IMPERIUL INCAȘILOR.

IMPERIUL INCAȘILOR

          Între secolele al XIV-lea şi al XVI-lea, pe coasta vestică a Americii de Sud se întindea un mare imperiu de aur. Având în frunte arhitecţi şi tehnicieni de excepţie, incaşii formau un popor organizat care avea drept ţel îmbunătăţirea relaţiilor sociale. Fabulosul Imperiu Inca se întindea pe o distanţă de aproape 5 000 de kilometri, din partea de sud a Columbiei de azi până în Argentina. De fapt, „incaşii credeau că ţineau sub control aproape întreaga lume” (National Geographic). Ei susţineau că dincolo de limitele imperiului lor nu era nimic care merita să fie cucerit. Cu toate acestea, restul lumii nici măcar nu ştia că exista acest imperiu.

Cine sunt strămoşii incaşilor?

         Descoperirile arheologice arată că primii locuitori ai continentului nu au fost incaşii. Cu câteva sute până la câteva mii de ani înainte, pe acel teritoriu au existat alte civilizaţii bine dezvoltate. Arheologii le-au numit Lambayeque, Chavin, Mochica, Chimu şi Tiahuanaco. Aceste grupuri înaintaşe se închinau la diverse animale - la jaguari, la pume şi chiar la peşti. Printre incaşi era larg răspândită adorarea zeilor munţilor. 

Cine au fost incașii?

           Incaşii şi-au făcut apariţia în jurul anului 1200. Potrivit cronicarului Garcilaso de la Vega, fiu al unei prinţese inca şi al unui cavaler şi nobil spaniol, mitul spunea că primul Inca, Manco Capac - împreună cu mireasa lui, care-i era soră - a fost trimis de tatăl lui, zeul Soare, la lacul Titicaca ca să adune toate popoarele la închinarea la Soare. Această legendă le este şi în prezent relatată copiilor în unele şcoli. Totuşi, lăsând la o parte faptul că este un mit, se pare că incaşii îşi au originea în unul dintre triburile din jurul lacului Titicaca, triburile Tiahuanaco. Cu timpul, imperiul aflat în expansiune a preluat controlul asupra multora dintre muncile bine organizate practicate de triburile cucerite, mărind şi perfecţionând canalurile şi terasele deja construite. Incaşiiau excelat în construcţia de structuri colosale. Există multe păreri cu privire la modul în care au reuşit arhitecţii să construiască fortăreaţa şi templul Sacsahuaman, care domină oraşul Cuzco de pe un platou înalt. Au fost puşi laolaltă imenşi monoliţi a câte 100 de tone fiecare. Nu s-a folosit mortar pentru a-i lega. Cutremurele nu afectau prea mult aceste îmbinări de blocuri de piatră şlefuite până se ajungea la o formă milimetric perfectă, blocuri care alcătuiau zidurile străvechiului oraş Cuzco.

Strălucitorul Templu al Soarelui:

       În oraşul regal Cuzco, incaşii au organizat un corp sacerdotal pentru a promova închinarea la Soare într-un templu de piatră şlefuită. Zidurile interioare ale templului erau ornamentate cu argint şi cu aur pur. Pe lângă corpul sacerdotal s-au înfiinţat nişte mănăstiri speciale, cum ar fi cea reconstruită la Templul Soarelui din Pachácamac, chiar în apropiere de Lima. Fecioare de o frumuseţe izbitoare erau instruite încă de la vârsta de 8 ani să devină „Fecioare ale Soarelui”. Dovezile arheologice indică faptul că incaşii practicau şi sacrificiile umane. Aceştia sacrificau copii în cinstea zeilor munţilor, numiţi apus. Pe piscurile Anzilor au fost găsite cadavre de copii îngheţate.

            Cu toate că incaşii şi triburile care îi precedaseră nu cunoşteau scrisul, ei au dezvoltat un sistem de păstrare a evidenţei prin intermediul a ceea ce se numea quipu. Acesta era „un dispozitiv format dintr-o coardă principală de care atârnau alte coarde mai subţiri, de diferite culori, cu noduri, folosit de vechii peruvieni” ca ajutor pentru memorie, aflat în grija celor ce întocmeau tabele statistice şi consemnări ale faptelor. - Webster’s Ninth New Collegiate Dictionary.

În ce consta unitatea imperiului?

          Legile stricte şi o strategie bine pusă la punct nu lăsau loc unei alte conduceri, ci numai guvernului central. O primă cerinţă era ca toţi să înveţe quechua, limba vorbită de incaşi. În cartea „El Quechua al Alcance de Todos” (Quechua la îndemâna tuturor) se spune: „Quechua este considerată cel mai bogat, cel mai variat, precum şi cel mai elegant dintre dialectele vorbite în America de Sud“. Această limbă este încă vorbită de aproximativ cinci milioane de oameni în munţii din Perú şi de alte milioane de persoane din cinci ţări care au făcut parte din imperiu. Un grup de persoane din sud-estul lacului Titicaca încă vorbesc aimara, o limbă înrudită cu quechua vorbită în timpurile preincaice. Folosirea limbii quechua a avut un efect unificator asupra celor aproape 100 de triburi cucerite şi a fost un ajutor pentru fiecare şef al satului, numit curaca (conducător), care guverna fiecare unitate de familii. Fiecărei familii îi revenea o bucată de pământ pentru a o cultiva. După cucerire, Inca permitea organizarea în continuare a dansurilor tribale locale şi a festivităţilor şi pregătea reprezentaţii teatrale pentru a asigura sentimentul de satisfacţie în rândul popoarelor subjugate.

Mita - o prestaţie de muncă:

           În Imperiul Inca nu existau nici un fel de unităţi monetare, ceea ce însemna că aurul în sine nu avea nicio valoare pentru incaşi. Singura atracţia pe care o prezenta acesta era faptul că reflecta soarele. Unicul impozit era mita (în quechua, „tură“), care pretindea ca toţi supuşii să presteze în ture o muncă silnică la construirea de multe drumuri şi la realizarea altor proiecte. Astfel, mii de muncitori indieni erau recrutaţi de lege. Cu ajutorul muncitorilor care efectuau mita, meşterii incaşi au construit o reţea de drumuri lungă de peste 24 000 de kilometri! Incaşii au construit un sistem de drumuri pavate cu lespezi, care pornesc din Cuzco, stabilind o legătură între punctele cele mai îndepărtate ale imperiului. Aceste drumuri erau folosite de curieri-alergători instruiţi, numiţi chasquis. Din trei în trei kilometri existau posturi permanente de curieri. Imediat după ce sosea un chasqui cu un mesaj, următorul chasqui începea să alerge alături de el, predându-i astfel ştafeta. Aceştia parcurgeau distanţe de 240 de kilometri pe zi. Într-un timp foarte scurt, Inca primea rapoarte din toate părţile imperiului.

         De-a lungul drumurilor, Inca a construit mari depozite. Acestea erau în permanenţă pline cu alimente şi îmbrăcăminte pentru armatele lui Inca pe parcursul campaniilor de cucerire. Inca evita războiul pe cât posibil. Folosindu-se de diferite strategii, el trimitea emisari pentru a invita tribul respectiv să intre sub domnia sa, cu condiţia ca acesta să adopte închinarea la Soare. Dacă tribul se conforma, i se permitea să-şi continue activitatea sub îndrumarea unor instructori incaşi. Dar dacă tribul refuza, devenea victima unei înfrângeri nemiloase. Craniile cadavrelor duşmanilor erau folosite drept cupe de băut chicha, o băutură ameţitoare, preparată din porumb.

        Începând cu domnia celui de-al nouălea Inca, Pachacuti (1438), a fiului său Topa Inca Yupanqui şi a cuceritorului Huayna Capac, imperiul şi-a extins cu rapiditate graniţele şi a atins limitele maxime ale extinderii din nord spre sud. Dar această situaţie nu avea să dureze.

Invadatori din nord:

          În jurul anului 1530, conchistadorul spaniol Francisco Pizarro şi soldaţii lui au venit din Panama, atraşi de zvonurile referitoare la aurul din acest pământ necunoscut, pe atunci sfâşiat de un război civil. Prinţul Huáscar, moştenitorul de drept al tronului, fusese înfrânt şi întemniţat de fratele lui vitreg, Atahuallpa, care înainta spre capitală.

       După ce au pătruns cu mare greutate în interiorul oraşului Cajamarca, Pizarro şi oamenii lui au fost bine primiţi de uzurpatorul Atahuallpa. Totuşi, printr-un act de trădare, spaniolii au reuşit să-l atragă pe acesta afară din lectică şi să-l ia captiv, timp în care au ucis mii de soldaţi din trupele nedumerite şi luate prin surprindere ale acestuia.

          Cu toate că era ţinut captiv, Atahuallpa a continuat războiul civil. A trimis mesageri la Cuzco pentru a-i omorî pe fratele lui vitreg, Inca Huáscar, precum şi pe sute de alţi membri ai familiei regale. Fără să-şi dea seama, prin această acţiune, Atahuallpa a simplificat planul de cucerire al lui Pizarro.

        Văzând lăcomia spaniolilor pentru aur şi argint, Atahuallpa a promis că va umple o cameră spaţioasă cu figurine de aur şi argint ca preţ de răscumpărare pentru eliberarea lui. Dar degeaba. Din nou s-a recurs la trădare! După ce promisa răscumpărare a fost adunată, Atahuallpa, cel de-al treisprezecelea Inca, pe care călugării îl considerau un idolatru, a fost botezat mai întâi ca aderent catolic, iar apoi strangulat.

Începutul sfârşitului:

        Capturarea şi asasinarea lui Atahuallpa a constituit o lovitură fatală pentru Imperiul Inca. Dar populaţia indigenă a rezistat atacurilor invadatorilor, iar chinurile morţii prin care trecea imperiul au durat alţi 40 de ani.

          Odată cu sosirea întăririlor, Pizarro şi toţi soldaţii lui au fost nerăbdători să înainteze spre Cuzco pentru a pune mâna pe mai mult aur. În această goană după aur, spaniolii nu s-au reţinut să apeleze la torturi groaznice pentru a obţine de la indigeni secrete despre comori sau să intimideze şi să reprime orice rezistenţă.

           Însoţit de fratele lui Huáscar, prinţul Manco II, cel care urma să devină Inca (Manco Inca Yupanqui), Pizarro a ajuns la Cuzco şi a prădat cetatea de toate comorile ei de aur. Majoritatea figurinelor de aur au fost topite şi transformate în lingouri de aur. Nu este de mirare că piraţii englezi erau dornici să captureze galioanele spaniole care transportau marile comori ale Perúlui! Încărcat din greu cu aur, Pizarro s-a îndreptat spre coastă, unde, în 1535, a întemeiat oraşul Lima ca reşedinţă guvernamentală.

         Manco Inca Yupanqui, la vremea aceea complet dumirit cu privire la lăcomia şi viclenia cuceritorilor, a organizat o revoltă. Au mai fost şi alţii care s-au răsculat împotriva spaniolilor, dar, în cele din urmă, indigenii au fost nevoiţi să se retragă în zone mai puţin accesibile pentru a putea rezista cât mai bine. Probabil, unul dintre aceste adăposturi a fost oraşul sfânt Machu Picchu, ascuns în inima munţilor.

Ultimul Inca:

          În final, Tupac Amarú, un fiu al lui Manco Inca Yupanqui, a devenit Inca (1572). În această perioadă, Perú era guvernat de viceregi spanioli. Obiectivul viceregelui de Toledo era să-i extermine pe incaşi. Aflat în fruntea unei mari armate, el a intrat în zona Vilcabamba. Tupac Amarú a fost prins în junglă. El şi soţia lui, care era însărcinată, au fost duşi la Cuzco pentru a fi executaţi. Un indian din insulele Canare a ridicat toporul asupra lui Tupac Amarú. Miile de indieni adunaţi în piaţă gemeau de durere în timp ce al lor Inca, dintr-o singură lovitură, era decapitat. Căpitanii lui au fost torturaţi până la moarte sau spânzuraţi. Cu o rapiditate crudă, domnia incaşilor a luat sfârşit.

           Încetul cu încetul, viceregii aflaţi la putere împreună cu mulţi preoţi şi călugări catolici şi-au extins influenţa - bună sau rea - asupra indienilor, care au fost priviţi ca sclavi pentru o perioadă lungă de timp. Mulţi dintre ei au fost forţaţi să lucreze în mine de argint sau de aur, una dintre aceste mine fiind într-un munte bogat în minereu de argint, aflat în apropiere de Potosi (Bolivia). Pentru a supravieţui condiţiilor inumane la care erau supuşi, indienii nedrept trataţi au recurs la consumul frunzelor de coca datorită efectului lor sedativ. Perú şi Bolivia nu şi-au recăpătat independenţa faţă de Spania decât la începutul secolului al XIX-lea.

Descendenţii din prezent ai incaşilor:

         Cum stau lucrurile cu descendenţii incaşilor în această eră modernă? Lima, capitala Republicii Perú, asemenea multor altor oraşe moderne, găzduieşte milioane de locuitori. Dar în provincie, uneori se pare că timpul s-a oprit cu o sută de ani în urmă. Multe sate izolate sunt încă dominate de preoţii catolici. Pentru fermierul indian, biserica catolică din piaţa satului este atracţia principală. Multele statui ale sfinţilor splendid îmbrăcaţi, luminile multicolore, altarul de aur, lumânările aprinse, ceremoniile mistice efectuate de preot şi, în special, dansurile şi festivităţile - toate acestea satisfac nevoia de diversitate a fermierului indian. Dar astfel de divertismente atrăgătoare nu au rupt niciodată complet legătura cu credinţele antice. Iar mestecarea frunzelor de coca, despre care se crede că ar avea puteri mistice, încă face parte integrantă din viaţa multora. În acelaşi spirit neîmblânzit, aceşti descendenţi ai incaşilor - dintre care mulţi sunt metişi - au reuşit să-şi păstreze dansurile variate şi muzica tipică huaino. Chiar dacă la început au reţineri faţă de străini, ospitalitatea lor înnăscută va ieşi la iveală. Pentru cei ce îi cunosc personal pe aceşti descendenţi ai Imperiului Inca - pentru cei care le observă lupta zilnică pentru supravieţuire şi pentru cei care le arată o atenţie şi o grijă deosebite -, istoria lor este sfâşietoare!

Notă:

Termenul „inca“ poate fi folosit cu referire la suveranul Imperiului Inca şi, de asemenea, cu referire la populaţia băştinaşă.