ȘTIINȚA - NECONTENITA CĂUTARE A ADEVĂRULUI - prima parte.

ȘTIINȚA - NECONTENITA CĂUTARE A ADEVĂRULUI - prima parte.

     „Veți cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi“ (Ioan 8:32). Aceste cuvinte înţelepte frecvent citate au fost rostite de Iisus Hristos.  Deşi Hristos se referea la adevărul religios, în anumite privinţe, în orice domeniu de activitate adevărul îi poate elibera pe oameni.

        Adevărul ştiinţific, de exemplu, i-a eliberat pe oameni de multe idei false, de genul: pământul este plat şi este plasat în centrul universului, căldura este un fluid numit calorie, aerul viciat cauzează boli şi atomul este cea mai mică particulă a materiei. Aplicarea adevărurilor ştiinţifice în industrie, comunicaţii şi transport i-a eliberat pe oameni de o muncă inutilă şi, într-o anumită măsură, de limitele impuse de timp şi de distanţă. În domeniul medicinei preventive şi a îngrijirii medicale, adevărurile ştiinţifice i-au eliberat pe oameni de o moarte prematură şi de teama morbidă de boală.

Ştiinţa - Ce este ea?

        Potrivit cu The World Book Encyclopedia, „ştiinţa cuprinde domeniul larg al cunoaşterii umane bazate pe fapte legate între ele prin principii (reguli)“. Există, desigur, diferite tipuri de ştiinţă. Cartea The Scientist afirmă: „Teoretic, aproape orice gen de cunoaştere ar putea fi calificat drept ştiinţifică, întrucât, prin definiţie, o ramură a cunoaşterii devine ştiinţă când este studiată potrivit unei metode ştiinţifice“.

          Acest lucru face întru câtva dificilă stabilirea limitelor unui domeniu ştiinţific. De fapt, potrivit cu The World Book Encyclopedia, „în unele cazuri, ştiinţele se pot întrepătrunde atât de mult încât au trebuit să fie create domenii interdisciplinare care combină părţi a două sau mai multe ştiinţe“. Cu toate acestea, majoritatea lucrărilor de referinţă vorbesc de patru categorii principale: ştiinţele fizice, ştiinţele biologice, ştiinţele sociale şi ştiinţele matematice şi logice.

      Matematica o ştiinţă? Da, fără un sistem unitar de măsurare, fără o anumită metodă de determinare a dimensiunii, a cantităţii, a distanţei şi a temperaturii, ar fi fost imposibilă o investigare ştiinţifică eficientă. Aşadar, nu fără motiv a fost numită matematica „regina şi slujitoarea ştiinţelor“.

        În ce priveşte ştiinţele fizice, acestea includ chimia, fizica şi astronomia. Ştiinţele biologice principale sunt botanica şi zoologia, iar ştiinţele sociale includ antropologia, sociologia, economia, politica şi psihologia.

          Trebuie să se facă distincţie între ştiinţa pură şi ştiinţa aplicată. Prima se ocupă numai cu fapte şi principii ştiinţifice; a doua, cu aplicarea lor practică. În prezent, ştiinţa aplicată este cunoscută şi sub numele de tehnologie.

Învăţare prin metoda încercărilor:

         Religia şi ştiinţa sunt două exemple ale dorinţei omului de a cunoaşte adevărul. Dar există o diferenţă semnificativă între modul de căutare a adevărului religios şi cel al adevărului ştiinţific. Un cercetător al adevărului religios se va îndrepta, probabil, spre Sfânta Biblie, Coran, Talmud, Vede sau Tripitaka, în funcţie de ce este - creştin, musulman, evreu, hindus sau budist. Acolo el va găsi ceea ce este considerat de religia sa drept o revelaţie a adevărului religios, posibil de provenienţă divină şi, astfel, considerată drept autoritate absolută.Însă, cercetătorul adevărului ştiinţific nu are o astfel de autoritate absolută spre care să se îndrepte - fie ea o carte sau o persoană. Adevărul ştiinţific nu este revelat; este descoperit. Aceasta necesită o serie de încercări care îl fac adesea pe cercetător să ajungă în impas. Dar dacă va urmări în mod sistematic un anumit scop clar determinat, prin metoda încercărilor, el va realiza o cercetare fructuoasă. Cu toate acestea, victoriile ştiinţifice sunt celebrate pe ruinele înfrângerilor ştiinţifice acceptate cândva ca fiind exacte, dar abandonate acum în favoarea celor noi, considerate a fi mai aproape de adevăr.

        În pofida acestei metode a încercărilor, savanţii au acumulat de-a lungul secolelor un volum uimitor de cunoştinţe ştiinţifice. Deşi adesea au greşit, ei au reuşit să corecteze multe erori înainte ca acestea să provoace catastrofe. De fapt, atât timp cât o informaţie inexactă rămâne în domeniul ştiinţei pure, pericolul unor prejudicii serioase este minim. Dar când se încearcă să se treacă la ştiinţa aplicată, rezultatele pot fi dezastruoase.

         Să luăm, de exemplu, cunoştinţele care au permis fabricarea insecticidelor. Aceste produse au fost foarte apreciate până când cercetări ştiinţifice ulterioare au descoperit că unele dintre ele lasă reziduuri dăunătoare sănătăţii omului. În anumite zone din Uzbekistan şi Kazahstan, situate în apropierea mării Aral, s-a descoperit existenţa unei legături între utilizarea pe scară largă a unor astfel de insecticide şi numărul cazurilor de cancer esofagian, acesta depăşind de şapte ori media naţională.

Datorită avantajului pe care îl ofereau, sprayurile cu aerosoli au devenit foarte răspândite - până când investigaţiile ştiinţifice au lăsat să se înţeleagă că ele contribuiau la distrugerea stratului de ozon care protejează planeta, într-un ritm mai rapid decât se credea cândva. Aşadar, cercetarea adevărului ştiinţific este un proces continuu. „Adevărurile“ ştiinţifice de astăzi vor fi mâine considerate, poate, idei eronate, sau chiar dăunătoare.

De ce trebuie să ne intereseze ştiinţa?

        Ştiinţa şi tehnologia au avut un mare rol în crearea structurii lumii moderne. Frederick Seitz, fost preşedinte al Academiei americane de ştiinţe, a spus: „Ştiinţa, care a început în principal ca o aventură a minţii, devine acum unul dintre principalii piloni ai modului nostru de viaţă“. Astfel, cercetarea ştiinţifică a devenit astăzi sinonimă cu progresul. Oricine pune la îndoială ultimele descoperiri ştiinţifice riscă să fie catalogat drept „obscurantist“. La urma urmelor, ceea ce numesc unii progres ştiinţific este, pentru ei, lucrul care separă omul civilizat de cel necivilizat. Nu este de mirare, aşadar, că poetul englez din secolul XX, W. H. Auden, a spus: „Adevăraţii oameni de acţiune ai timpurilor noastre, care transformă lumea, nu sunt politicienii şi oamenii de stat, ci oamenii de ştiinţă“.

     Puţine persoane vor nega faptul că lumea are nevoie de schimbări. Dar este oare ştiinţa la înălţimea acestei misiuni? Va descoperi ea adevărurile ştiinţifice indispensabile rezolvării problemelor fără precedent ridicate de secolul XXI? Şi vor fi asimilate aceste adevăruri suficient de repede pentru a-i elibera pe oameni de teama unei catastrofe mondiale iminente? Linus Pauling, care a câştigat de două ori premiul Nobel, a spus: „Oricine trăieşte în lume are nevoie de o anumită înţelegere a naturii şi efectelor ştiinţei“. 

*GĂSIREA ADEVĂRULUI PRIN METODA ŞTIINŢIFICĂ

1. Observaţi ce se întîmplă.

2. Pe baza acestor observaţii, formulaţi o teorie care ar putea fi adevărată.

3. Verificaţi teoria prin observaţii ulterioare şi prin experimente.

4. Urmăriţi dacă previziunile bazate pe această teorie se confirmă.*

Căutarea începe:

      „Nimeni nu ştie cine a descoperit mai întâi focul, cine a inventat roata, cine a realizat arcul şi săgeata sau cine a încercat să explice răsăritul şi apusul de soare“, notează The World Book Encyclopedia. Dar ele au fost descoperite, inventate, realizate şi explicate, iar de atunci încoace lumea nu a mai fost aceeaşi.

       Aceste realizări au constituit primii paşi ai călătoriei în căutarea adevărului, călătorie care durează de circa şase mii de ani. Oamenii au fost întotdeauna curioşi, dorind să înţeleagă lucrurile însufleţite şi neînsufleţite din lumea înconjurătoare. Ei au fost totodată interesaţi să aplice lucrurile învăţate, utilizându-le într-un mod practic spre folosul lor. Această sete înnăscută de cunoaştere şi dorinţa de a o aplica au constituit forţa motrice a omenirii în necontenita sa căutare a adevărului ştiinţific.

      Bineînţeles, acele prime încercări de aplicare a cunoştinţelor ştiinţifice nu purtau pe atunci numele de tehnologie. Nici autorii lor nu se numeau savanţi. De fapt, ştiinţa aşa cum o cunoaştem noi astăzi nu există de foarte mult timp. Încă în secolul XIV, când poetul englez Chaucer a utilizat cuvântul „ştiinţă“, el se referea efectiv la toate tipurile de cunoaştere. Acest lucru era în armonie cu etimologia cuvântului, el provenind dintr-un termen latin care înseamnă „a şti“.

Primul zoolog deschide calea:

         Indiferent cum a fost numită iniţial, ştiinţa şi-a avut începutul în grădina Eden când oamenii au început să cerceteze lumea care-i înconjura. Chiar înainte de crearea Evei, Adam a primit sarcina de a da nume animalelor. Pentru a le da nume potrivite el a trebuit să studieze cu atenţie caracteristicile şi obiceiurile lor. Astăzi, această ştiinţă este numită zoologie. - Geneza 2:19.

      Primul fiu al lui Adam şi al Evei, Cain, „a construit o cetate“, aşadar, el trebuie să fi avut suficiente cunoştinţe ştiinţifice pentru a confecţiona uneltele necesare. Ulterior, unul dintre descendenţii săi, Tubal-Cain, a fost numit „făuritorul tuturor uneltelor de bronz şi de fier“. Este evident că până atunci cunoştinţa ştiinţifică şi tehnologia se dezvoltaseră. - Geneza 4:17–22.

      Când Egiptul a devenit putere mondială - prima menţionată în Biblie - cunoştinţa ştiinţifică progresase suficient de mult pentru a le permite egiptenilor să construiască piramide gigantice. Proiectul acestor piramide, spune The New Encyclopaedia Britannica, „a fost realizat cu succes numai după multe experimente, prin care au fost rezolvate mari probleme tehnologice“. Rezolvarea acestor probleme a pretins o bună cunoaştere a matematicii şi a indicat existenţa unei competenţe ştiinţifice în acest domeniu.

         Desigur, curiozitatea ştiinţifică nu îi caracteriza doar pe egipteni. Babilonienii, pe lângă faptul că au elaborat un calendar, au introdus sisteme numerice şi sisteme de măsurare. În Extremul Orient, civilizaţia chineză a avut o contribuţie ştiinţifică valoroasă. Şi strămoşii îndepărtaţi ai incaşilor şi ai mayaşilor din Americi au dezvoltat o civilizaţie avansată, ce i-a uimit ulterior pe exploratorii europeni, care nu se aşteptau la astfel de realizări din partea „înapoiaţilor indigeni“.

       Însă nu toate lucrurile considerate iniţial de aceşti oameni ai Antichităţii drept adevăruri ştiinţifice s-au dovedit corecte din punct de vedere ştiinţific. The World Book Encyclopedia ne spune că pe lângă instrumentele utile produse de babilonieni pentru cercetarea ştiinţifică, „ei au dezvoltat totodată astrologia ca pseudoştiinţă“.

Babilonul se află pretutindeni; la fel Egiptul:

          Anticul Babilon este sinonim, pentru mulți, cu religia falsă. În astrologia care se practica acolo, se credea că fiecare secţiune a cerului era guvernată de un zeu diferit. Biblia, care susţine că există doar un singur Dumnezeu adevărat, este exactă din punct de vedere ştiinţific atunci când respinge pseudoştiinţa cunoscută sub numele de astrologie. - Deuteronomul 18:10–12; 1 Corinteni 8:6; 12:6; Efeseni 4:6.

      Religia făcea parte integrantă din viaţa primilor oameni. Se înţelege deci că, cunoaşterea ştiinţifică nu s-a dezvoltat separat de conceptele şi ideile religioase. Acest lucru se poate observa îndeosebi în domeniul medicinei.

       „Unele documente antice descriind societatea şi medicina egipteană sub Vechiul Regat, spune The New Encyclopaedia Britannica, arată că magia şi religia se întreţeseau cu practica medicală empiricoraţională şi că magicianul principal de la curtea faraonului servea adesea şi ca medic principal al naţiunii.“

         În timpul celei de-a treia dinastii egiptene, un reputat arhitect, pe nume Imhotep, şi-a câştigat faima de medic foarte priceput. După mai puţin de un secol de la moartea sa, el era divinizat ca zeu egiptean al medicinii. Pe la sfârşitul secolului VI î.H., el era înălţat la rangul de zeu principal. Britannica spune că templele dedicate lui erau „adesea înţesate de bolnavi care se rugau şi dormeau acolo cu convingerea că zeul avea să le descopere în vis remediul pentru boala lor“.

         Vindecătorii egipteni şi babilonieni erau în mare măsură influenţaţi de ideile religioase. „Teoria cu privire la boli ce era vehiculată în timpul acela şi în generaţiile care au urmat, spune The Book of Popular Science, era că febra, infecţiile, durerile şi suferinţele erau cauzate de spirite rele, sau demoni, care invadau corpul.“ Din acest motiv, tratamentul medical includea, în general, ofrande religioase, descântece sau incantaţii.

Hipocrat:

         Mai târziu, în secolele V—IV î.H., un medic grec, Hipocrat, a contestat acest concept. El este renumit îndeosebi pentru jurământul care-i poartă numele, în general considerat încă esenţa codului deontologiei medicale. Cartea Moments of Discovery-The Origins of Science afirmă că Hipocrat a fost totodată „printre primii care au concurat cu preoţii în găsirea explicaţiei maladiilor omului“. Practicând medicina în spiritul ştiinţei, el a căutat cauze naturale pentru boli. Raţiunea şi experienţa au început să ia locul superstiţiei religioase şi ghicitului.

       Separând medicina de dogma religioasă, Hipocrat a făcut un pas în direcţia corectă. Totuşi, şi astăzi mai există lucruri care ne amintesc de trecutul religios al medicinei. Chiar simbolul ei, şarpele lui Asclepios, zeul grec al medicinei, era prezent în templele antice de vindecare unde erau păstraţi şerpi sacri. Potrivit cu The Encyclopedia of Religion, aceşti şerpi întruchipau „capacitatea de renaştere a vieţii şi de regenerare a sănătăţii“.

          Hipocrat a devenit ulterior cunoscut drept părintele medicinei. Dar aceasta nu l-a împiedicat de a comite uneori erori pe plan ştiinţific. The Book of Popular Science ne spune că unele dintre concepţiile sale greşite „par cu totul bizare astăzi“, dar avertizează împotriva aroganţei medicilor, spunând: „Unele dintre cele mai ferm stabilite teorii medicale de acum s-ar putea să le pară de-a dreptul bizare oamenilor unei generaţii viitoare“.

Înaintînd pas cu pas:

        Astfel, descoperirea adevărului ştiinţific s-a făcut treptat de-a lungul secolelor, printr-un proces de eliminare a teoriilor eronate. Dar pentru ca acest lucru să fie posibil, descoperirile unei generaţii trebuia transmise cu exactitate generaţiei următoare. O modalitate de a face aceasta era, evident, pe cale orală, dat fiind că oamenii au fost creaţi cu capacitatea de a vorbi. Însă această metodă de transmitere a observaţiilor, nu avea să fie niciodată suficient de demnă de încredere pentru a furniza acurateţea pretinsă de progresul tehnologic şi ştiinţific. Evident, era necesar ca informaţiile să fie păstrate în formă scrisă.

      Când anume au început oamenii să scrie, nu se ştie. Dar odată ce lucrul acesta a avut loc, ei dispuneau de un minunat procedeu prin care să transmită informaţii pe care alţii puteau să clădească. Înainte de a se inventa hârtia - probabil în China în jurul anului 105 d.H. - se scria pe table de argilă, pe papirus şi pe pergament.

      Un progres ştiinţific semnificativ ar fi fost imposibil fără sisteme numerice şi de măsurare. Importanţa dezvoltării lor nu era deloc exagerată. Calificând aplicaţiile matematicii drept „universale“, The Book of Popular Science ne aminteşte că „analizele ei au dus la multe progrese ştiinţifice extrem de importante“. Matematica serveşte totodată „drept inestimabil instrument pentru chimişti, fizicieni, astronomi, ingineri şi alţii“.

       De-a lungul secolelor, şi alţi factori au impulsionat căutarea adevărului ştiinţific. Călătoria, de exemplu. The Book of Popular Science explică: „Curiozitatea omului care călătoreşte prin ţări străine îi va fi, foarte probabil, stârnită de noi privelişti, sunete, mirosuri şi gusturi. El va fi tentat să întrebe de ce lucrurile sânt atât de diferite într-o ţară străină; şi, în încercarea de a-şi satisface curiozitatea, va câştiga înţelepciune. Aşa s-a întâmplat cu vechii greci“.

Acei greci prezenţi peste tot:

       Citiţi despre istoria religiei, a politicii sau a comerţului şi veţi întâlni frecvente referiri la greci. Şi cine nu a auzit de faimoşii lor filozofi, termen ce provine din cuvântul grecesc philosophía, însemnând „iubire de înţelepciune“? Iubirea de înţelepciune a grecilor şi setea lor de cunoaştere erau bine cunoscute în secolul întâi când apostolul creştin Pavel le-a vizitat ţara. El a făcut referire la filozofii epicurieni şi stoici care, la fel ca „toţi atenienii şi străinii care locuiau acolo, nu-şi petreceau timpul cu nimic altceva decât să spună sau să asculte ceva nou“. - Faptele 17:18–21.

      Aşadar, nu este surprinzător faptul că dintre toate popoarele antice, grecii i-au lăsat ştiinţei cea mai mare moştenire. The New Encyclopaedia Britannica declară: „Încercarea filozofiei greceşti de a furniza o teorie despre univers pentru a înlocui cosmologiile mitice a condus în final la descoperiri ştiinţifice utile“.

      De fapt, unii filozofi greci au avut o contribuţie semnificativă la căutarea adevărului ştiinţific. Ei s-au străduit să înlăture ideile şi teoriile eronate ale predecesorilor lor, în timp ce în paralel au clădit pe fundamentul a ceea ce au constatat că era corect. Astfel, dintre toate popoarele Antichităţii, filozofii greci s-au apropiat cel mai mult de gândirea savanţilor de astăzi. De altfel, până relativ recent, pentru descrierea diverselor ramuri ale ştiinţei era folosit termenul „filozofie naturală“.

    Apoi, Grecia iubitoare de filozofie a fost eclipsată pe plan politic de Imperiul Roman, recent fondat. A avut lucrul acesta vreun efect asupra progresului ştiinţific? Sau avea să aducă vreo schimbare apariţia creştinătăţii?  - VA URMA.

*„Savanţii“ precreştini greci:

Tales din Milet (secolul VI), cunoscut îndeosebi pentru lucrările sale în domeniul matematicii şi pentru conceptul său conform căruia apa constituie esenţa materiei, a realizat o abordare critică a structurii cosmice care, aşa cum spune The New Encyclopaedia Britannica, a fost „crucială în dezvoltarea gândirii ştiinţifice“.

Socrate (secolul V) este numit de către The Book of Popular Science „creatorul unei metode de cercetare - dialectica  - care se apropie foarte mult de esenţa metodei ştiinţifice veritabile“.  

Democrit din Abdera (secolele V—IV) a contribuit la punerea bazelor teoriei atomice a universului, precum şi a teoriei indestructibilităţii materiei şi a conservării energiei! Demn de reținut!!

Platon (secolele V—IV) a fondat la Atena Academia, şcoală consacrată cercetării metodice a filozofiei şi ştiinţei.

Aristotel (secolul IV), biolog erudit, a fondat Liceul, instituţie ştiinţifică consacrată cercetării în multe domenii. Timp de peste 1 500 de ani, ideile sale au dominat gândirea ştiinţifică, iar el a fost considerat autoritatea ştiinţifică supremă.

Euclid (secolul IV), cel mai proeminent matematician al Antichităţii, este bine cunoscut pentru o sinteză de cunoştinţe de „geometrie“, termen grec care înseamnă „măsurare a pământului“.

Hiparh din Niceea (secolul II), astronom remarcabil şi fondatorul trigonometriei, a clasificat stelele în mărimi, după strălucire, sistem, în principal, încă în uz. El a fost un precursor al lui Ptolemeu, eminent geograf şi astronom din secolul II d.H. care a extins descoperirile lui Hiparh şi a susţinut ideea că pământul este centrul Universului. *