SOVIETIZAREA BASARABIEI

    Protocolul Adiţional Secret al Pactului Molotov-Ribbentrop, semnat între URSS şi Germania nazistă la 23 august 1939, a dus la trecerea la 28 iunie 1940 prin ultimatum (din partea guvernului URRS) şi cedarea (din partea Consiliului de Coroană al Romaniei) a teritoriilor dintre Prut şi Nistru (Basarabia), dar şi a Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, în componenţa URSS. Basarabia, fără jumătatea de nord a judeţului Hotin) şi fără sudul său (Bugeacul sau Basarabia mică) , plus o parte a RSSA Moldoveneşti (corespunzătoare teritoriului actual al Transnistriei) au fost incluse în RSS Moldovenească, nou-înfiinţată la 2 august 1940. RSS Moldovenească şi a devenit o republică unională separată în cadrul URSS, cu drept teoretic de secesiune.

   

        La 22 iunie 1941 România, aliată cu Germania, a atacat Uniunea Sovietică şi a eliberat până la 26 iunie 1941 Basarabia şi Bucovina de Nord. La 27 iunie 1941 Antonescu a ordonat armatei române să continue înaintarea peste râul Nistru în teritoriul sovietic, ocupând astfel şi Transnistria.

       În februarie-august 1944 Uniunea Sovietică a recucerit Basarabia şi a organizat din nou RSS Moldovenească.

Perioada stalinistă:deportările şi persecuţiile:

      Mulţi locuitori români din Basarabia care nu au fugit în România, după ce armata URSS a preluat controlul asupra acestui teritoriu în cele din urmă au fost capturați de către forţele de securitate sovietice; un procent ridicat din ei au fost împuşcaţi sau deportaţi, fiind învinuiţi de colaborare cu cu românii şi germanii.

    Autorităţile sovietice au vizat mai multe grupuri socio-economice, datorită situaţiei lor economice, politice, sau datorită legăturilor cu fostul regim. Ei au fost deportaţi în Siberia şi în nordul RSS Kazahe; unii dintre aceştia au fost închişi sau executaţi. În conformitate cu Raportul Tismăneanu, în 1940-1941 pe timp de pace, nu mai puţin de 86 604 de oameni au fost arestaţi şi deportaţi, în timp ce istoricii ruşi au prezentat un număr estimativ de 90 000 pentru aceeaşi perioadă. NKVD s-a concentrat asupra grupărilor anti-sovietice, active între 1944 şi 1952.

    

     O campanie de eradicare a chiaburilor (persoane înstărite) a fost orientată spre familiile ţăranilor bogaţi din Basarabia, care au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan. De exemplu, în doar două zile, 6 iulie şi 7 iulie 1949, peste 11342 de familii din RSSM au fost deportaţi prin ordin al ministrului de stat şi de Securitate, IL Mordovets în conformitate cu un plan numit „Operatiunea Sud”.

    Alte campanii de deportare au fost îndreptate către: etnicii germani (al căror număr a scăzut de la peste 81.000 în 1930 la 4.000 în 1959, datorită migraţiei voluntare din timpul războiului şi prin relocări forţate în calitate de colaboratori după război) şi către minorităţilor religioase (700 de familii, mai ales neoprotestanți,au fost deportaţi în Siberia, în aprilie 1951 în cadrul planului numit „Operaţiunea Nord”.

   După lichidarea structurilor statale româneşti (primării, prefecturi, judeţe, etc.) sunt formate altele după modelul sovietic (soviete săteşti, orăşeneşti şi raioanele), toate subordonate organelor partidului comunist (bolşevic). În fruntea fiecărui raion au fost instalaţi primul secretar al comitetului raional al Partidului Comunist (PC), ajutat de secretarul doi şi secretarul trei (responsabil de ideologie şi propagandă). 

Perioada stalinistă: colectivizarea:

      Colectivizarea a fost pusă în aplicare între 1949 şi 1950, deşi încercări au fost efectuate mai devreme încă din 1946. În acest timp, o foamete de mare amploare s-a produs: unele surse dau un minim de 115 000 de oameni care au murit de foame şi boli între decembrie 1946 şi august 1947, alţii pun cifra la 216 000, la aceştia se mai adaugă alţi 350 000 care au fost afectaţi de malnutriţie, dar care au supravieţuit. Cauza principală a fost rechiziţionarea de cantităţi mari de produse agricole de către sovietici, dar a fost favorizat de asemenea, de secetă, de întreruperile provocate de război şi colectivizare.

Perioada 1956-1964:

    Începând cu regimul lui Hruşciov, succesorul lui Stalin, supravieţuitorii din Gulag şi lagărele de deportaţi au primit permisiunea să se întoarcă în  RSSM. Îmbunătăţirea relaţiilor politice a încheiat şi perioada de putere absolută a NKVD, iar economia planificată centralizat a dus la dezvoltarea în domenii precum educaţia, ştiinţa şi tehnologiile, sănătatea, industria (cu excepţia domeniilor care au fost considerate sensibile politic, cum ar fi genetica sau istoria).

Stagnare: 1964-1985:

     În anii ‘70 şi ‘80, RSS Moldovenească a primit investiţii substanţiale din bugetul URSS pentru a dezvolta facilităţi industriale şi ştiinţifice, precum şi pentru construcţia de locuinţe. În 1971, Consiliul de Miniştri al URSS a adoptat o decizie "Despre măsurile pentru dezvoltarea viitoare a oraşului Chişinău", care alocau mai mult de un miliard ruble din bugetul URSS, pentru invesţii, decizie care ulterior a adus spre prosperitate şi a adus muncitori calificaţi din întreaga URSS . O astfel de alocare a activelor URSS a fost parţial influenţată de faptul că, Leonid Brejnev, conducătorul URSS între anii 1964 şi 1982, a fost Prim Secretar al Partidul Comunist în RSS Moldovenească între 1950 şi 1952. Aceste invesţii s-au oprit în anul 1991 când RSSM a devenit independentă şi a căpătat numele de Republica Moldova.

Perestroika şi drumul spre independenţă: 1985-1991:

    Regimul lui Mihail Gorbaciov a facilitat renaşterea naţionalismului în regiune. Politicile sale: glasnost şi perestroika au creat condiţiile pentru exprimarea deschisă a sentimentelor naţionale şi au dat posibilitatea republicilor sovietice de a face reforme, independent de guvernul central al URSS.

     Drumul RSSM către independenţa faţă de URSS a fost marcat de manifestări ale civilor. Conservatorii din est (în special de la Tiraspol), precum şi activiştii Partidului Comunist din Chişinău au vrut să menţină RSSM în URSS. Principalul succes al mişcării naţionaliste între 1988 şi 1989 a fost adoptarea la 31 august 1991 de către Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti, a limbei moldoveneşti în calitate de limba oficială, iar în declaraţia de preambul unitatea lingvistică modo-română , şi întoarcerea la alfabetul latin pre-sovietic. În 1990, când a devenit clar faptul că RSSM, în cele din urmă va de veni independentă , un grup de activişti pro-URSS din Transnistria au proclamat Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană cu capitalul la Tiraspol, care, după dizolvarea URSS, a fost redenumit în Republica Moldovenească Nistreană (RMN).

Independenţa:

     Numele RSSM s-a schimbat în Republica Moldova pe 23 mai 1991, ţara proclamându-şi independenţa pe 27 august 1991, odată cu prăbuşirea Uniunii Sovietice. După ce la început s-a manifestat dorinţa de unire cu România, a izbucnit un război în Transnistria în 1992, sustinut de armata rusă aflată acolo. Nici până acum guvernul de la Chişinău nu are controlul asupra acestei regiuni separatiste.

De ce mulți basarabeni regretă URSS-ul?

   Iată o problemă pe care noi cei din România n-o înțelegem. De ce regretă mulți basarabeni regimul sovietic? Păi să vedem. În afară de regimul stalinist, RSSM, ca de altfel, întreaga Uniune Sovietică, a avut parte de un regim comunist mult mai permisiv. În orice caz, nu a fost vorba de un regim comparabil cu cel ceaușist! Dimpotrivă! Îmi amintesc faptul că, un vecin de bloc deținea, pe timpul lui Ceaușescu, o antenă cu, care putea prinde Televiziunea Sovietică și, bineînțeles, prindea și Televiziunea din RSSM. Eram, pur și simplu, uimit de programele TV pe care le vedeam, de emisiunile celor de la Chișinău, lăsând la o parte, propaganda. Mai mult, îmi amintesc cum basarabenii criticau, dur, în anii 1987-1989 regimul Ceaușescu! Oricum, este clar că basarabenii n-au „beneficiat” de un regim atât de sever ca cel de care am „beneficiat” noi cei din România. Apoi, desigur, a urmat, și pentru ei faimoasa tranziție la capitalism, care i-a adus în postura de a fi una dintre cele mai sărace țări ale Europei! Probabil că mulți dintre ei se gândesc, sincer, că pe vremea URSS-ului făceau parte dintr-o superputere mondială și acum nu mai reprezintă nimic! În plus, noi cei din România, dincolo de retorica națională, trebuie să ne întrebăm serios: Reprezentăm un model pentru basarabeni? Aproape că mi-e teamă să răspund la această întrebare!