fi tâlcuitorii profețiilor și ale căror inimi nu erau accesibile pentru aceasta. „În ținutul acela erau niște păstori, care stăteau afară în câmp și făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Și iată că un înger al Domnului s-a înfățișat înaintea lor, și slava Domnului a strălucit împrejurul lor. Ei s-au înfricoșat foarte tare.” Luca 2, 8-9. Niște păstori simpli care își pășteau oile noaptea, sunt acei care aud cu bucurie vestea îngerilor. Deodată Cerul este luminat de strălucirea Domnului. Păstorii se înspăimântă; ei nu pot distinge imediat miliardele de îngeri, care sunt adunați pe Cer, și nu știu nimic despre cauza acestui fenomen grandios. Strălucirea cetelor cerești luminează întreaga împrejurime. În timp ce păstorii sunt plini de spaimă, îngerul Domnului li se arată și le liniștește teama, zicându-le: „Nu vă temeți că vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul. Iată semnul, după care-L veți cunoaște: veți găsi un prunc înfășat în scutece și culcat într-o iesle. Și deodată, împreună cu îngerul s-a unit o mulțime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu și zicând: Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, și pace pe pământ între oamenii plăcuți Lui.” Luca 2, 10-14. Consternarea și spaima făcu loc bucuriei. Măreția strălucitoare, care însoțea oștile cerești, nu ar fi putut să fie suportată de păstorii veghetori, dacă ea ar fi venit deodată pe neașteptate asupra lor. De aceea le apăru mai întâi un înger, spre a le risipi teama, a le face cunoscut misiunea sa și a-i pregăti pentru o măreție mai mare a oștilor cerești. Păstorii au fost umpluți de bucurie pentru acea veste bună, și după ce strălucirea dispăru și îngerii se înapoiară iarăși la Cer, ei alergară ca să caute pe Mântuitorul de curând născut. Ei Îl găsiră, așa după cum li se mărturisise de către solii cerești, înfășat în scutece și culcat într-o iesle strâmtă. Aceste evenimente care s-au petrecut în fața lor au făcut o impresie nespusă asupra sufletelor și inimilor lor, și au fost umpluți cu uimire, iubire și recunoștință pentru marea coborâre a lui Dumnezeu față de oameni, de a trimite pe Fiul Său în lume. Ei au răspândit pretutindeni vestea îmbucurătoare, au istorisit în orice loc despre măreția minunată pe care au văzut-o și despre cântările de laudă ale oștirilor cerești. Conducătorii iudeilor s-au despărțit atât de mult de Dumnezeu prin faptele lor nelegiuite, încât îngerii nu le puteau vesti solia despre nașterea Mântuitorului. Dumnezeu alese pe magii (învățații) din Răsărit, spre a atrage atenția poporului asupra apariției Fiului Său. „După ce S-a născut Iisus în Betleemul din Iudea, în zilele împăratului Irod, iată că au venit niște magi din Răsărit la Ierusalim, și au întrebat: Unde este Împăratul de curând născut al iudeilor? Fiindcă I-am văzut steaua în Răsărit, și am venit să ne închinăm Lui.” Matei 2, 1-2. Acești bărbați nu erau iudei, dar ei așteptau pe Mesia cel făgăduit. Ei cercetaseră în profeții; și știau că timpul s-a apropiat, când Iisus avea să vină, și ei vegheau cu îngrijire ca să vadă un semn al acestui mare eveniment, pentru ca să fie printre cei dintâi, care să salute și să se închine noului Împărat ceresc de curând născut. Acești magi erau filosofi și studiaseră operele lui Dumnezeu în natură. În minunile cerului, în splendoarea soarelui, a lunii și a stelelor, ei au recunoscut degetul Creatorului. Ei nu erau închinători la idoli ci trăiau după lumina slabă, pe care ei o primiseră. Acești bărbați erau priviți ca păgâni de către Iudei, dar în ochii lui Dumnezeu ei erau mai curați decât iudeii, care au fost binecuvântați cu mai multă lumină și care se lăudau că ar avea o mai mare cunoștință, dar care nu trăiau conform luminii pe care le-o dăduse Dumnezeu. Magii au văzut Cerul luminat de mărirea, care a înconjurat oștile cerești la vestirea primei veniri a lui Hristos. După întoarcerea îngerilor la Cer a apărut o stea luminoasă care a rămas pe Cer. Acest fenomen supranatural al acelei stele mari și strălucitoare, pe care ei nu l-au mai văzut niciodată până atunci, și care atârna ca un semn pe cer trezi atenția magilor. Ei nu se bucurau de privilegiul de care s-au împărtășit păstorii, și anume ca să audă vestirea nașterii Mântuitorului; dar Duhul lui Dumnezeu îi mișcă, ca să pornească în cercetarea acestui vizitator ceresc al unei lumi căzute. Ei își îndreptară pașii într-acolo, unde părea că duce steaua. Când se apropiară de Ierusalim, steaua a fost ascunsă într-o întunecime și nu i-a condus mai departe. Ei gândeau că un astfel de eveniment atât de mare ca venirea lui Mesia nu putea fi ascuns față de Iudei, și începură a face cercetări în jurul sfintei cetăți. Magii rămân însă uimiți că nu găsesc aici nici un interes deosebit pentru venirea Celui Făgăduit. Ei se tem că poate n-au citit bine profețiile. Nesiguranța puse stăpânire pe sufletele lor și devin foarte îngrijorați. Ei aud pe preoți repetându-și prescripțiile lor, tâlcuind legea și lăudând religia și evlavia lor. Ei aud pe de altă parte cum Romanii și Grecii erau caracterizați ca păgâni. Ei văd, cum preoții indică la prescripțiile de amintire puse pe frunte și pe mână și pe poalele veșmintelor lor, ca dovadă că sunt supuși legilor și prescripțiilor divine. În cele din urmă magii părăsesc Ierusalimul mai puțin încrezători ca la intrarea într-însul. Ei se miră că iudeii nu au mai mult interes și bucurie pentru marele eveniment al venirii lui Hristos. Ca și iudeii de pe acea vreme, tot astfel și creștinii din zilele noastre nutresc speranțe mari pentru viitor. Iudeii priveau înainte la împărăția vremelnică și triumfătoare a lui Mesia în Ierusalim. Tot astfel și creștinii din vremea noastră așteaptă prosperitatea bisericii prin convertirea lumii și o viețuire în desfătare într-un mileniu pământesc. Prima venire a lui Hristos era cel mai mare eveniment, care a avut loc vreodată de la creația lumii. Dar în timp ce nașterea Mântuitorului producea bucurie îngerilor din Cer, împăraților pământului nu le era binevenită. Magii au făcut cunoscut scopul călătoriei lor la Ierusalim declarând, că ei caută pe Iisus, Împăratul iudeilor, pe a cărui stea ei au văzut-o în răsărit, și că au venit să I se închine. Din cauza aceasta orașul este provocat la o mare agitație. Vestea a fost dusă repede la împăratul Irod, care a devenit foarte tulburat prin aceasta. Bănuiala și invidia sa a fost trezite, iar inima sa nelegiuită a făurit planuri rele pentru viitor. În timp ce iudeii arătau o mare nepăsare față de cele raportate de magi, Irod a dat pe față un mare interes și a fost foarte tulburat. El a chemat la el pe mai marii preoților și pe cărturari și le-a poruncit să cerceteze cu îngrijire în profeții și să-i raporteze, unde va trebui să se nască Împăratul lor. Indiferența lor nepăsătoare și neștiința lor bătătoare la ochi, când cercetau în cărți după cuvintele profetice au făcut pe rege să se înfurie. El se temea, că ei ar intenționa să ascundă în fața lui faptele pozitive cu privire la nașterea lui Mesia, și de aceea le porunci mai cu asprime ca să facă cercetări mai amănunțite cu privire la Împăratul lor așteptat: „A adunat pe toți preoții cei mai de seamă și pe cărturarii norodului, și a căutat să afle de la ei unde trebuia să Se nască Hristosul. În Betleemul din Iudea, i-au răspuns ei, căci iată ce a fost scris prin prorocul: Și tu Betleeme, țara lui Iuda, nu ești nici de cum cea mai neînsemnată dintre căpeteniile lui Iuda; căci din tine va ieși o Căpetenie, care va fi Păstorul poporului Meu Israel.” Matei 2, 4-6. Irod a primit pe acești străini din răsărit cu un respect aparent, dar menționarea de către ei a nașterii unui Împărat, care avea să domnească în Ierusalim, trezi invidia și ura sa contra pruncului, care - după cum gândea el - avea să devină rivalul său și care avea să-i îndepărteze de la tron atât pe el cât și pe urmașii săi. O furie diabolică se aprinse în inima lui, și se hotărî să piardă pe acest prunc de curând născut. Dar la înfățișare el se arătă liniștit și, într-o consfătuire secretă cu magii, se interesă de timpul exact, când apăruse steaua. El se prefăcea a primi cu bucurie vestea despre nașterea lui Hristos și rugă pe magi, să-l pună în cunoștință despre tot ce ei aveau să afle în această privință, așa ca și el să poată fi printre cei dintâi care să-i dea onoare. Magii nu erau în stare să citească inima tiranului, dar Dumnezeu nu putea fi înșelat prin fățărnicia purtării sale. Puterea lui Dumnezeu avea să apere și să păzească pe Mântuitorul scump, de curând născut față de planurile infernale ale lui Satan, până ce misiunea Sa avea să fie împlinită pe pământ. După ce magii au părăsit Ierusalimul, spre marea lor bucurie, au văzut iarăși steaua lor conducătoare pe Cer, și au fost conduși astfel la locul de naștere al Mântuitorului. „Au intrat în casă și au văzut Pruncul cu Maria, mama Lui, s-au aruncat cu fața la pământ, și I s-au închinat; apoi și-au deschis visteriile, și I-au adus daruri: aur, tămâie și smirnă.” Matei 2, 11. Magii nu au găsit nici o gardă împărătească, care să le împiedice intrarea la Mântuitorul. Mai marii pământului nu așteptau venirea Sa. Nicio mulțime nu se afla acolo, care să aștepte cu încordare ca să primească cu omagii mulțumitoare pe Prințul Vieții. După îndeplinirea misiunii lor, magii s-au gândit să se întoarcă înapoi ca să ducă lui Irod vestea îmbucurătoare despre mersul călătoriei lor. Dar Dumnezeu le-a trimis prin îngerul Său, într-o viziune de noapte, solia, de a nu se mai întoarce pe la Irod. Ei au dat ascultare poruncii cerești și s-au înapoiat pe o altă cale în țara lor. „După ce au plecat magii, un înger al Domnului se arătă în vis lui Iosif, și-i zise: Scoală-te, ia Pruncul și pe mama Lui, fugi în Egipt, și rămâi acolo până îți voi spune eu; căci Irod are să caute Pruncul, ca să-L omoare. Iosif s-a sculat, a luat pruncul și pe mama lui, noaptea, și a plecat în Egipt.” Matei 2, 13-14. Irod aștepta cu îngrijorare reîntoarcerea magilor; căci era nerăbdător în hotărârea sa, de a înlătura din cale pe Regele lui Israel. Acest monarh credea că Hristos avea să domnească peste o împărăție lumească, și el se împotrivea cu toată puterea urmării la tron a unui rege iudaic. Mai marii preoților și cărturarii, care susțineau că înțeleg Scripturile, atrăgeau adesea atenția poporului asupra profețiilor care se refereau la revenirea lui Hristos cu putere și mărire mare, când avea să ridice orice domnie și să împărățească peste tot pământul. Ei au susținut într-un mod dornic de revanșă și lăudăros, că Hristos ar fi un domn pământesc, și că orice împărăție și popor avea să se plece în supunere înaintea Lui. Ei nu au studiat profețiile cu singura dorință de a preamări pe Dumnezeu sau de a-și aduce viața lor în de acord cu înalta linie de conduită arătată de profeți. Ei cercetaseră scripturile ca să găsească profeții vechi, prin a căror tâlcuire ei să poată fi în stare în vreun chip oarecare, să-și susțină mândria lor deșartă și să arate poporului, cu cât dispreț privește Dumnezeu toate celelalte popoare afară de etnia iudaică. Ei declarau că puterea și autoritatea străină, căreia ei erau atunci constrânși să i se supună și s-o respecte, va lua sfârșit în curând; căci Mesia va ocupa tronul lui David, și va recâștiga prin puterea armelor libertatea și întâietatea lor de altădată. Priceperea iudeilor era întunecată, și le lipsea lumina cea adevărată. Ei tâlcuiau profețiile după propria lor concepție sucită. Satan îi ducea la prăpastie. Totuși Irod era hotărât să zădărnicească intențiile Iudeilor, nimicind pe Hristos, îndată ce ar da de El. După ce a așteptat mult timp în zadar reîntoarcerea magilor cu informații, s-a temut că intențiile sale ar putea fi zădărnicite. Nu cumva acei bărbați au ghicit fapta infernală pe care el și-o pusese în gând și să-l fi ocolit în mod intenționat? Aceasta el o privea ca pe o înfruntare și ocară. Nerăbdarea, invidia și ura sa creșteau; Satan îl ațâța mereu, ca să-și împlinească intenția sa printr-o faptă de foarte mare cruzime. Pentru că nu reușise să-și aducă la îndeplinire intenția lui ucigașe, prin prefăcătorie și viclenie, el voia acum ca să umple cu groază inimile tuturor iudeilor, făcând uz de puterea și autoritatea sa. Trebuia să le arate printr-un exemplu, ce-l așteaptă pe regele lor, în cazul că ei ar încerca să-l ridice pe tron în Ierusalim. Aici i se oferise o ocazie de a da Iudeilor o lovitură atât de mare, încât să renunțe la planurile lor ambițioase - despre o împărăție independentă, care să cuprindă întreaga lume cu strălucirea ei. Irod a dat poruncă unui detașament de soldați - ale căror inimi se împietriseră prin crime, război și vărsări de sânge - ca să meargă la Betleem și în împrejurimile sale, și să omoare pe toți copiii, de la doi ani în jos. Prin această faptă tirană el urmărea un scop îndoit, întâi ca să-și arate puterea și autoritatea sa asupra poporului Iudeu, și al doilea, ca să aducă la tăcere lauda lor cu privire la regele lor, și apoi să-și întărească și mai mult puterea sa proprie, prin omorârea Fiului împărătesc de care el se temea și pe care Îl invidia. Ordinul său nemilos fu executat. Sabia soldaților lipsiți de orice simțământ uman a adus pierzare în toate părțile. Groaza și jalea părinților era de nedescris. Glumele și injuriile brutale ale soldaților fură întrecute de strigătele de jale ale mamelor prădate, când își strângeau la piept pruncușorii lor muribunzi și implorau Cerul pentru răzbunare contra tiranului rege. Acest blestem înfiorător a fost îngăduit de Dumnezeu, pentru a umili mândria poporului iudaic. Nelegiuirea lor era atât de mare, încât Dumnezeu lăsă să vină asupra lor această pedeapsă prin tiranul Irod. Dacă ei, în loc să fie lăudăroși și ambițioși, ar fi fost curați, sinceri și modești în obiceiurile lor, atunci Dumnezeu i-ar fi scutit de o astfel de umilire și strâmtorare din partea vrăjmașilor lor. Dacă acest popor ar fi umblat întreg și credincios înaintea Lui, atunci El ar fi făcut ca furia regelui contra lor să fie nevătămătoare. Dar așa El nu putea să intervină pentru ei într-un mod deosebit, pentru că faptele lor erau urâciune înaintea Lui. Iudeii ațâțaseră invidia și ura lui Irod contra lui Hristos prin tâlcuirile lor false a profețiilor. Ei înfățișau pe Hristos și misiunea Sa pe pământ într-o lumină cu totul falsă. Ambiția lor înfumurată și laudele lor trufașe nu-și ajunseseră însă scopul intenționat la început de către Satan - adică uciderea lui Mesia cel de curând născut - ci se întoarse asupra capului lor, umplând casele lor cu jale. Într-o viziune profetică, Ieremia strigă: „Un țipăt se aude la Rama, plângeri și lacrimi amare: Rahela își plânge copiii; și nu vrea să se mângâie pentru copiii ei, căci nu mai sunt!” Ieremia 31, 15. Irod nu mai supraviețui mult timp la această faptă firească. El trebui să cedeze în fața unei puteri, cu care el nu se putea măsura și muri de o moarte îngrozitoare. După ce Irod a fost șters de pe pământ, Iosif a fost avertizat de către îngerii lui Dumnezeu să se întoarcă înapoi în pământul lui Israel. El dorea să se așeze în Betleemul din Iudea; dar când auzi că Arhelau din Iudea era rege în locul tatălui său, se temu că intenția tatălui său de a ucide pe Hristos, ar putea fi adusă la îndeplinire de fiul său. Iosif fiind în nedumerire și neștiind unde să găsească un loc sigur, Domnul alese iarăși pentru dânsul prin îngerul Său. „A venit acolo și a locuit într-o cetate, numită Nazaret, ca să se împlinească ce fusese vestit prin proroci: că El va fi chemat Nazarinean.” Matei 1, 23. Aceasta a fost primirea care s-a făcut Mântuitorului, când a venit în această lume pierdută. El a părăsit patria Sa cerească, maiestatea Sa, și înalta Sa autoritate, și a luat asupră-Și firea omenească, pentru ca să salveze neamul căzut. Domnul arată oamenilor marea onoare, de a trimite pe propriul Său Fiu în corp omenesc pe acest pământ. Și totuși ei n-au dat mărire lui Dumnezeu, pentru că n-au voit să primească pe Hristos în inimile lor. Se părea ca și când pentru copilul Iisus nu avea să existe pace și nici siguranță pe pământ. El, care venise să dea oamenilor viață, nu întâmpină decât insultă, ură și maltratare tocmai de la acei, pe care El voia să-i facă fericiți. Dumnezeu nu putea încredința pe Fiul Său iubit oamenilor, nici chiar în timpul când Își îndeplinea buna Sa lucrare pentru răscumpărarea lor și în cele din urmă ridicarea lor până la propriul Său tron. El a trimis îngeri care să slujească Salvatorului și să-I apere viața, până ce misiunea Sa de pe pământ avea să fie împlinită, și El avea să fie omorât tocmai de mâinile acelor oameni, la care El venise ca să-i mântuiască.