DESPRE ... STALINGRAD!

DESPRE ... STALINGRAD!

         Văzută prin ochii camarazilor germani şi ai inamicilor sovietici, armata română angrenată în cumplita bătălie a Stalingradului arată dezolant. Rapoartele vorbesc despre soldaţi curajoşi, dar prost înarmaţi şi indisciplinaţi, conduşi de ofiţeri incompetenţi. Bătălia de la Stalingrad a durat din 23 august 1942 până în 2 februarie 1943; s-a purtat, în principal, între două forţe copleşitoare - armata germană şi cea sovietică -, dar a fost decisă în 72 de ore, între 19 şi 21 noiembrie, când contraofensiva sovietică a lovit în punctual slab al frontului advers: flancurile armatei germane păzite de români. 250.000 de soldaţi români au participat, în acea toamnă, alături de nemţi, italieni, unguri, croaţi şi slovaci, la acea bătălie. După ce germanii au străpuns apărarea sovietică din Ucraina şi, printr-o ofensivă rapidă, au ajuns în Caucaz, nişte decizii eronate ale lui Hitler au făcut ca atacul să se împotmolească, la sfârşitul lui august, la Stalingrad. Războiul de mişcare care-i avantaja pe germanii mai bine instruiţi s-a transformat într-unul de poziţii, favorabil ruşilor superiori numeric. Hitler, obsedat să cucerească oraşul care purta numele dictatorului sovietic (Stalin), a dat ordin ca toate forţele disponibile să fie folosite pentru ca Armata 6, condusă de Friedrich Paulus, să-şi atingă obiectivul. Armatele 3 şi 4 române, însumând aproximativ 200.000 de oameni (alte câteva zeci de mii luptau în Caucaz), au primit misiunea să apere flancurile germanilor: Armata 3 - pe râul Don, la Nord şi Vest de oraş, iar Armata 3 - în stepa calmucă, la Sud. Aici au atacat sovieticii, după ce, în prealabil, în lunile precedente, nemţii avuseseră timp să se convingă că românii nu le pot apăra flancurile, iar sovieticii - că acolo trebuie să lovească pentru a câştiga „meciul".

„ERAU DINCOLO DE ORICE DESCRIERE" :

        Pentru că germanii îşi epuizaseră rezervele, aceştia au apelat, în 1942, la trupele aliate pentru a ţine linia frontului. Pe câmpul de luptă se aflau, în toamna lui 1942, Armatele 3 şi 4 din România, Armata 2 ungară şi Armata 8 italiană. „Generalii ştiau foarte bine că acestea nu pot face nici cât un corp de armată german, ca să nu mai vorbim de o armată, mai ales din cauza mijloacelor antitanc insuficiente", notează istoricul britanic Antony Beevor în memorabila carte „Stalingrad". Opiniile despre camarazi nu erau deloc măgulitoare: „Generalii germani împărtăşeau părerea feldmareşalului Von Rundstedt cu privire la această „armată a Societăţii Naţiunilor” care cuprindea români ai căror ofiţeri şi subofiţeri erau, după părerea lui, „dincolo de orice descriere”, italieni („îngrozitori oameni”) şi unguri („nu doreau decât să plece repede acasă”)”. Existau şi câteva unităţi aliate care erau preţuite de germani. Alături de slovaci („excelenţi, foarte modeşti"), diviziile române de vânători de munte câştigaseră aprecierea tuturor. Cu aceste excepţii, însă, nemţii se lămuriseră: aliaţii lor erau „prost echipaţi şi înarmaţi, neinstruiţi şi total nepregătiţi pentru un război pe Frontul de Răsărit".  

OFIŢERII „NU ERAU BUNI DE NIMIC" :

      „Din punct de vedere strategic, cele mai mari formaţii aliate au fost cele două armate româneşti de pe flancurile Armatei 6 a lui Paulus. Dar nu numai că erau prost echipate, nici nu aveau efectivele complete. Regimul din România, presat de Hitler să contribuie cu mai multe trupe, recrutase peste 2.000 de deţinuţi condamnaţi pentru viol, jaf sau crimă. Jumătate dintre aceştia au fost trimişi la Batalionul 991 special de pedeapsă, dar au dezertat atât de mulţi la prima confruntare cu inamicul, încât unitatea a fost dizolvată şi cei rămaşi au fost transferaţi la Divizia 5 infanterie de pe Frontul Donului, aflat în apropierea localităţii Serafimovici", se consemnează în epopeea „Stalingrad". Dacă nu ar fi fost atât de tragică, situaţia ar fi putut căpăta chiar accente comice. Antony Beevor nu se poate abţine să nu trateze în cheie ironică înapoierea şi lipsa de educaţie a combatanţilor din armata noastră: „Ofiţerii români par să fi avut o teamă paranoică de infiltrarea inamicului în ariergardă. Izbucnirea epidemiei de dizenterie a fost privită cu ceva mai mult decât suspiciune. „Agenţii ruşi”, avertiza o circulară a Diviziei 1 infanterie română, „au provocat otrăviri în masă în ariergardă pentru a determina pierderi umane în rândurile trupelor noastre. Folosesc arsenic, iar un gram este suficient să omoare zece oameni”. De altfel, principala problemă a armatei române pare să fi fost, în ochii celorlalţi, comandamentul. Ofiţerimea avea o imagine dezastruoasă: „Militarii germani de toate gradele care veneau în contact cu aliaţii lor erau adesea înspăimântaţi de comportamentul ofiţerilor români faţă de subordonaţii lor. Aveau o atitudine de „stăpân faţă de vassal”. Un conte austriac, locotenentul Stolberg, raporta: „Înainte de toate, ofiţerii nu erau buni de nimic (...), nu-i interesau oamenii lor”.

„SOLDAŢII ROMÂNI AU LUPTAT CU CURAJ, DAR ERAU CONDAMNAŢI":

         Despre soldaţii români prezenţi la cotul Donului şi în stepa calmucă la mijlocul lui noiembrie 1942, generalii nemţi au susţinut ulterior că ar fi dat bir cu fugiţii în momentul atacului sovietic. Martorii oculari spun însă altceva. În ciuda slabei înzestrări, a inferiorităţii numerice, a dezorganizării şi a incompetenţei ofiţerilor, soldaţii au luptat cu vitejie. Totul a fost, însă, zadarnic. Momentul critic este adus cu măiestrie lângă cititori de Antony Beevor în „Stalingrad": „Soldaţii români au rezistat cu curaj câtorva valuri de infanterie sovietică şi au reuşit să distrugă câteva tancuri, dar, neavând suficiente arme antitanc, erau condamnaţi. Câteva grupuri de tancuri au reuşit să pătrundă şi au atacat apoi pieziş. Nemaiputând să piardă vremea cu atacuri de infanterie, generalii sovietici şi-au trimis în masă formaţiunile blindate direct către liniile româneşti şi principalele pătrunderi au fost realizate către miezul zilei. Corpul 4 tancuri şi Corpul 3 cavalerie gardă au intrat cu toată forţa în Corpul 4 român din sectorul Kleţkaia şi s-au îndreptat către sud. Cavaleriştii sovietici, cu pistoale automate atârnate la spate, au înaintat în galop mic pe căluţii lor miţoşi prin terenul înzăpezit, aproape tot atât de repede ca şi tancurile. La fel de nerăbdătoare să întâlnească inamicul erau şi tancurile T-34." Dintre români, primii care au fugit au fost componenţii structurilor de comandă ( de ce oare nu mă miră acest lucru!?). „Infanteria românilor, potrivit părerii şefului de Cartier General al generalului Hoth, suferea de „teama de tancuri”. Explicaţia este simplă: cei mai mulţi erau oameni simpli, adesea analfabeţi şi nefamiliarizaţi cu tehnologia. „Românii au luat-o la goană cât îi ţineau picioarele, majoritatea abandonându-şi armele", scria căpitanul german Gürtler. „Colapsul românilor se accentua pe măsură ce unităţile înaintate sovietice pătrundeau din ce în ce mai adânc.

„FUHRERUL A ÎNVINUIT ARMATELE ROMÂNE”:

         După dezastru, ruptura dintre aliaţii germani şi români s-a adâncit. Scandalul a ajuns până la cel mai înalt nivel. „La Wolfsschanze (Bârlogul lupului), mareşalul Antonescu a trebuit să suporte o tiradă prin care Führerul a învinuit armatele române pentru dezastru. Antonescu, cel mai loial aliat al lui Hitler, a răspuns cu patimă. Ofiţerii români erau furioşi că Înaltul Comandament German ignorase toate avertismentele lor, mai ales pe cele în legătură cu apărarea antitanc. Între timp, trupele germane, neştiind nimic despre pierderile româneşti, îşi acuzau aliaţii că provocaseră dezastrul fugind. Au avut loc numeroase incidente neplăcute între grupuri de soldaţi din ambele părţi. Astfel, la întâlnirea sa furtunoasă cu Antonescu, până şi Hitler a fost nevoit să admită că trebuia făcută o încercare pentru a restabili relaţiile între aliaţi", consemnează Beevor.  După ofensiva sovietică din noiembrie, nemţii au dus o adevărată vânătoare de vrăjitoare. Feldmareşalul Von Weichs (Grupul de Armate B) dispunea arestarea şi internarea militarilor români găsiţi fără arme, echipament şi ordin de serviciu de către germani şi italieni şi propunea judecarea în faţa Curţii Marţiale a generalului Gheorghe Stavrescu, comandantul Diviziei 14 infanterie. Antonescu s-a opus vehement, la fel şi generalul Ilie Şteflea. Nemţii erau însă convinşi că aliaţii români îi trădaseră. Trebuie însă menţionat că, dintre toţi aliaţii Germaniei prezenţi în fatidica toamnă a lui 1942 pe frontul de la Stalingrad, românii au reprezentat cea mai performantă forţă. Italienii (Armata 8) au fost nimiciţi de sovietici într-o a doua ofensivă începută pe 16 decembrie şi numită „Micul Saturn", pierderile lor fiind, de asemenea, catastrofale: aproximativ 80.000 de oameni. Ungurii (Armata 2) au mai supravieţuit până la 13 ianuarie 1943, când atacul ruşilor către Harkov i-a şters, practic, de pe faţa pământului. Din efectivele iniţiale de 250.000 de oameni, maghiarii mai aveau, la ieşirea din iarnă, 40.000 de soldaţi combatanţi. În cazul italienilor, există situaţii în care batalioane întregi s-au predat fără să tragă un singur foc de armă. Așa că, germanii ar fi trebuit să o lase mai ușor cu acuzațiile!