NESTEMATE DIN EVENGHELIA DUPĂ MARCU!!

NESTEMATE DIN EVANGHELIA DUPĂ MARCU!

         Duhul Sfânt l-a inspirat pe Marcu să scrie o relatare despre viaţa pământească a lui Iisus şi serviciul său sacru, relatare a cărei acţiune se desfăşoară într-un ritm trepidant. Deşi în Evanghelie nu se menţionează că Marcu este cel care a scris-o, există dovezi în acest sens în operele lui Papias, Iustin Martirul, Tertulian, Origene, Eusebiu, Ieronim şi ale altor scriitori ai căror ani de viaţă străbat patru secole din era noastră.

          Potrivit Tradiţiei, apostolul Petru este cel ce ne furnizează informaţiile fundamentale despre această Evanghelie. De exemplu, Origene a spus că Marcu a scris-o „conform instrucţiunilor lui Petru”. Dar se pare că Marcu a avut acces şi la alte izvoare, dat fiind faptul că discipolii s-au întâlnit în casa mamei sale. De fapt, întrucât Marcu era, probabil, „tânărul” care a scăpat din mâinile celor care îl arestaseră pe Iisus, se pare că el a întreţinut personal legături cu Hristos.

Scrisă pentru cine?

        Evident că Marcu a scris Evanghelia avându-i în vedere, în primul rând, pe cititorii păgâni. De exemplu, stilul său concis se potrivea caracterului latin. El a definit „corban” drept „un dar dedicat lui Dumnezeu“ (7:11) şi a arătat că templul putea fi văzut de pe Muntele Măslinilor (13:3). De asemenea, el a explicat că fariseii „practicau postul”, iar saducheii „spun că nu există înviere” (2:18; 12:18). Aceste comentarii nu le erau necesare cititorilor evrei. Desigur, citirea Evangheliei lui Marcu poate fi de folos oricui. Dar ce factori ne pot ajuta să apreciem câteva dintre nestematele ei?

Fiul lui Dumnezeu face miracole:

      Marcu relatează miracolele pe care Hristos le-a făcut cu puterea lui Dumnezeu. De exemplu, la un moment dat era atâta mulţime într-o casă, încât, pentru ca un paralitic să fie vindecat, a trebuit ca acesta să fie coborât lângă Iisus printr-o gaură făcută în acoperiş (2:4). Deoarece casa era aglomerată, se pare că omul a fost urcat pe acoperiş pe trepte sau cu ajutorul unei scări din exterior. Dar de ce a fost nevoie să se facă o gaură în acoperiş? Ei bine, majoritatea acoperişurilor erau plane şi se sprijineau pe grinzi aşezate din perete în perete. De-a curmezişul grinzilor erau bârne acoperite cu crengi şi trestie. Peste acesta se afla un strat de pământ căptuşit cu argilă sau cu argilă şi var. Deci ca să-l aducă pe paralitic în faţa lui Iisus, au trebuit să facă o gaură în acoperişul făcut din pământ. Dar ce binecuvântare a urmat după aceea! Hristos l-a vindecat pe om şi toţi cei prezenţi l-au glorificat pe Dumnezeu (2:1–12).

       Iisus a efectuat unul din miracole pe bordul unei ambarcaţiuni, potolind o vijelie pe Marea Galileii după ce fusese trezit din somn când dormea pe „o pernă“ (4:35-41). Se pare că perna respectivă nu era la fel de moale ca perna de astăzi pe care ne punem capul când dormim. Poate că era vorba doar de o piele de oaie pe care se aşezau vâslaşii, sau de un fel de pernă care servea drept loc de şezut în spatele ambarcaţiunii. În orice caz, când Iisus a zis mării: „Taci! Linişteşte-te!”, cei prezenţi au văzut puterea Lui în acţiune, căci „vântul a încetat şi s-a lăsat o mare linişte“.

Serviciul lui Iisus la Decapole:

      După ce a traversat Marea Galileei, Iisus a intrat în Decapole, sau regiunea celor zece oraşe. Deşi aceste oraşe erau populate de mulţi evrei, ele erau centre de cultură greacă sau elenistică. Acolo, în ţinutul gadarenilor, Iisus a scos de sub stăpânirea unui demon pe un om care „îşi avea sălaşul printre morminte”. – 5:1-20.

       Uneori, mormintele săpate în stâncă serveau drept sălaşuri pentru nebuni, ascunzători pentru criminali sau locuinţe pentru săraci. Potrivit unei lucrări scrise în secolul al XIX-lea, un bărbat care a vizitat regiunea unde Iisus îl întâlnise pe acest demonizat a descris o astfel de locuinţă cu următoarele cuvinte: „În interior mormântul măsura circa 2,5 m înălţime, deoarece, de la pragul de piatră până la baza încăperii trebuia să cobori o treaptă înaltă. Suprafaţa lui era de aproximativ 12 m.p.; dar, întrucât lumina nu pătrundea în el decât prin uşă, nu puteam vedea dacă aici exista o cameră interioară, aşa cum aveau alte morminte. Înăuntru exista şi acum un sarcofag în perfectă stare, pe care familia îl folosea acum pentru a depozita în el cereale şi alte provizii. Astfel, acest mormânt violat devenise un refugiu sigur, răcoros şi practic pentru cei vii.”

Iisus şi tradiţia:

       Într-o zi farisei şi câţiva scribi au început să critice faptul că discipolii lui Iisus mâncau fără să se spele pe mâini. Marcu a explicat, spre folosul cititorilor păgâni, că fariseii şi alţi evrei „nu mâncau fără să-şi spele mâinile până la cot”. După ce se întorceau de la piaţă, ei nu mâncau decât după ce se purificau prin stropire, iar în tradiţiile lor era inclus „botezul cupelor şi ulcioarelor şi al vaselor de aramă”. – 7:1-4.

      Pe lângă faptul că se stropeau în mod habotnic înainte de a mânca, aceşti evrei botezau sau cufundau în apă cupele, ulcioarele şi vasele de aramă pe care le foloseau la masă. Biblistul John Lightfoot arată cât de mult erau ei legaţi de tradiţii. Citând din lucrările rabinice, el precizează că evrei acordau o mare atenţie unor amănunte cum ar fi cantitatea de apă, modalitatea şi timpul cerut pentru a se spăla. John Lightfoot citează o sursă potrivit căreia unii evrei se spălau cu grijă înainte de masă, de frică să nu fie atacaţi de Shibta, „un spirit rău care se aşează pe mâinile oamenilor în timpul nopţii: şi dacă vreunul se atinge de mâncare înainte de a se spăla pe mâini, acest spirit se aşează pe mâncarea respectivă, care devine, astfel, periculoasă”. Nu este de mirare că Iisus i-a condamnat pe scribi şi pe farisei, deoarece aceştia „renunţau la porunca lui Dumnezeu, ţinând ferm la tradiţia oamenilor!” – 7:5-8.

Ultima parte a serviciului public al lui Iisus:

        După ce a relatat despre ultima parte a serviciului lui Iisus în Galileea, precum şi despre activitatea acestuia în Pereea, Marcu îşi îndreaptă atenţia asupra evenimentelor care au avut loc la Ierusalim şi în împrejurimile lui. De exemplu, el spune că, la un moment dat, Hristos îi privea pe oamenii care puneau bani în lăzile pentru tezaurul templului. El a văzut cum o văduvă săracă n-a aruncat decât „două monede mici de foarte mică valoare”. Şi totuşi el a spus că ea a dat mai mult decât toţi ceilalţi, deoarece aceştia dăduseră din surplusul lor, în timp ce ea dăduse din sărăcia ei (12:41-44). Potrivit textului grecesc, această văduvă pusese două lepta. Lepton-ul era cea mai mică monedă evreiască din aramă sau bronz a cărei valoare este practic neglijabilă astăzi. Dar această femeie sărmană a făcut ce a putut, dând un frumos exemplu de credință adevărată! – 2 Corinteni 9:6, 7.

     În timp ce serviciul său se apropia de sfârşit, Iisus a fost interogat de Pontius Pilat, al cărui nume şi al cărui titlu de „prefect” apar pe o inscripţie descoperită la Cezareea, în 1961. În provinciile mărginaşe asemenea Iudeii, guvernatorul (sau prefectul) comanda armata, răspundea de administraţia financiară şi exercita funcţia de judecător. Pilat avea deci puterea să-l elibereze pe Hristos, dar a cedat în faţa duşmanilor lui Iisus şi a căutat să mulţumească mulţimea, predându-l pentru a fi ţintuit pe cruce şi eliberându-l pe Baraba – un ucigaş şi un instigator la revoltă. – 15:1-15.

     Există diferite tradiţii cu privire la viaţa ulterioară şi activitatea lui Pilat. De exemplu, istoricul Eusebiu a scris următoarele: „Însuşi Pilat, care a trăit în timpul Salvatorului nostru, a fost lovit de aşa mari nenorociri, încât a fost obligat să devină propriul său ucigaş şi propriul său călău: se pare că dreptatea divină nu l-a tolerat prea mult.” Dar indiferent de ceea ce s-a petrecut în realitate, moartea cea mai importantă a fost aceea a lui Iisus. Ofiţerul roman (un centurion) care a fost martor la moartea lui Hristos şi la extraordinarele evenimente ocazionate de aceasta a spus adevărul declarând: „În mod sigur, acest om a fost Fiul lui Dumnezeu.” – 15:33-39.