BIBLIA - CARTEA „EXODUL”.

BIBLIA - CARTEA „EXODUL”

  Exodul Îl înfăţişează pe Iisus Hristos, Mielul nostru pascal. Exodul urmează Genezei aproape în aceeaşi relaţie în care se găseşte Noul Testament faţă de Vechiul Testament. Geneza vorbeşte despre eşecul omului la toate probele şi în toate condiţiile. Exodul este o epopee emoţionantă, în care Dumnezeu Se grăbeşte să-l răscumpere pe om. Ea ne vorbeşte despre lucrarea de răscumpărare a lui Dumnezeu.  Exodul este, prin excelenţă, cartea răscumpărării, din Vechiul Testament. Ea începe cu întuneric şi tristeţe, dar sfârşeşte în glorie; începe arătând cum Dumnezeu a venit jos, pe pământ, în harul Său, pentru a elibera un popor înrobit şi sfârşeşte declarând cum Dumnezeu S-a coborât, din slava Sa, pentru a locui în mijlocul unui popor răscumpărat. „Exodul”, un nume care provine din greacă, înseamnă „ieşire”.

  SĂ REŢINEM CÂTEVA LUCRURI ÎN EXOD: 1. Moise, marele erou:  Cartea ne redă istoria lui Moise, marele erou al lui Dumnezeu. 2. Legea:  Cea de-a doua parte a acestei cărţi (capitolele 19-40) ne învaţă că răscumpăraţii trebuie să facă voia Răscumpărătorului lor, consacrându-se în slujba Lui şi supunân-du-se stăpânirii Lui. Prin urmare, legea morală care era dată era urmată de legea ceremonială, care era o asigurare pentru cel ce încălca legea morală.

 Cortul (Tabernacolul): Dumnezeu a dat cortul ca o ilustrare detaliată a Răscumpărătorului ce avea să vină, cu multele Sale funcţii şi ca locuinţă vizibilă a gloriei Sale pe pământ. Minunata ei tipologie este baza adevărului creştin.

   ROBIA (Exod 1:1-22):  Trei veacuri şi jumătate au trecut de la ultimele evenimente ale Genezei până la evenimentele cu care începe Exodul. Cartea Genezei este istoria unei familii. Cartea Exod este istoria unui neam. Nu ni se spune ce s-a petrecut în această lungă perioadă de tăcere. Patriarhul Avraam murise când Iacov, nepotul său, avea cincisprezece ani. Iosif, fiul favorit al lui Iacov, fusese vândut ca rob în Egipt şi se ridicase la o mare putere şi influenţă. Fiii lui Iacov dobândiseră un mare prestigiu, datorită fratelui lor Iosif. Când s-au coborât israeliţii în Egipt, erau doar şaptezeci de persoane la număr; când a venit vremea să părăsească Egiptul, deveniseră o adevărat popor, de 3 milioane de oameni.  Când Iosif a murit şi o nouă dinastie a ocupat tronul Egiptului, bogăţia şi marele număr al copiilor lui Israel i-au făcut obiectul suspiciunii în ochii egiptenilor. Faraonii, voind s-o rupă cu ei, i-au redus la o sclavie dintre cele mai crunte. Aceasta era greu de suportat pentru popor, care până atunci trăise liber, cu toate favorurile de care se bucurase. Ei şi-au adus aminte de promisiunile date de Dumnezeu lui Avraam şi urmaşilor săi, ceea ce a făcut ca robia lor să fie de două ori mai greu de înţeles (Geneza 12:1-3, etc.). Istoria relatată în cărţile Exod, Levitic, Numeri şi Deuteronom ne arată că Dumnezeu nu a uitat de promisiunea făcută lui Avraam - Voi face din tine un neam mare (Geneza 12:2).  Nu ne îndoim că documentele familiei lui Avraam, Isaac şi Iacov au fost duse în Egipt şi acolo au devenit o parte a analelor n poporului Israel. În timpul lungii lor sclavii, ei s-au agăţat de promisiunea că într-o zi Canaanul va fi patria lor.  Îl vom vedea aici pe Dumnezeu coborând pentru a-i izbăvi din Egipt (Exod 3:7, 8). Indivizii şi familiile erau deja organizaţi ca popor. Dumnezeu avea de gând să le dea legi după care să se guverneze. El avea să-i aducă înapoi în ţara pe care le-o promisese. Gândiţi-vă la pregătirea ce trebuia făcută pentru deplasarea unei oşti aşa de mari: şase sute de mii de oameni care mergeau pe jos, afară de copii. O mulţime de oameni de tot soiul s-au suit împreună cu ei; aveau şi turme însemnate de oi şi boi (Exod 12:37, 38). Fără îndoială era o expediţie bine organizată. Moise îl tot rugase pe Faraon să-i lase pe copiii lui Israel să plece (Exod 5:1; 7:16). Plăgile şi negocierile pe care Moise a fost nevoit să le poarte cu Faraon au ţinut aproape un an. Aceasta a dat copiilor lui Israel timp de a-şi aduna lucrurile. Plăgile i-au învăţat pe copiii lui Israel câteva lucruri importante, pe lângă faptul că Faraon a fost forţat să-i lase pe copiii lui Israel să plece. Pentru construirea oricărui mare edificiu este nevoie de un proiect. Mântuirea noastră a fost proiectată de Dumnezeu înainte de întemeierea lumii (Ef. 1:4). Noi găsim planul acesta în cartea Exodului. Exodul este tabloul istoric al harului divin în răscumpărarea omului de către Dumnezeu, prin Iisus Hristos, care este, în acelaşi timp, Marele nostru Apostol (Moise) şi Mare Preot (Aaron) (Evrei 3:1). Istoria Exodului se repetă cu fiecare suflet care caută izbăvirea din laţul şi puterea influenţei lumii. Din acest punct de vedere, cartea este umană, de la primul verset până la ultimul. Lucrurile care s-au întâmplat au înţeles prefigurat şi au fost scrise pentru învăţătura noastră. Noi studiem Exodul pentru a vedea planul lui Dumnezeu de izbăvire a omului din păcat şi minunatele Sale scopuri în această răscumpărare.

 PAŞTILE (Exod 12-19):  Exod 12 ne oferă emoţionanta istorie a Paştilor, cel mai clar tablou din Vechiul Testament al salvării noastre individuale, prin credinţa în sângele vărsat al Domnului nostru Iisus Hristos. Iar acest capitol este baza care ne dă dreptul să L  numim pe Hristos: Mielul lui Dumnezeu, Hristos, Paştile nostru şi multe alte referiri detaliate la răstignirea Sa, ca moarte a propriului nostru Miel Pascal. Căci Hristos, Paştile nostru, a fost jertfit (I Corinteni 5:7).  După cum capitolul Paştilor este miezul cărţii, tot aşa întreaga carte este modelul mântuirii noastre. Paştile este trăsătura proeminentă a Exodului (cap. 12). Probabil copiii lui Israel n-au cunoscut însemnătatea proeminentă a acestei sărbători în noaptea de dinaintea ieşirii lor din Egipt, dar ei L-au crezut şi L-au ascultat pe Dumnezeu.  Dumnezeu trimisese zece plăgi peste Egipt, pentru a-l face pe Faraon să-i lase pe evrei să plece. Aproape un an a trecut şi cu fiecare plagă inima lui Faraon se împietrea tot mai tare. În sfârşit, Dumnezeu a zis că întâiul născut din tot Egiptul va muri. Pedeapsa aceasta ar fi căzut şi peste evrei, dacă nu ar fi fost înjunghiat mielul pascal, care să-i apere prin sângele lui răscumpărător (Exod 12:12, 13). Fiecare trebuie să studieze ordinea divină a Paştilor, aşa cum este redată în Exod! 1.Luaţi un miel - Evrei 9:28; Isaia 53:6; Ioan 19:14; I Cor. 5:7.  Nu lipsa de cusur a mielului i-a salvat pe ei (Evrei 9:22; I Ioan 1:7; Apo. 1:5)! Nu viaţa fără păcat a lui Hristos, ci moartea Lui pe cruce ne-a salvat pe noi! 2. Stropiţi sângele!  Nu este de ajuns ca mielul să fie înjunghiat. Sângele era suficient, dar nu eficient, decât dacă nu era şi aplicat. Fiecare izraelit individual trebuia să-l aplice peste întreaga lui casă. De remarcat, deasupra uşorilor uşii, nu dedesubt! Ce ai făcut tu cu sângele, sângele Mielului nostru pascal, care a murit pe Calvar? (Exod 12:22; Ioan 1:12) Nu sângele de pe uşori este acela care a mântuit. Nu ceea ce au crezut ei despre el, ci ce au făcut ei cu el a contat. Eu voi vedea sângele, şi voi trece pe lângă voi (Exod 12:13).  Nu sângele din lighean, ci sângele aplicat salvează sufletul. Tot sângele lui Hristos vărsat pe crucea de pe Calvar nu poate să salveze sufletul de la moarte, dacă el nu este aplicat, căci Eu voi vedea sângele, şi voi trece pe lângă /peste voi.  Nu sentimentele, nici meritele personale, ci un singur lucru i-a salvat pe ei - sângele! (Evrei 9:22). 3. Mâncaţi mielul!  După ce sângele a fost vărsat şi stropit, au urmat instrucţiunile privitoare la hrană, etc.. Tot aşa şi la noi. Mai întâi mântuirea, apoi hrănirea, părtăşia, închinăciunea, umblarea şi slujirea.  Nu hrana i-a salvat, ci mai întâi a fost sângele, iar după aceea a fost posibilă hrănirea (Ioan 6:54-58: Trupul Meu este cu adevărat o hrană). 4. Îndepărtaţi aluatul! Cercetează-mă... Vezi dacă sunt pe calea rea (Psalmul 139:23,24 - T.M.). Aluatul este totdeauna tipul păcatului. Aluatul fariseilor (Matei 16:16). Măturaţi aluatul cel vechi (I Cor. 5:7).  Aluatul necurăţiei trebuie înlăturat din viaţa noastră, dacă vrem să cinăm cu Domnul. 5. Ierburi amare:  Hristos a gustat paharul amărăciunii pentru noi şi ce era amărăciune; de aceea, şi noi trebuie să suferim. Este adevărat că orice pedeapsă deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie, în prezent (Evrei 12:11).  Numai atunci se puteau înfrupta din miel după ce era jupuit, după ce era fript; deci era o suferinţă a mielului, care a trecut prin foc. Nimic nu trebuia lăsat - trebuia mâncat în grabă; nimic nu trebuia să rămână. Niciun os nu era zdrobit. Trupul lui Hristos a fost frânt, dar nu şi oasele Sale (Psalmul 34:20 - T.M.; Ioan 19:36). 6. Fiţi gata de drum!  Ei mâncau stând în picioare - neştiind încotro vor merge. Toate proviziile erau făcute pentru călătorie. Ce contrast  în această noapte! - sărbătoare plină de pace, în casele lui Israel; dimineaţă de groază în casele egiptenilor!  Noi am citit până acum despre Paşti. Acum vine Trecerea. Paştile i-a pecetluit. Trecerea Mării Roşii i-a oţelit. Ei au trecut prin Marea Roşie ca oameni hotărâţi, îndreptaţi spre o ţintă. Dumnezeu i-a condus afară, şi apoi a închis uşa după ei.

DAREA LEGII (Exod 20-24): În Exod 20-24 vedem darea Legii, călcarea şi apoi restabilirea ei. Până în acest timp în toată istoria lui Israel nu a existat decât har şi îndurare. Dumnezeu auzise strigătul robiei lor şi le-a răspuns. Dumnezeu a ales un conducător şi l-a format. Dumnezeu i-a apărat de duşmani. Dumnezeu i-a hrănit, şi totuşi, ei s-au răzvrătit. Acum o nouă ordine a lucrurilor ia fiinţă la Sinai.  Legea pretinde, nici mai mult, nici mai puţin, decât perfecţiune. Psalmistul spune: Legea Domnului este desăvârşită (vezi Psalmul 19:7-11 - T.M.). Numai un singur Om, de când a fost dată Legea, a putut s-o ţină în chip desăvârşit. Hristos nu numai că a ţinut Legea, dar El a plătit în întregime pedeapsa pentru călcarea ei. Hristos a suferit pentru ca noi să fim scutiţi. Dacă omul n-a putut să ţină Legea, de ce a fost ea dată? Pentru ca noi să ne putem cunoaşte păcatele noastre extrem de mari. Legea nu l-a făcut pe om păcătos, dar i-a dovedit că este păcătos. Medicul vine şi se uită la un copil, iar simptomele îi descoperă că are pojar. Îi dă ceva medicamente, care fac să erupă boala. Medicul nu l-a făcut pe copil să primească pojar, ci a dovedit că este bolnav de pojar (citiţi Galateni 4:4, 5; Romani 8:1-4; 3:19-28). Legea este oglinda lui Dumnezeu, care ne arată marea noastră păcătoşenie. Legea, negreşit, este sfântă şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună (Rom. 7:12). Există în Cuvântul lui Dumnezeu două piscuri opuse unul altuia:  1. Muntele Sinai, cu toate grozăvia sa - este muntele pe care Dumnezeu a dat Legea, în mijlocul tunetelor şi fulgerelor.  2. Opus acestuia, Dumnezeu a aşezat Calvarul, care a înlăturat tot focul, toate tunetele, făcând posibilă întâlnirea dintre Dumnezeu şi omul păcătos. Fiecare din noi avem de ales cum vrem să ne apropiem de Dumnezeu: prin Lege ori prin Sânge (Evrei 12:18-29)! În Lege nu se prevedea nicio clauză pentru cădere. Este totul sau nimic - Legea întreagă ori un lucru stricat. Un singur cusur într-un caracter strică perfecţiunea pe care Dumnezeu o pretinde sub Lege. Legile pot fi împărţite în două categorii:  1. Legi privind atitudinea omului faţă de Dumnezeu.  2. Legi privind atitudinea omului faţă de semenii săi. Ni se spune că Dumnezeu a dat toate aceste cuvinte (Exod 20:1). Dumnezeu a dat întreaga mărturie şi omul şi-a asumat întreaga responsabilitate de a o păzi. Citiţi ce spune omul în Exod 19:8. De ce a acceptat Israel Legea, în loc să strige după îndurare? Mândria omenească întotdeauna ne face să credem că noi putem să-I fim plăcuţi lui Dumnezeu prin noi înşine. Chiar înainte ca israeliţii să primească Legea sau să se ţină de ea, ei dansau în jurul viţelului de aur şi se închinau zeului pe care şi l-au făcut (Exod 32:1-10, 18).

CONSTRUIREA CORTULUI (TABERNACOLULUI) (Exod 25-40): Exod 25-40 ne oferă unul din cele mai bogate filoane, din nesecatele mine de inspiraţie. Trebuie să recurgem la imaginaţia şi raţiunea noastră, când pătrundem în încăperile sfinte şi contemplăm mobilierul sfânt. Dumnezeu i-a spus lui Moise că doreşte un sanctuar sau o locuinţă sfântă, care să ne îndrepte privirile spre Hristos şi să vorbească de persoana şi lucrarea Sa. Curtea din afară:  Aici vedem altarul de aramă, pe care se ardeau jertfele ce fuseseră sacrificate. Nu uitaţi, Hristos este jertfa pentru păcatele noastre (Exod 27:1-8). Aici era ligheanul pentru curăţirea preoţilor, înainte ca ei să poată intra în locul sfânt pentru oficierea slujbei (Exod 30:18). Locul sfânt: Aici era sfeşnicul de aur (Exod 25:31-40), prefigurând pe Hristos, Lumina lumii, şi masa pentru punerea înainte a pâinilor (Exod 25:23-30), căci Hristos este Pâinea vieţii, şi altarul de aur pentru tămâiere (Exod 30:1-10), simbolizând mijlocirea lui Hristos pentru noi. Sfânta Sfintelor: Acum, dacă dăm la o parte minunata perdea (care simbolizează trupul lui Hristos), vom vedea chivotul legământului, simbolizând prezenţa lui Dumnezeu. În această sfântă a sfintelor intra marele preot, numai o singură dată pe an, ca să facă stropirea cu sângele ispăşirii. Cartea Evrei ne spune că Hristos este nu numai Marele nostru Preot, ci şi Ispăşitorul nostru, şi astfel noi putem intra în sfânta sfintelor (prezenţa lui Dumnezeu), cu îndrăzneală, în orice clipă. Cortul (tabernacolul) propriu-zis: Cortul, cu norul de slavă care era peste el, îi învăţa pe oameni că Dumnezeu era în mijlocul lor (Exod 25:8). Cortul era centrul comun şi punctul de convergenţă, care putea fi mutat, din timp în timp. Criticii spun că tabernacolul, aşa cum  este  descris, şi minunata lui structură nu au cum să fi fost adevărate. Ei mai susţin (eronat!) că vremurile erau prea primitive, pentru o realizare atât de mare. Dar descoperirile  arheologice au scos la iveală, din abundenţă, o mare ingeniozitate în astfel de lucruri, cu mult timp înainte de vremea Exodului! Pânza fină era folosită în multe feluri. Lucrarea fină de aur a fost descoperită în morminte datând de la începutul dinastiei a douăsprezecea, pe când, Moise a trăit în a optsprezecea dinastie!

CEI MAI IMPORTANȚI 10 FARAONI DIN EGIPTUL ANTIC.

 

CEI MAI IMPROTANȚI 10 FARAONI DIN EGIPTUL ANTIC

 În Egiptul Antic, faraonii aveau un rol politic central, fiind considerați încarnări ale divinități. Ei sunt unele dintre cele mai cunoscute figuri ale istoriei antice, puterea pe care aceștia o exercitau asupra Egiptului Antic asigurându-le un rol important în istoria civilizației umane. Continuitatea Egiptului face ca istoria antică a acestuia să fie măsurată în dinastii, majoritatea istoricilor ajungând la consensul că au existat 30 de familii care s-au aflat la conducere, cu precizarea că există și unele dinastii care încă fac subiectul controverselor. Cu toate acestea, nu toți faraonii au reușit să intre în istorie. Iată o listă cu zece faraoni importanți.

10. Cleopatra: 

 Cleopatra a VII-a sau Cleopatra Philopator a fost ultimul faraon al Regatului Ptolemeic și fiica generalului macedonean Ptolemeu I Soter. Domnia sa a durat din 51 până în 30 î.H., timp în care s-a dovedit a fi un lider eminent. Regatul Egiptului a prosperat sub domnia sa pe măsură ce au fost introduse diferite reforme pentru îmbunătățirea economiei egiptene. Relațiile sale externe, atât personale, cât și politice, s-au dovedit a fi de o mare valoare pentru regat și au condus la un comerț exterior mult mai prosper. Conducerea Egiptului nu a fost niciodată o sarcină ușoară pentru ea, deoarece ascensiunea ei la tron a fost pusă la îndoială de propriul ei frate. A fost un conducător inteligent și competent, dar la vârsta de 39 de ani s-a sinucis, deși evenimentul este, în continuare, sursă de controverse. Ultimul faraon al Egiptului a avut o mare influență asupra literaturii și dramelor, cu multe piese de teatru, documentare, drame și filme despre viața ei. După moartea Cleopatrei a VII-a, Imperiul Egiptean a luat sfârșit, fiind încorporat în Imperiul Roman.

9. Khufu:

 Al doilea faraon din a patra dinastie, Khufu, era cunoscut și sub numele de Khnum Khufu. El a condus în perioada Vechiului Regat și a domnit între 2589 și 2566 î.H.. Nu există multe texte istorice care să descrie domnia lui Khufu, dar cea mai mare contribuție a sa la civilizația egipteană a fost Marea Piramidă din Giza. Aceasta este cea mai veche și mai mare dintre toate piramidele prezente la complexul Giza. Arhitectura sa remarcabilă  reprezintă o mărturie despre tehnicile de construcție impecabile care erau folosite în Egiptul Antic. Piramida este alcătuită din cărămizi de calcar și a fost construită ca o structură mortuară pentru faraonul Khufu. Are trei camere și Marea Galerie. Se crede că, cele trei  camere au fost umplute cu bijuterii prețioase și artefacte care au fost furate de mult timp.

8. Djoser:

  Fondatorul Vechiului Regat, Djoser, a fost unul dintre membrii celei de a noua dinastii. El a domnit între 2630 și 2611 î.H. și este cunoscut mai ales pentru contribuția sa la construirea faimoasei piramide în trepte de la Saqqara;  monumentul este un exemplu de mare inovație tehnologică. Piramida a fost făcută pentru a proteja mormântul faraonului Djoser și a fost creată prin stivuirea unor blocuri uriașe de calcar. Pietrele au inscripții gravate pe ele, iar clădirea este un exemplu excelent al unei forme inteligente de arhitectură care nu și-a pierdut stabilitatea în ciuda înălțimii sale. Istoricii aau demonstrat faptul că structura a fost finalizată după moartea lui Djoser de către Imhotep, un mare preot.

7. Akhenaten (Amenhotep al IV-lea):

  Akhenaton, cunoscut și sub numele de Amenhotep al IV-lea, a fost un faraon din dinastia a XVIII-a. Domnia sa a durat din 1353 până în 1336 î.H. și nu a fost apreciată de poporul său din cauza reformelor nepopulare care au avut loc. Egiptenii fuseseră obișnuiți să se închine unui număr mare de zeități, dar Akhenaton a încercat să schimbe această tradiție religioasă în monoteism. A încercat să impună un zeu unic care era Aton. Oamenii simpli, dar și viitorii faraoni au fost atât de supărați de schimbare încât, după moartea lui Akhenaton, i-au distrus statuile și s-au întors la aceeași metodă veche de închinare. El a fost eliminat de pe lista regilor și aproape nicio referință la persoana sa nu a fost găsită până la descoperirea rămășițelor sale la Akhetaton. Mai târziu, fiul său Tutankamon a revocat reformele religioase ale tatălui său.

6. Xerxex I (cel Mare):

  Xerxes I, mai cunoscut sub numele de Xerxes cel Mare, a fost al cincilea rege al dinastiei persane ahemenide. El a fost fiul lui Darius cel Mare și domnia sa a durat din 486 până în 465 î.H.. Acesta a intrat în istorie pentru încercarea sa de a invada Grecia, obținând cu multă greutate victoria  în bătălia de la Termopile. Mai târziu, în același an, a fost învins la bătălia de la Salamina, care l-a determinat să fugă înapoi în regatul său. El este cunoscut atât ca un conducător persan, dar și ca un faraon, deoarece atunci când el era pe tron, Egiptul făcea parte, de asemenea, din Imperiul Persan. Sursele istorice ne spun că el a fost asasinat chiar de către comandantul propriei sale gărzi regale; cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că majoritatea acestor surse sunt de origine greacă și îl prezintă, în general, într-o lumină negativă, un simbol al tiraniei.

5. Tutankhamon:

  Cel mai faimos faraon din toate timpurile este regele Tutankhamon. El a urcat pe tron la o vârsta fragedă, de nouă sau zece ani, iar domnia sa a durat din 1332 până în 1323 î.H.. Deși tânărul rege a introdus multe reforme religioase, menite să le înlocuiască pe cele implementate de tatăl său, el nu a fost apreciat  pentru realizările sale. Faima lui vine mai mult de la descoperirea mormântului său aproape intact. Moartea lui Tutankhamon este încă o chestiune de controversă, deoarece nu s-au desprins concluzii certe cu privire la modul în care a murit, dar mumia sa a fost foarte importantă pentru egiptologi, mai ales pentru a cunoaște procedeul mumificării.

4. Amenhotep al III-lea:

 Domnia lui Amenhotep este amintită ca una a gloriei și prosperității artistice. El a fost al nouălea faraon din dinastia a XVIII-a. Inscripțiile ne spun că domnit din 1391 până în 1353 î.H.. A avut un impact mare asupra economiei Egiptului, care a înflorit sub domnia sa datorită relațiilor comerciale sănătoase din acel moment. A contribuit mult la afirmarea domeniului  artei, construind numeroase monumente, statui și stele de piatră care sunt încă în stare bună și astăzi. Multe texte au fost găsite gravate pe aceste monumente în timpul săpăturilor care descriu o varietate de evenimente istorice.

3. Ramses al II-lea:

 Ramses II a fost al treilea faraon din dinastia a XIX-a și unul dintre cei mai mari faraoni ai Noului Regat al Egiptului. Se spune că Ramses al II-lea a avut o carieră militară victorioasă care a adus beneficii politice și economice regatului său. El a condus mai multe expediții militare și a înfrânt mulți dușmani precum hitiții, sirienii și nubienii. Se crede că niciun faraon nu i-a depășit vreodată realizările arhitecturale, în timpul domniei sale fiind construite un număr mare de monumente, unele dintre acestea supraviețuind chiar și astăzi, fiind o parte importantă a patrimoniului egiptean. Istoricii au stabilit că a murit la vârsta de 90 de ani și a fost îngropat în Valea Regilor.

2. Tutmes al III-lea:

  Tutmes a fost un faraon al dinastiei a XVIII-a și fiul vitreg al faraonului  Hatshepsut. El avea doar doi ani când a urcat pe tron, așa că mama sa vitregă Hatshepsut a devenit co-regentul său. Domnia sa a durat 54 de ani și a murit la vârsta de 56 de ani, dar contribuția sa la civilizației egiptene este considerată una dintre cele mai semnificative. Acesta a primit din partea unor istorici numele de de  „Napoleon al Egiptului”, Tutmes a avut o listă lungă  de realizări politice și militare. Extinderea regatului egiptean sub domnia sa a fost considerabilă, în parte datorându-se faptului că Tutmes a fost un mare războinic care a luptat cu mulți dintre vecinii săi. El a contribuit foarte mult la construcția diverselor situri și cea mai renumită contribuție a sa este templul de la Karnak; unul dintre obeliscurile din acest templu a fost strămutat și este acum cunoscut sub numele de Obeliscul lui Teodosie din Istanbul, Turcia. Mumia lui Tutmes a fost descoperită în Valea Regilor, unde a fost înmormântat cu alți faraoni din aceeași dinastie.

1. Hatshepsut:

  Hatshepsut a fost cea mai de succes femeie care a urcat pe tronul Egiptului. Ea a fost cel de al cincilea faraon al dinastiei a XVIII-a a Egiptului, Hatshepsut a domnit între 1478 și 1458 î.H.. Fiind soția, fiica și sora unui rege, Hatshepsut nu numai că avea dreptul de a domni, ci și a învățat arta de a domni de la familia ei regală. După moartea soțului ei, Hatshepsut a preluat tronul și a domnit peste 21 de ani. Ea a realizat mult mai mult decât ar fi putut face mulți alți faraoni în timpul domniei lor. De la inițierea nenumăratelor proiecte de construcție până la stabilirea rutelor pentru comerțul exterior, totul a fost realizat fără probleme, iar oamenii s-au bucurat de pace sub conducerea ei.

UNITĂȚILE MILITARE ROMANE DIN DACIA.

UNITĂȚILE MILITARE ROMANE DIN DACIA

  Legiunile rămase în Dacia pe o perioadă mai îndelungată au fost două: legiunea a XIII-a Gemina - adusă deja în primul război cu dacii din provincia Pannonia Superior, aproximativ vestul Ungariei şi estul Austriei de azi - şi legiunea a IV-a Flavia Felix, adusă din provincia Moesia Superior, în mare teritoriul Serbiei de azi.  O a treia legiune este presupusă de specialişti că ar fi staţionat o vreme ceva mai scurtă la începutul ocupaţiei romane în Dacia, anume legiunea I Adiutrix, venită şi ea din Pannonia Superior.  Legiunea a XIII-a Gemina a fost cantonată după desăvârşirea cuceririi Daciei în castrul de la Apulum (Alba Iulia de azi). Legiunea a IV-a Flavia Felix a rămas probabil încă vreo doi ani pe locul viitorului oraş Ulpia Traiana Sarmizegetusa din Ţara Haţegului, după care, probabil prin anul 108, a ridicat castrul de la Berzobis (Berzovia, jud. Caraş-Severin). Cât despre legiunea I Adiutrix, nu se ştie unde a staţionat în Dacia romană şi nici cât timp, doar se bănuieşte că ar fi avut garnizoana tot în apropiere de Apulum, dacă este corectă interpretarea unei ştampile de pe o ţiglă găsită în apropiere de Alba Iulia care ar menţiona cele două legiuni împreună.  Şi mai multe dintre alele şi cohortele participante la războaiele cu dacii au rămas în noua provincie, fiindu-le stabilite locuri de garnizoană de-a lungul arterelor de transport principale din Dacia, care nu au fost altceva decât drumurile de campanie construite de diferitele coloane expediţionare romane în timpul celor două războaie şi care apoi au fost desăvârşite tot de soldaţi ca drumuri definitive în provincia Dacia. O altă misiune, devenită acum importantă, a acestor unităţi militare a fost de a asigura frontierele teritoriului inclus în provincia Dacia, trupele fiind plasate la graniţele acestei provincii, care erau totodată graniţe externe ale Imperiului Roman în această regiune. Dintre trupele cu caracter special care au rămas în Dacia romană după război sunt interesante cea de exploratores Germaniciani, care au ajuns să staţioneze în castrul de la Orăştioara de Sus (jud. Hunedoara, în apropierea fostului nucleu al statului dac din Munţii Orăştiei), şi pedites singulares Britanniciani, cantonaţi în fortificaţia de la Cigmău (jud. Hunedoara, tot în apropierea cetăţilor dacice centrale). Exploratores erau soldaţi specializaţi în iscodire şi adunare de informaţii, pe când pedites singulares erau soldaţi de gardă, care fuseseră probabil garda înalţilor demnitari din statul-major al lui Traian în timpul războaielor. Ambele unităţi au fost lăsate în Dacia să supravegheze fostul centru politic şi religios al statului lui Decebal din Munţii Orăştiei, pentru a evita o eventuală formare a unui nou nucleu de rezistenţă anti-romană. Soldaţii din aceste unităţi nu erau, cum s-ar putea crede, germanici sau britanni, ci fuseseră selectaţi pentru aceste misiuni din trupele auxiliare staţionate pe teritoriul provinciilor romane Britannia şi Germania. 

SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE - NOUL TESTAMENT! - PARTEA A CINCEA.

 

SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE - NOUL TESTAMENT! -

PARTEA A CINCEA

5. Cartea biblică numărul 44 - Faptele Apostolilor:

  Scriitorul: Luca; locul scrierii: Roma; data încheierii scrierii: aprox. 61 d.H.; perioada la care se referă: 33-aprox. 61 d.H..

  În Evanghelia sa, Luca prezintă viaţa, activitatea şi serviciul lui Iisus şi al discipolilor săi până la înălţarea lui Iisus. În relatarea istorică din cartea „Faptele apostolilor”, el continuă istoria începuturilor creştinismului, descriind cum a fost întemeiată Biserica în urma acţiunii Duhului Sfânt. Totodată, în ea se arată cum s-a extins lucrarea de mărturie, mai întâi în rândul iudeilor, apoi la oameni din toate neamurile. Primele 12 capitole se referă în cea mai mare parte la activitatea lui Petru, iar celelalte 16, la activitatea lui Pavel. Luca a fost un colaborator apropiat al lui Pavel şi l-a însoţit în multe dintre călătoriile sale.  Această carte îi este adresată lui Teofil. Ea conţine o relatare istorică exactă despre formarea şi dezvoltarea Bisericii Creştine. La început se menţionează cum li s-a arătat Iisus discipolilor săi după înviere, iar apoi sunt consemnate unele evenimente importante care au avut loc între anii 33 şi aproximativ 61 d.H., adică într-o perioadă de aproximativ 28 de ani.  Încă din vechime, cartea Faptele i-a fost atribuită lui Luca, scriitorul Evangheliei cu acelaşi nume. Ambele cărţi îi sunt adresate lui Teofil. Repetând ultimele evenimente din evanghelia sa în primele versete din Faptele, Luca leagă cele două relatări, arătând astfel că sunt lucrarea aceluiaşi scriitor. Se pare că Luca a terminat de scris cartea Faptele în jurul anului 61 d.H., probabil spre sfârşitul celor doi ani petrecuţi la Roma alături de apostolul Pavel. Întrucât cartea relatează evenimentele care au avut loc până la această dată, ea nu putea fi încheiată mai înainte, iar faptul că nu menţionează decizia luată în urma apelului făcut de Pavel la Cezar sugerează că ea era deja terminată în acel an. Din cele mai vechi timpuri, bibliştii au recunoscut canonicitatea cărţii Faptele. Fragmente din Faptele se găsesc în unele dintre cele mai vechi manuscrise pe papirus ale Scripturilor greceşti/Noului Testament, în special în manuscrisele Michigan nr. 1571 (P³⁸), din secolul al III-lea sau al IV-lea, şi Chester Beatty nr. 1 (P⁴⁵), din secolul al III-lea. Cele două manuscrise confirmă că această carte era în circulaţie alături de alte cărţi ale Scripturilor inspirate şi, prin urmare, exista de mult timp în catalog. Modul în care Luca a scris cartea Faptele demonstrează aceeaşi exactitate pe care am observat-o deja în evanghelia sa. Sir William Ramsay îl aşază pe scriitorul cărţii Faptele „printre istoricii de prim rang” şi explică ce înseamnă aceasta: „Prima şi cea mai importantă calitate a unui mare istoric este adevărul. Ceea ce afirmă el trebuie să fie demn de încredere”.  Pentru a ilustra exactitatea informaţiilor din scrierile lui Luca, cităm cuvintele lui Edwin Smith, comandantul unei flotile britanice aflate pe Marea Mediterană în timpul Primului Război Mondial. În numărul din martie 1947 al revistei The Rudder, el a scris: „Vasele din antichitate nu erau conduse ca vasele din timpurile moderne de o singură cârmă prinsă de etambou, ci de două vâsle mari, sau padele, fixate de-o parte şi de alta a pupei. Iată de ce Sf. Luca foloseşte pluralul (Fap. 27:40).  În cercetările făcute, am constatat că tot ce a spus Luca despre mişcările acestui vas, de când a părăsit Porturi Frumoase până când a eşuat pe insula Malta, este atestat de dovezi externe şi independente foarte exacte şi convingătoare. Am constatat, de asemenea, că ceea ce consemnează el cu privire la durata călătoriei pe mare corespunde cu distanţa parcursă şi, nu în ultimul rând, că descrierea locului în care au ajuns corespunde realităţii. Toate acestea demonstrează că Luca a făcut călătoria pe care a descris-o. Pe lângă aceasta, el s-a dovedit un om ale cărui observaţii şi afirmaţii pot fi considerate absolut sigure şi demne de încredere”. Descoperirile arheologice atestă şi ele exactitatea relatării lui Luca. De exemplu, în urma săpăturilor făcute la Efes au fost scoase la lumină templul lui Artemis, precum şi anticul teatru unde efesenii s-au răzvrătit împotriva apostolului Pavel (Fap. 19:27-41). S-au descoperit inscripţii care confirmă că titlul „conducătorii oraşului”, folosit de Luca pentru a-i desemna pe magistraţii din Tesalonic, era corect. De asemenea, două inscripţii în malteză arată că Luca l-a numit în mod corect pe Publius „mai-marele insulei” Malta (28:7).  În plus, discursurile rostite de Petru, Ştefan, Corneliu, Tertul, Pavel şi alţii, consemnate de Luca, se deosebesc unele de altele prin stil şi compoziţie. Chiar în discursurile lui Pavel, rostite înaintea unor auditori de diferite feluri, stilul se schimbă pentru a corespunde ocaziei. Aceasta arată că Luca a consemnat numai ce a auzit personal sau ce i-au relatat alţi martori oculari. El n-a scris un roman. Cunoaştem foarte puţine lucruri despre viaţa personală a lui Luca. El nu a fost apostol, dar s-a aflat în compania lor (Luca 1:1-4). Numele lui Luca este menţionat de apostolul Pavel de trei ori în scrisorile sale (Col. 4:10, 14;  2 Tim. 4:11; Filim. 24). De fapt, câţiva ani el l-a însoţit permanent pe Pavel, care îi zicea „doctorul iubit”. Alternarea în naraţiune a persoanei a III-a plural cu persoana I plural arată că Luca a fost cu Pavel la Troa cu ocazia celei de-a doua călătorii misionare a apostolului, că a rămas probabil câţiva ani în Filipi, până când s-a întors Pavel, iar apoi i s-a alăturat din nou şi l-a însoţit în călătoria la Roma pentru proces (Fap. 16:8, 10; 17:1; 20:4-6; 28:16). 

CONŢINUTUL CĂRŢII FAPTELE:

 Evenimente dinaintea Penticostei (1:1-26): A doua relatare a lui Luca începe cu episodul în care înviatul Iisus le spune discipolilor săi fideli că vor fi botezaţi cu Duhul Sfânt. Atunci avea oare să fie instaurată Împărăția Mesianică? Nu. Însă ei aveau să primească putere şi să devină martori „până în cea mai îndepărtată parte a pământului”. În timp ce Iisus se înălţa la Cer, iar discipolii nu l-au mai văzut, doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb le-au spus: „Acest Iisus, care a fost înălţat de la voi la Cer, va veni în acelaşi fel” (1:8, 11).

  Ziua memorabilă a Penticoste/Cincizecimii (2:1-42): Discipolii s-au adunat cu toţii la Ierusalim. Deodată, un zgomot asemenea unei rafale de vânt a umplut casa. Deasupra celor prezenţi s-au aşezat nişte limbi ca de foc. Ei au fost umpluţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în diferite limbi despre „lucrurile măreţe ale lui Dumnezeu” (2:11). Cei ce au văzut aceste lucruri au rămas uluiţi. Atunci Petru s-a ridicat, a luat cuvântul şi a spus că revărsarea Duhului Sfânt constituia o împlinire a profeţiei lui Ioel (2:28-32) şi că Iisus Hristos, care fusese înviat şi înălţat la dreapta lui Dumnezeu, „turnase ceea ce vedeau şi auzeau”. Străpunşi în inimă de aceste cuvinte, în jur de 3 000 de oameni au acceptat cuvântul şi au fost botezaţi (2:33).

 Mărturia se extinde (2:43-5:42): În fiecare zi, Domnul îi adăuga pe cei ce erau salvaţi/mântuiți. La poarta templului, Petru şi Ioan au văzut un om infirm, care nu umblase niciodată. Petru a zis: „În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, umblă!”. Imediat, omul a început să umble, „sărind şi lăudându-l pe Dumnezeu”. Apoi, Petru a îndemnat poporul să se căiască şi să se întoarcă, pentru ca astfel „să vină timpuri de înviorare de la însuşi Domnul”. Supăraţi că Petru şi Ioan îi învăţau pe oameni despre învierea lui Iisus, conducătorii religioşi i-au arestat. Cu toate acestea, numărul credincioşilor s-a ridicat la aproximativ 5 000 de bărbaţi (3:6, 8, 19).  În ziua următoare, Petru şi Ioan au fost duşi înaintea conducătorilor iudei pentru a fi interogaţi. Petru a spus deschis că salvarea este doar prin Iisus Hristos, iar, când li s-a poruncit să nu mai predice, Petru şi Ioan au răspuns: „Judecaţi voi înşivă dacă este drept în ochii lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu. Fiindcă noi nu putem înceta să vorbim despre lucrurile pe care le-am văzut şi le-am auzit” (4:19, 20). Atunci ei au fost eliberaţi şi toţi discipolii au continuat să predice Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală. Având în vedere împrejurările, ei îşi ofereau bunurile pentru a fi folosite în comun, iar acestea erau distribuite în funcţie de necesităţi. Însă un bărbat numit Anania, împreună cu soţia lui, Safira, au vândut un teren şi, lăsând impresia că donau întreaga sumă obţinută, au oprit o parte din bani. Petru i-a demascat, iar ei au căzut morţi pentru că încercaseră să-l înşele pe Duhul Sfânt. Plini de furie, conducătorii religioşi i-au aruncat din nou în închisoare pe apostoli, dar de această dată au fost eliberaţi de îngerul Domnului. În ziua următoare, ei au fost aduşi din nou înaintea Sanhedrinului şi au fost acuzaţi că „umpluseră Ierusalimul cu învăţătura lor”. Atunci ei au răspuns: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu ca stăpânitor decât de oameni”. Deşi au fost biciuiţi şi ameninţaţi, ei au refuzat să se oprească şi „în fiecare zi, în templu şi din casă în casă, nu încetau să predea şi să anunţe vestea bună despre Hristos Iisus” (5:28, 29, 42).

  Martiriul lui Ştefan (6:1-8:1a): Ştefan era unul dintre cei şapte bărbaţi numiţi de Duhul Sfânt să împartă hrană la mese. De asemenea, el depunea cu putere mărturie despre adevăr şi apăra credinţa cu atât de mult zel, încât duşmanii lui s-au umplut de furie şi l-au adus înaintea Sanhedrinului, acuzându-l de blasfemie. Prezentându-şi apărarea, Ştefan a vorbit mai întâi despre îndelunga răbdare a Domnului faţă de Israel. Apoi, fără teamă şi cu toată convingerea, le-a spus: „Oameni încăpăţânaţi, voi întotdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt, voi, care aţi primit Legea transmisă prin îngeri, dar n-aţi respectat-o” (7:51-53). Aceste cuvinte au fost însă prea mult pentru ei! Atunci s-au repezit asupra lui, l-au scos în afara oraşului, au aruncat cu pietre în el şi l-au omorât. Saul a urmărit în mod aprobator execuţia.

 Persecuţii, convertirea lui Saul (8:1b-9:30): Persecuţia care a început în acea zi împotriva Bisericii din Ierusalim i-a împrăştiat pe toţi discipolii, cu excepţia apostolilor, în întreaga ţară. Filip a mers în Samaria, unde mulţi au acceptat cuvântul lui Dumnezeu. Petru şi Ioan au fost trimişi din Ierusalim în Samaria, pentru ca, „prin punerea mâinilor apostolilor”, aceşti credincioşi să primească Duhul Sfânt (8:18). Apoi un înger l-a îndrumat pe Filip spre sud, pe drumul ce cobora de la Ierusalim la Gaza. Acolo el a întâlnit un eunuc de la curtea regală a Etiopiei, care călătorea în carul său şi citea din cartea Isaia. Filip i-a explicat semnificaţia profeţiei şi l-a botezat. Între timp, Saul, care sufla „încă ameninţare şi ucidere împotriva discipolilor Domnului”, se îndrepta spre Damasc să-i aresteze pe „membrii Căii”. Deodată, o lumină din Cer a strălucit în jurul lui, iar el a căzut orbit la pământ. O voce din Cer i-a spus: „Sunt Iisus, pe care tu îl persecuţi”. După ce a stat trei zile în Damasc, a venit să-i slujească un discipol numit Anania. Saul şi-a recăpătat vederea şi a fost botezat. Apoi s-a umplut de Duh Sfânt şi a devenit un predicator capabil şi zelos al veştii bune (9:1, 2, 5). În urma acestei uluitoare schimbări de situaţie, cel ce persecuta a devenit cel persecutat şi, ca să-şi scape viaţa, el a trebuit să fugă mai întâi din Damasc, apoi din Ierusalim.

  Vestea bună ajunge la păgânii necircumcişi (9:31-12:25): Biserica „s-a bucurat de o perioadă de pace şi se zidea şi, umblând în teamă de Domnul şi în mângâierea Duhului Sfânt, continua să se înmulţească” (9:31). În Iope, Petru a înviat-o pe Tabita (Dorca) şi, în timp ce se afla acolo, a primit invitaţia să meargă la Cezareea, unde îl aştepta centurionul Corneliu. El i-a predicat lui Corneliu şi casei lui. Aceştia au crezut, iar Duhul Sfânt a fost turnat peste ei. Înţelegând „că Dumnezeu nu este părtinitor, ci, în orice neam, omul care se teme de el şi practică dreptatea este primit de el”, Petru i-a botezat. Ei au fost primii păgâni necircumcişi care s-au convertit. Mai târziu, Petru le-a explicat acest nou eveniment fraţilor din Ierusalim, iar ei l-au glorificat pe Dumnezeu (10:34, 35). Vestea bună se răspândea în continuare cu rapiditate. În acest timp, Barnaba şi Saul au predat unei mulţimi numeroase în Antiohia şi, prin îngrijire divină, discipolii au fost „numiţi prima oară creştini în Antiohia” (11:26). Apoi a izbucnit din nou persecuţia. Irod Agripa I a poruncit ca Iacov, fratele lui Ioan, să fie ucis cu sabia. De asemenea, el l-a aruncat în închisoare pe Petru, dar îngerul Domnului l-a eliberat şi de data aceasta. Răul rege Irod a avut un sfârşit tragic! Pentru că nu i-a dat glorie lui Dumnezeu, a fost mâncat de viermi şi a murit. În schimb, „cuvântul lui Dumnezeu creştea şi se răspândea” (12:24).

 Prima călătorie misionară a lui Pavel, împreună cu Barnaba (13:1-14:28): În Antiohia, Barnaba şi „Saul, numit şi Pavel” au fost puşi deoparte şi trimişi de Duhul Sfânt (13:9). Pe insula Cipru, mulţi au devenit credincioşi, unul dintre aceştia fiind proconsulul Sergius Paulus. Pe continent, în Asia Mică, ei au vizitat cel puţin şase oraşe, şi peste tot s-a observat acelaşi lucru: o diferenţă clară între cei ce acceptau cu bucurie vestea bună şi cei ce se împotriveau cu încăpăţânare, instigând mulţimile să arunce cu pietre în mesagerii Domnului. După ce au numit bătrâni/prezbiteri (în Biblia Ortodoxă se vorbește de preoți) în Bisericile nou-formate, Pavel şi Barnaba s-au întors în Antiohia Siriană.

 Este rezolvată problema circumciziei (15:1-35): Având în vedere marele număr de neiudei convertiţi s-a ridicat întrebarea dacă aceştia trebuiau sau nu să fie circumcişi. Pavel şi Barnaba au prezentat această problemă înaintea apostolilor şi a bătrânilor/prezbiterilor din Ierusalim. Discipolul Iacov, care a prezidat întrunirea, a stabilit ca decizia unanimă să fie transmisă prin intermediul unei scrisori oficiale, în care se spunea: „Duhul Sfânt şi noi am considerat că este bine să nu vă adăugăm nicio altă povară, decât următoarele lucruri necesare: să vă abţineţi de la lucrurile jertfite idolilor, de la sânge, de la animale strangulate şi de la fornicaţie” (15:28, 29). Această scrisoare încurajatoare le-a adus bucurie fraţilor din Antiohia.

 Vestea Bună se extinde în urma celei de-a doua călătorii a lui Pavel (15:36-18:22): „După câteva zile”, Barnaba şi Marcu s-au îmbarcat pentru Cipru, în timp ce Pavel şi Sila au traversat Siria şi Asia Mică (15:36). La Listra, lui Pavel i s-a alăturat tânărul Timotei, după care au pornit spre Troa, aflată pe coasta Mării Egee. Aici, într-o viziune, Pavel a văzut un om care îl implora: „Treci în Macedonia şi ajută-ne!” (16:9). Atunci lui Pavel i s-a alăturat Luca şi s-au îmbarcat pentru Filipi, principalul oraş din Macedonia, unde Pavel şi Sila au fost aruncaţi în închisoare. În aceste împrejurări, temnicerul a devenit credincios şi a fost botezat. După ce au fost eliberaţi, ei s-au dus la Tesalonic, dar acolo iudeii, plini de gelozie, au instigat o gloată împotriva lor. Astfel, în timpul nopţii, fraţii i-au trimis pe Pavel şi pe Sila la Bereea. Iudeii din acest oraş au dovedit că aveau un caracter mai nobil, primind cuvântul „cu cea mai mare însufleţire şi cercetând cu atenţie Scripturile în fiecare zi” pentru a se convinge de lucrurile învăţate (17:11). Lăsându-i pe Sila şi pe Timotei în această nouă Biserică, aşa cum îl lăsase pe Luca în Filipi, Pavel şi-a continuat drumul spre sud, până la Atena. În acest oraş plin de idoli, unii filozofi epicurieni şi stoici aroganţi l-au luat în râs pe Pavel, numindu-l „palavragiu” şi „vestitorul unor zeităţi străine” şi l-au dus la Areopag, sau Colina lui Marte/Ares. Cu o retorică desăvârşită, Pavel a adus argumente arătând că oamenii trebuiau să-l caute pe adevăratul Dumnezeu, „Domnul Cerului şi al Pământului”, care garantează că va face o judecată dreaptă prin cel pe care l-a înviat din morţi. Când a menţionat învierea, auditoriul s-a dezbinat, însă unii dintre cei prezenţi au devenit credincioşi (17:18, 24).  În următorul oraş, Corint, Pavel a rămas la Aquila şi Priscila şi a făcut corturi împreună cu ei, fiindcă aveau aceeaşi meserie. Pentru că unii se împotriveau predicării sale, Pavel a fost nevoit să părăsească sinagoga şi să ţină întrunirile într-o casă de lângă sinagogă, care îi aparţinea lui Tiţiu Iust. Crisp, preşedintele sinagogii, a devenit credincios. După o şedere de 18 luni în Corint, Pavel a plecat la Efes împreună cu Aquila şi Priscila, pe care i-a lăsat în acest oraş, iar el şi-a continuat drumul spre Antiohia Siriană, încheind astfel a doua călătorie misionară.

 Pavel vizitează din nou Bisericile; a treia călătorie (18:23-21:26): Un iudeu cu numele Apolo, originar din Alexandria, Egipt, a venit la Efes şi a început să vorbească în mod curajos în sinagogă despre Iisus. Aquila şi Priscila au considerat că era necesar să-i explice mai exact învăţătura înainte ca el să plece la Corint. Pavel şi-a început a treia călătorie misionară şi, la scurt timp după aceea, a ajuns la Efes. Aflând că discipolii de aici fuseseră botezaţi cu botezul lui Ioan, Pavel le-a explicat botezul în numele lui Iisus. Apoi a botezat aproximativ 12 bărbaţi, iar, când şi-a pus mâinile peste ei, aceştia au primit Duhul Sfânt.  Pavel a stat trei ani în Efes, timp în care „cuvântul Domnului creştea şi era tot mai tare”. Mulţi oameni abandonau închinarea la Artemis, zeiţa ocrotitoare a oraşului (19:20). Plini de furie la gândul că îşi puteau pierde sursa de venit, cei ce făceau altare de argint au provocat o tulburare atât de mare în oraş, încât a fost nevoie de câteva ore pentru ca mulţimea să fie împrăştiată. Nu după mult timp, Pavel a plecat spre Macedonia şi Grecia, iar în drumul său i-a vizitat pe credincioşi. Pavel a rămas trei luni în Grecia, după care s-a întors trecând prin Macedonia, unde i s-a alăturat din nou Luca. Ei au navigat spre Troa, iar aici, în timpul unui discurs ţinut de Pavel până noaptea târziu, un tânăr care stătea pe fereastră a aţipit şi a căzut de la etajul al doilea. Când l-au ridicat, tânărul era mort, însă Pavel l-a readus la viaţă. A doua zi, Pavel şi colaboratorii săi au plecat la Milet, unde Pavel, înainte de a-şi continua călătoria spre Ierusalim, a ţinut o întrunire cu bătrânii din Efes. El le-a spus că nu aveau să-i mai vadă faţa. De aceea, era urgent ca ei să ia iniţiativa şi să păstorească turma lui Dumnezeu „în mijlocul căreia Duhul Sfânt îi numise supraveghetori/episcope”. Pavel le-a amintit de exemplul pe care li-l lăsase şi i-a îndemnat să rămână treji şi să se dăruiască în folosul fraţilor (20:28). Deşi a fost avertizat să nu meargă la Ierusalim, Pavel nu s-a întors din drum. Colaboratorii săi au încuviinţat, zicând: „Să se facă voia Domnului!” (21:14). Iacov şi bătrânii s-au bucurat mult când Pavel le-a relatat cum binecuvântase Dumnezeu serviciul său printre neamuri.

 Pavel este arestat şi judecat (21:27-26:32): Pavel a fost primit cu ostilitate când a apărut la templul din Ierusalim. Iudeii din Asia au stârnit întregul oraş împotriva lui, dar soldaţii romani au sosit la timp şi l-au scăpat.  Ce provocase această tulburare? Cine era acest Pavel? De ce anume se făcea vinovat? Comandantul armatei era dezorientat şi voia să afle răspunsul. Deoarece era cetăţean roman, Pavel n-a mai fost biciuit şi a fost dus înaintea Sanhedrinului. Acesta era un tribunal dezbinat, format din farisei şi saduchei. De aceea, Pavel a pus o întrebare despre înviere, şi astfel i-a ridicat pe unii împotriva altora. Întrucât cearta dintre ei devenea violentă, soldaţii romani au fost nevoiţi să-l smulgă pe Pavel din mijlocul Sanhedrinului, înainte de a fi făcut bucăţi. În timpul nopţii, el a fost dus în secret, sub o escortă militară puternică, în Cezareea, la guvernatorul Felix.  Acuzat de instigare la revoltă de către împotrivitorii săi, Pavel s-a apărat cu măiestrie înaintea lui Felix. Însă Felix spera că va primi bani ca să-l elibereze. Au trecut doi ani. În locul lui Felix a fost numit guvernator Porcius Festus. El a ordonat ca Pavel să fie judecat din nou. Şi de această dată lui Pavel i s-au adus acuzaţii grave, dar el şi-a apărat din nou nevinovăţia. Însă, pentru a câştiga favoarea iudeilor, Festus a propus ca Pavel să fie judecat iarăşi înaintea lui la Ierusalim. Dar Pavel a spus: „Fac apel la Cezar!” (25:11). După un timp, regele Irod Agripa II i-a făcut o vizită de curtoazie lui Festus, iar Pavel a fost adus iarăşi în sala de judecată. Mărturia lui a fost atât de puternică şi de convingătoare, încât Agripa s-a simţit îndemnat să spună: „Curând m-ai convinge să devin creştin!” (26:28). Agripa a recunoscut şi el că Pavel era nevinovat şi că ar fi putut fi eliberat dacă nu făcea apel la Cezar.

  Plecarea lui Pavel la Roma (27:1-28:31): Împreună cu alţi deţinuţi, Pavel a fost urcat pe o corabie pentru prima etapă a călătoriei spre Roma. Din cauza vânturilor potrivnice, înaintarea a fost lentă. În portul Mira au urcat pe altă corabie. Când au ajuns în Creta, la Porturi Frumoase, Pavel i-a sfătuit să ierneze în acel loc, însă cei mai mulţi au fost de părere să ridice ancora. Abia ieşiseră în larg când au fost loviţi de un vânt năprasnic şi au fost purtaţi în derivă. În cele din urmă, după două săptămâni, vasul a eşuat pe un banc de nisip în largul coastei malteze şi s-a sfărâmat. Aşa cum îi asigurase Pavel, niciunul dintre cei 276 de oameni aflaţi la bord nu şi-a pierdut viaţa. Locuitorii Maltei s-au purtat cu multă omenie faţă de ei şi, în iarna aceea, Pavel i-a vindecat pe mulţi localnici prin puterea miraculoasă a Duhului Sfânt.  În primăvara următoare, Pavel a ajuns la Roma, iar fraţii i-au ieşit în întâmpinare. Văzându-i, Pavel „i-a mulţumit lui Dumnezeu şi a prins curaj”. Deşi era tot în detenţie, i s-a permis să stea într-o casă pe care o închiriase, unde era păzit de un soldat. Luca îşi încheie relatarea spunând că Pavel îi primea cu drag pe toţi cei ce veneau la el, „predicându-le despre Împărăția lui Dumnezeu şi învăţându-i lucrurile privitoare la Domnul Iisus Hristos cu deplină libertate, fără piedici” (28:15, 31).

 

DE CE ESTE DE FOLOS:

 Asemenea Evangheliilor, cartea Faptele confirmă autenticitatea şi caracterul inspirat al Scripturilor ebraice/Vechiul Testament. Cu puţin timp înaintea Penticostei, Petru a menţionat împlinirea a două profeţii pe care „Duhul Sfânt le-a spus mai înainte prin gura lui David despre Iuda” (Fap. 1:16, 20; Ps. 69:25; 109:8 - T.M.). De asemenea, Petru s-a adresat mulţimii uluite adunate la Penticostă, spunând că ei toţi erau, de fapt, martori la împlinirea a „ce s-a spus prin profetul Ioel” (Fap. 2:16-21; Ioel 2:28-32; compară şi Faptele 2:25-28, 34, 35 cu Psalmii 16:8-11 şi 110:1 - T.M.).  Pentru a convinge o altă mulţime adunată în afara templului, Petru a apelat din nou la Scripturile ebraice, citând mai întâi cuvintele lui Moise, după care a spus: „Toţi profeţii, începând cu Samuel şi cei care au urmat, toţi cei care au vorbit, au anunţat clar şi aceste zile”. Mai târziu, înaintea Sanhedrinului, Petru a citat cuvintele din Psalmul 118:22 - T.M. pentru a arăta că Hristos, piatra pe care ei au respins-o, a devenit „capul unghiului” (Fap. 3:22-24; 4:11). Filip i-a explicat eunucului etiopian cum s-a împlinit profeţia din Isaia 53:7, 8, iar acesta, înţelegând-o, a cerut cu umilinţă să fie botezat (Fap. 8:28-35). În mod asemănător, vorbindu-i lui Corneliu despre Iisus, Petru a afirmat: „Despre el depun mărturie toţi profeţii” (10:43). Când a fost dezbătută problema circumciziei, Iacov şi-a susţinut decizia, spunând: „Cu aceasta corespund cuvintele Profeţilor, după cum este scris” (15:15-18). Apostolul Pavel a făcut apel la aceeaşi sursă (26:22; 28:23, 25-27). În mod evident, discipolii şi ascultătorii lor au acceptat imediat Scripturile ebraice ca parte a Cuvântului lui Dumnezeu, fapt ce le conferă pecetea inspiraţiei divine. Cartea Faptele este deosebit de folositoare, deoarece arată cum a luat fiinţă şi cum a crescut Biserica Creştină prin puterea Duhului Sfânt. De la începutul acestei relatări captivante până la sfârşitul ei observăm extinderea care a avut loc datorită binecuvântării lui Dumnezeu. De asemenea, remarcăm îndrăzneala şi bucuria primilor creştini, atitudinea fermă cu care respingeau orice compromis când erau persecutaţi, precum şi dispoziţia lor de a sluji. De exemplu, Pavel a răspuns invitaţiei de a începe misiunea evanghelizatoare într-un teritoriu străin şi a mers în Macedonia (4:13, 31; 15:3; 5:28, 29; 8:4; 13:2-4; 16:9, 10).  Cartea Faptele arată cum trebuie îndeplinită lucrarea creştină de proclamare a  Împărăției Mesianice. Pavel însuşi este un exemplu. El a zis: „Nu m-am reţinut să vă spun toate lucrurile care erau de folos şi să vă învăţ în public şi din casă în casă”. Apoi a adăugat: „Am depus o mărturie temeinică”. Această temă, „mărturia temeinică”, ne reţine atenţia în toată cartea şi iese în evidenţă într-un mod cu totul deosebit în ultimele paragrafe. Deşi se afla în lanţuri, Pavel îşi exprimă devoţiunea sinceră faţă de predicare şi învățare prin cuvintele: „De dimineaţă până seara, el le-a explicat lucrurile, depunând o mărturie temeinică despre Împărăția lui Dumnezeu şi aducându-le argumente convingătoare despre Iisus, atât din legea lui Moise, cât şi din Profeţi”. Discursul rostit de Pavel în faţa supraveghetorilor/episcopilor din Efes conţine multe sfaturi practice pentru episcopii de astăzi. Întrucât au fost numiţi de sDuhul  Sfânt, este foarte important ca ei să „fie atenţi la ei înşişi şi la toată turma”, păstorind-o cu tandreţe şi ocrotind-o de lupii asupritori, care caută s-o distrugă. În timp ce se străduiesc să-i ajute pe cei slabi, ei trebuie să-şi amintească de „cuvintele Domnului Iisus, când a zis: Este mai multă fericire în a da decât în a primi.” (20:17-35). Celelalte discursuri ale lui Pavel sunt la fel de însufleţitoare, expunând clar principiile biblice. Să menţionăm, de exemplu, argumentaţia magistrală din discursul pe care l-a ţinut la Areopag în faţa stoicilor şi a epicurienilor. La început, el a citat inscripţia de pe un altar, „Unui Dumnezeu necunoscut”, şi s-a folosit de aceasta pentru a arăta că singurul Dumnezeu adevărat, Domnul Cerului şi al Pământului, care a făcut dintr-un singur om toate neamurile, „nu este departe de niciunul dintre noi”. Apoi, pentru a demonstra cât de absurd era să creadă că proveneau din idoli de aur, de argint sau de piatră, care n-au viaţă, Pavel a citat din cuvintele poeţilor lor: „Căci şi noi suntem urmaşii săi”. Astfel, el a subliniat cu tact suveranitatea Dumnezeului celui viu. Abia în încheierea discursului a vorbit despre înviere, dar nici atunci nu l-a menţionat cu numele pe Hristos. Pavel a făcut să se înţeleagă clar ideea principală că singurul Dumnezeu adevărat este Suveranul suprem şi, drept urmare, unii au devenit credincioşi (17:22-34). Cartea Faptele încurajează studiul continuu şi sârguincios din „toată Scriptura”. Când Pavel a predicat prima dată în Bereea, iudeii de acolo „au primit cuvântul cu cea mai mare însufleţire, cercetând cu atenţie Scripturile în fiecare zi ca să vadă dacă lucrurile erau aşa”, de aceea au fost lăudaţi că „aveau un caracter mai nobil” (17:11). Astăzi, la fel ca atunci, cercetarea atentă a Scripturilor alături de Biserica condusă de Duhul Sfânt va fi binecuvântată, în sensul că ne va ajuta să avem o credinţă puternică şi o convingere fermă. Printr-un astfel de studiu putem ajunge la o înţelegere clară a principiilor divine. Câteva dintre aceste principii sunt expuse în mod remarcabil în Faptele 15:29. Aici, conducerea Bisericii, formată din apostoli şi fraţi bătrâni din Ierusalim, a făcut cunoscut că circumcizia nu era o cerinţă pentru neamuri, însă existau interdicţii clare cu privire la idolatrie, sânge şi fornicaţie. Acei discipoli din secolul I au studiat Scripturile inspirate şi astfel au putut să citeze din ele şi să le aplice când a fost necesar. Ei au fost întăriţi prin cunoştinţa exactă şi prin Duhul lui Dumnezeu să facă faţă unor persecuţii crâncene. Petru şi Ioan le-au lăsat un model tuturor creştinilor fideli când le-au spus cu îndrăzneală conducătorilor care li se împotriveau: „Judecaţi voi înşivă dacă este drept în ochii lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu. Fiindcă noi nu putem înceta să vorbim despre lucrurile pe care le-am văzut şi le-am auzit”. Apoi, când au fost duşi iarăşi înaintea Sanhedrinului, care le-a „poruncit clar” să nu mai predea în numele lui Iisus, ei au răspuns fără echivoc: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu ca stăpânitor decât de oameni”. Acest răspuns plin de curaj a fost o excelentă mărturie în faţa conducătorilor şi l-a determinat pe Gamaliel, un renumit învăţător al Legii, să facă bine-cunoscuta sa declaraţie în favoarea libertăţii de închinare, care a dus la eliberarea apostolilor (4:19, 20; 5:28, 29, 34, 35, 38, 39).  Scopul glorios al Domnului cu privire la Împărăția Mesianică de 1000 de ani este scos în evidenţă într-un mod cu totul deosebit în cartea Faptele. Chiar la începutul cărţii, Iisus este prezentat vorbind „despre lucrurile referitoare la Împărăție” în cele 40 de zile dinaintea înălţării sale. Răspunzând la întrebarea discipolilor cu privire la instaurarea Împărăției, Iisus le-a spus că, mai întâi, ei trebuiau să-i fie martori până în cea mai îndepărtată parte a pământului (1:3, 6, 8). Începând din Ierusalim, discipolii au predicat Împărăția cu multă îndrăzneală. Persecuţiile care au urmat au dus la uciderea cu pietre a lui Ştefan şi din cauza lor mulţi discipoli s-au împrăştiat în teritorii noi (7:59, 60). Se consemnează că Filip a anunţat cu mult succes „vestea bună despre Împărăție”  în Samaria, iar Pavel şi colaboratorii săi au proclamat Împărăția în Corint, Efes şi Roma. Toţi aceşti creştini din secolul I sunt exemple excelente de încredere fermă în Domnul şi în sprijinul oferit de Duhul Său (8:5, 12; 14:5 7, 21, 22; 18:1, 4; 19:1, 8; 20:25; 28:30, 31). Văzând zelul şi curajul lor extraordinar şi observând cât de mult le-a binecuvântat Dumnezeu eforturile, şi noi ne simţim îndemnaţi să ne dovedim fideli, „depunând o mărturie temeinică despre Împărăția Cerurilor” (28:23).

FIREA LUI DUMNEZEU - PARTEA A DOUA!

 

FIREA LUI DUMNEZEU - PARTEA A DOUA!

B. Iov:

 Care este impresia noastră despre Iov? Citând scriptura, vedem că Iov „se temea de Dumnezeu și ocolea răul.”  Dacă ne-am  folosi propriile cuvinte, cum l-am defini exact pe Iov? Unii oameni spun că Iov era un om bun și rezonabil; alții spun că avea credință adevărată în Dumnezeu; unii spun că Iov era un om drept și plin de omenie. Să încercăm să înțelegem ce avea deosebit Iov și de ce Dumnezeu era atât de mulțumit de el. În continuare, să citim scripturile de mai jos.

1. Aprecierile lui Iov de către Dumnezeu și în Biblie:

  Iov 1:1: În ţara Uţ, trăia odată un om al cărui nume era Iov. Omul acesta era integru şi drept; el se temea de Dumnezeu şi se ferea de rău. Iov 1:5: Când se termina câte un şir de ospeţe, Iov îi chema şi îi sfinţea. El se trezea dimineaţa devreme şi aducea arderi-de-tot pentru fiecare dintre ei, zicând: „Poate fiii mei au păcătuit şi l-au blestemat pe Dumnezeu în inimile lor.” Aşa obişnuia Iov să facă. Iov 1:8: Iar Iahve Dumnezeu i-a spus Satanei: „Te-ai gândit la slujitorul Meu Iov, că nu există nimeni altcineva ca el pe pământ, un om desăvârșit și neprihănit, unul care se teme de Dumnezeu și se ferește de rău?” Mai întâi, să privim cu atenție pasajul numărul unu: „În ţara Uţ, trăia odată un om al cărui nume era Iov. Omul acesta era integru şi drept; el se temea de Dumnezeu şi se ferea de rău.” Prima evaluare a lui Iov în Biblie aparține  autorului cărții, probabil Moise. În continuare, să citim evaluarea/aprecierea lui Iov făcută de Dumnezeu: „Nu există nimeni altcineva ca el pe pământ, un om desăvârșit și neprihănit, unul care se teme de Dumnezeu și se ferește de rău” (Iov 1:8). Aceste două evaluări/caracterizări cau, în esență, același conținut. Se poate vedea, atunci, că purtarea și conduita lui Iov au fost cunoscute lui Moise și, de asemenea, lăudate de Dumnezeu.  El era un om care se temea de Dumnezeu și respingea răul. Prin urmare, în ochii lui Dumnezeu, dintre oamenii de pe pământ, doar Iov era desăvârșit și neprihănit și unul care se temea de Dumnezeu și respingea răul. În continuare, haideţi să cercetăm manifestările specifice ale fricii de Dumnezeu a lui Iov și ale respingerii răului. Pe lângă pasajele care îl preced și cele care îl urmează, să citim și Iov 1:5. Pasajul dezvăluie faptul că el nu numai că făcea tot ce trebuia să facă pentru aș demonstra teama de Dumnezeu și a dovedi că respingea categoric  răul, dar, de asemenea, sacrifica în mod regulat arderi-de-tot înaintea lui Dumnezeu în numele fiilor lui. Lui îi era teamă că deseori, ei „păcătuiseră și Îl blestemaseră pe Dumnezeu în inimile lor” în timp ce petreceau. Și cum se manifesta această teamă în Iov? Textul original oferă următoarea relatare: „Când se termina câte un şir de ospeţe, Iov îi chema şi îi sfinţea. El se trezea dimineaţa devreme şi aducea arderi-de-tot pentru fiecare dintre ei.” Conduita lui Iov ne arată că, mai degrabă decât să se manifeste în comportamentul său exterior, teama lui de Dumnezeu venea din inima sa și că această teamă a lui de Dumnezeu putea fi regăsită în fiecare aspect al vieții sale zilnice, tot timpul, căci nu numai că respingea el însuși răul, ci deseori sacrifica arderi-de-tot în numele fiilor săi. Cu alte cuvinte, lui Iov nu numai că îi era profund teamă de a păcătui împotriva lui Dumnezeu și de a renunța la Dumnezeu în propria lui inimă, dar se îngrijora și de faptul că fiii săi păcătuiau împotriva lui Dumnezeu și renunțau la El în inimile lor. Aşadar, făcea astfel ocazional sau frecvent? Ultima propoziție a textului este: „Aşa obişnuia Iov să facă.” Semnificația acestor cuvinte este că Iov nu se ducea să îi verifice pe fiii săi în mod ocazional sau când voia el, nici nu Îi mărturisea lui Dumnezeu prin rugăciune. În schimb, el îşi sfințea fiii în mod regulat și sacrifica arderi-de-tot pentru ei. Aici, „în mod continuu” nu înseamnă că făcea astfel o zi sau două sau pentru o clipă. Înseamnă că manifestarea fricii lui Iov de Dumnezeu nu era temporară și nu se oprea la cunoaștere sau cuvinte rostite; în schimb, modul de a-i fi frică de Dumnezeu și de a respinge răul îi călăuzea inima, îi dicta comportamentul și era, în inima lui, baza existenței sale. Faptul că făcea astfel în mod continuu arată că, în inima lui, deseori se temea că el însuși va păcătui împotriva lui Dumnezeu. Aceasta era conduita normală a lui Iov în viața sa zilnică. Este exact această conduită normală cea care dovedește că frica de Dumnezeu și respingerea răului de către Iov nu sunt vorbe goale, că Iov chiar trăia o asemenea viață. Unii oameni spun că el se comporta astfel deoarece Dumnezeu îi apărea frecvent lui Iov; unii spun că poate el se gândea că averea sa nu venise ușor și știa că îi fusese acordată de către Dumnezeu și, prin urmare, îi era profund teamă de a-și pierde bunurile ca rezultat al păcătuirii împotriva Lui sau ofensării Lui. Este vreuna dintre aceste afirmații adevărată? Desigur că nu. Căci, în ochii lui Dumnezeu, ceea ce a acceptat și a prețuit mai mult la Iov nu era doar faptul că făcea așa în mod continuu, ci  era vorba de comportamentul său înaintea lui Dumnezeu. Paragrafele de mai jos ne oferă cele mai convingătoare dovezi care ne arată adevărul aprecierii lui Iov de către Dumnezeu. În continuare, să citim următoarele pasaje din scriptură: Iov 1:8: Iar Iahve Dumnezeu i-a spus Satanei: „Te-ai gândit la slujitorul Meu Iov, că nu există nimeni altcineva ca el pe pământ, un om desăvârșit și neprihănit, unul care se teme de Dumnezeu și se ferește de rău?” Iov 1:12: Iar Iahve Dumnezeu i-a spus Satanei: „Iată, tot ceea ce are el este în puterea ta; doar pe el însuși să nu pui mâna”. Așadar, Satana a plecat din prezența lui Iahve Dumnezeu. Iov 1:9-11; Apoi, Satana I-a răspuns lui Iahve Dumnezeu și a spus: „Iov se teme de Dumnezeu fără motiv? Nu ai pus Tu un zid în jurul lui și al casei sale și în jurul a tot ceea ce are? Tu i-ai binecuvântat lucrarea mâinilor, iar bunurile sale se înmulțesc pe pământ. Dar întinde-Ți mâna și atinge tot ceea ce are și Te va blestema făţiş.”

2. Dumnezeu îi permite Satanei să-l ispitească pe Iov astfel încât credința lui Iov să fie desăvârșită:

  Iov 1:8 este prima consemnare pe care o vedem în Biblie a unui dialog între Dumnezeu Iahve și Satana. Și ce a spus Dumnezeu? Textul original oferă următoarea relatare: „Iar Iahve Dumnezeu i-a spus Satanei: Te-ai gândit la slujitorul Meu Iov, că nu există nimeni altcineva ca el pe pământ, un om desăvârșit și neprihănit, unul care se teme de Dumnezeu și se ferește de rău?” Aceasta a fost evaluarea lui Iov de către Dumnezeu în fața Satanei; Dumnezeu a spus că el era un om desăvârșit și neprihănit, unul care se temea de Dumnezeu și respingea răul. În întrebarea lui Dumnezeu există următorul înțeles: Dumnezeu știa că Satana fusese peste tot și că îl spionase deseori pe Iov, care era slujitorul lui Dumnezeu. Îl ispitise și atacase deseori, încercând să găsească o modalitatea de a-l ruina pe Iov pentru a dovedi că teama sa de Dumnezeu și credința sa în Dumnezeu nu puteau să reziste încercărilor. Satana, de asemenea, căuta cu plăcere oportunități de a-l distruge pe Iov, ca Iov să renunțe la Dumnezeu și să-l poată lua din mâinile lui Dumnezeu. Totuși, Dumnezeu a privit în inima lui Iov și a văzut că el era desăvârșit și neprihănit și că se temea de Dumnezeu și respingea răul. După ce a auzit aprecierea lui Iov de către Dumnezeu, Satana a devenit și mai furios și mai nerăbdător să îl înhațe pe Iov, căci Satana nu crezuse niciodată că cineva putea fi perfect și neprihănit sau că cineva putea să se teamă de Dumnezeu și să respingă răul. În același timp, pe Satana îl dezgustau desăvârșirea și cinstea omului și ura oamenii care puteau să se teamă de Dumnezeu și să respingă răul. Și, astfel, este scris în Iov 1:9-11 că: „Apoi, Satana I-a răspuns lui Iahve Dumnezeu și a spus: Iov se teme de Dumnezeu fără motiv? Nu ai pus Tu un zid în jurul lui și al casei sale și în jurul a tot ceea ce are? Tu i-ai binecuvântat lucrarea mâinilor, iar bunurile sale se înmulțesc pe pământ. Dar întinde-Ți mâna și atinge tot ceea ce are și Te va blestema făţiş.” Dumnezeu cunoștea îndeaproape natura malițioasă a Satanei și știa prea bine că Satana planificase de mult timp să îl ruineze pe Iov. Totuși, Satana a primit permisiunea de a-l ispiti pe Iov. Astfel, a început prima rundă de atacuri ale Satanei. Ținta acestor atacuri au fost bunurile lui Iov, căci Satana făcuse următoarea acuzație împotriva lui Iov: „Iov se teme de Dumnezeu fără motiv? (…) Tu i-ai binecuvântat lucrarea mâinilor, iar bunurile sale se înmulțesc pe pământ.” Drept rezultat, Dumnezeu i-a permis Satanei să ia tot ceea ce avea Iov. Cu toate acestea, Dumnezeu a avut o singură condiție pentru Satana: „Îţi dau pe mână tot ceea ce are, numai asupra lui să nu-ţi întinzi mâna!” (Iov 1:12). Aceasta era limita pe care El i-a pus-o Satanei: i-a ordonat Satanei să nu-i facă rău lui Iov. Deoarece Dumnezeu a recunoscut că Iov era desăvârșit și neprihănit și El avea încredere că desăvârșirea și neprihănirea lui Iov înaintea Sa erau dincolo de orice îndoială și puteau să reziste să fie testate; prin urmare, Dumnezeu i-a permis Satanei să-l ispitească pe Iov, dar i-a impus o restricție Satanei: Satana avea permisiunea de a-i lua toate bunurile lui Iov, dar nu putea să se atingă de el. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că Dumnezeu nu i l-a dat complet pe Iov Satanei atunci. Satana îl putea ispiti pe Iov prin orice mijloace voia, dar nu putea să-i facă rău lui Iov însuși, nici măcar unui fir de păr din capul lui, deoarece toate ale omului sunt controlate de Dumnezeu, dacă omul trăiește sau moare este decis de Dumnezeu și Satana nu are o asemenea permisiune. După ce Dumnezeu a spus aceste cuvinte Satanei, Satana abia aștepta să înceapă. A utilizat toate mijloacele pentru a-l ispiti pe Iov și, curând, Iov pierduse o grămadă de oi și boi și toate bunurile date lui de Dumnezeu. Deși Biblia ne spune originile ispitelor lui Iov, era Iov însuși, cel supus acestor ispite, conștient de ceea ce se petrecea? Iov era doar un om muritor; desigur că nu știa nimic despre povestea care se desfășura în spatele lui. Cu toate acestea, frica sa de Dumnezeu și desăvârșirea și neprihănirea lui l-au făcut să realizeze că încercările lui Dumnezeu veniseră asupra lui. El nu știa ce se întâmplase în tărâmul spiritual, nici care erau intențiile lui Dumnezeu din spatele acestor încercări. Dar el știa că, indiferent de ce i se întâmpla, el ar trebui să își păstreze desăvârșirea și neprihănirea și să respecte calea sa de a se teme de Dumnezeu și de a respinge răul. Atitudinea și reacția lui Iov în legătură cu aceste chestiuni erau clar privite de Dumnezeu. Și ce a văzut Dumnezeu? El a văzut inima lui Iov care se temea de Dumnezeu, deoarece, de la început şi chiar până când a fost încercat Iov, inima sa a rămas deschisă față de Dumnezeu, a fost pusă înaintea lui Dumnezeu și Iov nu a renunțat la desăvârșirea și neprihănirea sa, nici nu s-a descotorosit și nici nu s-a îndepărtat de calea fricii de Dumnezeu și respingerii răului - și nimic nu a fost mai satisfăcător pentru Dumnezeu. În continuare, ne vom uita la ce ispite au fost suportate de Iov și modul în care el a tratat aceste încercări. Să citim scripturile. Iov 1:20-21: Atunci Iov s-a ridicat, și-a dat haina și și-a ras capul și a căzut pe pământ și a venerat și a spus: „Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce: Iahve Dumnezeu a dat și Iahve Dumnezeu a luat; binecuvântat fie numele lui Iahve Dumnezeu”. După ce Dumnezeu i-a spus Satanei: „Îţi dau pe mână tot ceea ce are, numai asupra lui să nu-ţi întinzi mâna!” Satana a plecat și, curând, Iov a fost supus atacurilor feroce. În primul rând, boii și măgarii i-au fost furați și servitorii săi omorâți; în continuare, oile și servitorii săi au ars de tot; după aceea, cămilele sale au fost luate și servitorii săi au fost omorâți; în final, viețile fiilor și fiicelor sale le-au fost luate. Această serie de atacuri a reprezentat chinul suferit de Iov în timpul primei sale ispite. Precum a poruncit Dumnezeu, în timpul acestor atacuri, Satana a vizat doar bunurile lui Iov și pe copiii săi și nu i-a făcut rău lui Iov însuși. Cu toate acestea, Iov a fost transformat instantaneu dintr-un om bogat, care avea o mare avere, într-o persoană care nu avea nimic. Nimeni nu ar fi putut să reziste la această surpriză uluitoare sau să reacționeze adecvat, totuși Iov şi-a demonstrat latura extraordinară. Scripturile oferă următoarea relatare: „Atunci Iov s-a ridicat, și-a dat haina și și-a ras capul și a căzut pe pământ și a venerat.” Aceasta a fost prima reacție a lui Iov după ce a auzit că își pierduse copiii și toate bunurile. Mai presus de toate, el nu a părut surprins sau cuprins de panică, cu atât mai puțin a exprimat el mânie sau ură. Iov era foarte calm și lucid atunci. Umanitatea lui desăvârșită și neprihănită i-a permis să emită judecăți și să ia decizii în mod rațional și natural în legătură cu dezastrele care se abătuseră asupra lui și, în consecință, el s-a comportat cu un calm neobișnuit: „Atunci Iov s-a ridicat, și-a dat haina și și-a ras capul și a căzut pe pământ și a venerat.” „Și-a dat haina” înseamnă că nu avea haine și nu poseda nimic; „și-a ras capul” înseamnă că se întorsese înaintea lui Dumnezeu ca un copil nou-născut; „a căzut pe pământ și a venerat” înseamnă că venise pe lume dezbrăcat și tot fără nimic astăzi, era înapoiat lui Dumnezeu ca un bebeluș nou-născut. Atitudinea lui Iov față de tot ce se abătea asupra lui nu ar fi putut fi obținută de nicio făptură a lui Dumnezeu. Credința sa în Iahve depăşea tărâmul credinței; aceasta era teama lui de Dumnezeu și ascultarea față de Dumnezeu și el nu numai că era capabil să îi mulțumească lui Dumnezeu pentru că i-a dat, ci și pentru că a luat de la el. Mai mult, el a fost capabil să ia asupra sa returnarea a tot ceea ce poseda, inclusiv a vieţii sale. Frica și ascultarea lui Iov față de Dumnezeu reprezintă un exemplu pentru omenire, iar desăvârșirea și neprihănirea sa au fost culmea umanității care trebuia avută de om. Deși el nu L-a văzut pe Dumnezeu, a realizat că Dumnezeu exista cu adevărat și, datorită acestei realizări, se temea de El - și datorită temerii lui de Dumnezeu, el a fost capabil să Îl asculte. El I-a dat lui Dumnezeu frâu liber să îi ia orice avea, totuși, nu s-a plâns și a căzut înaintea lui Dumnezeu și I-a spus că, tocmai în acest moment, chiar dacă i-ar lua trupul, el I-ar permite cu bucurie să facă astfel, fără să se plângă. Întreaga sa conduită se datora umanității sale desăvârșite și neprihănite.. De-a lungul timpului, experiențele sale au declanșat în el o teamă reală și efectivă de Dumnezeu care l-au făcut să respingă răul. Aceasta era sursa integrității pe care Iov o respecta cu strictețe. Iov avea o umanitate onestă, inocentă și generoasă și avea o experiență efectivă a fricii de Dumnezeu, ascultării de Dumnezeu și respingerii răului, precum și cunoașterea faptului că „Iahve Dumnezeu a dat și Iahve Dumnezeu a luat.” Doar datorită acestor lucruri a fost el capabil să rămână de neclintit și să fie martor în mijlocul unor astfel de atacuri haine din partea Satanei și doar datorită lor a fost el capabil să nu-L dezamăgească pe Dumnezeu.  Când citești în Scripturi despre toate cele suferite de Iov și de familia sa, care este reacția ta? Devii afundat în gândurile tale? Ești uluit? Ar putea încercările care s-au abătut asupra lui Iov să fie descrise ca „îngrozitoare”? Cu alte cuvinte, este destul de revoltătoare lecturarea încercărilor lui Iov așa cum sunt descrise în Scripturi, fără a menționa modul în care ar fi fost în realitate. Vezi, atunci, că ceea ce s-a abătut asupra lui Iov nu a fost „o repetiție,” ci o adevărată „luptă,” cu „arme” și „gloanțe” adevărate. Dar de a cărui mână fusese el pus la aceste încercări? Bineînţeles, acestea erau duse la îndeplinire de Satana, ele erau îndeplinite personal de Satana - dar erau autorizate de Dumnezeu. I-a spus Dumnezeu Satanei prin ce mijloace să-l ispitească pe Iov? Nu i-a spus. Dumnezeu i-a pus doar o condiție, după care ispita a venit asupra lui Iov. Când ispita a venit asupra lui Iov, le-a dat oamenilor o idee despre răutatea și urâțenia Satanei, viclenia și disprețul său față de om și dușmănia sa față de Dumnezeu. Prin aceasta vedem cum cuvintele nu pot descrie întocmai cât de crudă a fost ispita. Se poate spune că natura malițioasă cu care Satana a abuzat de om și față sa urâtă au fost dezvăluite complet în acest moment. Satana a folosit această oportunitate, oportunitatea oferită de permisiunea lui Dumnezeu, pentru a-l supune pe Iov unui abuz febril și fără remușcări, cu un nivel de cruzime și o metodă care sunt atât de neimaginat, cât și complet intolerabile pentru oameni astăzi. Mai degrabă decât a spune că Iov a fost ispitit de Satana și că el a rămas de neclintit în mărturia sa în timpul ispitirii, este mai bine de spus că, în încercările stabilite pentru el de Dumnezeu, Iov a intrat într-un concurs cu Satana pentru a-și proteja desăvârșirea și neprihănirea și pentru a apăra modul său de a se teme de Dumnezeu și a respinge răul. În acest concurs, Iov a pierdut un număr mare de oi și de vite, și-a pierdut toate bunurile și și-a pierdut fiii și fiicele - dar el nu și-a abandonat desăvârșirea, neprihănirea sau teama de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, în acest concurs cu Satana el a preferat să fie lipsit de bunurile și copiii săi decât să-și piardă desăvârșirea, neprihănirea și frica de Dumnezeu. El a preferat să păstreze baza a ceea ce înseamnă să fii om. Ce a făcut Dumnezeu când Iov a fost supus la acest chin? Dumnezeu a observat și a urmărit și a așteptat rezultatul. În timp ce Dumnezeu a observat și a privit, cum S-a simțit? S-a simțit îndurerat, desigur. Dar, ca rezultat al mâhnirii Sale, ar fi putut El să regrete permisiunea dată Satanei de a-l ispiti pe Iov? Răspunsul este nu, El nu ar fi putut. Căci El credea cu tărie că Iov era desăvârșit și neprihănit, că se temea de Dumnezeu și respingea răul. Dumnezeu pur și simplu îi dăduse Satanei oportunitatea de a verifica dreptatea lui Iov înaintea lui Dumnezeu și de a-și dezvălui propria răutate și caracterul demn de dispreț. Rezultatul final a dovedit că evaluarea lui Iov făcută de Dumnezeu era corectă și fără eroare? Chiar l-a biruit Iov pe Satana? Aici citim despre cuvintele arhetipale rostite de Iov, cuvinte care sunt o dovadă că el îl biruise pe Satana. El a spus: „Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce.” Aceasta este atitudinea de ascultare a lui Iov față de Dumnezeu. În continuare, el a spus: „Iahve Dumnezeu a dat și Iahve Dumnezeu a luat; binecuvântat fie numele lui Iahve Dumnezeu”. Aceste cuvinte rostite de Iov dovedesc faptul că Dumnezeu observă adâncimile inimii omului, că El poate să privească în mintea omului și dovedesc faptul că aprobarea Lui față de Iov este fără eroare, că acest om aprobat de Dumnezeu era drept. „Iahve Dumnezeu a dat și Iahve Dumnezeu a luat; binecuvântat fie numele lui Iahve Dumnezeu”. Aceste cuvinte sunt mărturia lui Iov pentru Dumnezeu. Aceste cuvinte obișnuite au fost cele care l-au intimidat pe Satana, care l-au făcut de rușine și l-au determinat să fugă de panică și, în plus, care l-au încătușat pe Satana și l-au lăsat fără resurse. L-au, de asemenea, pe Satana să simtă minunăția și măreția faptelor lui Iahve Dumnezeu și i-au permis să perceapă carisma extraordinară a unui om a cărui inimă era stăpânită de calea lui Dumnezeu. În plus, acestea i-au demonstrat Satanei vitalitatea puternică arătată de un om mărunt și nesemnificativ în a adera la calea temerii de Dumnezeu și respingerii răului. Satana a fost astfel înfrânt în primul concurs. În ciuda „înțelegerii sale câștigate cu greu,” Satana nu avea de gând să îl lase pe Iov să scape, şi nici nu își schimbase natura sa malițioasă. Satana a încercat să continue să-l atace pe Iov, așadar a venit încă o dată înaintea lui Dumnezeu. Să citim următoarele versete: Iov 2:3: Iar Iahve Dumnezeu i-a spus Satanei: „Te-ai gândit la slujitorul Meu Iov, că nu există nimeni altcineva ca el pe pământ, un om desăvârșit și neprihănit, unul care se teme de Dumnezeu și se ferește de rău? Și încă își păstrează integritatea, deși M-ai convins să acționez împotriva lui, să-l distrug fără motiv”. Iov 2:6: Și Iahve Dumnezeu i-a spus Satanei „Iată, este în mâna ta; dar cruță-i viața”. Iov 2:4-5: Iar Satana I-a răspuns lui Iahve Dumnezeu și a zis: „Piele pentru piele, da, un om va da tot ce are pentru viața lui. Dar întinde-Ți acum mâna și atinge-i carnea și oasele și el Te va blestema făţiş”. Iov 2:9-10: Atunci soţia lui i-a zis: „Încă rămâi neclintit în curăţia ta? Blestemă-L pe Dumnezeu şi mori!” El i-a răspuns: „Vorbeşti ca o femeie nebună. Ce?! Să primim de la Dumnezeu doar binele şi să nu primim şi răul?” În toate acestea Iov nu a păcătuit deloc prin vorbele sale. Iov 3:3: Să piară ziua în care m-am născut şi noaptea în care s-a zis: „S-a născut un băiat!” Scripturile documentează cuvintele dintre Dumnezeu și Satana după cum urmează: „Iar Iahve Dumnezeu i-a spus Satanei: Te-ai gândit la slujitorul Meu Iov, că nu există nimeni altcineva ca el pe pământ, un om desăvârșit și neprihănit, unul care se teme de Dumnezeu și se ferește de rău? Și încă își păstrează integritatea, deși M-ai convins să acționez împotriva lui, să-l distrug fără motiv” (Iov 2:3). În cadrul acestui dialog, Dumnezeu repetă aceeași întrebare pentru Satana. Este o întrebare care ne arată evaluarea afirmativă a lui Iahve Dumnezeu în privința a ceea ce a fost demonstrat și trăit de Iov în timpul primei încercări și nu este diferită de evaluarea lui Iov făcută de Dumnezeu înainte ca el să fie suspus ispitirii Satanei. Adică, înainte de a veni ispita asupra sa, în ochii lui Dumnezeu, Iov era perfect și, prin urmare, Dumnezeu i-a protejat pe el și pe familia sa și l-a binecuvântat; el era vrednic de a fi binecuvântat în ochii lui Dumnezeu. După ispită, Iov nu a păcătuit cu buzele sale pentru că el își pierduse bunurile și copiii, ci a continuat să laude numele lui Iahve. Comportamentul său efectiv l-a făcut pe Dumnezeu să-laprecieze și mai mult. Căci, în ochii lui Iov, urmașii sau bunurile sale nu erau suficiente pentru a-l face să renunțe la Dumnezeu. Locul lui Dumnezeu în inima sa, cu alte cuvinte, nu putea fi înlocuit de copiii săi sau de vreo proprietate. În timpul primei ispitiri a lui Iov, el I-a arătat lui Dumnezeu că iubirea lui pentru El și iubirea pentru calea de a se teme de Dumnezeu și a respinge răul depășea orice altceva. În timpul vieții sale de până atunci, Iov privise faptele lui Iahve și câștigase binecuvântările lui Iahve Dumnezeu pentru el. Erau binecuvântări care îl făceau să se simtă extrem de stânjenit și îndatorat, căci el credea că nu făcuse nimic pentru Dumnezeu și, totuși, primise binecuvântări atât de mari și se bucurase de atât de mult har. Din acest motiv, în inima sa el se ruga deseori, sperând că va putea să-L răsplătească pe Dumnezeu, sperând că va avea oportunitatea de a fi mărturie pentru faptele și măreția lui Dumnezeu și sperând că Dumnezeu îi va pune răbdarea la încercare și, mai mult, că putea fi purificată credința sa, până ce ascultarea și credința lui aveau să câștige aprobarea lui Dumnezeu. Și, când încercarea a venit asupra lui Iov, el a crezut că Dumnezeu îi auzise rugăciunile. Sosirea acestei oportunități a însemnat că ascultarea sa și frica de Dumnezeu puteau fi puse la încercare și puteau fi purificate. În plus, însemna că Iov avea șansa de a câștiga aprobarea lui Dumnezeu, astfel ajungând mai aproape de Dumnezeu. În timpul încercării, o astfel de încredere și un astfel de scop i-au permis să devină mai desăvârșit și să câștige o înțelegere mai profundă a voii lui Dumnezeu. Iov, de asemenea, a devenit mai recunoscător pentru binecuvântările și harurile lui Dumnezeu, în inima sa el a oferit mai mare laudă faptelor lui Dumnezeu și a fost mai temător și respectuos față de Dumnezeu și a tânjit mai mult după frumusețea, măreția și sfințenia lui Dumnezeu.  Satanei i s-a permis încă o dată să îl atace pe omul care era desăvârșit în ochii lui Dumnezeu - ceea ce pentru Satana reprezenta o oportunitate rară. Satana voia să folosească această oportunitate pentru a slăbi complet convingerea lui Iov, pentru a-l face să-și piardă credința în Dumnezeu și, prin urmare, să nu se mai teamă de Dumnezeu sau să binecuvânteze numele lui Iahve. Aceasta îi va da o șansă Satanei: indiferent de loc sau de timp, va putea să facă din Iov o jucărie sub comanda lui. Satana și-a ascuns uneltirile răutăcioase fără urmă, dar nu a putut să-și țină natura rea sub control. Se face aluzie la acest adevăr în răspunsul său la cuvintele lui Iahve Dumnezeu, precum este consemnat în scripturi: „Iar Satana I-a răspuns lui Iahve Dumnezeu și a zis: Piele pentru piele, da, un om va da tot ce are pentru viața lui. Dar întinde-Ți acum mâna și atinge-i carnea și oasele și el Te va blestema făţiş” (Iov 2:4-5). Este imposibil să nu dobândeşti niște cunoștințe substanțiale și un înţeles al extremei răutăți a Satanei din acest dialog între Dumnezeu și Satana. După ce am  auzit aceste afirmații ale Satanei, toți aceia care iubim adevărul și detestăm răul vom avea, fără îndoială, o ură mai mare pentru josnicia și nerușinarea Satanei, ne vom simți îngroziți și dezgustați de spusele Satanei și, în același timp, suntem profund recunoscători pentru exemplul de credință totală oferit de Iov! Dumnezeu a fost de acord cu „cererea Satanei” - dar El a avut și o condiție: „Iată, este în mâna ta; dar cruță-i viața” (Iov 2:6). Deoarece, de data aceasta, Satana a cerut să își întindă mâna pentru a-i răni trupul lui Iov, Dumnezeu a spus „dar cruță-i viața.” Înțelesul acestor cuvinte este că El i-a dat trupul lui Iov Satanei, dar El i-a păstrat viața. Satana nu putea să-i ia viața lui Iov, dar, în afară de aceasta, Satana putea să utilizeze orice mijloc sau metodă împotriva lui Iov. După obținerea permisiunii lui Dumnezeu, Satana s-a grăbit să ajungă la Iov și și-a întins mâna pentru a-i afecta pielea, făcându-l să aibă bube pe tot corpul, iar Iov a simțit durere pe pielea sa. Iov a lăudat minunăția și sfințenia lui Iahve Dumnezeu, ceea ce l-a făcut pe Satana și mai  dezgustător în îndrăzneala sa. Deoarece simțise bucuria de a-l răni pe om, Satana și-a întins mâna și a zgâriat trupul lui Iov, făcându-i bubele să supureze. Iov a simțit imediat o durere și un chin în trupul său, care erau fără asemănare și nu a putut să se abțină să nu se scarpine din cap până în picioare cu mâinile sale, ca și cum acest lucru ar elibera suflarea spiritului său de această durere a trupului. El a realizat că Dumnezeu îi era alături, privindu-l, și a făcut tot ce a putut să se întărească. A îngenuncheat încă o dată și a spus: Te uiţi în inima omului, îi observi suferința; de ce Te preocupă slăbiciunea lui? Lăudat fie numele lui Iahve Dumnezeu. Satana a văzut durerea de nesuportat a lui Iov, dar nu l-a văzut pe Iov lepădând numele lui Iahve Dumnezeu. Prin urmare, și-a întins grăbit mâna să îi afecteze oasele lui Iov, disperat să-l rupă în două. Într-o clipă, Iov a simțit un chin fără precedent; era ca și cum carnea i-ar fi fost smulsă de pe oase și ca și cum oasele i-ar fi fost distruse puțin câte puțin. Acest chin îngrozitor l-a făcut să se gândească la faptul că ar fi mai bine să moară. Abilitatea sa de a suporta își atinsese limitele. Voia să plângă, voia să își rupă pielea de pe corp pentru a-și micșora durerea - totuși, s-a abţinut să țipe și nu și-a rupt pielea de pe corp, căci nu voia să-l lase pe Satana să-i vadă slăbiciunea. Și, astfel, a îngenucheat din nou, dar de data aceasta el nu a simțit prezența lui Iahve Dumnezeu. El știa că El era deseori înaintea lui și în spatele lui și de ambele părţi ale sale. În acest moment, Iov plângea și făcea tot ce putea pentru a îndura această agonie fizică, totuși, nu putea să se mai abțină din a-I mulțumi lui Dumnezeu: omul cade la prima lovitură, este slab și fără putere, este tânăr și ignorant - de ce ai dori să fii așa de atent și blând față de el? Mă lovești, totuși Te doare să o faci. Ce anume din om este vrednic de grija și preocuparea Ta? După ce a încercat toate josniciile posibile fără succes, Satana a plecat în tăcere, totuși acesta nu a fost sfârșitul încercărilor lui Dumnezeu pentru Iov. Deoarece puterea lui Dumnezeu revelată în Iov nu fusese făcută publică, povestea lui Iov nu s-a încheiat cu retragerea Satanei. Pe măsură ce alte personaje și-au făcut apariția, aveau să se desfăşoare mai multe scene spectaculoase. Iov suferise devastarea Satanei, totuși el nu se lepădase de numele lui Iahve Dumnezeu. Soția lui a fost prima care a ieșit și a jucat rolul Satanei, care poate fi văzut atacându-l pe Iov. Textul original descrie astfel lucrurile: „Atunci soţia lui i-a zis: Încă rămâi neclintit în curăţia ta? Blestemă-L pe Dumnezeu şi mori!” (Iov 2:9). Acestea erau cuvintele rostite de Satana deghizat ca om. Acestea erau un atac și o acuzație, precum și o îndemnare, o ispită și o defăimare. După ce a eșuat în a-i ataca trupul lui Iov, Satana apoi a atacat direct integritatea lui Iov, dorind să o utilizeze pentru a-l face pe Iov să renunțe la integritatea sa, să renunţe la Dumnezeu și să nu mai trăiască. La fel, a dorit Satana să utilizeze astfel de cuvinte pentru a-l tenta pe Iov: dacă Iov lepăda numele lui Iahve, el nu trebuia să îndure un asemenea chin, se putea elibera de chinul trupului. Confruntat cu sfatul soției sale, Iov a certat-o spunând: „El i-a răspuns: Vorbeşti ca o femeie nebună. Ce?! Să primim de la Dumnezeu doar binele şi să nu primim şi răul?” (Iov 2:10). Iov cunoștea demult aceste cuvinte, dar în acest moment s-a dovedit adevărul cunoașterii lor de către Iov. Când soția l-a sfătuit să Îl blesteme pe Dumnezeu și să moară, ceea ce voia să spune ea era: Dumnezeul tău te tratează astfel, deci de ce nu Îl blestemi? De ce încă mai ești în viață? Dumnezeul tău este atât de nedrept cu tine, totuși tu spui binecuvântat fie numele lui Iahve. Cum a putut El să trimită dezastrul asupra ta, când tu Îi binecuvântezi numele? Grăbește-te și leapădă numele lui Dumnezeu și nu Îl mai urma. În acest mod, se vor termina greutățile tale. În acest moment, s-a produs mărturia pe care Dumnezeu dorea să o vadă în Iov. Nicio persoană obișnuită nu putea să fie o asemenea mărturie, nici nu citim despre aceasta în niciuna dintre poveștile Bibliei - dar Dumnezeu o văzuse cu mult înainte ca Iov să rostească aceste cuvinte. Dumnezeu dorea numai să utilizeze această oportunitate pentru a-i permite lui Iov să dovedească tuturor că Dumnezeu avea dreptate. Confruntat cu sfatul soției lui, Iov nu numai că nu a renunțat la integritate sau la Dumnezeu, ci i-a spus soției lui: „Să primim de la Dumnezeu doar binele şi să nu primim şi răul?” Importanța acestor cuvinte este aceea că ele sunt aprobate de Dumnezeu în inima Sa, acestea sunt ceea ce dorea Dumnezeu, sunt ceea ce Dumnezeu dorea să audă și sunt rezultatul pe care Dumnezeu tânjea să-l vadă; aceste cuvinte sunt, de asemenea, esența mărturiei lui Iov. Prin aceasta, desăvârșirea, onestitatea, frica de Dumnezeu și respingerea răului au fost dovedite. Valoarea lui Iov constă în modul în care, când a fost ispitit și chiar când tot corpul i-a fost acoperit cu bube, când a îndurat cel mai groaznic chin și când soția lui și rudele l-au sfătuit, el tot a rostit asemenea cuvinte. Ca să o spunem altfel, în inima sa el credea că, indiferent de ispite sau de cât de teribile ar fi greutățile sau chinul, chiar dacă moartea avea să vină asupra lui, el nu va renunța la Dumnezeu sau nu va abandona calea de a se teme de Dumnezeu și a respinge răul. Vedem, așadar, că Dumnezeu deținea cel mai important loc în inima sa și că exista un singur Dumnezeu în inima lui. Din această cauză citim astfel de descrieri ale sale în Scripturi precum: În toate acestea Iov nu a păcătuit deloc prin vorbele sale. Nu numai că nu a păcătuit cu buzele, ci nici în inima lui nu s-a plâns în privința lui Dumnezeu. El nu a spus cuvinte supărătoare despre Dumnezeu, nici nu a păcătuit împotriva Lui. Nu numai că gura sa a binecuvântat numele lui Dumnezeu, dar în inima sa, el a binecuvântat și numele lui Dumnezeu; gura și inima lui erau la unison. Acesta era adevăratul Iov văzut de Dumnezeu și acesta a fost exact motivul pentru care Dumnezeu îl preţuia pe Iov. Confruntați cu comportamentul desăvârșit al lui Iov, cei care iubesc să rostească cuvinte impunătoare și învăţături deosebite, rămân fără cuvinte. Cei care preamăresc numele lui Dumnezeu doar în vorbire, care totuși nu au acceptat niciodată încercările lui Dumnezeu, sunt condamnați de integritatea la care Iov nu a renunțat, și cei care nu ar fi crezut niciodată că omul poate să rămână de neclintit pe calea lui Dumnezeu sunt judecați de mărturia lui Iov!

3. Adevărata față a lui Iov: sincer, pur și fără falsitate:

  Să citim Iov 2:7-8: „Astfel, Satana a plecat din prezența lui Iahve Dumnezeu și l-a lovit pe Iov cu bube din cap până în picioare. Și el a luat un ciob cu care să se scarpine; și a stat în cenușă”. Aceasta este o descriere a comportamentului lui Iov când i-au apărut bube pe corp. În acest moment, Iov stătea în cenușă și îndura durerea. Nimeni nu îl trata și nimeni nu îl ajuta să-și amelioreze durerea corpului; în schimb, el folosea un ciob pentru a îndepărta coaja bubelor. Din punct de vedere superficial, aceasta era doar o etapă în cadrul chinului lui Iov și nu are legătură cu umanitatea și frica sa de Dumnezeu, căci Iov nu rostea niciun cuvânt pentru a-și demonstra starea de spirit și opiniile din acel moment. Totuși, acț‏iunile și comportamentul lui Iov tot sunt o exprimare adevărată a umanității sale. În consemnarea capitolului anterior, am citit că Iov era cel mai grozav dintre oamenii din est. Între timp, acest pasaj al celui de-al doilea capitol ne arată că acest om grozav din est chiar a luat un ciob pentru a se scărpina în timp ce stă în cenușă. Nu există un contrast evident între aceste două descrieri? Este un contrast care ne arată adevăratul sine al lui Iov: în ciuda statutului și poziției sale sociale prestigioase, el nu le iubise niciodată și nici nu le acordase atenție; lui nu-i păsa de modul în care alte persoane îi considerau poziția socială, nici nu se preocupa dacă acțiunile sau comportamentul său vor avea un efect negativ asupra poziției sale sociale; el nu se desfăta cu bogățiile statutului, nici nu se bucura de gloria care venea odată cu statutul și poziția socială. Lui îi păsa doar de valoarea sa și semnificația vieții sale în ochii lui Iahve Dumnezeu. Adevăratul sine al lui Iov era chiar esența sa: el nu iubea faima și succesul și nu trăia pentru faimă și succes; era sincer și pur și fără falsitate. O altă latură a umanității lui Iov este demonstrată în cadrul acestei discuții dintre el și soția sa: „Atunci soţia lui i-a zis: Încă rămâi neclintit în curăţia ta? Blestemă-L pe Dumnezeu şi mori! El i-a răspuns: Vorbeşti ca o femeie nebună. Ce?! Să primim de la Dumnezeu doar binele şi să nu primim şi răul?” (Iov 2:9-10). Văzând chinul pe care îl îndura, soția lui Iov a încercat să îl sfătuiască pentru a-l ajuta să scape de chinul său - totuși, „intențiile bune” nu au obținut aprobarea lui Iov; în schimb, i-au stârnit mânia, căci ea îi negase credința și ascultarea de Iahve Dumnezeu și negase, de asemenea, existența Lui. Acesta era un lucru intolerabil pentru Iov, căci el nu își permisese niciodată să facă nimic care se opunea sau Îl rănea pe Dumnezeu, și cu atât mai puțin pe alți oameni. Cum putea el să rămână indiferent, când îi vedea pe alții rostind cuvinte care îl blasfemiau și insultau pe Dumnezeu? Prin urmare, și-a numit soția o „femeie nesăbuită”. Atitudinea lui Iov față de soția sa era una de mânie și ură, precum și de reproș și dojană. Aceasta era expresia naturală a umanității lui Iov, care face diferența dintre iubire și ură, și era o reprezentare reală a umanității sale neprihănite. Iov avea un sentiment al justiției - unul care îl făcea să urască răutatea și să fie dezgustat, să condamne și să respingă erezia absurdă, argumentele ridicole și afirmațiile nebunești, și care i-a permis să își respecte postura și propriile principii corecte când fusese respins de mase și părăsit de cei care îi erau apropiați. Deși majoritatea oamenilor recunosc faptul că Iov era desăvârșit și drept și că se temea de Dumnezeu și se ferea de rău, această recunoaștere nu îi ajută să înțeleagă mai bine intenția lui Dumnezeu. În timp ce invidiază umanitatea și căutarea lui Iov, ei Îi pun următoarele întrebări lui Dumnezeu: Iov era așa de desăvârșit și drept, oamenii îl adorau așa de mult, deci de ce l-a dat Dumnezeu Satanei și de ce l-a supus la atât de multe chinuri? Este normal ca astfel de întrebări să existe în inimile multor oameni - sau, mai degrabă, acest dubiu este întrebarea din inimile multor oameni. Din moment ce a nedumerit atât de mulți oameni, trebuie să ridicăm această întrebare și să o explicăm cum se cuvine.

4. Tot ceea ce face Dumnezeu are legătură cu lucrarea Sa de mântuire a omenirii!

  În mod natural, lucrarea pe care Dumnezeu a făcut-o în Iov nu este diferită, deși Iov era desăvârșit și drept în ochii lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, indiferent de ce face Dumnezeu sau de mijloacele prin care face acel lucru, scopul acțiunilor Sale nu se schimbă. Scopul Său este de a întipări în mintea și inima omului cuvintele Sale, cerințele și voia Lui pentru om; cu alte cuvinte, este de a lucra în om tot ceea ce Dumnezeu consideră a fi în conformitate cu planurile Sale, permițându-i omului să înțeleagă inima și esența lui Dumnezeu și să se supună suveranităţii și aranjamentelor Lui și, astfel, de a permite omului să obțină frica de Dumnezeu și ferirea de rău - toate acestea fiind un aspect al scopului lui Dumnezeu în tot ceea ce face El. Celălalt aspect este că, deoarece Satana este contrastul și obiectul care slujeşte în lucrarea lui Dumnezeu, omul este deseori dat Satanei; acesta este mijlocul pe care Dumnezeu îl utilizează pentru a le permite oamenilor să vadă viclenia, urâțenia și caracterul vrednic de dispreț ale Satanei în mijlocul ispitelor și atacurilor acestuia, făcându-i astfel pe oameni să-l urască pe Satana și să poată cunoaște și recunoaște ceea ce este negativ. Acest proces le permite să se elibereze treptat de sub controlul Satanei și de acuzațiile, intervenţia și atacurile lui - până când, mulțumită cuvintelor lui Dumnezeu, cunoașterii și ascultării lor faţă de El, a credinței lor în El și a fricii de El, ei triumfă asupra atacurilor Satanei și asupra acuzațiilor Satanei; doar atunci vor fi fost ei eliberați pe deplin de sub domeniul Satanei. Eliberarea oamenilor înseamnă că Satana a fost înfrânt, înseamnă că ei nu mai sunt mâncarea din gura Satanei - că, în loc să îi înghită, Satana i-a abandonat. Astfel de oameni sunt drepți, pentru că au credință, ascultare și frică față de Dumnezeu și deoarece se despart cu totul de Satana, ei îl rușinează pe Satana, fac un laș din acesta și îl înving cu totul. Doar astfel de oameni au fost cu adevărat câștigați de Dumnezeu și acesta este obiectivul suprem al lui Dumnezeu în a-l mântui pe om. Dacă doresc să fie mântuiți și doresc să fie câștigați complet de Dumnezeu, atunci toți cei care Îl urmează pe Dumnezeu trebuie să se confrunte cu ispite și atacuri atât mari, cât și mici din partea Satanei. Aceia care ies din aceste ispite și atacuri și sunt capabili să îl învingă pe deplin pe Satana sunt cei care au fost mântuiți de Dumnezeu. Cei care au fost mântuiți prin credința neclintită în Dumnezeu înțeleg voia și cerințele lui Dumnezeu și pot să respecte suveranitatea și rânduielile lui Dumnezeu și ei nu abandonează calea de a se teme de Dumnezeu și de a respinge răul în ispitirile Satanei. Cei care sunt mântuiți printr-o astfel de credință în Dumnezeu au onestitate, sunt buni, fac diferența dintre iubire și ură, au simţul dreptăţii și sunt raționali și capabili de a se preocupa de Dumnezeu și de a prețui tot ceea ce este al lui Dumnezeu. Asemenea oameni nu sunt legați, spionați, acuzați sau abuzați de Satana, ei sunt complet liberi, au fost eliberați și descătuşaţi pe deplin. Iov a fost tocmai un astfel de om al libertății și aceasta este exact semnificația motivului pentru care Dumnezeu îl predase Satanei. În același timp cu înțelegerea procesului prin care Dumnezeu câștigă complet o persoană, oamenii vor înțelege, de asemenea, scopurile și semnificația predării lui Iov Satanei de către Dumnezeu. Oamenii nu mai sunt tulburaţi de chinul lui Iov și au o nouă apreciere privind semnificația acestuia. Ei nu se mai îngrijorează dacă ei înșiși vor fi supuși la aceeași ispită ca și Iov și nu se mai opun și nu mai resping venirea încercărilor lui Dumnezeu. Credința, ascultarea și mărturia lui Iov pentru biruirea Satanei au fost o sursă de imens ajutor și încurajare pentru oameni. În Iov, ei văd speranță pentru propria lor mântuire și văd că prin credință și ascultare și frică de Dumnezeu este posibil să-l învingi complet pe Satana și să izbândești asupra sa. Ei văd că, atât timp cât sunt de acord cu aranjamentele și suveranitatea lui Dumnezeu și au hotărâre și credință pentru a nu-L abandona pe Dumnezeu după ce au pierdut totul, atunci ei pot aduce rușine și înfrângere asupra Satanei și au nevoie doar de determinarea și perseverența de a rămâne de neclintit în mărturia lor - chiar dacă înseamnă că își pierd viața - pentru ca Satana să fie intimidat și să bată rapid în retragere. Mărturia lui Iov este un avertisment pentru generațiile viitoare și acest avertisment le spune că, dacă nu îl înving pe Satana, atunci ei nu vor putea să se elibereze niciodată de acuzațiile și piedicile lui, nici nu vor putea să scape de abuzul și atacurile sale. Mărturia lui Iov a luminat generații ulterioare. Această luminare îi învață pe oameni că doar dacă sunt desăvârșiți și neprihăniți pot ei să se teamă de Dumnezeu și să respingă răul; îi învață că doar dacă se tem de El și resping răul pot depune o mărturie puternică și răsunătoare pentru Dumnezeu; doar dacă depun o mărturie puternică și răsunătoare pentru Dumnezeu pot ei să nu fie niciodată controlați de Satana și să trăiască sub călăuzirea și protecția lui Dumnezeu - și doar atunci vor fi fost ei cu adevărat mântuiți. Personalitatea și scopul vieții lui Iov ar trebui imitat de oricine urmărește mântuirea. Ceea ce a trăit el de-a lungul întregii vieți și comportamentul său în timpul încercărilor sunt o comoară prețioasă pentru toți cei care urmăresc calea de a se teme de Dumnezeu și a respinge răul.  Am încredere că, după ce au auzit mărturia lui Iov și relatările diverselor laturi ale lui Iov, majoritatea oamenilor care sunt plini de neliniște și teamă vor începe încet să se relaxeze atât trupește, cât și sufletește, și vor începe să simtă o ușurare, încetul cu încetul. Pasajele de mai jos sunt, de asemenea, relatări despre Iov. Să continuăm să citim. Iov 9:11: Iată, El trece pe lângă mine şi nu-L pot vedea, trece şi nu-mi dau seama. Iov 23:8-9: Dacă m-aş duce spre răsărit, El nu e acolo, dacă aş merge spre apus, nu-L voi găsi. Când El lucrează în nord, nu-L zăresc, când Se întoarce spre sud, nu-L pot vedea. Iov 42:2-6: Ştiu că Tu poţi face orice lucru şi că nimic nu poate împiedica planurile Tale. Tu ai întrebat: „Cine este cel ce-Mi întunecă sfatul vorbind fără să cunoască?” Într-adevăr am spus lucruri pe care nu le-am înţeles, lucruri prea minunate pentru mine, pe care nu le-am cunoscut. Tu ai zis: „Ascultă şi voi vorbi! Te voi întreba şi Mă vei învăţa.” Urechea mea a auzit despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mă dispreţuiesc şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă. Care este efectul acestor cuvinte? A realizat vreunul dintre voi că există un fapt interesant aici? În primul rând, cum a știu Iov că există un Dumnezeu? Și cum a știut că cerurile și pământul și toate lucrurile sunt stăpânite de Dumnezeu? Există un pasaj care răspunde la aceste două întrebări: „Urechea mea a auzit despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mă dispreţuiesc şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă” (Iov 42:5-6). Din aceste cuvinte aflăm că, mai degrabă decât să-L vadă pe Dumnezeu cu proprii ochi, Iov aflase de Dumnezeu din legende sau povești. În aceste circumstanțe a început el să meargă pe calea de a-L urma pe Dumnezeu, după care el a confirmat existența lui Dumnezeu în viața sa și în toate lucrurile. Iov nu Îl văzuse niciodată pe Dumnezeu, ceea ce înseamnă că, deși auzise de Dumnezeu, el nu știa unde era Dumnezeu sau cum era Dumnezeu sau ce făcea Dumnezeu. El nu îi apăruse sau nu îi vorbise niciodată. Deși Dumnezeu nu vorbise cu Iov și nu îi dăduse nicio poruncă, Iov văzuse existența lui Dumnezeu și Îi privise suveranitatea în toate lucrurile și în legendele în care Iov auzise de Dumnezeu ascultând cu urechea, în urma cărora a început viața de a se teme de Dumnezeu și a respinge răul. Astfel erau originile și procesul prin care Iov Îl urma pe Dumnezeu. Dar, indiferent de cât de mult se temea de Dumnezeu și respingea răul, indiferent de cât de neclintit rămânea în integritatea sa, Dumnezeu tot nu i-a apărut niciodată. Să citim acest pasaj. A spus: „Iată, El trece pe lângă mine şi nu-L pot vedea, trece şi nu-mi dau seama” (Iov 9:11). Ce spun aceste cuvinte este că Iov poate Îl simțise pe Dumnezeu în jurul său sau poate nu Îl simțise - dar nu putuse niciodată să-L vadă. Existau momente când el își imagina că Dumnezeu trecea prin fața lui sau acționa sau îl călăuzea pe om, dar nu știuse niciodată. Dumnezeu vine asupra omului când el nu se așteaptă; omul nu știe când vine Dumnezeu asupra lui sau unde El vine asupra lui, pentru că omul nu Îl poate vedea pe Dumnezeu și, prin urmare, pentru om, Dumnezeu este ascuns pentru el. În următorul pasaj al scripturii, Iov spune apoi: „Dacă m-aş duce spre răsărit, El nu e acolo, dacă aş merge spre apus, nu-L voi găsi. Când El lucrează în nord, nu-L zăresc, când Se întoarce spre sud, nu-L pot vedea” (Iov 23:8-9). Din această relatare, aflăm că, pe tot parcursul experiențelor lui Iov, Dumnezeu fusese ascuns față de el; nu i Se înfățișase în mod deschis, nici nu rostise vreun cuvânt față de el în mod deschis, totuși în inima sa, Iov avea încredere în existența lui Dumnezeu. El crezuse întotdeauna că era posibil ca Dumnezeu să fi pășit înaintea lui sau să fi acționat alături de el și că, deși nu Îl putea vedea, Dumnezeu era alături de el conducând tot ce era al lui. Iov nu Îl văzuse niciodată, dar a putut să rămână fidel credinței sale, ceea ce nicio altă persoană nu a putut face. Și de ce nimeni nu a putut? Deoarece Dumnezeu nu a vorbit cu Iov și nici nu i S-a înfățișat și, dacă el nu ar fi crezut cu adevărat, el nu ar fi putut să continue, nici nu ar fi putut să rămână de neclintit pe calea de a se teme de Dumnezeu și a respinge răul. Nu este adevărat? Cum te simți când citești despre Iov care spune aceste cuvinte? Simți că desăvârșirea și neprihănirea lui Iov și dreptatea sa înaintea lui Dumnezeu sunt reale și nu reprezintă o exagerare din partea lui Dumnezeu? Deși Dumnezeu l-a tratat pe Iov la fel ca pe alți oameni și nu i S-a înfățișat și nici nu a vorbit cu el, Iov tot și-a păstrat ferm integritatea, tot a crezut în suveranitatea lui Dumnezeu și, mai mult, el a oferit frecvent arderi-de-tot și s-a rugat înaintea lui Dumnezeu ca rezultat al fricii sale de a-L jigni pe Dumnezeu. În abilitatea lui Iov de a se teme de Dumnezeu fără a-L fi văzut pe Dumnezeu, vedem cât de mult iubea lucrurile pozitive și cât de statornică și reală era credința sa. El nu a negat existența lui Dumnezeu deoarece Dumnezeu era ascuns pentru el, și nici nu și-a pierdut credința sau s-a lepădat de Dumnezeu deoarece nu Îl văzuse niciodată. În schimb, în mijlocul lucrării ascunse a lui Dumnezeu de conducere a tuturor lucrurilor, el realizase existența lui Dumnezeu și simțise suveranitatea și puterea lui Dumnezeu. Deși Dumnezeu a rămas ascuns față de el, credința lui Iov în Dumnezeu nu a fost niciodată zdruncinată. Prin urmare, el a cules ceea ce nimeni altcineva nu culesese: aprobarea și binecuvântarea lui Dumnezeu. El nu Îl văzuse pe Dumnezeu, dar a fost capabil să realizeze că faptele lui Dumnezeu sunt peste tot și, în timpul perioadei sale lipsite de însemnătate pe pământ, în fiecare colț al vieții sale, a putut să vadă și să realizeze faptele extraordinare și minunate ale lui Dumnezeu și a putut să vadă aranjamentele Lui minunate. Cu alte cuvinte, fără ca Dumnezeu să i Se fi înfățișat sau să fi vorbit cu omul, faptele lui Dumnezeu în toate lucrurile și suveranitatea Sa asupra tuturor lucrurilor sunt suficiente pentru ca un om să devină conștient de existența, puterea și autoritatea lui Dumnezeu, iar puterea și autoritatea Sa sunt suficiente pentru a-l face pe acest om să se teamă de Dumnezeu și să respingă răul.

5. „Slujitorul meu Iov!”:

  În Iov 42:7-9, Dumnezeu spune că Iov este slujitorul Lui. Faptul că El utilizează termenul „slujitor” pentru a Se referi la Iov demonstrează importanța acestuia în inima Lui. Referirile Lui multiple la „slujitorul Meu Iov” arată cât de mulțumit era de acesta și, deși Dumnezeu nu a vorbit despre înțelesul din spatele cuvântului „slujitor,” definiția Lui pentru cuvântul „slujitor” poate fi văzută din cuvintele Sale din acest pasaj al scripturii. Dumnezeu i-a spus mai întâi lui Elifaz din Teman: „Mânia Mea s-a aprins împotriva ta și a celor doi prieteni ai tăi: căci nu ați vorbit despre Mine drept, așa cum a făcut-o slujitorul Meu Iov.” Aceste cuvinte reprezintă prima dată când Dumnezeu le-a spus în mod deschis oamenilor că accepta tot ceea ce fusese spus și făcut de Iov după încercările lui Dumnezeu pentru el și reprezintă prima dată când El a confirmat în mod deschis acuratețea și corectitudinea a tot ceea ce Iov făcuse și zisese. Dumnezeu era supărat pe Elifaz și pe ceilalți din cauza discursului lor incorect, absurd, deoarece, precum Iov, ei nu puteau vedea înfățișarea lui Dumnezeu și nu puteau auzi cuvintele pe care El le rostea în viețile lor și, totuși, Iov avea cunoştinţe atât de exacte despre Dumnezeu, în timp ce ei puteau doar să facă presupuneri despre Dumnezeu, încălcându-I voia și punându-I la încercare răbdarea în tot ceea ce făceau. În consecință, în același timp în care accepta tot ceea ce spunea și făcea Iov, Dumnezeu a devenit mânios față de ceilalți, căci în ei, El nu numai că nu putea vedea realitatea fricii de Dumnezeu, dar nici nu auzea nimic despre frica de Dumnezeu în ceea ce spuneau. Și astfel, Dumnezeu le-a adresat următoarele cereri: „De aceea, luați acum șapte viței și șapte berbeci și mergeți la slujitorul Meu Iov și oferiți pentru voi o ardere-de-tot; iar slujitorul Meu, Iov, se va ruga pentru voi: de dragul lui, Eu voi accepta: să nu vă tratez după nebunia voastră.” În acest pasaj, Dumnezeu le spune lui Elifaz și celorlalți să facă ceva care le va răscumpăra păcatele, căci nebunia lor a fost un păcat împotriva lui Iahve Dumnezeu și, prin urmare ei trebuiau să aducă arderi-de-tot pentru a-și îndrepta greșelile. Arderile-de-tot sunt deseori oferite lui Dumnezeu, dar ceea ce este neobișnuit la aceste arderi-de-tot este că ele au fost oferite lui Iov! Iov a fost acceptat de Dumnezeu pentru că el a fost martor pentru Dumnezeu timpul în încercărilor sale. Acești prieteni ai lui Iov, însă, au fost expuși în timpul încercărilor lui; din cauza nebuniei lor, au fost condamnați de Dumnezeu și au stârnit mânia lui Dumnezeu și ar trebui pedepsiți de El - pedepsiți prin înfăptuirea de arderi-de-tot înaintea lui Iov - după care Iov s-a rugat pentru ei pentru a îndepărta pedeapsa și mânia lui Dumnezeu față de ei. Deși Dumnezeu l-a numit pe Iov slujitorul Său, în ochii lui Dumnezeu, acest slujitor a fost iubit și i-a fost acordată autoritatea de a se ruga pentru alții și a le ierta greșelile, practic i s-a acordat autoritatea unui preot! Acest slujitor/preot a putut să vorbească direct cu Dumnezeu și să vină direct înaintea lui Dumnezeu, statutul lui era mai înalt și mai onorabil decât cel al altora. Acesta este adevăratul înțeles al cuvântului „slujitor” rostit de Dumnezeu.