CRUCIADELE - O TRAGICĂ ILUZIE!

CRUCIADELE - O TRAGICĂ ILUZIE!

      Cu aproximativ nouă sute de ani în urmă, adică în 1096, era pe punctul de a începe prima cruciadă. Dacă aţi fi trăit atunci în Europa de Vest, aţi fi fost probabil martorul unor masive mişcări de oameni, căruţe, cai şi corăbii. Toate se îndreptau spre Ierusalim, oraşul sfânt, aflat sub stăpânire musulmană încă din secolul al VII-lea.

        Aceasta a fost prima dintre cruciade. Mulţi istorici vorbesc despre opt cruciade importante. Din cauza acestor expediţii, istoria relaţiilor dintre est şi vest a fost marcată de frică. Cruciadele au fost însoţite de masacre şi atrocităţi comise în numele lui Dumnezeu şi al lui Hristos. Ultima cruciadă de proporţii a avut loc după 174 de ani, adică în 1270.

       Cuvântul „cruciadă“ derivă din termenul latin crux, care înseamnă „cruce“. Membrii numeroaselor expediţii şi-au cusut simbolul crucii pe haine.

1. Cauzele:

        Motivul declarat al cruciadelor a fost eliberarea Ierusalimului şi a Mormântului  Sfânt de sub ocupaţia musulmanilor. Cauzele însă au fost mult mai profunde. Cu excepţia câtorva incidente, relaţiile dintre  creştinii din Orientul Mijlociu şi musulmani fuseseră relativ paşnice. Un factor important care a dus la formarea cruciadelor a fost climatul tulbure pe plan politic, economic şi religios care predomina în Europa.

      În secolul al XI-lea, agriculturii i s-au cedat noi teritorii rurale în scopul creşterii producţiei alimentare. Zonele urbane se bucurau de o viaţă nouă. Avea loc şi o creştere demografică. Totuşi, când o foamete i-a adus pe mulţi dintre ţărani într-o stare de sărăcie, mulţi s-au retras la oraşe, unde îi aştepta şomajul şi suferinţa. Au izbucnit adesea proteste.

      În vârful ierarhiei sociale se aflau numeroşi baroni feudali. Aceşti comandanţi militari profesionişti au vrut să profite de golul politic creat de fărâmiţarea Imperiului lui Carol cel Mare şi să-şi sporească posesiunile.

       Biserica de la Roma trecea şi ea printr-o perioadă de tulburări. În 1054 ea a pierdut controlul asupra Bisericii Răsăritene. În plus, mulţi dintre clerici erau acuzaţi de imoralitate şi de amestec în politică.

2. Apelul de la Clermont:

     În acest climat, papa Urban al II-lea a iniţiat prima cruciadă. Potrivit opiniei lui, o intervenţie militară în vederea recuceririi Ierusalimului şi a Palestinei avea să servească unor scopuri multiple. Urma să consolideze unitatea creştinătăţii occidentale şi să reafirme supremaţia Bisericii Romane. Era o ocazie de a rezolva disputele continue dintre clasele superioare. În schimbul unor foloase de natură religioasă şi - mai ales - economică, clasele superioare aveau să-şi folosească experienţa militară în scopul unei cauze „nobile“, devenind aripa armată a bisericii.

     În 27 noiembrie 1095, Urban şi-a lansat apelul la conciliul din Clermont (Franţa). Biserica şi-a zugrăvit în culori sumbre duşmanii, arătând că aceştia meritau pedeapsa divină. Foucher de Chartres, un preot care a participat la prima cruciadă, a afirmat că războiul era necesar pentru apărarea creştinilor orientali de musulmani. Celor care mureau pe drum sau în bătălie li s-a promis iertarea imediată a păcatelor. În felul acesta, lorzii feudali îşi puteau transforma disputele fratricide într-un război „sfânt“ purtat împotriva celor „infideli“. La acest conciliu a răsunat un strigăt care urma să devină motoul primei cruciade: „Dumnezeu o vrea!“

2. Cele două plecări:

        Odată ce ziua plecării a fost fixată, 15 august 1096, papa i-a asigurat de sprijinul său pe lorzii laici, cărora le-a încredinţat operaţiunile militare. Biserica le-a garantat protecţia proprietăţilor lor pe perioada acestei misiuni. Cei înstăriţi, puţini la număr, erau îndemnaţi să finanţeze misiunea prin milostenii.

       Însă unii au plecat înainte de data stabilită. Această gloată era neinstruită şi indisciplinată şi includea femei şi copii. Aceştia erau numiţi pauperes Christi (săracii lui Cristos). Destinaţia lor? Ierusalimul. Ei erau conduşi de agitatori ai gloatelor, dintre care cel mai renumit a fost, probabil, Petru Eremitul, un călugăr care, spre sfârşitul anului 1095, începuse să le predice mulţimilor de oameni.

          Albert de Aix, un cronicar din Evul Mediu, afirmă că, Petru mai călătorise înainte la Ierusalim. Se spunea că într-o noapte el a avut o viziune în care Hristos l-a îndemnat să meargă la patriarhul Ierusalimului, care îi va da o scrisoare de acreditare cu care să se întoarcă în Occident. Albert a spus că visul s-a împlinit, iar după primirea scrisorii, Petru a plecat la Roma, unde l-a întâlnit pe papă. În relatarea sa, Albert amestecă realitatea cu fantezia, numai că presupusele vise, viziuni şi scrisori au fost instrumente puternice de manipulare a maselor.

        Ceata care îl urma pe Petru Eremitul a plecat din Köln în 20 aprilie 1096. Neavând mijloacele necesare pentru călătoria pe mare, pauperes au trebuit să facă faţă îndelungatei călătorii spre Ţara Sfântă pe jos sau în căruţe stricate. Fiindcă în scurt timp au rămas fără mâncare şi fără arme, au început să jefuiască populaţiile locale luate prin surprindere de sosirea acestei indisciplinate mulţimi de „soldaţi ai lui Hristos“.

        Primii cu care au intrat în conflict cruciaţii au fost evreii europeni, acuzaţi că le împrumutaseră bani episcopilor corupţi. Însoţitorii lui Petru Eremitul au comis atrocităţi împotriva evreilor în Rouen şi Köln, oraşul de plecare. Albert de Aix afirmă că, atunci când evreii din Mainz „au văzut că creştinii nu le cruţă nici măcar copilaşii, că nu au milă de nimeni, s-au aruncat ei înşişi asupra fraţilor, soţiilor, mamelor şi surorilor lor şi s-au ucis între ei. Lucrul cel mai cumplit a fost că înseşi mamele le tăiau gâtul bebeluşilor lor sau îi înjunghiau, preferând să-i ucidă cu propriile mâini decât să fie ucişi de armele unor necircumcişi“.

         Episoade asemănătoare s-au repetat şi în călătoria spre Balcani, în drum spre Asia Mică. După ce mulţimea a ajuns la Constantinopol, ca să evite orice repetare a acestor tulburări, împăratul Alexios Comnen a facilitat trecerea acestor pauperes pe ţărmul Asiei. Aici trupele musulmane au masacrat nenumărate femei şi copii, precum şi bolnavi şi vârstnici. Numai câţiva supravieţuitori au reuşit să se întoarcă la Constantinopol.

     Între timp, în vara anului 1096, s-au format armate instruite. În fruntea acestora se aflau conducători de prestigiu ai timpului. Plecarea timpurie şi indisciplina acestor pauperes l-a îngrijorat pe papa Urban, care a luat măsuri ca să ţină sub control deplasarea cruciaţilor spre Orient. Cei aleşi de data aceasta trebuiau să demonstreze că dispuneau de suficiente mijloace de existenţă. Se urmărea reducerea participării femeilor, a copiilor, a persoanelor în vârstă şi a săracilor.

3. Cuceriri şi alte masacre:

       După ce s-au întâlnit la Constantinopol, trupele, baronii şi supravieţuitorii pauperes au început să-şi ducă la îndeplinire obiectivul. Au urmat noi episoade de violenţă, toate în numele lui Dumnezeu. Cronicarul Petrus Tudebodus relatează că, în timpul asediului Antiohiei, după masacrarea duşmanilor, cruciaţii „au aruncat toate cadavrele într-un mormânt comun, iar capetele acestora au fost duse înapoi în tabără ca să se stabilească numărul duşmanilor ucişi, excepţie făcând patru cai încărcaţi cu capete, care au fost trimişi spre ţărmul mării, la ambasadorii emirului Babilonului“.

      În 15 iulie 1099, Ierusalimul a căzut în mâinile cruciaţilor. Raymond de Aguilers relatează: „Spectacolul era oribil. Câţiva dintre duşmani, cei mai norocoşi, fuseseră decapitaţi; alţii au căzut de pe ziduri ciuruiţi de săgeţi; mulţi alţii au fost arşi de flăcări. Pe străzile şi în pieţele oraşului se vedeau mormane de capete, mâini şi picioare“. Dar şi de data aceasta, în numele religiei, cruciaţii au încercat să justifice violenţa.

4. Sfârşitul unei iluzii:

        Victoria a dus la naşterea Regatului Latin al Ierusalimului. Acest regat a avut o viaţă scurtă, din cauza rivalităţii care a izbucnit după puţin timp chiar între lorzii feudali stabiliţi în Orient. Între timp, musulmanii şi-au reorganizat armata. Evident, nu aveau de gând să piardă teritoriul Palestinei.

     Cu trecerea timpului au fost organizate şi alte cruciade, ultima în 1270. Totuşi, din cauza înfrângerilor, mulţi au început să se îndoiască de legitimitatea acestor acţiuni întreprinse în numele religiei. Dacă Dumnezeu ar fi aprobat într-adevăr aceste războaie „sfinte“ - îşi spuneau ei -, cu siguranţă că el i-ar fi favorizat pe cei care pretindeau că acţionează sub binecuvântarea sa. Totuşi, începând din secolul al XIII-lea, avocaţii bisericii au încercat să justifice aceste războaie religioase şi rolul clerului în toate acestea.

       Înflăcărarea care i-a animat pe primii cruciaţi s-a spulberat. Mai mult decât atât, prelungirea războaielor nu ar fi făcut decât să dăuneze intereselor economice ale Occidentului. Astfel, armele s-au întors împotriva duşmanilor din interior ai creştinătăţii europene: arabii din Spania, „ereticii“ şi popoarele păgâne din nordul Europei.

       În 1291, oraşul Acre, ultima fortăreaţă a cruciadei, a fost cucerit de musulmani. Ierusalimul şi Sfântul Mormânt au rămas în mâinile musulmanilor. Pe parcursul a două secole de conflicte, problemele religioase au fost dominate de interese economice şi politice. Istoricul italian Franco Cardini afirmă: „Până la sfârşitul acestei perioade, cruciadele se transformaseră într-o încurcată operaţiune politico-economică, un complex joc al puterii în care erau implicaţi episcopi, abaţi, regi, colectori de danii şi bancheri. În acest joc mormântul lui Iisus nu mai avea nici o importanţă“. Cardini adaugă: „Istoria cruciadelor este istoria celei mai mari greşeli, a celei mai complexe înşelătorii, a celei mai tragice şi, într-un anumit sens, a celei mai ridicole iluzii a întregii creştinătăţi“.

5. Lecţia a fost zadarnică:

       Cruciadele şi eşecul lor ar fi trebuit să ofere o lecţie: lăcomia economică şi dorinţa de supremaţie politică pot duce la fanatism şi masacre. Lecţia însă a fost zadarnică. Dovada constă în numeroasele conflicte care au continuat să păteze cu sânge multe părţi ale planetei. În aceste conflicte, religia slujeşte deseori ca paravan al unor lucruri dezgustătoare.