CE ȘTIM DESPRE DACI CU ADEVĂRAT?

CE ȘTIM DESPRE DACI CU ADEVĂRAT? 

 Dacii au devenit o obsesie publică de la articolul lui Bogdan Petriceicu Hașdeu ”Perit-au dacii?” prin 1870 și ceva. Până la acest articol ideea dominantă în istoria românilor era că romanii i-au înghițit pe nemestecate pe daci și românii sunt exclusiv urmașii Romei. Hașdeu vine cu întrebarea din titlu și argumentează în baza surselor cunoscute de el că nu a fost chiar așa. De fapt jocul ăsta de-a ”Dacii și Romanii” are substrat politic, încă de la lansarea lui: autohtoniștii țin cu dacii, cosmopoliții țin cu romanii. Și o dată intrați în domeniul politicii este loc pentru tot felul de bazaconii, de ambele părți. Asta e altă poveste, evoluția dezbaterii politice mascate în disputa daci contra romani. Articolul acesta este un exerciți: scriu aici tot ce știu despre daci din lecturile mele, fără notițe, fără verificarea bibliografiei. Doar ce îmi amintesc. Deci dacii. Cea mai mare problemă: nu știm ce limbă vorbeau dacii. Din câteva inscripții și izvoare latine se cunosc niște cuvinte și atât. Doar că din câteva cuvinte nu poți reconstitui o limbă, doar cel mult poți spune că dacii vorbeau o limbă indo-europeană, ceea ce nu este mare lucru. Ideea trăznită că dacii vorbeau latina e o aiureală fără sens. Nu știm ce fel de religie aveau dacii. Știm cu certitudine că aveau una, însă nu cunoaștem teogonia dacilor, legendele și miturile lor. Cunoaștem câteva nume de zei și istoria cu Zamolxis, elevul lui Pitagora spusă de un grec. Dar asta nu înseamnă nimic, grecii își mascau propriile argumentări sub steag fals. Putem bănui că religia dacilor era una de sorginte indo-europeană, cu zei în ceruri și zei subpământeni. Cu certitudine exista un cult articulat, cu preoți, temple și ritualuri, cunoaștem chiar și unele din aceste ritualuri (cel cu aruncatul în sulițe, cel mai cunoscut). Nu cunoaștem mai nimic despre sistemul legislativ al dacilor, despre organizarea socială. Doar că existau nobili, preoți și țărani – dar asta este o chestie specifică indo-europenilor. Una peste alta nu știm mai nimic despre cele mai importante chestiunii ce țin de o societate. Faptul că avem informații disparate din aceste domenii (transmise de străini, care puteau să nu priceapă mare lucru sau să denatureze informațiile în beneficiul auditoriului, etc.) face posibile tot felul de interpretări. Cu cât sunt mai puține informațiile cu atât mai imaginative sunt speculațiile. Știm cu siguranță că dacii prelucrau metalele la scară ”industrială”. Cele mai frecvente desecoperiri arheologice de la Sarmisegetuza sunt uneltele și armele de fier alături de ateliere de fierărie. Dacii mai erau specializați în extragerea și prelucrarea aurului și argintului, tot în cantități mari. Mai știm că dacii erau un popor războinic. Istoria confruntărilor cu romanii e cunoscută. Cetățile dacice erau zdravene, complexe de cetăți așezate în munți greu de cucerit, armamentul de fabricație proprie era de calitate, desfășurau acțiuni complexe cu zeci de mii de oameni pe distanțe mari, stăpâneau geografia și foloseau terenul în mod eficient. Capacitatea militară și economică atestă existența unei organizări eficiente, existența unei administrații probabil de factură nobiliar-teocratică. Tezaurele monetare, acumulări de avere, cu monezi de prin toată Europa dovedesc schimburi economice de anvergură, la fel și faptul că dacii aveau monedă proprie. Și nu în ultimul rând știm cam cum arătau dacii, cum se îmbrăcau și cum luptau – asta din statuile romane.
  Ce ne-au lăsat dacii? Nu mare lucru. Există o continuitate genetică cu românii din ziua de azi, avem o genă ”balcanică” comună cu celelalte teritorii pe unde au existat tracii din care se trăgeau dacii. (Și aici este o întreagă discuție speculativă traci – daci – geți, dar este mult prea specializată discuția). Gena asta ”traco-daco-getă” este undeva pe la 20 și ceva de procente printre români dacă îmi amintesc bine. Peste care vine moștenirea genetică a valurilor migratoare. Din cultura dacilor nu ne-a rămas mare lucru. Cea mai importantă chestiune mi se pare dispariția tehnologiei de prelucrare a metalelor: de la dacii fierari și aurari, în Evul Mediu românii pur și simplu nu prelucrează metale, abia în secolul al XIX-lea reînvață chestia asta. Gaura asta tehnologică de peste 1500 de ani spune foarte multe despre moștenirea culturală a dacilor. Nici despre legendele dacilor transmise românilor nu sunt foarte sigur; mi se pare dubioasă încercarea de reconstituire a religiei dacilor în baza unui folclor colectat la 1800 și ceva.
  Una peste alta dacii au fost un popor bine închegat și cu ceva șanse de dezvoltare pe termen lung – doar că s-au întâlnit cu Imperiul Roman. Rezultatul a fost anihilarea clasei conducătoare și nimicirea în mare parte a poporului. O parte din daci și-au transmis mai departe genele, restul s-au amestecat în masele de migratori din afara Imperiului și au dispărut cu totul. Adevărata moștenire a dacilor mi se pare instrumentarea lor în conflictul ”autohtoniști/ cosmopoliți”; ”protocroniști/ sincroniști”; ”naționaliști/ europeni” etc. Dar cum spuneam, asta e o altă discuție.

PAPA FRANCISC ȘI BIBLIA.

 PAPA FRANCISC ȘI BIBLIA

      Recent am asistat la o nouă campanie de „informare” pe Internet. S-a dat alarma cum că Papa Francisc a decis că Biblia trebuie schimbată fundamental, cum că ar fi zis că Biblia este depășită etc., etc.! Extraordinar! Cum să-și permită nenorocitul așa ceva! Ce mai, se confirma, încă o dată, dacă mai era nevoie, că Papalitatea, în speță Papa Francisc este Antihristul! Și a plouat cu un val de indignări ale celor „drept credincioși” care și-au revărsat încă o dată ura viscerală pentru alți creștini, din alte Biserici, în cazul acesta, față de romano-catolici: „papistașii nenorociți”!

      În realitatea, afirmațiile Papei Francisc au fost scoase din context într-un mod pe care nu ezit să-l cataloghez ca fiind absolut mârșav! Papa Francisc a făcut referire la faptul că Biblia catolică trebuie revizuită drastic! Biblia catolică deci! Această Biblie are la bază textul Vulgatei. Chiar dacă Vulgata a fost tradusă și în limbi naționale, s-a constatat că este ... inexactă și primejdios de îndepărtată de Textul Masoretic, ba chiar față de Septuaginta! Ca să nu mai amintesc îndepărtarea aproape totală față de Biblia Peshita! Dau un exemplu: celebrul verset din 1 Ioan: „Căci Trei sunt care mărturisec în Cer - Tatăl, Fiul și Sfântul Duh -, și aceștiaTrei Una sunt”! Este un verset adăugat! Nu a existat în originalul grecesc!

     Apoi există chestiunea foarte serioasă a canonului Vechiului Testament! Textul Masoretic recunoaște 39 de cărți ca fiind canonice, în timp ce catolicii au acceptat faptul că acest canon trebuie extins, în așa fel încât să cuprindă toate cărțile din Septuaginta! Ba au mai inclus în canonul catolic cărți ce nici în Septuaginta n-au fost acceptate - ex: 3 Ezdra, 4 Macabei!

    Apoi există problema limbajului arhaic! Aici e aici! „Drept credincioșii” mai credincioși decât toți drept-credincioșii adevărați și sinceri din orice confesiune creștină s-au simțiț clar deranjați! Este evident pentru orice cititor al Bibliei că, Biblia Ortodoxă românească, de pildă, are un limbaj greoi, plin de arhaisme, total inadecvat cititorului de azi! Și se mai miră respectivii de ce este preferată Biblia Cornilescu! Cineva din Biserica Ortodoxă Română nu vrea să revizuiască Biblia Ortodoxă în așa fel încât să reflecte limba română de azi! Oare de ce? Nu cumva atunci mulți oameni ar începe să se-ntrebe de ce trebuie ținute anumite tradiții? Unde se scrie în Biblie despre ele!?

     Așadar, manipularea de pe Internet legată de pretinsele afirmații ale Papei Francisc n-are legătură cu realitatea! Poate are legătură cu altceva! Știu eu!? Poate frica unora că lumina Bibliei ar readuce în discuție multe „tradiții sfinte, moștenite de la strămoși”!

CÂND ROMÂNII CRITICĂ TOTUL!

 CÂND ROMÂNII CRITICĂ TOTUL!

         Îmi place mult să-i aud pe români criticând diverse chestii, mai ales, pe „specialișt”i! Mi-a fost dat să aud cum cineva critica filme de genul „Războiului Stelelor” spunând că ar fi o uriașă idioțenie! Se poate! Dar, ar fi trebui să se întrebe, de ce românii nu sunt în stare să conceapă un astfel de film!? Mai departe, respectivul spunea că serialul „Star Trek” este depășit, că smartphonul lui are mai multe aplicații decât un „biet” tricorder din „Star Trek”. O fi având dreptate, dar dacă nu ar fi existat serialul „Star Trek” cu multitudinea lui de concepte tehnice, ar mai fi apărut smartphonurile, tabletele, laptopurile etc!? Ar fi apărut, în cele din urmă, dar, mult mai târziu!

          Același zicea că, idei cum ar fi computere duotronice, quatrotronice, multitronice sunt basme! Serios? E clar că respectivul n-a auzit niciodată de idei ca: faze cuantice, stări cuantice etc.! În plus, dacă teleportarea va deveni realitate, la un moment dat, este clar că ea se va realiza cu ajutorul unor tipuri de computere cuantice capabile să controleze mai multe stări ale electronului, în același timp! Adică ... computere duotronice, quatrotronice, multitronice etc.! Nu este de vorba de pură imaginație, ci de realități ale fizicii cuantice insuficient cunoscute astăzi, dar care într-o zi ar putea deveni realitate! Nu se poate efectua teleportarea fără a găsi un mijloc de compensare a „principiului de incertitudine” al lui Heisenberg! Și de aici, necesitatea pentru scenariștii „Star Trek” de a „inventa” alte genuri de computere, ca cele amintite mai sus!

      Admițând că ideea „forței din „Războiul Stelelor” este o totală idioțenie, ar trebui „specialiștii” români să explice aspecte cum ar fi: puntea cuantică între doi fotoni - cei doi devenind ca un singur foton, energia întunecată, particulele virtuale etc..

       Printre „specialiștii” pe care deseori i-am auzit criticând respectivele creații S.F., se numără, la „loc de cinste” Cristian Tudor Popescu”. Curios este că acesta a fost și scriitor S.F. la un moment-dat! O fi, de fapt, „gelos” că n-a anticipat el niciuna din tehnologiile de astăzi!

ȘTIINȚA - NECONTENITA CĂUTARE A ADEVĂRULUI - prima parte.

ȘTIINȚA - NECONTENITA CĂUTARE A ADEVĂRULUI - prima parte.

     „Veți cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi“ (Ioan 8:32). Aceste cuvinte înţelepte frecvent citate au fost rostite de Iisus Hristos.  Deşi Hristos se referea la adevărul religios, în anumite privinţe, în orice domeniu de activitate adevărul îi poate elibera pe oameni.

        Adevărul ştiinţific, de exemplu, i-a eliberat pe oameni de multe idei false, de genul: pământul este plat şi este plasat în centrul universului, căldura este un fluid numit calorie, aerul viciat cauzează boli şi atomul este cea mai mică particulă a materiei. Aplicarea adevărurilor ştiinţifice în industrie, comunicaţii şi transport i-a eliberat pe oameni de o muncă inutilă şi, într-o anumită măsură, de limitele impuse de timp şi de distanţă. În domeniul medicinei preventive şi a îngrijirii medicale, adevărurile ştiinţifice i-au eliberat pe oameni de o moarte prematură şi de teama morbidă de boală.

Ştiinţa - Ce este ea?

        Potrivit cu The World Book Encyclopedia, „ştiinţa cuprinde domeniul larg al cunoaşterii umane bazate pe fapte legate între ele prin principii (reguli)“. Există, desigur, diferite tipuri de ştiinţă. Cartea The Scientist afirmă: „Teoretic, aproape orice gen de cunoaştere ar putea fi calificat drept ştiinţifică, întrucât, prin definiţie, o ramură a cunoaşterii devine ştiinţă când este studiată potrivit unei metode ştiinţifice“.

          Acest lucru face întru câtva dificilă stabilirea limitelor unui domeniu ştiinţific. De fapt, potrivit cu The World Book Encyclopedia, „în unele cazuri, ştiinţele se pot întrepătrunde atât de mult încât au trebuit să fie create domenii interdisciplinare care combină părţi a două sau mai multe ştiinţe“. Cu toate acestea, majoritatea lucrărilor de referinţă vorbesc de patru categorii principale: ştiinţele fizice, ştiinţele biologice, ştiinţele sociale şi ştiinţele matematice şi logice.

      Matematica o ştiinţă? Da, fără un sistem unitar de măsurare, fără o anumită metodă de determinare a dimensiunii, a cantităţii, a distanţei şi a temperaturii, ar fi fost imposibilă o investigare ştiinţifică eficientă. Aşadar, nu fără motiv a fost numită matematica „regina şi slujitoarea ştiinţelor“.

        În ce priveşte ştiinţele fizice, acestea includ chimia, fizica şi astronomia. Ştiinţele biologice principale sunt botanica şi zoologia, iar ştiinţele sociale includ antropologia, sociologia, economia, politica şi psihologia.

          Trebuie să se facă distincţie între ştiinţa pură şi ştiinţa aplicată. Prima se ocupă numai cu fapte şi principii ştiinţifice; a doua, cu aplicarea lor practică. În prezent, ştiinţa aplicată este cunoscută şi sub numele de tehnologie.

Învăţare prin metoda încercărilor:

         Religia şi ştiinţa sunt două exemple ale dorinţei omului de a cunoaşte adevărul. Dar există o diferenţă semnificativă între modul de căutare a adevărului religios şi cel al adevărului ştiinţific. Un cercetător al adevărului religios se va îndrepta, probabil, spre Sfânta Biblie, Coran, Talmud, Vede sau Tripitaka, în funcţie de ce este - creştin, musulman, evreu, hindus sau budist. Acolo el va găsi ceea ce este considerat de religia sa drept o revelaţie a adevărului religios, posibil de provenienţă divină şi, astfel, considerată drept autoritate absolută.Însă, cercetătorul adevărului ştiinţific nu are o astfel de autoritate absolută spre care să se îndrepte - fie ea o carte sau o persoană. Adevărul ştiinţific nu este revelat; este descoperit. Aceasta necesită o serie de încercări care îl fac adesea pe cercetător să ajungă în impas. Dar dacă va urmări în mod sistematic un anumit scop clar determinat, prin metoda încercărilor, el va realiza o cercetare fructuoasă. Cu toate acestea, victoriile ştiinţifice sunt celebrate pe ruinele înfrângerilor ştiinţifice acceptate cândva ca fiind exacte, dar abandonate acum în favoarea celor noi, considerate a fi mai aproape de adevăr.

        În pofida acestei metode a încercărilor, savanţii au acumulat de-a lungul secolelor un volum uimitor de cunoştinţe ştiinţifice. Deşi adesea au greşit, ei au reuşit să corecteze multe erori înainte ca acestea să provoace catastrofe. De fapt, atât timp cât o informaţie inexactă rămâne în domeniul ştiinţei pure, pericolul unor prejudicii serioase este minim. Dar când se încearcă să se treacă la ştiinţa aplicată, rezultatele pot fi dezastruoase.

         Să luăm, de exemplu, cunoştinţele care au permis fabricarea insecticidelor. Aceste produse au fost foarte apreciate până când cercetări ştiinţifice ulterioare au descoperit că unele dintre ele lasă reziduuri dăunătoare sănătăţii omului. În anumite zone din Uzbekistan şi Kazahstan, situate în apropierea mării Aral, s-a descoperit existenţa unei legături între utilizarea pe scară largă a unor astfel de insecticide şi numărul cazurilor de cancer esofagian, acesta depăşind de şapte ori media naţională.

Datorită avantajului pe care îl ofereau, sprayurile cu aerosoli au devenit foarte răspândite - până când investigaţiile ştiinţifice au lăsat să se înţeleagă că ele contribuiau la distrugerea stratului de ozon care protejează planeta, într-un ritm mai rapid decât se credea cândva. Aşadar, cercetarea adevărului ştiinţific este un proces continuu. „Adevărurile“ ştiinţifice de astăzi vor fi mâine considerate, poate, idei eronate, sau chiar dăunătoare.

De ce trebuie să ne intereseze ştiinţa?

        Ştiinţa şi tehnologia au avut un mare rol în crearea structurii lumii moderne. Frederick Seitz, fost preşedinte al Academiei americane de ştiinţe, a spus: „Ştiinţa, care a început în principal ca o aventură a minţii, devine acum unul dintre principalii piloni ai modului nostru de viaţă“. Astfel, cercetarea ştiinţifică a devenit astăzi sinonimă cu progresul. Oricine pune la îndoială ultimele descoperiri ştiinţifice riscă să fie catalogat drept „obscurantist“. La urma urmelor, ceea ce numesc unii progres ştiinţific este, pentru ei, lucrul care separă omul civilizat de cel necivilizat. Nu este de mirare, aşadar, că poetul englez din secolul XX, W. H. Auden, a spus: „Adevăraţii oameni de acţiune ai timpurilor noastre, care transformă lumea, nu sunt politicienii şi oamenii de stat, ci oamenii de ştiinţă“.

     Puţine persoane vor nega faptul că lumea are nevoie de schimbări. Dar este oare ştiinţa la înălţimea acestei misiuni? Va descoperi ea adevărurile ştiinţifice indispensabile rezolvării problemelor fără precedent ridicate de secolul XXI? Şi vor fi asimilate aceste adevăruri suficient de repede pentru a-i elibera pe oameni de teama unei catastrofe mondiale iminente? Linus Pauling, care a câştigat de două ori premiul Nobel, a spus: „Oricine trăieşte în lume are nevoie de o anumită înţelegere a naturii şi efectelor ştiinţei“. 

*GĂSIREA ADEVĂRULUI PRIN METODA ŞTIINŢIFICĂ

1. Observaţi ce se întîmplă.

2. Pe baza acestor observaţii, formulaţi o teorie care ar putea fi adevărată.

3. Verificaţi teoria prin observaţii ulterioare şi prin experimente.

4. Urmăriţi dacă previziunile bazate pe această teorie se confirmă.*

Căutarea începe:

      „Nimeni nu ştie cine a descoperit mai întâi focul, cine a inventat roata, cine a realizat arcul şi săgeata sau cine a încercat să explice răsăritul şi apusul de soare“, notează The World Book Encyclopedia. Dar ele au fost descoperite, inventate, realizate şi explicate, iar de atunci încoace lumea nu a mai fost aceeaşi.

       Aceste realizări au constituit primii paşi ai călătoriei în căutarea adevărului, călătorie care durează de circa şase mii de ani. Oamenii au fost întotdeauna curioşi, dorind să înţeleagă lucrurile însufleţite şi neînsufleţite din lumea înconjurătoare. Ei au fost totodată interesaţi să aplice lucrurile învăţate, utilizându-le într-un mod practic spre folosul lor. Această sete înnăscută de cunoaştere şi dorinţa de a o aplica au constituit forţa motrice a omenirii în necontenita sa căutare a adevărului ştiinţific.

      Bineînţeles, acele prime încercări de aplicare a cunoştinţelor ştiinţifice nu purtau pe atunci numele de tehnologie. Nici autorii lor nu se numeau savanţi. De fapt, ştiinţa aşa cum o cunoaştem noi astăzi nu există de foarte mult timp. Încă în secolul XIV, când poetul englez Chaucer a utilizat cuvântul „ştiinţă“, el se referea efectiv la toate tipurile de cunoaştere. Acest lucru era în armonie cu etimologia cuvântului, el provenind dintr-un termen latin care înseamnă „a şti“.

Primul zoolog deschide calea:

         Indiferent cum a fost numită iniţial, ştiinţa şi-a avut începutul în grădina Eden când oamenii au început să cerceteze lumea care-i înconjura. Chiar înainte de crearea Evei, Adam a primit sarcina de a da nume animalelor. Pentru a le da nume potrivite el a trebuit să studieze cu atenţie caracteristicile şi obiceiurile lor. Astăzi, această ştiinţă este numită zoologie. - Geneza 2:19.

      Primul fiu al lui Adam şi al Evei, Cain, „a construit o cetate“, aşadar, el trebuie să fi avut suficiente cunoştinţe ştiinţifice pentru a confecţiona uneltele necesare. Ulterior, unul dintre descendenţii săi, Tubal-Cain, a fost numit „făuritorul tuturor uneltelor de bronz şi de fier“. Este evident că până atunci cunoştinţa ştiinţifică şi tehnologia se dezvoltaseră. - Geneza 4:17–22.

      Când Egiptul a devenit putere mondială - prima menţionată în Biblie - cunoştinţa ştiinţifică progresase suficient de mult pentru a le permite egiptenilor să construiască piramide gigantice. Proiectul acestor piramide, spune The New Encyclopaedia Britannica, „a fost realizat cu succes numai după multe experimente, prin care au fost rezolvate mari probleme tehnologice“. Rezolvarea acestor probleme a pretins o bună cunoaştere a matematicii şi a indicat existenţa unei competenţe ştiinţifice în acest domeniu.

         Desigur, curiozitatea ştiinţifică nu îi caracteriza doar pe egipteni. Babilonienii, pe lângă faptul că au elaborat un calendar, au introdus sisteme numerice şi sisteme de măsurare. În Extremul Orient, civilizaţia chineză a avut o contribuţie ştiinţifică valoroasă. Şi strămoşii îndepărtaţi ai incaşilor şi ai mayaşilor din Americi au dezvoltat o civilizaţie avansată, ce i-a uimit ulterior pe exploratorii europeni, care nu se aşteptau la astfel de realizări din partea „înapoiaţilor indigeni“.

       Însă nu toate lucrurile considerate iniţial de aceşti oameni ai Antichităţii drept adevăruri ştiinţifice s-au dovedit corecte din punct de vedere ştiinţific. The World Book Encyclopedia ne spune că pe lângă instrumentele utile produse de babilonieni pentru cercetarea ştiinţifică, „ei au dezvoltat totodată astrologia ca pseudoştiinţă“.

Babilonul se află pretutindeni; la fel Egiptul:

          Anticul Babilon este sinonim, pentru mulți, cu religia falsă. În astrologia care se practica acolo, se credea că fiecare secţiune a cerului era guvernată de un zeu diferit. Biblia, care susţine că există doar un singur Dumnezeu adevărat, este exactă din punct de vedere ştiinţific atunci când respinge pseudoştiinţa cunoscută sub numele de astrologie. - Deuteronomul 18:10–12; 1 Corinteni 8:6; 12:6; Efeseni 4:6.

      Religia făcea parte integrantă din viaţa primilor oameni. Se înţelege deci că, cunoaşterea ştiinţifică nu s-a dezvoltat separat de conceptele şi ideile religioase. Acest lucru se poate observa îndeosebi în domeniul medicinei.

       „Unele documente antice descriind societatea şi medicina egipteană sub Vechiul Regat, spune The New Encyclopaedia Britannica, arată că magia şi religia se întreţeseau cu practica medicală empiricoraţională şi că magicianul principal de la curtea faraonului servea adesea şi ca medic principal al naţiunii.“

         În timpul celei de-a treia dinastii egiptene, un reputat arhitect, pe nume Imhotep, şi-a câştigat faima de medic foarte priceput. După mai puţin de un secol de la moartea sa, el era divinizat ca zeu egiptean al medicinii. Pe la sfârşitul secolului VI î.H., el era înălţat la rangul de zeu principal. Britannica spune că templele dedicate lui erau „adesea înţesate de bolnavi care se rugau şi dormeau acolo cu convingerea că zeul avea să le descopere în vis remediul pentru boala lor“.

         Vindecătorii egipteni şi babilonieni erau în mare măsură influenţaţi de ideile religioase. „Teoria cu privire la boli ce era vehiculată în timpul acela şi în generaţiile care au urmat, spune The Book of Popular Science, era că febra, infecţiile, durerile şi suferinţele erau cauzate de spirite rele, sau demoni, care invadau corpul.“ Din acest motiv, tratamentul medical includea, în general, ofrande religioase, descântece sau incantaţii.

Hipocrat:

         Mai târziu, în secolele V—IV î.H., un medic grec, Hipocrat, a contestat acest concept. El este renumit îndeosebi pentru jurământul care-i poartă numele, în general considerat încă esenţa codului deontologiei medicale. Cartea Moments of Discovery-The Origins of Science afirmă că Hipocrat a fost totodată „printre primii care au concurat cu preoţii în găsirea explicaţiei maladiilor omului“. Practicând medicina în spiritul ştiinţei, el a căutat cauze naturale pentru boli. Raţiunea şi experienţa au început să ia locul superstiţiei religioase şi ghicitului.

       Separând medicina de dogma religioasă, Hipocrat a făcut un pas în direcţia corectă. Totuşi, şi astăzi mai există lucruri care ne amintesc de trecutul religios al medicinei. Chiar simbolul ei, şarpele lui Asclepios, zeul grec al medicinei, era prezent în templele antice de vindecare unde erau păstraţi şerpi sacri. Potrivit cu The Encyclopedia of Religion, aceşti şerpi întruchipau „capacitatea de renaştere a vieţii şi de regenerare a sănătăţii“.

          Hipocrat a devenit ulterior cunoscut drept părintele medicinei. Dar aceasta nu l-a împiedicat de a comite uneori erori pe plan ştiinţific. The Book of Popular Science ne spune că unele dintre concepţiile sale greşite „par cu totul bizare astăzi“, dar avertizează împotriva aroganţei medicilor, spunând: „Unele dintre cele mai ferm stabilite teorii medicale de acum s-ar putea să le pară de-a dreptul bizare oamenilor unei generaţii viitoare“.

Înaintînd pas cu pas:

        Astfel, descoperirea adevărului ştiinţific s-a făcut treptat de-a lungul secolelor, printr-un proces de eliminare a teoriilor eronate. Dar pentru ca acest lucru să fie posibil, descoperirile unei generaţii trebuia transmise cu exactitate generaţiei următoare. O modalitate de a face aceasta era, evident, pe cale orală, dat fiind că oamenii au fost creaţi cu capacitatea de a vorbi. Însă această metodă de transmitere a observaţiilor, nu avea să fie niciodată suficient de demnă de încredere pentru a furniza acurateţea pretinsă de progresul tehnologic şi ştiinţific. Evident, era necesar ca informaţiile să fie păstrate în formă scrisă.

      Când anume au început oamenii să scrie, nu se ştie. Dar odată ce lucrul acesta a avut loc, ei dispuneau de un minunat procedeu prin care să transmită informaţii pe care alţii puteau să clădească. Înainte de a se inventa hârtia - probabil în China în jurul anului 105 d.H. - se scria pe table de argilă, pe papirus şi pe pergament.

      Un progres ştiinţific semnificativ ar fi fost imposibil fără sisteme numerice şi de măsurare. Importanţa dezvoltării lor nu era deloc exagerată. Calificând aplicaţiile matematicii drept „universale“, The Book of Popular Science ne aminteşte că „analizele ei au dus la multe progrese ştiinţifice extrem de importante“. Matematica serveşte totodată „drept inestimabil instrument pentru chimişti, fizicieni, astronomi, ingineri şi alţii“.

       De-a lungul secolelor, şi alţi factori au impulsionat căutarea adevărului ştiinţific. Călătoria, de exemplu. The Book of Popular Science explică: „Curiozitatea omului care călătoreşte prin ţări străine îi va fi, foarte probabil, stârnită de noi privelişti, sunete, mirosuri şi gusturi. El va fi tentat să întrebe de ce lucrurile sânt atât de diferite într-o ţară străină; şi, în încercarea de a-şi satisface curiozitatea, va câştiga înţelepciune. Aşa s-a întâmplat cu vechii greci“.

Acei greci prezenţi peste tot:

       Citiţi despre istoria religiei, a politicii sau a comerţului şi veţi întâlni frecvente referiri la greci. Şi cine nu a auzit de faimoşii lor filozofi, termen ce provine din cuvântul grecesc philosophía, însemnând „iubire de înţelepciune“? Iubirea de înţelepciune a grecilor şi setea lor de cunoaştere erau bine cunoscute în secolul întâi când apostolul creştin Pavel le-a vizitat ţara. El a făcut referire la filozofii epicurieni şi stoici care, la fel ca „toţi atenienii şi străinii care locuiau acolo, nu-şi petreceau timpul cu nimic altceva decât să spună sau să asculte ceva nou“. - Faptele 17:18–21.

      Aşadar, nu este surprinzător faptul că dintre toate popoarele antice, grecii i-au lăsat ştiinţei cea mai mare moştenire. The New Encyclopaedia Britannica declară: „Încercarea filozofiei greceşti de a furniza o teorie despre univers pentru a înlocui cosmologiile mitice a condus în final la descoperiri ştiinţifice utile“.

      De fapt, unii filozofi greci au avut o contribuţie semnificativă la căutarea adevărului ştiinţific. Ei s-au străduit să înlăture ideile şi teoriile eronate ale predecesorilor lor, în timp ce în paralel au clădit pe fundamentul a ceea ce au constatat că era corect. Astfel, dintre toate popoarele Antichităţii, filozofii greci s-au apropiat cel mai mult de gândirea savanţilor de astăzi. De altfel, până relativ recent, pentru descrierea diverselor ramuri ale ştiinţei era folosit termenul „filozofie naturală“.

    Apoi, Grecia iubitoare de filozofie a fost eclipsată pe plan politic de Imperiul Roman, recent fondat. A avut lucrul acesta vreun efect asupra progresului ştiinţific? Sau avea să aducă vreo schimbare apariţia creştinătăţii?  - VA URMA.

*„Savanţii“ precreştini greci:

Tales din Milet (secolul VI), cunoscut îndeosebi pentru lucrările sale în domeniul matematicii şi pentru conceptul său conform căruia apa constituie esenţa materiei, a realizat o abordare critică a structurii cosmice care, aşa cum spune The New Encyclopaedia Britannica, a fost „crucială în dezvoltarea gândirii ştiinţifice“.

Socrate (secolul V) este numit de către The Book of Popular Science „creatorul unei metode de cercetare - dialectica  - care se apropie foarte mult de esenţa metodei ştiinţifice veritabile“.  

Democrit din Abdera (secolele V—IV) a contribuit la punerea bazelor teoriei atomice a universului, precum şi a teoriei indestructibilităţii materiei şi a conservării energiei! Demn de reținut!!

Platon (secolele V—IV) a fondat la Atena Academia, şcoală consacrată cercetării metodice a filozofiei şi ştiinţei.

Aristotel (secolul IV), biolog erudit, a fondat Liceul, instituţie ştiinţifică consacrată cercetării în multe domenii. Timp de peste 1 500 de ani, ideile sale au dominat gândirea ştiinţifică, iar el a fost considerat autoritatea ştiinţifică supremă.

Euclid (secolul IV), cel mai proeminent matematician al Antichităţii, este bine cunoscut pentru o sinteză de cunoştinţe de „geometrie“, termen grec care înseamnă „măsurare a pământului“.

Hiparh din Niceea (secolul II), astronom remarcabil şi fondatorul trigonometriei, a clasificat stelele în mărimi, după strălucire, sistem, în principal, încă în uz. El a fost un precursor al lui Ptolemeu, eminent geograf şi astronom din secolul II d.H. care a extins descoperirile lui Hiparh şi a susţinut ideea că pământul este centrul Universului. *

SOVIETIZAREA BASARABIEI

    Protocolul Adiţional Secret al Pactului Molotov-Ribbentrop, semnat între URSS şi Germania nazistă la 23 august 1939, a dus la trecerea la 28 iunie 1940 prin ultimatum (din partea guvernului URRS) şi cedarea (din partea Consiliului de Coroană al Romaniei) a teritoriilor dintre Prut şi Nistru (Basarabia), dar şi a Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, în componenţa URSS. Basarabia, fără jumătatea de nord a judeţului Hotin) şi fără sudul său (Bugeacul sau Basarabia mică) , plus o parte a RSSA Moldoveneşti (corespunzătoare teritoriului actual al Transnistriei) au fost incluse în RSS Moldovenească, nou-înfiinţată la 2 august 1940. RSS Moldovenească şi a devenit o republică unională separată în cadrul URSS, cu drept teoretic de secesiune.

   

        La 22 iunie 1941 România, aliată cu Germania, a atacat Uniunea Sovietică şi a eliberat până la 26 iunie 1941 Basarabia şi Bucovina de Nord. La 27 iunie 1941 Antonescu a ordonat armatei române să continue înaintarea peste râul Nistru în teritoriul sovietic, ocupând astfel şi Transnistria.

       În februarie-august 1944 Uniunea Sovietică a recucerit Basarabia şi a organizat din nou RSS Moldovenească.

Perioada stalinistă:deportările şi persecuţiile:

      Mulţi locuitori români din Basarabia care nu au fugit în România, după ce armata URSS a preluat controlul asupra acestui teritoriu în cele din urmă au fost capturați de către forţele de securitate sovietice; un procent ridicat din ei au fost împuşcaţi sau deportaţi, fiind învinuiţi de colaborare cu cu românii şi germanii.

    Autorităţile sovietice au vizat mai multe grupuri socio-economice, datorită situaţiei lor economice, politice, sau datorită legăturilor cu fostul regim. Ei au fost deportaţi în Siberia şi în nordul RSS Kazahe; unii dintre aceştia au fost închişi sau executaţi. În conformitate cu Raportul Tismăneanu, în 1940-1941 pe timp de pace, nu mai puţin de 86 604 de oameni au fost arestaţi şi deportaţi, în timp ce istoricii ruşi au prezentat un număr estimativ de 90 000 pentru aceeaşi perioadă. NKVD s-a concentrat asupra grupărilor anti-sovietice, active între 1944 şi 1952.

    

     O campanie de eradicare a chiaburilor (persoane înstărite) a fost orientată spre familiile ţăranilor bogaţi din Basarabia, care au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan. De exemplu, în doar două zile, 6 iulie şi 7 iulie 1949, peste 11342 de familii din RSSM au fost deportaţi prin ordin al ministrului de stat şi de Securitate, IL Mordovets în conformitate cu un plan numit „Operatiunea Sud”.

    Alte campanii de deportare au fost îndreptate către: etnicii germani (al căror număr a scăzut de la peste 81.000 în 1930 la 4.000 în 1959, datorită migraţiei voluntare din timpul războiului şi prin relocări forţate în calitate de colaboratori după război) şi către minorităţilor religioase (700 de familii, mai ales neoprotestanți,au fost deportaţi în Siberia, în aprilie 1951 în cadrul planului numit „Operaţiunea Nord”.

   După lichidarea structurilor statale româneşti (primării, prefecturi, judeţe, etc.) sunt formate altele după modelul sovietic (soviete săteşti, orăşeneşti şi raioanele), toate subordonate organelor partidului comunist (bolşevic). În fruntea fiecărui raion au fost instalaţi primul secretar al comitetului raional al Partidului Comunist (PC), ajutat de secretarul doi şi secretarul trei (responsabil de ideologie şi propagandă). 

Perioada stalinistă: colectivizarea:

      Colectivizarea a fost pusă în aplicare între 1949 şi 1950, deşi încercări au fost efectuate mai devreme încă din 1946. În acest timp, o foamete de mare amploare s-a produs: unele surse dau un minim de 115 000 de oameni care au murit de foame şi boli între decembrie 1946 şi august 1947, alţii pun cifra la 216 000, la aceştia se mai adaugă alţi 350 000 care au fost afectaţi de malnutriţie, dar care au supravieţuit. Cauza principală a fost rechiziţionarea de cantităţi mari de produse agricole de către sovietici, dar a fost favorizat de asemenea, de secetă, de întreruperile provocate de război şi colectivizare.

Perioada 1956-1964:

    Începând cu regimul lui Hruşciov, succesorul lui Stalin, supravieţuitorii din Gulag şi lagărele de deportaţi au primit permisiunea să se întoarcă în  RSSM. Îmbunătăţirea relaţiilor politice a încheiat şi perioada de putere absolută a NKVD, iar economia planificată centralizat a dus la dezvoltarea în domenii precum educaţia, ştiinţa şi tehnologiile, sănătatea, industria (cu excepţia domeniilor care au fost considerate sensibile politic, cum ar fi genetica sau istoria).

Stagnare: 1964-1985:

     În anii ‘70 şi ‘80, RSS Moldovenească a primit investiţii substanţiale din bugetul URSS pentru a dezvolta facilităţi industriale şi ştiinţifice, precum şi pentru construcţia de locuinţe. În 1971, Consiliul de Miniştri al URSS a adoptat o decizie "Despre măsurile pentru dezvoltarea viitoare a oraşului Chişinău", care alocau mai mult de un miliard ruble din bugetul URSS, pentru invesţii, decizie care ulterior a adus spre prosperitate şi a adus muncitori calificaţi din întreaga URSS . O astfel de alocare a activelor URSS a fost parţial influenţată de faptul că, Leonid Brejnev, conducătorul URSS între anii 1964 şi 1982, a fost Prim Secretar al Partidul Comunist în RSS Moldovenească între 1950 şi 1952. Aceste invesţii s-au oprit în anul 1991 când RSSM a devenit independentă şi a căpătat numele de Republica Moldova.

Perestroika şi drumul spre independenţă: 1985-1991:

    Regimul lui Mihail Gorbaciov a facilitat renaşterea naţionalismului în regiune. Politicile sale: glasnost şi perestroika au creat condiţiile pentru exprimarea deschisă a sentimentelor naţionale şi au dat posibilitatea republicilor sovietice de a face reforme, independent de guvernul central al URSS.

     Drumul RSSM către independenţa faţă de URSS a fost marcat de manifestări ale civilor. Conservatorii din est (în special de la Tiraspol), precum şi activiştii Partidului Comunist din Chişinău au vrut să menţină RSSM în URSS. Principalul succes al mişcării naţionaliste între 1988 şi 1989 a fost adoptarea la 31 august 1991 de către Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti, a limbei moldoveneşti în calitate de limba oficială, iar în declaraţia de preambul unitatea lingvistică modo-română , şi întoarcerea la alfabetul latin pre-sovietic. În 1990, când a devenit clar faptul că RSSM, în cele din urmă va de veni independentă , un grup de activişti pro-URSS din Transnistria au proclamat Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană cu capitalul la Tiraspol, care, după dizolvarea URSS, a fost redenumit în Republica Moldovenească Nistreană (RMN).

Independenţa:

     Numele RSSM s-a schimbat în Republica Moldova pe 23 mai 1991, ţara proclamându-şi independenţa pe 27 august 1991, odată cu prăbuşirea Uniunii Sovietice. După ce la început s-a manifestat dorinţa de unire cu România, a izbucnit un război în Transnistria în 1992, sustinut de armata rusă aflată acolo. Nici până acum guvernul de la Chişinău nu are controlul asupra acestei regiuni separatiste.

De ce mulți basarabeni regretă URSS-ul?

   Iată o problemă pe care noi cei din România n-o înțelegem. De ce regretă mulți basarabeni regimul sovietic? Păi să vedem. În afară de regimul stalinist, RSSM, ca de altfel, întreaga Uniune Sovietică, a avut parte de un regim comunist mult mai permisiv. În orice caz, nu a fost vorba de un regim comparabil cu cel ceaușist! Dimpotrivă! Îmi amintesc faptul că, un vecin de bloc deținea, pe timpul lui Ceaușescu, o antenă cu, care putea prinde Televiziunea Sovietică și, bineînțeles, prindea și Televiziunea din RSSM. Eram, pur și simplu, uimit de programele TV pe care le vedeam, de emisiunile celor de la Chișinău, lăsând la o parte, propaganda. Mai mult, îmi amintesc cum basarabenii criticau, dur, în anii 1987-1989 regimul Ceaușescu! Oricum, este clar că basarabenii n-au „beneficiat” de un regim atât de sever ca cel de care am „beneficiat” noi cei din România. Apoi, desigur, a urmat, și pentru ei faimoasa tranziție la capitalism, care i-a adus în postura de a fi una dintre cele mai sărace țări ale Europei! Probabil că mulți dintre ei se gândesc, sincer, că pe vremea URSS-ului făceau parte dintr-o superputere mondială și acum nu mai reprezintă nimic! În plus, noi cei din România, dincolo de retorica națională, trebuie să ne întrebăm serios: Reprezentăm un model pentru basarabeni? Aproape că mi-e teamă să răspund la această întrebare!

IISUS HRISTOS ȘI TÂLHARUL CEL BUN.

IISUS HRISTOS ȘI TÂLHARUL CEL BUN

      Pe când DOMNUL pătimea pentru noi toți, nu Îl batjocoreau numai arhiereii și cărturarii, ci și unul dintre tâlhari, care se afla în aceeași osândă cu El și îndura aceleași chinuri. Acesta Îl hulea sfidându-L (Luca 23,vs. 39) - „ Nu ești Tu Hristosul? Mântuiește-Te pe Tine Însuți și pe noi”. Celălalt tâlhar însă, îl ceartă dur - „Nu te temi tu de Dumnezeu, că ești în aceeași osândă? Și noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut niciun rău” ( Luca 23, vs. 40-41).

       Ceea ce impresionează în primul rând în cuvintele acestui om, care desigur se făcuse vinovat de păcate grele, este smerenia. El nu este un răzvrătit care învinovățește Cerul pentru suferințele îndurate, ci dimpotrivă, are conștiința vinii sale și a faptului că ispășește pentru ea, fiind deci împăcat cu moartea sa. Totodată însă, acest tâlhar a mai înțeles că Cel ce Se află alături de el, în aceeași osândă, este nevinovat și că, deci, între Iisus și cei doi tâlhari este o prăpastie uriașă. Aceștia primesc plata pentru cele făptuite, pe când Hristos este dat morții fără să-I fi fost găsită vreo vină.

       Pocăința de care dă dovadă tâlharul cel bun, - dacă ne este permis să-l numim așa -, topește păcatul care îi învârtoșea inima, iar mila arătată de el față de Iisus face ca harul să se coboare asupra lui și să-i deschidă ochii minții. Atunci, într-un elan nestăvilit, care pornește din adâncurile ființei sale, tâlharul Îl roagă pe DOMNUL: „Pomenește-mă DOAMNE, când vei veni în împărăția Ta” ( Luca 23, vs. 42 ). Cutremurat de credința acestui om, care I se dăruia pe pragul veșniciei, Iisus îi spune: „Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai”. ( Luca 23, vs. 43 ).

     Așadar, în clipa în care agoniza, umilit, hulit și lipsit și de cămașa pentru care ostașii aruncau sorți, Hristos îi dăruiește aceluia care a crezut în El viața veșnică. Cuvintele Sale Îl descoperă din nou ca pe Dumnezeul care are putița să deschidă porțile Cerului. Pentru El nu există nici trecut și nici viitor, ci un veșnic prezent: „Astăzi vei fi cu Mine în rai”. Raiul menționat acum de Iisus se identifică cu Împărăția Fiului, care, prin moartea pe cruce a Acestuia, va înceta să mai fie o simplă virtualitate, devenind o realitate accesibilă tuturor drepților. În urma căderii lui Adam, omul fusese izgonit din rai, - heruvimii păzeau cu sabie de foc poarta raiului -, aflându-se deci despărțit de Creator printr-un abis. Ceea ce îi făgăduiește acum Hristos tâlharului celui bun este posibilitatea de a reveni în comuniune cu Divinitatea, de a preface moartea într-o beatitudine fără de sfârșit. Până atunci, moartea reprezenta un fel de somn veșnic, vecin cu nonexistența, din pricina depărtării de Dumnezeu. Tâlharul cel bun va intra primul în Împărăția Fiului, luminată de revărsarea continuă a energiilor divine, deoarece, în cel din urmă ceas al vieții pământești a lui Iisus, a crezut în El și în puterea Sa. Hristos Se descoperă astfel ca stăpân peste moarte și viață, peste timp și veșnicie. Nimeni nu a mai făcut vreodată o asemenea făgăduială. Cu alte cuvinte, tâlharul intră în rai înaintea lui Avraam, a lui Moise, căci ei vor fi eliberați din împărăția umbrelor abia după coborârea la iad a lui Hristos!

     Soarta tragică a tâlharului care refuză să se pocăiască și rămâne cu inima împietrită până în ultima clipă arată că jertfa răscumpărătoare a lui Hristos nu mântuiește pe oricine, fără distincție. Toți sunt chemați la mântuire, chiar cei împovărați cu cele mai grele și cumplite păcate, dar pentru a fi vrednici de aceasta trebuie ca ei să creadă în Hristos și în puterea izbăvitoare a jertfei Sale. Sângele Său șterge orice fărădelege, cu condiția ca omul să creadă în virtutea salvatoare a crucii. Poate tocmai pentru aceasta, ultimul convertit a fost un tâlhar, adică un om ce săvârșise crime, spre a se pune mai bine în lumină puterea jertfei de la Golgota, prin care s-au iertat nelegiuirile. Însă pentru cei care o ignoră sau o neagă, jertfa lui Hristos rămâne nelucrătoare. De aceea crucea desparte și deosebește pe cei mântuiți de cei pierduți!
     În final să ne rugăm toți să avem măcar credința tâlharului cel bun, nu o credință doar de fațadă!

SUPREMAȚIA JERTFEI LUI HRISTOS.

SSUPREMAȚIA JERTFEI LUI HRISTOS

     În Cartea Geneza, vedem omenirea ruinată prin căderea în păcat, în Cartea Exod, vedem poporul evreu, izbăvit din robia Egiptului, iar înCartea Levitic, vedem poporul lui Dumnezeu, reabilitat prin jertfe.
      Yom Kippur ( Ziua ispăşirii) - este una din cele trei mari Sărbători evreieşti; este ziuă de post religioasă ebraică care celebrează ziua ispăşirii. În Tora este numită Yom haKippurim ("Ziua celor care ispăşesc"). 

        În calendarul ebraic Yom Kippur începe la apusul soarelui a celei de-a zecea zi a lunii ebraice Tişri (lună care corespunde ultimei jumătăţi a lui Septembrie şi primei jumătăţi a lui Octombrie din calendarul gregorian), şi continuă până la apusul soarelui următoarei zile.

       Nevoia de ispăşire:

    „ Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”(Rom. 3:23). Păcatul omenirii în general şi al evreilor în special a adus un afront (insultă) la adresa sfinţenie lui Dumnezeu, atrăgând după sine pedeapsa cu moartea (Rom. 1:18; Col. 3:5; I Tes. 2:16).

       Din timpuri imemorabile, însă Dumnezeu a instituit principiul “substituirii”- adica cineva să poată muri în locul păcătosului şi l-a oferit şi evreilor ca singura cale de salvare prin acceptarea jertfirii unei vieţi. Atunci acel “cineva” era un animal sau o pasăre nevinovată care purta vina şi pedeapsa în locul lor (Lev. 17:11; Is. 53:4, 6, 11) şi acoperea păcatele lor prin sângele vărsat. Aceste jertfe arătau spre Hristos, adevăratul “Miel a lui Dumnezeu” care va venit să aducă omului ispăşirea din păcat.

      Principiul jertfei începe cu Gen.3:21, când Dumnezeu jertfeşte primele animale, continuiă cu jerfa lui Abel, Noe sau cu cele ale patriarhilor. Însă Legea ceremonială, dată de Dumnezeu lui Moise şi înregistrată în cartea Levetic, aduce principiul “ substituirii” mai aprope de adevăratul lui înţeles:” Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”(Ioan 1: 29).

    Prin sângele jertfei, Dumnezeu a agreat să acorde iertare păcătosului, să înlăture păcatul şi să ridice pedeapsa. Astfel, s-a instituit Ziua Ispăşirii care să asigure o jertfă cuprinzătoare pentru toate păcatele care puteau fi ispăşite prin jertfele aduse în cursul anului anterior, era îndepărtată mânia lui Dumnezeu de la ei şi era menţinută părtăşia lui Dumnezeu cu ei (Lev. 16:30-34; Evr. 9:7).

     Pentru noi, creştinii de astăzi, pare destul de dificil să înţelegem pe deplin semnificaţiile jertfei de ispăşire din vechime, mai ales că era cu sânge. Dar aceasta jertfa din vechime este plină de semnificaţii deosebit de importante pentru noi de astăzi. Şi anume: jertfa s-a cerut să fie cu sânge (viaţa era în sânge): „şi, după Lege, aproape totul este curăţit cu sînge; şi fără vărsare de sânge, nu este iertare”(Evrei 9:22), ca să poată înlatura păcatul şi consecinţele acestuia: „tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora” (Evrei 9:28).

    Cuvântul „ispăşire"- în limba ebraică kippurim, înseamnă „a acoperi" şi sugerează ideea acoperirii păcatului achitând o plată echivalentă (răscumpărare) astfel încât o compensaţie corespunzătoare este plătită pentru ofensa comisă (Ex. 30:12; Num. 35:31; Ps. 49:7; Is. 43:3).

Semnificaţiile jertfei de ispăţire (cu sânge):

* Să înlăture păcatul şi consecinţele acestuia:”El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentruca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi.” (1Petr.2:24) vezi şi Ev.9:28.

* Să înveţe pe păcătoşi că pentru păcat trebuie plătit un preţ „care S-a dat pe Sine însuş, ca preţ de răscumpărare pentru toţi: faptul acesta trebuia adeverit la vremea cuvenită,” (1Timotei 2:6).

* Să înveţe că “inlocuitorul” va trebui să sufere pedeapsa în locul celuilalt „Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui sîntem tămăduiţi. Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.” (Isaia 53:4-6) (vezi şi în Rom.5:12-21).

* Sacrificiile V.T, î-şi au împlinirea în Jertfa lui Hristos„Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului.” (Evrei 2:17;). Vezi şi în 1 Ioan 2:1-2; Rom.3:24-26).

* Toate jertfele oferite, într-un fel sau altul îl prezintă pe Hristos ca oferindu-se pe sine lui Dumnezeu ca jertfă fără cusur, făcută odată pentru totdeauna,„cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veșnic, S-a adus pe Sine însuş jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului cel viu!” (Evrei 9:14).

* “Ispăşirea” este un act juridic, care se cere să indeplinească condiţiile cerute de lege ca păcătosul să fie iertat (Rom.3:3; 2 Cor.5:19).

* Ispăţirea aducea împăcarea între cele două părţi:Sfinţenia lui Dumnezeu şi omul păcătos (Rom.5:7-11;Col.1:20).

Modalităţi de abordare a jertfelor:

* Oricine (din popor) putea să aducă jertfe. Nu era nici un fel de restricţie datorat provenienţei, stării materiale ,etc

* Fiecare jertfă îşi avea costul ei. Fie un bou sau un porumbel era o anumită pierdere materială pentru familia respectivă.

* Jertfa trebuia să fie făra cusur, cea mai bună posibilă.

Moderatorii (mediatorii) jertfelor:

* Una din cerinţele lui Dumnezeu referitoare la jertfele din vechime era aceea că jertfa trebuia să fie sacrificată de preot.

* Preoţii erau aleşi de Dumnezeu ca “mediatori” între Dumnezeul Sfânt şi omul păcătos. Preoţii sub vechiul legământ erau chemaţi şi echipaţi speciali ca să poată executa această funcţie înaltă.

* Omul avea nevoie de mediatori pentru că păcatul îl ţinea separat –îndepărtat de Dumnezeu şi nu putea veni direct în faţa Lui.

* Ca preotul să poată fi acceptat ca mediator între Dumnezeu şi om, el trebuia să se conformeze la o sumedenie de cerinţe foarte stricte, ca: ceremonialul special de sfinţire şi curăţire şi să fie din tribul lui Levi.

Procesiunea propriu-zisa a jertfelor:

* Înainte de efectuarea ispăşirii pentru păcatele poporului, preotul trebuia să aducă un viţel ca jertfă pentru propriile sale păcate; după aceea preotul lua doi ţapi şi arunca sorţii pentru ei: unul devenea jertfa de ispăşire, iar celălalt ţapul pentru efectuarea ispăşirii (Lev. 16:8).

* Preotul junghia primul ţap, lua sângele lui, intra în Locul prea sfânt dincolo de perdeaua dinăuntru şi stropea cu sânge capacul ispăşirii, punând sângele între Dumnezeu şi Tablele Legii care se aflau în interiorul chivotului (legi pe care ei le călcaseră; dar care acum erau acoperite de sânge), în felul acesta făcându-se ispăşire pentru păcatele întregului popor (Lev. 16:15-16).

* în cele din urmă el lua ţapul viu, îşi punea mâinile pe capul lui, mărturisea deasupra lui toate păcatele neiertate ale Israeliţilor şi-i izgonea în pustie, simbolizând faptul că păcatele lor erau duse înafara taberei ca să dispară în pustie (Lev. 16).

* Cei doi ţapi reprezintă ispăşirea, iertarea, împăcarea şi curăţirea împlinite de Christos. Ţapul junghiat reprezintă moartea Hristos substitutivă şi jertfitoare pentru păcătoşi ca plată pentru păcat (Rom. 3:24-26; Evr. 9:11-12, 24-26).

* Ţapul de ispăşire, izgonit în pustie purtând păcatele poporului, întruchipează jertfa lui Hristos care îndepărtează păcatul şi vina tuturor acelora care se căiesc (Ps. 103:12; Is. 53:6; Ioan 1:29; Evr. 9:26).

* Jertfele din Ziua Ispăşirii asigurau o „acoperire" temporară a păcatului nu o ştergere definitivă a păcatului pe când Sângele lui Hristos vărsat pe cruce însă, este ispăşirea supremă a lui Dumnezeu pentru omenire, care şterge păcatul o dată pentru totdeauna (Evr. 10:4, 10-11).

* Hristos, ca jertfă desăvârşită “şi tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi, şi înălţat mai pe sus de ceruri, care n-are nevoie, ca ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale, şi apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut odată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine însuşi.” (Ev. 7:26/27), a plătit întreaga pedeapsă pentru păcatele noastre (Rom. 3:25-26; 6:23; Gal. 3:13; II Cor. 5:21) şi a adus jertfa ispăşitoare care ne izbăveşte de mânia lui Dumnezeu, ne împacă cu El şi înnoieşte părtăşia noastră cu El (Rom. 5:6-11; II Cor. 5:18-19).

* Locul preasfânt unde Marele Preot intra cu sânge ca să facă ispăşirea reprezintă tronul lui Dumnezeu din cer; Hristos a intrat în acest „Loc preasfânt" ceresc după moartea sa, aducând propriul Său sânge ca să facă ispăşirea pentru cel credincios înaintea tronului lui Dumnezeu (Ex. 30:10; Evr. 9:7-8, 11-12, 24-28).

* Deoarece jertfele de animale erau un simbol al jertfei desăvârşite a lui Hristos pentru păcat şi şi-au găsit împlinirea în jertfa de Sine a Lui, după, moartea sa pe cruce nu mai este nevoie de jertfele de animale (Evr. 9:12-18)

.

Mesajul Zilei de Ispăşire:

* Ziua Ispăşirii conţine un adânc simbolism arătând către lucrarea Domnului Iisus Hristos. Autorul cărţii către Evrei menţionează împlinirea, în noul legământ, a simbolismului ritualului acestei zilei (vezi Evr. 9:6-10:18).

* Ziua Ispăşirii trebuia să fie o adunare solemnă, o zi în care poporul postea şi se smerea înaintea Domnului (Lev. 16:31); această atitudine sublinia gravitatea păcatului şi faptul că lucrarea lui Dumnezeu de ispăşire era eficientă numai pentru cei care aveau o inimă pocăită şi o credinţă stăruitoare ( Lev. 23:27; Num. 15:30; 29:7).

* Ziua ispăşirii săvârşea ispăşirea pentru toate păcatele şi încălcările de lege neîspăşite în cursul anului precedent (Lev. 16:16, 21).

* Ea trebuia să fie repetată în fiecare an în ceiaşi zi în acelaşi mod. Astăzi nu mai e nevoie, fiindcă Christos, Mielul de Paşte a fost Jertfit odată pentru totdeauna.

CONCLUZIA:

      Sacrificiile Vechiului Testament îşi au împlinirea în Hristos Domnul, „Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului.” (Evrei 2:17;). În Epistola către Evrei aflăm că ceremonialul jertfelor din vechime, erau de fapt umbra lucrurilor viitoare:„Ei fac o slujbă, care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti, după poruncile primite de Moise dela Dumnezeu, când avea să facă cortul: "Ia seama", i s-a zis, "să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe munte"(Evrei 8:5). Mesajul jertfelor nu era doar pentru evreii de atunci ci este şi pentru toţi păcătoşii de pretudindeni şi de oricând. Sângele mărturiseşte slujba lui Hristos: „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a desbrăcat pe sine însuş şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.”(Filipeni 2:5-8). „Ispăşirea” este un act juridic, care cere să îndeplinească condiţiile cerute de lege, ca păcătosul să fie iertat (Romani 3:3; 2 Corinteni 5:19). Apoi, ispăşirea aduce împăcarea între cele doua părţi în conflict: Sfinţenia lui Dumnezeu şi omul păcătos (Romani 5:7-11; Coloseni 1:20)

     Repetarea obligatorie în fiecare an a ritualurilor de aducere a jertfelor arată caracterul lor temporar. Ele arătau spre vremea când Hristos va veni să ridice păcatele mărturisite (Evr. 9:28; 10:10-18). În toate aceste sacrificii vedem cât de “serios” e păcatul înaintea lui Dumnezeu şi că Dumnezeu a oferit încă din vechime, calea de apropiere de Sfinţenia Sa prin jertfe. Astăzi avem intrare slobodă la El prin jertfa Fiului Său, a Domnului Iisus. Domnul să ne ajute să beneficiem, cu adevărat, de această JERTFĂ SUPREMĂ! 

Notă:  versetele biblice sunt preluate din Biblia Cornilescu.