sâmbătă, 23 februarie 2019

DIVERSITATEA VIEȚII PE PĂMÂNT.


DIVERSITATEA VIEȚII PE PĂMÂNT

        Dintre cele peste 1,5 milioane de specii de animale care au fost clasificate până în prezent de către oamenii de ştiinţă, aproximativ un milion sunt insecte. Pentru a înşira numele tuturor insectelor cunoscute, ar trebui o enciclopedie de 6 000 de pagini! Cum au venit în existenţă toate aceste creaturi? De ce o asemenea infinită diversitate? Este ea rezultatul unei întâmplări oarbe, a unei naturi care a fost „norocoasă” de milioane de ori? Sau a apărut intenţionat?
          Pentru început, haideţi să vedem pe scurt câteva dintre alte varietăţi de fiinţe vii care se găsesc pe planeta noastră.
Păsări care ne uimesc:

          Ce putem spune despre cele peste 9 000 de specii diferite de păsări concepute într-un mod minunat? Unele specii de colibri sunt la fel de mici ca cele mai mari albine, însă zboară cu o dexteritate şi cu o graţie ce depăşesc cel mai avansat elicopter. Alte păsări migrează mii de kilometri în fiecare an, cum ar fi rândunica arctică, ce zboară nu mai puţin de 35 000 de kilometri în fiecare călătorie dus-întors. Ea nu are nici computer, nici instrumente de navigaţie şi totuşi soseşte fără greş la destinaţia ei. Această capacitate înnăscută există oare întâmplător sau intenţionat?
Fascinanta diversitate a plantelor:

          În plus, mai există şi fantastica diversitate şi frumuseţe a lumii vegetale - peste 350 000 de specii de plante. Aproximativ 250 000 dintre acestea fac flori! Cele mai mari elemente vii de pe pământ - giganticii arbori sequoia - sunt plante.
        Câte specii de flori cresc în grădina voastră sau în cartierul vostru? Frumuseţea, simetria şi, adesea, parfumul acestor flori - de la cea mai mică floare din deşert, de la o crizantemă sau de la piciorul cocoşului şi până la orhideele cu formele lor complicate şi diverse - îl uluiesc pe oricare dintre noi. Din nou ne întrebăm: Cum au venit ele în existenţă? Întâmplător sau intenţionat?
Oceanele mişună de vieţuitoare:

           Şi ce putem spune despre formele de viaţă descoperite în râurile, lacurile şi oceanele lumii? Oamenii de ştiinţă afirmă că aici există aproximativ 8 400 de specii cunoscute de peşti de apă dulce şi circa 13 300 de specii de peşti care trăiesc în ocean. Cel mai mic dintre aceştia este gobycare se găseşte în Oceanul Indian. Nu are decât aproape un centimetru lungime. Cel mai mare este rechinul-balenă, care poate atinge o lungime de 18 metri. Aceste cifre referitoare la speciile acvatice nu includ nici nevertebratele (animale care nu au coloană vertebrală), nici speciile care aşteaptă să fie descoperite!

Uimitorul creier:

       Mai presus de toate, creierul uman - care conţine cel puţin 10 miliarde de neuroni, fiecare putând să realizeze peste 1 000 de sinapse, adică puncte de contact cu alte celule nervoase - este ceva uimitor. Iată ce declară neurologul Richard Restak: „Numărul total al conexiunilor din imensa reţea a sistemului neural al creierului este cu adevărat astronomic” (The Brain). El adaugă: „În creier se pot realiza de la 10 trilioane până la 100 de trilioane de sinapse”. Apoi el pune o întrebare pertinentă: „Oare cum s-ar fi putut dezvolta dintr-o singură celulă, celula ou, un organ cum este creierul, care conţine între 10 şi 100 de miliarde de celule?” Este creierul rezultatul unor capricii şi întâmplări fericite impersonale ale naturii? Sau se ascunde ceva plănuit cu inteligenţă în spatele tuturor acestora?
     Într-adevăr, cum a apărut toată această diversitate de forme de viaţă şi de modele, diversitate care pare să fie aproape nelimitată? Aţi fost cumva învăţaţi că aceasta a fost pur şi simplu o chestiune de întâmplare, de căutare prin încercări repetate, de momente când mai bune, când mai rele ale unei loterii evoluţioniste oarbe? Iată o analiză personală asupra acestei chestiuni! 

Lipseşte baza evoluţiei?

      Care este esenţa teoriei evoluţiei enunţate de Darwin? „În sensul ei deplin, biologic,  evoluţia reprezintă un proces prin care viaţa a apărut din materie moartă, după care s-a dezvoltat în întregime prin mijloace naturale.” Evoluţia darwinistă pretinde că „aproape toate formele de viaţă, sau cel puţin toate trăsăturile cele mai interesante ale acestora, sunt rezultatul selecţiei naturale, care acţionează asupra unei varietăţi alese la întâmplare“. - Darwin’s Black Box​-The Biochemical Challenge to Evolution (Cutia neagră a lui Darwin - Evoluţia pusă la încercare de biochimie), de Michael Behe, conferenţiar la catedra de biochimie din cadrul Universităţii Lehigh, Pennsylvania, S.U.A.

Complexitatea ireductibilă - O piedică în calea evoluţiei?

           Pe vremea când Darwin şi-a elaborat teoria, oamenii de ştiinţă nu ştiau nimic sau aproape nimic despre uimitoarea complexitate a celulei vii. Biochimia modernă, care studiază viaţa la nivel molecular, a dezvăluit unele lucruri despre această complexitate. Tot ea a generat obiecţii şi îndoieli serioase în legătură cu teoria lui Darwin.
         Elementele componente ale celulei sunt formate din molecule. Celulele sunt „cărămizile“ tuturor creaturilor vii. Profesorul Behe crede în evoluţie, considerând-o o explicaţie a apariţiei ulterioare a animalelor. Cu toate acestea, el pune serios la îndoială faptul că evoluţia poate să explice existenţa celulei. El vorbeşte despre nişte maşini moleculare care „transportă mărfuri în celulă, dintr-un loc într-altul, de-a lungul unor „şosele” construite din alte molecule. Celulele alunecă uşor, folosindu-se de unele „maşini”, se multiplică cu ajutorul unei „maşinării”, ingerează hrană cu o „maşinărie”. Pe scurt, toate procesele din celulă sunt controlate de nişte maşini moleculare supersofisticate. Prin urmare, detaliile vieţii sunt reglate cu mare precizie, iar maşinăria vieţii este extrem de complexă“.
             Şi să vedem acum, la ce scară se desfăşoară toată această activitate? O celulă obişnuită nu are decât 0,03 milimetri în diametru! În acest spaţiu infinitezimal au loc complicatele funcţii indispensabile vieţii. Nu este deloc surprinzător faptul că s-a spus: „Ideea de bază este că celula - însăşi esenţa vieţii - este extraordinar de complexă”.
              Michael Behe demonstrează că celula nu poate funcţiona decât ca întreg absolut. Aşadar, ea nu poate fi viabilă în timp ce se formează prin schimbări treptate şi lente, dictate de evoluţie. El foloseşte ca exemplu o cursă de şoareci. Acest dispozitiv simplu nu poate funcţiona decât atunci când toate părţile lui componente sunt asamblate. Fiecare element în parte - placa, arcul, bara de susţinere, ciocanul-ghilotină, cârligul - nu constituie o cursă de şoareci şi nu poate funcţiona ca atare. Toate părţile componente sunt necesare în acelaşi moment şi trebuie să fie asamblate ca să poată exista o cursă care să funcţioneze. În mod asemănător, o celulă poate funcţiona ca celulă numai când toate componentele ei sunt asamblate. El foloseşte această ilustrare ca să explice ceea ce el numeşte „complexitate ireductibilă“ Acest lucru constituie o mare problemă pentru aşa-numitul proces al evoluţiei, care tratează apariţia unor caracteristici utile, dobândite treptat. Darwin ştia că teoria lui despre evoluţia gradată, obţinută prin selecţie naturală se afla în faţa unei încercări dificile, atunci când a declarat următoarele: „Dacă s-ar putea demonstra că există un organ complex, care nu se poate forma în urma unor mici modificări succesive, fără număr, teoria mea va cădea în mod sigur”. - Origin of Species.
        Celula, a cărei complexitate este ireductibilă, constituie o piedică importantă în calea credibilităţii teoriei lui Darwin. Mai întâi, evoluţia nu poate să explice trecerea bruscă de la materie moartă la materie vie. Apoi se pune problema primei celule complexe, care trebuie să apară dintr-o dată, sub formă de unitate completă. Cu alte cuvinte, celula (sau cursa de şoareci) trebuie să apară deodată, gata asamblată şi funcţionând!
Ireductibila complexitate a coagulării sângelui:

            Un alt exemplu de complexitate ireductibilă este un proces pe care cei mai mulţi dintre noi îl considerăm ca de la sine înţeles atunci când ne tăiem: coagularea sângelui. În mod normal, orice lichid aflat într-un rezervor găurit se va scurge pe loc până când rezervorul se va goli. Cu toate acestea, când ne înţepăm sau ne tăiem, tăietura este imediat astupată de un cheag care s-a format. Însă, după cum ştiu şi medicii, „coagularea sângelui presupune un sistem foarte complex, ţesut într-un mod complicat, fiind format dintr-o mulţime de elemente proteice interdependente”. Acestea activează ceea ce se numeşte reacţie în lanţ de coagulare. Acest proces delicat de vindecare „depinde în mod hotărâtor de sincronizarea reacţiilor şi de viteza cu care au loc diverse reacţii”. În caz contrar, unei persoane i s-ar putea coagula şi solidifica tot sângele sau, dimpotrivă, ar putea sângera până când, în final, ar muri. Sincronizarea reacţiilor şi viteza de desfăşurare a acestora sunt factorii esenţiali.
           Investigaţiile biochimice au arătat că coagularea sângelui implică mulţi factori, iar în cazul în care unul lipseşte, procesul nu mai poate avea loc. Profesorul Behe pune următoarea întrebare: „Odată ce procesul de coagulare a început, ce anume îl opreşte să nu continue până când tot sângele se solidifică?” El arată că „formarea, limitarea, întărirea şi înlăturarea unui cheag de sânge“”formează un sistem biologic integrat. Dacă un anumit element nu funcţionează, atunci întregul sistem nu mai funcţionează.
        Russell Doolittle, evoluţionist şi profesor de biochimie la Universitatea din California, pune următoarea întrebare: „Cum de a evoluat acest proces complex, echilibrat cu mare fineţe? Paradoxul era următorul: dacă fiecare proteină depindea de activarea alteia, cum ar fi putut să apară vreodată acest sistem? De ce folos ar fi fost un element oarecare al schemei, dacă nu exista tot ansamblul?” Folosindu-se de argumente evoluţioniste, Doolittle încearcă să explice originea acestui proces. Însă profesorul Behe arată că ar fi „necesar enorm de mult noroc pentru a avea componentele genetice potrivite exact la locurile potrivite”. El demonstrează că explicaţia dată de Doolittle şi limbajul său simplu ascund probleme deosebit de mari. Prin urmare, una dintre principalele obiecţii aduse modelului evoluţionist este complexitatea ireductibilă, care constituie un obstacol de nedepăşit. Iată ce afirmă profesorul Behe: „Accentuez faptul că selecţia naturală, mecanismul evoluţiei darwiniste, funcţionează numai dacă există ceva de selectat - ceva care este util exact acumnu în viitor”.
„O tăcere absolută şi înfiorătoare”:

        Profesorul Behe declară că unii oameni de ştiinţă au studiat „modele matematice pentru evoluţie sau noi metode matematice pentru compararea şi interpretarea datelor secvenţiale”. Însă el trage următoarea concluzie: „Matematica presupune că evoluţia lumii reale este un proces întâmplător, gradat; ea nu demonstrează acest lucru (nici nu poate s-o facă)”El spusese mai înainte: „Dacă cercetaţi literatura ştiinţifică referitoare la evoluţie şi dacă vă concentraţi cercetarea asupra modului în care s-au dezvoltat maşinile moleculare - esenţa vieţii -, veţi descoperi o tăcere absolută şi înfricoşătoare. Complexitatea bazei vieţii a paralizat încercările ştiinţei de a explica acest lucru; maşinile moleculare ridică o barieră încă de netrecut în calea acceptării pe scară largă a darwinismului”. Acest lucru generează o serie de întrebări pe care oamenii de ştiinţă meticuloşi şi le pun: „Cum s-a dezvoltat centrul reacţiei de fotosinteză? Cum a pornit transportul intramolecular? Cum a început biosinteza colesterolului? Cum a ajuns acea aldehidă care formează pigmenţii vizuali pe retină să participe la procesul vederii? Cum s-au format căile urmate de semnalele fosfoproteidelor? Profesorul Behe spune în continuare: „Însuşi faptul că nici uneia dintre aceste probleme nu i se acordă nici măcar atenţie, ca să nu mai vorbim de rezolvarea lor, este un indiciu foarte clar că darwinismul constituie o structură inadecvată pentru înţelegerea originilor sistemelor biochimice complexe”.
          Dacă teoria lui Darwin nu poate da o explicaţie pentru baza moleculară complexă a celulelor, atunci cum poate ea să constituie o explicaţie satisfăcătoare pentru existenţa a milioane de specii care trăiesc pe acest pământ? La urma urmei, evoluţia nu poate produce nici măcar nişte tipuri noi de familii prin crearea unor punţi de legătură peste prăpăstiile care există între două tipuri de familii. 

Problemele legate de începutul vieţii:

         Indiferent cât de plauzibilă ar putea părea în ochii unor oameni de ştiinţă teoria lui Darwin despre evoluţie, aceştia trebuie să răspundă în cele din urmă la următoarea întrebare: În cazul în care presupunem că formele de viaţă au evoluat prin selecţie naturală, cum a apărut viaţa? Cu alte cuvinte, problema nu constă în supravieţuirea celui mai puternic, ci în apariţia primului şi a celui mai puternic! Cu toate acestea, aşa cum reiese din cuvintele lui Darwin referitoare la evoluţia ochiului, pe el nu-l preocupa cum a apărut viaţa. El a scris: „Nu ne preocupă cum a ajuns un nerv să fie sensibil la lumină, aşa cum nu ne preocupă nici cum a apărut însăşi viaţa”.
           Autorul francez de lucrări ştiinţifice Philippe Chambon a scris: „Chiar Darwin s-a întrebat cum anume a selectat natura formele apărute prin evoluţie înainte ca ele să fie perfect funcţionale. Lista misterelor evoluţioniste este nesfârşită. Şi biologii din prezent trebuie să recunoască cu umilinţă, aşa cum a făcut-o şi profesorul Jean Génermont de la Universitatea South Paris din Orsay, că „teoria sintetică a evoluţiei nu poate să explice cu uşurinţă originea organelor complexe””.
        Având în vedere că sunt extrem de puţine şanse ca o asemenea diversitate şi complexitate infinită a formelor de viaţă să rezulte prin evoluţie, găsiţi că vă este greu să credeţi că totul a evoluat în direcţia corectă doar din întâmplare? Vă întrebaţi cum puteau să rămână în viaţă creaturile în lupta supravieţuirii celui mai puternic în timp ce ochii lor încă mai evoluau? Sau în timp ce se presupune că se formau degete primitive la un organism subuman? Vă întrebaţi cum au supravieţuit celulele dacă ele existau într-o fază incompletă şi necorespunzătoare?
         Robert Naeye, evoluţionist şi autor al unor articole publicate în revista Astronomya scris că viaţa de pe pământ este rezultatul „unei lungi secvenţe de evenimente improbabile care au avut loc exact aşa cum trebuia ca să putem apărea noi, ca şi cum am fi câştigat la o loterie de un milion de ori la rând câte un milion de dolari”. Acest raţionament poate fi aplicat probabil la fiecare creatură unică ce există în prezent. Şansele sunt extrem de mici. Cu toate acestea, se aşteaptă să credem că evoluţia a produs din întâmplare în acelaşi timp şi un mascul, şi o femelă ca să se poată perpetua noua specie. Pentru ca şansele să fie şi mai mici, noi trebuie să credem că masculul şi femela nu numai că au evoluat în acelaşi timp, ci şi în acelaşi loc! Dacă ei nu se întâlneau, nu avea loc procrearea! Cu siguranţă, a crede că viaţa există în milioanele ei de forme finalizate ca rezultat al unor milioane de întâmplări norocoase care s-au dovedit a fi reuşite duce credulitatea până la extrem.

De ce majoritatea oamenilor cred în evoluţie?

       De ce este evoluţia atât de răspândită şi acceptată de atât de mulţi oameni drept singura explicaţie referitoare la apariţia vieţii pe pământ? Unul dintre motive este că, în şcoli şi în universităţi, ea este predată ca o concepţie tradiţională şi vai de tine dacă îndrăzneşti să-ţi exprimi vreo îndoială. Profesorul Behe declară: „Mulţi elevi învaţă din manualele şcolare cum să vadă lumea prin lentile evoluţioniste. Însă ei nu învaţă cum ar fi putut evoluţia darwinistă să producă vreunul dintre sistemele biochimice extraordinar de complicate, prezentate în acele manuale”. El adaugă: „Ca să înţelegem şi succesul darwinismului ca doctrină tradiţională, şi eşecul lui ca ştiinţă la nivel molecular, trebuie să examinăm manualele şcolare folosite pentru a-i învăţa pe cei care aspiră la titlul de oameni de ştiinţă. Dacă s-ar face un sondaj în rândul tuturor oamenilor de ştiinţă din lume, marea majoritate ar spune că ei cred că darwinismul este adevărat. Însă savanţii, la fel ca toţi ceilalţi, îşi bazează cele mai multe dintre părerile lor pe cuvântul altor oameni. În plus, şi din nefericire, mult prea adesea criticismul a fost respins de comunitatea ştiinţifică de teama de a nu le da informaţii favorabile creaţioniştilor. Culmea ironiei este că în numele ştiinţei ocrotitoare, criticismul ştiinţific tranşant al selecţiei naturale nu a fost luat în seamă“.
Ce alternativă viabilă şi demnă de încredere credeți că există la teoria lui Darwin despre evoluţie? Eu cred în modelul creaționist al Bibliei! 
Notă: „Complexitate ireductibilă” înseamnă un singur sistem compus din mai multe elemente bine ajustate, care interacţionează între ele, contribuind la realizarea funcţiei de bază; iar în cazul în care se scoate oricare dintre elementele componente, sistemul nu mai funcţionează în mod eficient. Prin urmare, este cel mai simplu nivel la care un sistem poate funcţiona.
Complexul sistem ecologic:

      „Varietatea vieţii este poliţa noastră de asigurare. De ea depind chiar viaţa şi mijloacele noastre de existenţă.” - PROGRAMUL NAŢIUNILOR UNITE PENTRU MEDIUL ÎNCONJURĂTOR.

     Pe Pământ, viaţa există din abundenţă şi într-o imensă diversitate. Sintagma diversitate biologică”, sau, pe scurt, „biodiversitate”, se referă la toate speciile de pe pământ, de la cele mai mici bacterii la giganticii sequoia, de la râme la vulturi. Această diversitate a vieţii de pe Pământ constituie un măreţ sistem ale cărui elemente, inclusiv cele abiotice, se află într-o strânsă interdependenţă. Viaţa depinde de componente abiotice cum ar fi atmosfera pământului, oceanele, apa dulce, substanţele minerale şi solurile. Această „comunitate” în care se desfăşoară viaţa se numeşte biosferă, iar oamenii fac parte integrantă din ea.
               Biodiversitatea include toate bacteriile şi toţi microbii. Despre mulţi dintre aceştia se ştie că îndeplinesc funcţii chimice vitale, care permit ecosistemelor să funcţioneze. Biodiversitatea, sau sistemul ecologic, include şi plantele verzi care produc oxigen în urma fotosintezei, absorbind energia solară şi stocând-o sub formă de zaharuri. Acestea reprezintă principala sursă de energie pentru cele mai multe forme de viaţă.
Pierderea varietăţii:

            Din nefericire, unii cercetători spun că, în pofida frumuseţii şi a varietăţii formelor de viaţă, omul distruge speciile de plante şi animale într-un ritm alarmant. Care sunt câteva modalităţi?
* Distrugerea habitatuluiAceasta este principala cauză a dispariţiei speciilor. Ea include tăierea copacilor pentru folosirea lor în industria lemnului, mineritul, defrişările în vederea creării de păşuni pentru vite şi construirea de baraje şi autostrăzi în locuri unde cândva omul nu pusese piciorul. Pe măsură ce ecosistemele sunt restrânse, speciile îşi pierd resursele necesare pentru a trăi. Mediul lor natural este fragmentat, degradat şi distrus. Traseele de migrare sunt perturbate. Diversitatea genetică se reduce. Organismele vii care populează o anumită regiune nu se mai pot reface în urma bolilor şi a altor probleme. Prin urmare, speciile dispar una câte una. Dispariţia anumitor specii poate chiar declanşa o reacţie în lanţ de dispariţii a altor specii, deoarece, atunci când este eliminat un element din sistemul ecologic, sunt afectate şi alte elemente. Dispariţia speciilor importante de plante şi animale, cum ar fi polenizatorii, poate afecta nenumărate alte specii.

Introducerea altor speciiCând oamenii introduc o specie nouă într-un ecosistem, specia respectivă ar putea pune stăpânire peste habitatul unor specii autohtone. Specia străină ar putea totodată să modifice indirect atât de mult ecosistemul, încât să ia locul speciilor autohtone sau ar putea aduce cu ea boli la care acestea nu au imunitate. Îndeosebi pe insule, unde speciile trăiesc de mult timp izolate şi nu sunt obişnuite cu „nou-veniţi”, este posibil ca ele să nu se poată adapta şi să nu poată supravieţui. Un exemplu tipic este o algă „ucigaşă”, Caulerpa taxifoliacare distruge alte specii marine din Marea Mediterană. Introdusă accidental în largul coastei Monacoului, alga a început acum să se întindă pe fundul mării. Ea este toxică şi nu are prădători cunoscuţi. „Am putea asista la declanşarea unui dezastru ecologic”, a spus Alexandre Meinesz, profesor de biologie marină la Universitatea din Nice (Franţa).

ExploatareaAceasta a dus la dispariţia câtorva specii. O situaţie tipică este aceea a porumbelului călător. La începutul secolului al XIX-lea, porumbelul călător era pasărea cea mai răspândită în America de Nord. Când migrau, stoluri de peste un miliard de porumbei întunecau cerul zile la rând. Cu toate acestea, până la sfârşitul secolului al XIX-lea, porumbelul călător a fost atât de vânat, încât a ajuns în pragul dispariţiei. În septembrie 1914, într-o grădină zoologică din Cincinnati, ultimul porumbel călător care mai rămăsese a murit. În mod asemănător, bizonul american din Marile Câmpii a fost vânat până când a ajuns o specie pe cale de dispariţie.

Creşterea populaţiei pământuluiLa mijlocul secolului al XIX-lea, populaţia globului era de un miliard. După un secol şi jumătate, când populaţia lumii era de şase miliarde de locuitori, oamenii au început să se întrebe dacă nu cumva sunt în pericolul de a depăşi limitele impuse de resursele planetei. În fiecare an, pe măsură ce populaţia lumii creşte, speciile de plante şi animale dispar într-un ritm alarmant.

Încălzirea planeteiPotrivit Comisiei Interguvernamentale pentru Schimbările Climaterice, e posibil ca, pe parcursul acestui secol, temperaturile să crească cu 3,5°C. Acest salt de temperatură va fi prea mare pentru unele specii, care nu vor putea supravieţui. Conform cercetătorilor, se pare că una dintre principalele cauze ale distrugerii recifelor de corali (adevărate ancore pentru biodiversitatea marină) este încălzirea apei. Oamenii de ştiinţă spun că o creştere cu un metru a nivelului mărilor de pe întregul glob ar putea însemna dispariţia unor suprafeţe considerabile de ţărm, habitatul unei abundente biodiversităţi. Unii cred că încălzirea planetei poate afecta calotele glaciare din Groenlanda şi Antarctica. Dacă acestea s-ar topi, s-ar putea produce o catastrofă ecologică.

Un fenomen de proporţii epidemice:

            Cât de repede dispar speciile? Răspunsul la această întrebare este evaziv. Pentru oamenii de ştiinţă, majoritatea speciilor care dispar rămân încă un mister. Mai întâi de toate, ei trebuie să stabilească numărul speciilor existente. Potrivit opiniei ecologului John Harte, de la Universitatea din California (Berkeley), „se cunosc circa un milion şi jumătate de specii de plante şi animale, dar ştim că există şi multe specii necunoscute, numărul lor total fiind, după cât se pare, de 5 până la 15 milioane”. Unii estimează acest număr la peste 50 de milioane. Potrivit spuselor specialistului Anthony C. Janetos, determinarea cifrei exacte este aproape imposibilă, deoarece „majoritatea speciilor vor dispărea înainte de a fi cunoscute şi descrise”.
         Ştiinţa modernă abia a început să descifreze complicatele mecanisme ecologice care fac posibilă funcţionarea corespunzătoare a ecosistemelor. Dacă oamenii nu ştiu câte specii există, cum ar putea ei să înţeleagă complexul sistem ecologic, precum şi modul în care este afectat de dispariţia unor plante şi animale? Cum ar putea ei să spună ce înseamnă dispariţia unor specii pentru sistemul care contribuie la menţinerea vieţii pe planetă?
           Când oamenii de ştiinţă încearcă să stabilească rata dispariţiei speciilor, estimările lor, deşi diferite, sunt adesea descurajatoare. „Circa 50% din flora şi fauna planetei ar putea fi la un pas de dispariţie în decurs de o sută de ani”, a spus o autoare de lucrări ştiinţifice. Prognoza lui John Harte este chiar mai sumbră: „Biologii estimează că, în următorii 75 de ani, defrişarea pădurilor tropicale va duce la dispariţia a peste o jumătate din speciile existente pe pământ”.
       Pornind de la calculele savantului Stuart Pimm, de la Universitatea din Tennessee, revista National Geographic afirmă că „11% dintre păsări, adică 1 100 de specii din cele aproape 10 000 câte sunt cunoscute în lume, sunt pe cale de dispariţie; e puţin probabil că cele mai multe dintre aceste 1 100 de specii vor trăi mult după sfârşitul secolului al XXI-lea”. În aceeaşi revistă se spune: „O echipă alcătuită din botanişti renumiţi a raportat recent că din opt plante una este în pericol de dispariţie. Nu e vorba numai de speciile de pe insule sau de cele din pădurile tropicale, de păsări sau de mamifere mari şi captivante. Totul este expus pericolului, care pândeşte la tot pasul. Dispariţia speciilor este un fenomen de proporţii epidemice”.

Avem nevoie de toate aceste specii?

           Ar trebui să ne îngrijoreze pierderea diversităţii biologice? Avem într-adevăr nevoie de această varietate de specii? Numeroşi specialişti de renume susţin că răspunsul este afirmativ. Diversitatea speciilor de pe Pământ le oferă oamenilor hrană, substanţe chimice folositoare şi multe alte produse şi servicii. Gândiţi-vă, de asemenea, la foloasele pe care speciile nedescoperite le pot rezerva omenirii. De exemplu, s-a estimat că, din primele 150 de medicamente prescrise de medici în Statele Unite, 120 sunt pe bază de produse naturale. Astfel, odată cu pierderea unor specii de plante, omenirea pierde şi şansa de a descoperi noi medicamente şi substanţe chimice. „De fiecare dată când pierdem o specie, pierdem o şansă de viitor”, a spus Sir Ghillean Prance, director la Kew Gardens, din Londra. „Pierdem posibilitatea de a găsi un tratament pentru SIDA sau o recoltă rezistentă la viruşi. Aşadar, trebuie să stopăm într-un fel dispariţia speciilor, nu doar de dragul planetei, ci de dragul necesităţilor noastre.” Totodată avem nevoie de ecosisteme naturale care să asigure acele servicii de care depind toate creaturile vii. Producerea oxigenului, purificarea apei, filtrarea poluanţilor şi prevenirea eroziunii solului sunt funcţii vitale îndeplinite de ecosisteme sănătoase. Insectele asigură polenizarea. Broaştele, peştii şi păsările ţin sub control dăunătorii; midiile şi alte organisme acvatice curăţă sursele de apă; plantele şi microorganismele ajută la formarea solurilor. Importanţa economică a tuturor acestor servicii este imensă. Dacă ar fi să exprimăm în bani foloasele biodiversităţii la nivel mondial, printr-o estimare prudentă s-ar ajunge la 4000 de miliarde de dolari pe an, la preţurile din 2010!!
        În pofida dependenţei omului de diversitatea vieţii, fenomenul dispariţiei speciilor este la apogeu, complexul nostru ecosistem fiind ameninţat. Toate discuţiile despre importanţa biodiversităţii par să indice că ar trebui să avem grijă de celelalte forme de viaţă atâta timp cât slujesc nevoilor noastre. Unii consideră că acest mod de gândire este îngust. Paleontologul Niles Eldredge atrage atenţia asupra valorii inerente a vieţii: „Noi, oamenii, preţuim viaţa din jur - speciile de plante şi de animale care ne reţin privirile cu frumuseţea lor, splendidele locuri sălbatice, neatinse de mâna omului - şi datorită valorii ei intrinsece. Ceva din interiorul nostru recunoaşte că suntem legaţi de această lume naturală şi simţim pace lăuntrică şi încântare ori de câte ori putem să fim în mijlocul ei”.
         Poate că reflectând asupra diversității vieții pe Pământ și asupra gradului în care este ea distrusă de om vom înțelege mult mai clar versetul din Biblie unde se spune că, „Dumnezeu ruinează pe cei care ruinează Pământul!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

DESPRE CHESTIUNI POLITI ... CHISTE!

  DESPRE CHESTIUNI POLITI … CHISTE! 1. Coaliția renunță la Cârstoiu și fiecare merge cu candidat propriu pentru București: Firea și Burduj...