ESTE RELIGIA VINOVATĂ PENTRU SUSȚINEREA/PROMOVAREA RĂZBOAIELOR?

ESTE RELIGIA VINOVATĂ DE PROMOVAREA/SUSȚINEREA RĂZBOAIELOR?

    Pe la începutul secolului al XVIII-lea, Jonathan Swift, scriitor şi cleric, a afirmat: „Avem suficientă religie pentru a ne urî, dar nu suficientă pentru a ne iubi“. Într-adevăr, pentru mulţi religia înseamnă mai degrabă dezbinare decât unitate. Nu toţi sunt însă de acord cu acest punct de vedere.

Să ne gândim, de pildă, la concluzia la care a ajuns un grup de cercetători din cadrul Departamentului pentru studii privind pacea al Universităţii Bradford din Marea Britanie. Cercetătorii au primit de la BBC (British Broadcasting Corporation) însărcinarea de a furniza un răspuns obiectiv la întrebarea: „Promovează religia pacea sau războiul?“.

     În raportul publicat ulterior, ei au precizat: „În urma examinării analizelor istorice efectuate de specialişti cu opinii diferite, am conchis că, în ultimii 100 de ani, au existat puţine războaie cu adevărat religioase“. Echipa a explicat că unele conflicte armate „prezentate în mass-media şi nu numai drept războaie religioase, izbucnite din cauza unor divergenţe religioase, au avut în realitate ca mobil naţionalismul, dorinţa de independenţă teritorială sau autoapărarea“.

     Cu toate acestea, mulţi sunt de părere că, totuși, clericii, fie prin acţiunile lor, fie prin tăcerea lor, au tolerat sau chiar au susţinut din plin numeroase conflicte armate, aşa cum reiese din citatele următoare:

* „Religia pare să meargă mână în mână cu violenţa aproape pretutindeni în lume. . . . În ultimii ani, violenţa religioasă «a erupt» de-a dreptul în rândul creştinilor conservatori din Statele Unite, al musulmanilor şi evreilor cuprinşi de mânie din Orientul Mijlociu, al hinduşilor şi musulmanilor din sudul Asiei care se află într-o continuă dispută, precum şi al comunităţilor religioase din Africa şi Indonezia. . . . Toţi cei implicaţi în aceste conflicte se folosesc de religie pentru a obţine o identitate politică şi pentru a justifica o ideologie a răzbunării.“ (Terror in the Mind of God — The Global Rise of Religious Violence);

* „În mod paradoxal, tocmai societăţile cu un puternic sentiment religios au şi cele mai grave probleme. . . . Saturaţia religioasă nu a reuşit să scadă nivelul infracţionalităţii... E clar: Cine îşi doreşte siguranţă, decenţă, ordine şi condiţii „civilizate” de viaţă trebuie să evite zonele caracterizate de dogmatism religios.“ (Holy Hatred);

* „Baptiştii sunt asociaţi mai degrabă cu lupta decât cu pacea. . . . În secolul al XIX-lea, când problema sclaviei şi alte chestiuni arzătoare din America au dezbinat mai întâi confesiunile religioase, iar apoi însăşi naţiunea, atât baptiştii din nord, cât şi cei din sud au susţinut războiul, considerându-l o cruciadă nobilă şi pretinzând că Dumnezeu este de partea lor. În plus, baptiştii din America au luptat pentru patrie în războaiele cu Anglia (1812), cu Mexicul (1845) şi cu Spania (1898), invocând drept scuze pentru ultimele două „eliberarea din sclavia religioasă a popoarelor oprimate şi deschiderea de noi teritorii pentru misionariat”. Ideea nu e că baptiştii şi-au dorit mai degrabă războiul decât pacea, ci că, atunci când războiul a devenit o realitate, ei l-au susţinut, nerămânând neutri.“ (Review and Expositor — A Baptist Theological Journal);

* „Potrivit istoricilor, îndemnuri religioase la luptă au existat practic în toate epocile, regăsindu-se la aproape toate popoarele şi civilizaţiile, de obicei de ambele părţi beligerante. Strigătul „Zeii sunt de partea noastră!” este una dintre cele mai vechi şi mai mobilizatoare chemări la luptă.“ (The Age of Wars of Religion, 1000–1650 — An Encyclopedia of Global Warfare and Civilization);

* „Conducătorii religioşi . . . trebuie să reflecteze cu mai multă seriozitate la eşecul lor în a conduce eficient şi în a promova valorile fundamentale ale credinţei lor... E adevărat că toate religiile năzuiesc să aducă pacea, însă n-am putea spune cu mâna pe inimă că religia şi-a îndeplinit vreodată acest rol.“ (Violence in God’s Name — Religion in an Age of Conflict);

     De-a lungul istoriei, clerul religiilor majore ale creştinătăţii (catolică, ortodoxă şi protestantă) a trimis pe front nenumăraţi preoţi militari care să ridice moralul trupelor şi să se roage pentru morţi şi pentru muribunzi — iar asta se întâmpla în ambele tabere. Procedând astfel, membrii clerului au tolerat vărsările de sânge şi chiar au binecuvântat forţele militare.

Unii susţin însă că nu religia este vinovată de războaie. Rămâne totuşi întrebarea: Au dat rezultate  eforturile religiei de a-i uni pe oameni?

      Alt exemplu:

 * „Dr. Charles Eaton, pastor al Bisericii Baptiste de pe Madison Avenue, a anunţat ieri de la amvon că, în scurtă vreme, casa parohială a bisericii avea să devină centru de recrutare a bărbaţilor care voiau să se înroleze în armată sau în marina militară.  El s-a numărat printre cei peste zece clerici din oraş care au propovăduit războiul cu ocazia slujbelor duminicale şi care şi-au îndemnat enoriaşii, bărbaţi şi femei deopotrivă, să-şi dovedească loialitatea faţă de naţiune şi faţă de democraţie sprijinind eforturile de război fără întârziere. Nu puţine au fost bisericile care au arborat steagul ţării.“ („The New York Times“, 16 aprilie 1917).

Vărsare de sânge:

     În noaptea dinaintea morţii Stăpânului său, Petru era cât pe ce să înceapă un conflict armat cu grupul de soldaţi trimişi să-l aresteze pe Iisus (Ioan 18:3, 10). Însă Iisus a restabilit calmul şi l-a avertizat pe Petru: „Toţi cei care scot sabia, de sabie vor pieri“ (Matei 26:52). Acest avertisment clar este repetat în Apocalipsa 13:10. I-au dat ascultare bisericile creştinătăţii? Sau au şi ele o parte de vină în războaiele care au loc în diferite părţi ale lumii?
     În timpul celui de-al doilea război mondial, sute de mii de sârbi şi croaţi au fost ucişi în numele religiei. The New Encyclopædia Britannica raportează că, „în Croaţia, regimul fascist autohton a început să impună o politică de „epurare etnică” care a întrecut chiar şi practicile naziste... Se declarase că o treime din populaţia sârbă avea să fie deportată, o treime convertită la romano-catolicism şi o treime lichidată. Amestecul parţial al clerului catolic în aceste practici a compromis în mod serios relaţiile dintre Biserică şi Stat după război“. Nenumărate persoane au fost obligate fie să se convertească la catolicism, fie să moară; alte mii nu au avut nici măcar ocazia să aleagă. Sate întregi de oameni — bărbaţi, femei şi copii - au fost constrânşi să intre în bisericile lor ortodoxe, unde au fost ucişi. Ce se poate spune despre armatele comuniste de opoziţie? Au avut şi ele sprijin de natură religioasă?„Unii preoţi au participat la război de partea forţelor revoluţionare“, declară cartea History of Yugoslavia. „Din armatele partizanilor au ajuns să facă parte chiar şi preoţi, atât din bisericile ortodoxe sârbeşti, cât şi din cele romano-catolice“, declară cartea Yugoslavia and the New Communism.
    Ce se poate spune despre Rwanda? Secretarul general al Institutului Catolic pentru Relaţii Internaţionale, Ian Linden, a recunoscut în revista The Month următoarele: „Investigaţiile făcute de Mişcarea pentru Drepturile Africanilor din Londra oferă unu sau două exemple de conducători locali ai bisericilor catolice, anglicane şi baptiste care au fost implicaţi în masacrarea miliţiei fie pentru că nu au reacţionat împotriva acestei acţiuni, fie pentru că au consimţit să participe direct la ea. Nu există absolut nici o îndoială cu privire la faptul că un număr considerabil de creştini proeminenţi din parohii au luat parte la masacre“. Din nefericire, lupta dintre aşa-numiţii creştini continuă să chinuiască Africa Centrală.

Cum a supravieţuit religia în fosta U.R.S.S.?

     Până în iunie 1941, când Germania nazistă a invadat Rusia, guvernul sovietic aproape că reuşise să anihileze Biserica Ortodoxă Rusă. Însă, după invazia nazistă, autorităţile sovietice au început să-⁠şi schimbe atitudinea faţă de religie. Dar de ce a avut loc o asemenea schimbare?

     În cartea sa intitulată Russia’s War — Blood Upon the Snow, Richard Overy, profesor de istorie contemporană la King’s College din Londra, a explicat: „Mitropolitul Serghei, conducătorul Bisericii, a făcut apel la credincioşi chiar în ziua în care Germania a invadat Rusia, îndemnându-⁠i să facă tot ce le stătea în putinţă pentru a obţine victoria. În următorii doi ani, el a publicat nu mai puţin de 23 de epistole, în care le adresa celor din turma sa o chemare la luptă pentru apărarea statului ateist în care trăiau“. Prin urmare, „Stalin a permis ca religia să prindă din nou viaţă”, scria în continuare Overy.

      În 1943, Stalin a aprobat, în cele din urmă, recunoaşterea oficială a Bisericii Ortodoxe prin numirea lui Serghei ca nou patriarh al acesteia. „Autorităţile bisericeşti au răspuns favorabil adunând bani de la credincioşi pentru a finanţa o unitate sovietică de vehicule blindate“, preciza Overy. „Preoţii şi episcopii îi îndemnau pe cei din parohiile lor să le fie credincioşi lui Dumnezeu şi lui Stalin.“

     Vorbind despre această perioadă din istoria Rusiei, specialistul rus în religie Serghei Ivanenko a scris: „Publicaţia oficială a Bisericii Ortodoxe Ruse, Ziarul Patriarhiei Moscovite, îl elogia pe Stalin, considerându-⁠l cel mai mare conducător şi dascăl al tuturor timpurilor şi naţiunilor, trimis de Dumnezeu să salveze ţara de moşieri şi de capitalişti, precum şi de oprimare. Credincioşilor li se cerea să-⁠şi dea şi ultima picătură de sânge în apărarea URSS-⁠ului de duşmani, precum şi să-⁠şi dea toate bunurile pentru construirea comunismului”. Sublinierea din text ne aparține. Aproape că maio aveau puțin și îl recunoșteau ca fiind in adevărat Mesia!

„Foarte apreciaţi de KGB“:

     Chiar şi după 1945, când cel de-⁠al doilea război mondial a luat sfârşit, Biserica Ortodoxă a continuat să le fie utilă comuniştilor. În publicaţia The Soviet Union: The Fifty Years, editată de Harrison Salisbury, se arăta motivul: „După încheierea războiului, conducătorii Bisericii s-⁠au conformat exigenţelor războiului rece dictate de politica externă dusă de Stalin“.

     Cartea The Sword and the Shield, apărută recent, prezintă în ce mod conducătorii Bisericii au slujit intereselor sovietice. Aici se arată că patriarhul Alexei I, care l-⁠a succedat la patriarhie pe Serghei în 1945, „a intrat în Consiliul Mondial al Păcii, o organizaţie care promova interesele sovietice, creată în 1949“. În carte se mai precizează că atât el, cât şi mitropolitul Nikolai „au fost foarte apreciaţi de KGB (Comitetul Securităţii Statului Sovietic) ca agenţi de influenţă“.

     E demn de reţinut ce a declarat patriarhul Alexei I în 1955: „Biserica Ortodoxă Rusă sprijină politica externă de pace dusă de guvernul nostru nu pentru că Bisericii i-⁠ar lipsi libertatea, cum zic unii, ci pentru că politica sovietică este dreaptă şi corespunde idealurilor creştine pe care le propovăduieşte Biserica“. Fără cuvinte!!

       În ediţia din 22 ianuarie 2000 a ziarului londonez The Guardian au fost citate cuvintele preotului dizident ortodox Georgi Edelstein: „Toţi episcopii erau aleşi cu mare grijă, astfel încât să coopereze cu guvernul sovietic. Toţi erau agenţi KGB. Se ştie foarte bine că patriarhul Alexei a fost recrutat de KGB, având numele de cod Drozdov. Azi, episcopii duc aceeaşi politică pe care au dus-⁠o cu 20 sau 30 de ani în urmă“.

Un susţinător al Statului sovietic:

    Numărul din 14 septembrie 1959 al revistei Life spunea referitor la legătura existentă între Biserica Ortodoxă Rusă şi guvernul sovietic următoarele: „Stalin a făcut câteva concesii în privinţa religiei, iar Biserica l-⁠a tratat ca pe un ţar. Colaborarea cu Biserica Ortodoxă e asigurată printr-⁠un minister special, iar, de atunci, comuniştii s-⁠au folosit de aceasta ca de un instrument al Statului sovietic“.

      În cartea sa Biserica în Rusia Sovietică, apărută în 1956, M. Spinka, specialist rus în religie, a confirmat existenţa unei strânse legături între Biserică şi Stat. „Actualul patriarh Alexei, scria el, a făcut cu bună ştiinţă din Biserica sa un instrument în mâinile guvernului.“ În realitate, Biserica Ortodoxă a supravieţuit deoarece a devenit un susţinător al Statului. Să mai amintesc faptul că, în zilile noastre Biserica Ortodoxă Rusă sprijină în mod evident regimul lui Putin!?

Alte aspecte:

    În cartea Preachers Present Arms (Predicatorii prezintă armele), autorul spunea: „În istoria civilizaţiilor, două forţe au fost întotdeauna unite într-o dublă alianţă. Ele sunt războiul şi religia. Şi, dintre toate religiile mari ale lumii, nici una nu a fost mai devotată războiului decât creştinătatea“. Cu ceva timp în urmă, ziarul The Sun din Vancouver, Canada, spunea: „Este o slăbiciune probabil a tuturor confesiunilor creștine organizate faptul că biserica urmează drapelul. S-a purtat vreodată un război în care să nu se fi pretins că Dumnezeu era de fiecare parte?“ Poate aţi văzut dovada acestui lucru în vreo biserică locală. Foarte des, drapelele naţionale împodobesc altarul. Sub care drapel credeţi că ar mărşălui Iisus? Cuvintele sale au răsunat de-a lungul secolelor: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta“. - Ioan 18:36.
     Confesiunile creştinătăţii nu le-au predat turmelor lor adevărul despre iubirea frăţească autentică. În schimb, permit ca diferenţele naţionale, tribale şi etnice să le divizeze rândurile. Rapoartele arată că, clerul catolic şi cel anglican au jucat un rol în scindările care au dus la genocidul tribal din Rwanda. The New York Times raporta: „Masacrele din Rwanda le-au dat multor catolici sentimentul că au fost trădaţi de elita bisericii. Biserica a fost adesea scindată din considerente etnice între hutu şi tutsi“. Acelaşi ziar cita cuvintele unui preot aparţinând Societăţii Misiunii Catolice Străine din America: „Biserica a eşuat în mod lamentabil în Rwanda în 1994. Mulţi rwandezi s-au dezasociat într-un fel de biserică. Ea nu mai are nici o credibilitate”.
       Nici celelalte religii mari ale lumii nu au dat un exemplu mai bun. Masacrele teribile din 1947, când India a fost împărţită, arată că religiile mari de acolo nu au produs toleranţă. Violenţa colectivă permanentă din India confirmă faptul că majoritatea oamenilor nu s-au schimbat. Nu este de mirare că revista India Today trăgea concluzia: „Religia a fost stindardul sub care s-au comis cele mai hidoase crime... Ea dezlănţuie o violenţă înfricoşătoare şi este o forţă foarte distructivă.

Scurtă concluzie:

    Ce putem spune în final? Este clar de ce în ochii multor oameni religia este un instrument distructiv, de manipulare, de spălare a creierelor. Ei confundă, din păcate, ideea de credință, cu religia organizată! Este foarte greu să-i mai faci pe oameni conștienți de faptul că nu credința în Iisus este responsabilă de conflictele declanșate în numele Lui de către pretinșii săi contiunatori! Se tot așteaptă de către mulți creștini sinceri venirea Antihristului, dar nu pot să nu observ modul cum s-a împlinit versetul din 1Ioan 2:18, care atrage atenția asupra faptului că mulți Antihriști au și apărut deja, încă din vremea sa! Cum pot fi numiți cei care duc război sau binecuvântează războaie în numele Iisus altfel decât Antihriști!?