CE ESTE
TALMUDUL?
„Fără îndoială, Talmudul
este una dintre cele mai remarcabile opere literare a tuturor
timpurilor.” - The Universal Jewish Encyclopedia.
„Talmudul este una dintre
marile realizări intelectuale ale omenirii, un document atât de profund, de
bogat şi de subtil, încât a ţinut ocupate minţi strălucite mai bine de un
mileniu şi jumătate.“ - Jacob Neusner,
ebraist şi scriitor.
„Talmudul este pilonul
central al iudaismului care susţine întreg edificiul spiritual şi intelectual
al vieţii iudaice.“ - Adin Steinsaltz,
talmudist şi rabin.
De-a lungul
veacurilor, Talmudul a avut o influenţă covârşitoare asupra
poporului evreu. Dar în contrast cu elogiile care i s-au adus, cum sunt cele
citate mai sus, Talmudul a fost denigrat şi numit „o mare de obscurităţi şi
confuzii“. Acesta a fost declarat o operă blasfematoare a Diavolului. Prin
decret papal, el a fost de repetate ori cenzurat, confiscat şi chiar ars în
cantităţi mari în pieţele publice din Europa.
Dar ce conţine, de fapt,
această lucrare care a stârnit atât de multe controverse? Ce face ca Talmudul
să fie unic printre scrierile iudaice? De ce a fost scris? Cum a ajuns să aibă
o asemenea înrâurire asupra iudaismului? Are vreo însemnătate pentru lumea
neiudaică?
În
cei 150 de ani care au urmat distrugerii templului din anul 70 d.H.,
înţelepţii rabini care învăţau la academiile răspândite în tot Israelul căutau
cu disperare un nou fundament pentru a-şi continua practicile iudaice. Ei au
discutat şi apoi au consolidat diferite tradiţii ale legii lor orale. Clădind
pe acest fundament, ei au stabilit noi limite şi noi cerinţe în iudaism,
stabilind cum să fie trăită viaţa de zi cu zi în sfinţenie chiar în absenţa
unui templu. Această nouă structură spirituală a fost consemnată în Mişna,
lucrare compilată de Judas ha-Nasi la începutul secolului al
III-lea d.H..
Mişna era o lucrare completă
în sine, care nu avea nevoie de Biblie pentru a-şi dovedi veridicitatea.
Metoda de dezbatere şi chiar ebraica folosită în ea erau unice, diferite de
textul biblic. Deciziile rabinilor citaţi în Mişna urmau să influenţeze viaţa
cotidiană a evreilor de pretutindeni. De fapt, Jacob Neusner afirmă: „Mişna a
asigurat constituţia Israelului. Ea îţi pretindea consimţământul şi conformarea
la regulile ei“. Dar dacă cineva s-ar fi îndoit de faptul că autoritatea
înţelepţilor citaţi în Mişna era la înălţimea Scripturilor revelate? Rabinii se
simţeau obligaţi să arate că învăţăturile tannaim-ilor (învăţătorii
legii orale) apărute în Mişna erau în perfectă armonie cu Scripturile ebraice,
aşa că deveneau necesare alte comentarii. Ei simţeau nevoia să explice şi să
justifice Mişna, precum şi să demonstreze că ea luase fiinţă odată cu Legea
dată lui Moise la Sinai. Rabinii se simţeau obligaţi să demonstreze că legea
orală şi cea scrisă aveau acelaşi spirit şi acelaşi scop. Deci, în loc să fie
ultimul cuvânt despre iudaism, Mişna a devenit o nouă temelie pentru discuţii
şi polemici religioase.
Talmudul
în formare:
Rabinii care şi-au asumat această nouă şi
grea sarcină au fost cunoscuţi sub numele de amoraim -
„exegeţi“, sau „interpreţi“, ai Mişnei. Fiecare academie avea un rabin
proeminent. Un cerc restrâns de erudiţi şi studenţi purtau discuţii pe tot
parcursul anului. Însă sesiunile cele mai importante se ţineau de două ori pe
an, în luna adar, respectiv în luna elul, când nu se
făceau munci agricole şi puteau asista sute sau chiar mii de persoane.
Adin Steinsaltz explică:
„Preşedintele academiei prezida, stând pe un scaun sau pe nişte carpete
speciale. În primele rânduri stăteau erudiţii de vază, printre care se numărau
colegii lui sau elevii eminenţi, iar în spatele lor ceilalţi erudiţi. Ordinea
în care erau aşezaţi se baza pe o ierarhie bine stabilită în funcţie de
importanţă“. Se citea un fragment din Mişna. Apoi, acesta era comparat cu un
material paralel sau suplimentar cules de tannaim, dar neinclus în Mişna.
Începea analiza. Se puneau întrebări şi se discutau contradicţiile pentru a
ajunge la o armonie interioară între învăţături. Se căutau în Scripturile
ebraice/Vechiul Testament texte care să susţină învăţăturile rabinice.
Deşi erau bine structurate, aceste discuţii erau încordate şi uneori aprinse.
Un înţelept citat în Talmud a spus că din gurile rabinilor au ieşit „scântei“ în
timpul unei dezbateri (Hullin 137b, Talmudul babilonian). Steinsaltz relatează cum decurgeau lucrurile: „Preşedintele
academiei, sau înţeleptul care ţinea conferinţa, îşi prezenta propria
interpretare asupra problemei în discuţie. Erudiţii din auditoriu îl asaltau
deseori cu întrebări bazate pe alte surse, pe opiniile altor comentatori sau pe
concluziile la care ajunseseră după propria logică. Uneori, dezbaterea dura
foarte puţin şi se limita la un răspuns scurt şi la obiect pentru o întrebare
concretă. În alte situaţii, unii erudiţi prezentau soluţii alternative, ceea ce
ducea la o dezbatere mai amplă“. Întregul auditoriu era liber să ia parte la
discuţii. Chestiunile clarificate în cadrul sesiunilor erau comunicate altor
academii pentru a fi analizate şi de alţi erudiţi. Totuşi, în cadrul acestor
sesiuni nu se dezbătea la nesfârşit numai litera legii. Chestiunile juridice
referitoare la regulile normative ale vieţii religioase iudaice se numesc halakha. Acest termen provine din rădăcina verbului ebraic „a merge“
şi presupune „calea de viaţă pe care trebuie să meargă cinev”’. Toate celelalte
chestiuni - relatările despre rabini şi despre personajele biblice, proverbele,
conceptele de credinţă şi filozofie - se numesc haggada, de la rădăcina verbului ebraic „a spune“. În timpul
dezbaterilor rabinice se întreţeseau halakha şi haggada.
În cartea sa The World of
the Talmud (Lumea Talmudului), Morris Adler spune:
„Un învăţător înţelept ar întrerupe o argumentaţie juridică lungă şi greoaie cu
o digresiune mai puţin greoaie şi mai edificatoare. Astfel întâlnim
legendă şi istorie, ştiinţă contemporană şi folclor, exegeză biblică şi
biografie, predici şi teologie, toate întreţesute într-o formă care unei
persoane nefamiliarizate cu metodele academiei i s-ar părea un ciudat amalgam
de informaţii dezordonate“. Însă pentru erudiţii de la academii, toate aceste
digresiuni serveau unui scop anume şi erau legate de subiectul în
discuţie. Halakha şi haggada au fost pietrele de construcţie ale noii
structuri religioase care a luat fiinţă în academiile rabinice.
Realizarea
a două Talmuduri:
În cele din urmă,
principalul centru rabinic din Palestina s-a mutat la Tiberiada.
Alte academii importante se aflau la Ţipori, Cezareea şi Lida.
Însă înrăutăţirea situaţiei economice, instabilitatea politică şi, în cele din
urmă, presiunile şi persecuţiile din partea creştinismului au dus la o imigrare
pe scară largă spre est, spre un alt centru important al populaţiei
evreieşti: Babilonia.
Timp de secole, studenţii veniseră
în număr mare din Babilonia în Palestina ca să studieze sub îndrumarea marilor
rabini de la academii. Unul dintre aceşti studenţi a fost Abba ben Ibo,
numit şi Abba Arika - Abba cel înalt -,
cunoscut mai târziu ca Rav. El s-a întors în Babilonia în jurul
anului 219, după ce a studiat sub îndrumarea lui Judas ha-Nasi, ceea ce a
marcat un punct de cotitură în spiritualitatea comunităţii evreieşti din Babilonia.
Rav a înfiinţat o academie la Sura, o zonă cu mulţi evrei, dar cu
puţini erudiţi. Faima lui a atras 1 200 de studenţi regulari la academia
lui şi mii de alţi participanţi în lunile adar şi elul din calendarul ebraic.
Un contemporan proeminent al lui Rav, pe nume Samuel, a înfiinţat o
academie în Nehardea. Alte academii importante au apărut la Pumbeditha şi Mehoza.
Acum nu mai era necesar ca o persoană să meargă în Palestina, deoarece putea
studia în Babilonia, sub îndrumarea unor mari erudiţi. Întocmirea Mişnei ca
text separat a pregătit calea pentru independenţa totală a academiilor
babiloniene. Deşi au apărut diferenţe de stil şi de metode de studiu între
Palestina şi Babilonia, comunicarea frecventă şi schimbul de învăţători a
păstrat unitatea academiilor.
Spre
sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea, situaţia
evreilor din Palestina s-a înrăutăţit foarte mult. Valuri de restricţii şi
persecuţii provocate de autoritatea crescândă a creştinătăţii au dus la lovitura
de graţie: abolirea Sanhedrinului şi a poziţiei de Nasi
(patriarh) în jurul anului 425. Aşadar, amoraim-ii palestinieni au
început să adune într-o singură culegere coerentă rezumatul dezbaterilor din
cadrul academiilor, pentru a le asigura supravieţuirea. Această lucrare,
compilată în grabă în ultima parte a secolului al IV-lea, a ajuns să fie
cunoscută sub numele de Talmudul palestinian.
În timp ce academiile din
Palestina erau în declin, amoraim-ii babilonieni atingeau culmile competenţei
lor. Înţelepţii Abaye şi Raba au ridicat
nivelul dezbaterilor la o argumentaţie complexă şi subtilă, care a devenit mai
târziu modelul analizei talmudice. Apoi, Ashi, preşedintele
academiei din Sura (371-427), a început să compileze şi să editeze rezumatul
dezbaterilor. Potrivit opiniei lui Steinsaltz, el a procedat astfel „de teamă
că vastul material oral, dezorganizat cum era, se putea cufunda în uitare“.
Acest volum imens de material depăşea cu mult ceea ce putea sistematiza un om
sau chiar o generaţie. Perioada amoraim-ilor s-a încheiat în Babilonia în
secolul al V-lea, însă lucrarea de editare finală a Talmudului babilonian a
fost continuată şi în secolul al VI-lea de un grup numit saboraim,
termen aramaic ce înseamnă „interpreţii“, sau „cei ce susţin o părere“. Aceşti
ultimi editori au reformulat miile de idei neterminate şi discuţiile rabinice
seculare, dând un stil şi o structură Talmudului babilonian care
l-au distins de toate scrierile iudaice anterioare.
Ce a
realizat Talmudul?
Rabinii care au
întocmit Talmudul au vrut să demonstreze că Mişna provenea din aceeaşi sursă ca
şi Scripturile ebraice. Dar de ce? Jacob Neusner explică: „Scopul declarat era
poziţia Mişnei. Dar rădăcina problemei s-a dovedit a fi autoritatea
înţeleptului însuşi“. Pentru a întări această autoritate, fiecare rând din
Mişna, uneori fiecare cuvânt, a fost analizat, contestat, explicat şi armonizat
într-un anumit fel cu celelalte. Neusner remarcă faptul că în felul acesta
rabinii „au dat o nouă orientare Mişnei“. Deşi a fost creată ca o lucrare
completă în sine, Mişna a ajuns să fie disecată. În cadrul procesului, ea a
fost recreată, redefinită. Această lucrare nouă, Talmudul, a slujit scopului
rabinilor. Ei au stabilit cum să fie analizată Mişna şi, ca urmare, i-au
învăţat pe oameni să gândească aşa cum gândeau ei. Rabinii credeau că metoda
lor de studiu şi de analiză reflecta modul de gândire al lui Dumnezeu. Studiul
talmudic a devenit un scop în sine, o formă de închinare - o posibilitate de
a-ţi folosi mintea într-un mod care se presupunea că imită modul de gândire al
lui Dumnezeu. Generaţiile ulterioare au continuat să analizeze Talmudul după
aceeaşi metodă. Care a fost rezultatul? Istoricul Cecil Roth scrie:
„Talmudul le-a conferit evreilor amprenta caracteristică ce i-a deosebit de
alţii, precum şi remarcabila lor putere de rezistenţă şi de coeziune.
Dialectica sa le-a ascuţit judecata şi le-a conferit agerime a
minţii. Talmudul i-a oferit evreului persecutat din Evul Mediu o
altă lume în care să se poată refugia. I-a dat o ţară natală, pe care a putut-o
duce cu sine atunci când ţara lui a fost pierdută“. Predându-le altora gândirea
rabinilor, Talmudul a avut evident putere. Dar întrebarea care se pune pentru
toţi - evrei şi neevrei deopotrivă - este următoarea: Reflectă într-adevăr Talmudul
modul de gândire al lui Dumnezeu? - 1 Corinteni 2:11-16.
Evident nu!
SUPLIMENTAR: Cele
două Talmuduri - Care este diferenţa?
Cuvântul ebraic „Talmud“ înseamnă „studiu“ sau „învăţare“. Amoraim-ii din Palestina
şi din Babilonia s-au hotărât să studieze, sau să analizeze, Mişna. Ambele
Talmuduri (atât cel palestinian, cât şi cel babilonian) fac acest lucru, dar
care este diferenţa dintre ele? Jacob Neusner scrie: „Primul Talmud analizează dovezile, al doilea
investighează supoziţiile; primul rămâne în limitele
subiectului investigat, al doilea le depăşeşte cu mult“. Faptul că
editarea Talmudului babilonian s-a realizat cu mai multă atenţie a făcut ca
acesta să fie nu numai de proporţii mai mari, ci şi mai profund şi mai
pătrunzător în modul său de gândire şi de analiză. Când se menţionează cuvântul
„Talmud“, de
obicei se face referire la Talmudul babilonian. Acesta este Talmudul care a
fost cel mai studiat şi mai comentat de-a lungul veacurilor. După opinia lui
Neusner, Talmudul palestinian „este o lucrare de competenţă“, însă Talmudul
babilonian „este o lucrare de geniu“.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu