RABINDRANATH TAGORE ȘI VIZITA SA ÎN ROMÂNIA.

RABINDRANATH TAGORE ȘI VIZITA SA ÎN ROMÂNIA

   În după-amiaza zilei de 20 noiembrie a anului 1926 în gara din București o mulțime entuziasmată aștepta sosirea unui tren ce aducea un „oaspete ilustru”, cum scria ziarul Adevărul în acea zi. Era cărturarul, iubitorul de oameni, poetul și filosoful Rabindranath Tagore, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1913

      Născut în 1861, în Calcutta din timpul Imperiului Britanic, într-o familie de brahmani (preoți indieni), a crescut într-un mediu artistic, sub influența unor reformatori sociali și religioși ce susțineau, printre altele, îmbunătățirea condiției femeii în India. De la 17 ani a scris poezii în limba bengali și ulterior le traducea în engleză. A studiat în Calcutta, apoi a urmat dreptul în Anglia

   Celebritatea i-a fost dată de Gitanjali, Ofranda lirică (sau Jertfa lirică), un volum de poeme care i-a adus mult râvnitul de mulți Premiu Nobel pentru Literatură, fiind primul scriitor din Orient căruia i s-a făcut această onoare.

      Dincolo de toate, a fost un om, un suflet nobil, un „exemplar rar – unic chiar – de umanitate ideală”, îl prezenta Adevărul.  A fost un mesager, un trimis, un propovăduitor al păcii și iubirii între oamenii din întrega Indie, indiferent de etnie și de religie.

      În toamna anului 1926, când a pornit într-un tur în Europa ca să susțină mai multe prelegeri, avea 65 de ani. Alături de el, au fost unul din fii, Rathindranath, soția acestuia și fiica lor. În România, poetul a poposit trei zile, la invitația regelui Ferdinand ; a venit din Bulgaria cu vaporul și de la Giurgiu a călătorit cu trenul până în București. În Gara de Nord, în momentul când a coborât din tren, mii de oameni l-au aplaudat cu frenezie minute în șir.

     În dimineața zilei de 22 noiembrie, Rabindranath Tagore a fost așteptat la Teatrul Național (atunci se afla pe Calea Victoriei). Din însemnările scriitoarei Amita Bhose, aflăm că toată circulația de pe Calea Victoriei a trebuit oprită din cauza unei mulțimi impresionante ce se adunase pentru a-l vedea pe poet.

     Iată câteva fragmente din ceea ce a spus în fața unei săli neîncăpătoare de la Teatrul Național, notate de Amita Bhose:

*„Prietenii mei, n-am venit să propovăduiesc ca filosof, ci ca poet, iubitor de omenire în eterna ei tendință spre perfecțiune.”

*„Voi, europenii vorbiți despre natură ca despre o dușmană […] Nouă natura ne este cea mai bună prietenă […] Orașele voastre civilizate s-au îndepărtat de raiul naturii […] India pune suprema nădejde pe armonia omului cu universul.”

   În ziarul Universul apărea un articol în care autorul mărturisea: „… se desprinde atâta majestate impunătoare din glasul și făptura poetului, încît ascultându-l ți se pare că ești investit cu sacerdoțiul celor ce predică lucruri nemuritoare”. 

   „Tagore nu este un naționalist în accepțiunea curentă a cuvântului. Naționalismul lui Tagore se numește iubirea de nații, adică iubirea de oameni”, scria, cucerit de personalitatea poetului, și autorul articolului din Adevărul.

    De la Teatrul Național, poetul a fost condus la Palatul Regal unde era așteptat de regele Ferdinand pentru a lua masa de prânz împreună. A plecat apoi la Constanța de unde a luat vaporul spre Constantinopol (din 1930 s-a numit oficial Istanbul).

O colecție de câteva gânduri ale poetului și filosofului Rabindranath Tagore:

*Încredințează-te iubirii chiar dacă aduce durere. Nu îți închide inima.

*Fiecare persoană merită dragoste din abundență – frumusețea sufletului său nu are limite.

*Rădăcinile din pământ nu pretind să fie răsplătite pentru că fac ramurile roditoare.

*În copilărie nu am cunoscut nici un lux. În mare, viața de atunci era mult mai simplă decât cea de azi. Dacă zilele de astăzi ar fi știut cu câte obiecte simple se putea trăi decent pe atunci s-ar fi rușinat să recunoască orice legătură cu acele zile.

*Țin minte că încercasem într-o zi să-i explic unei rude cum se cuvine să te uiți la lume ca s-o poți cunoaște și totodată să ieși din tine. Știu bine că n-am reușit deloc.

*Fiecare dintre voi, europenii, sunteți o uzină. (…) Îmi sunteți toți dragi, copii care munciți cu o îndârjire și o putere înmărmuritoare. Dar de ce sunteți încruntați? De ce aveți calviții și frunți încremenite? Vezi, prietene, munca voastră parcă ar fi un blestem. Munca noastră e bucurie, e libertate, e joc, adică creație. Aceasta aș vrea să înveți de la noi: că munca e cel mai exact sentiment al omului, căci e asemenea unui dans uriaș, în care prinzi cu fiecare mînă două fete frumoase și joci ca să slăvești viața, pe Dumnezeu, pe tine însuți și propria-ți iubire. Aceasta nu se știe, încă în Europa. Acolo munca încleștează și doare.