NAHMANIDE - A RESPINS EL CREȘTINISMUL?

NAHMANIDE - A RESPINS EL CREȘTINISMUL?

      Evul Mediu - de ce anume vă aminteşte? De cruciade, inchiziţii, torturi? Deşi această perioadă nu este asociată, de obicei, cu dezbaterile religioase libere, pe vremea aceea, în anul 1263, a avut loc una dintre cele mai deosebite dezbateri iudaico-creştine din istoria Europei. Care au fost părţile implicate? Ce chestiuni s-au dezbătut? Cum ne poate ajuta aceasta să identificăm adevărata religie astăzi?

Ce a condus la dezbatere?

      De-a lungul Evului Mediu, Biserica Romano-Catolică s-a prezentat drept religia adevărată. Cu toate acestea, poporul evreu nu a renunţat niciodată la pretenţia sa de a fi poporul ales al lui Dumnezeu. Incapacitatea Bisericii de a-i convinge pe evrei să se convertească a dus la frustrare şi deseori la violenţă şi persecuţie. În timpul cruciadelor au fost masacraţi sau arşi pe rug zeci de mii de evrei, după ce li s-a dat ca alternativă botezul sau moartea. În multe ţări, anti-semitismul instigat de Biserică era ceva la ordinea zilei. Totuşi, în Spania catolică din secolele al XII-lea şi al XIII-lea a predominat un alt fel de spirit. Evreii se bucurau de libertate religioasă - atâta vreme cât nu atacau credinţa creştină - şi chiar li se încredinţaseră funcţii importante la curtea regelui. Însă, după aproape un secol de astfel de favoruri, preoţii dominicani au făcut demersuri pentru a slăbi influenţa iudaică în societate şi pentru a-i converti pe evrei la catolicism. Regele Jaime I de Aragon a fost constrâns de dominicani să stabilească o dezbatere oficială, al cărei scop era dovedirea inferiorităţii religiei iudaice şi necesitatea ca toţi evreii să se convertească. Aceasta nu era prima dezbatere iudaico-creştină. În 1240 se ţinuse o dezbatere oficială la Paris, Franţa. Scopul principal al acesteia era să pună la probă Talmudul, o carte sacră pentru evrei. Însă participanţilor evrei li s-a dat o libertate de exprimare limitată. După ce Biserica şi-a declarat victoria în această dispută, în pieţele publice au fost arse în masă exemplare ale Talmudului. Însă spiritul mai tolerant al regelui Jaime I de Aragon nu a îngăduit o astfel de parodie. Dându-şi seama de acest lucru, dominicanii au încercat să abordeze lucrurile într-un mod diferit. După cum descrie Hyam Maccoby în cartea sa „Judaism on Trial” (Iudaismul în faţa instanţei), ei i-au invitat pe evrei la o dezbatere „sub masca politeţii şi a persuasiunii, nu a denunţării, ca la Paris”. Dominicanii l-au numit ca reprezentant oficial al lor pe Pablo Christiani, un evreu care se convertise la catolicism şi devenise un preot dominican. Bazându-se pe cunoştinţele lui Pablo Christiani despre scrierile talmudice şi rabinice, dominicanii erau convinşi că îşi puteau susţine cauza.

De ce Nahmanide?

     O singură persoană din Spania era la înălţimea spirituală de a reprezenta partea iudaică în dezbatere: Moise ben Nahman, sau Nahmanide. Născut aproximativ în anul 1194 în oraşul Gerona, Nahmanide s-a distins încă din perioada adolescenţei ca biblist şi talmudist. Pe la vârsta de 30 de ani, el scrisese comentarii la aproape tot Talmudul şi, la scurt timp după aceea, a devenit un important purtător de cuvânt în controversa iscată de scrierile lui Maimonide, care ameninţau să dezbine comunitatea iudaică. Nahmanide este considerat cel mai renumit biblist şi talmudist al generaţiei sale şi, probabil, primul după Maimonide în ce priveşte influenţa exercitată asupra iudaismului din zilele sale. Nahmanide a exercitat o influenţă puternică asupra comunităţii iudaice din Catalonia şi chiar regele Jaime I îl consulta în diferite chestiuni legate de Stat. Gândirea lui pătrunzătoare era respectată atât de evrei, cât şi de neevrei. Dominicanii şi-au dat seama că, pentru a-i umili pe evrei cum se cuvine, cel care trebuia să ia parte la dezbatere era chiar acesta, rabinul lor de frunte. Nahmanide nu dorea absolut deloc să participe la dezbatere, dându-şi seama că dominicanii nu intenţionau să aibă un schimb de idei imparţial. El trebuia să răspundă la întrebări, dar să nu pună nici una. Cu toate acestea, el s-a supus dorinţei regelui, cerându-i permisiunea de a vorbi liber în răspunsurile sale. Regele Jaime I a consimţit. Îngăduirea unei astfel de libertăţi de exprimare relative a fost fără precedent şi fără urmare de-a lungul Evului Mediu, constituind o dovadă clară a înaltei consideraţii a regelui faţă de Nahmanide. Totuşi, Nahmanide era neliniştit. Dacă în cadrul dezbaterii el se dovedea peste măsură de antagonist, consecinţele urmau să fie dezastruoase pentru el şi pentru comunitatea iudaică. În orice moment putea izbucni violenţa.

Nahmanide contra Pablo Christiani:

       Cadrul principal al dezbaterii a fost palatul regal din Barcelona. S-au ţinut patru şedinţe: în 20, 23, 26 şi 27 iulie 1263. Regele a prezidat personal fiecare şedinţă, fiind asistat de diferiţi demnitari ai Bisericii şi Statului, precum şi de evrei din comunitatea locală. Biserica era sigură de deznodământul dezbaterii. În relatarea lor oficială, dominicanii au declarat că scopul dezbaterii „nu era acela de a pune în discuţie credinţa, ca şi cum ar fi motive de îndoială referitor la ea, ci de a distruge erorile evreilor şi a extirpa credinţa adânc înrădăcinată a multor evrei”.

      Deşi avea în jur de 70 de ani, Nahmanide şi-a demonstrat gândirea clară încercând să limiteze discuţia la controversele fundamentale. El a început prin cuvintele: „Disputele anterioare dintre neevrei şi evrei s-au concentrat asupra multor faţete ale obiceiurilor religioase de care nu este condiţionat principiul fundamental al credinţei. Însă în această curte regală aş dori să dezbatem doar chestiunile pe care se bazează întreaga controversă”. Atunci s-a consimţit ca subiectele să se limiteze la următoarele aspecte: dacă Mesia a venit deja, dacă el era Dumnezeu sau om şi dacă evreii sau creştinii posedau adevărata lege.

      În discursul său introductiv, Pablo Christiani a declarat că el avea să demonstreze pe baza Talmudului că Mesia venise deja. Nahmanide a ripostat spunând că, dacă aşa stăteau lucrurile, de ce rabinii care acceptau Talmudul nu-l acceptaseră pe Iisus? În loc să-şi bazeze argumentele pe raţionamente clare din Scripturi, Christiani a făcut referire de nenumărate ori la pasaje rabinice obscure pentru a-şi dovedi argumentele. Nahmanide le-a combătut unul după altul, arătând că pasajele rabinice erau citate în afara contextului. De aici reiese că Nahmanide era mult mai competent în dezbaterea acestor scrieri pe care le studiase de o viaţă. Chiar şi când Christiani făcea referire la Scripturi, argumentaţia lui se baza pe idei foarte uşor refutabile. Deşi i s-a permis doar să răspundă la întrebări, Nahmanide a reuşit să aducă argumente puternice, care au arătat de ce poziţia Bisericii Catolice era inacceptabilă atât pentru evrei, cât şi pentru alţi oameni cu judecată. Cu privire la doctrina Trinităţii, el a declarat însă: „Mintea oricărui evreu sau a oricărui om nu i-ar permite să creadă că Creatorul cerului şi al pământului ar trece prin uterul unei evreice şi, mai târziu, ar fi predat în mâinile duşmanilor săi, care l-ar omorî”. Nahmanide a declarat în mod succint: „Ceea ce credeţi - şi aceasta este rădăcina credinţei voastre - este inacceptabil pentru mintea raţională”.

      Scoţând în relief o neînţelegere care i-a împiedicat până în zilele noastre pe mulţi evrei să analizeze până şi posibilitatea ca Iisus să fie Mesia, Nahmanide a remarcat uriaşa vinovăţie de sânge a Bisericii. El a afirmat: „Profetul spune că în timpul lui Mesia din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor cosoare: niciun popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia, nici nu vor mai învăţa războiul. Din zilele nazarineanului până acum, întreaga lume a fost plină de violenţă şi jaf. De fapt, creştinii varsă mai mult sânge decât restul popoarelor şi ei duc, totodată, o viaţă imorală. Cât de greu ar fi pentru dumneavoastră, domnul meu rege, şi pentru aceşti cavaleri ai dumneavoastră dacă ei nici nu ar mai învăţa războiul!” - Isaia 2:4.

      După a patra şedinţă, regele a pus capăt dezbaterii. El i-a spus lui Nahmanide: „N-am văzut niciodată un om care să se descurce atât de bine într-o situaţie atât de potrivnică”. Fidel promisiunii sale, prin care îi garanta lui Nahmanide libertate de exprimare şi ocrotire, regele Jaime I de Aragon l-a trimis acasă, oferindu-i în dar 300 de dinari. La cererea episcopului de Gerona, Nahmanide a consemnat în scris dezbaterea.

      Deşi şi-au declarat cu emfază victoria, dominicanii erau evident dezamăgiţi. Mai târziu, ei l-au acuzat pe Nahmanide de blasfemie împotriva Bisericii, folosind ca dovadă consemnările lui pe marginea dezbaterii. Nemulţumiţi de tratamentul favorabil pe care i l-a acordat regele lui Nahmanide, dominicanii au apelat la Papa Clement al IV-lea. Deşi avea peste 70 de ani, Nahmanide a fost expulzat din Spania.

Unde este adevărul?

      Oare ne ajută argumentele vreuneia dintre părţi să identificăm religia adevărată? În timp ce fiecare a subliniat erorile celeilalte părţi, niciuna nu a prezentat un mesaj clar al adevărului. Ceea ce Nahmanide a respins cu atâta abilitate nu a fost adevăratul creştinism, ci, mai degrabă, nişte doctrine omeneşti, inventată de creştinătate în secolele ulterioare morţii lui Iisus. Conduita imorală a creştinătăţii şi nestăvilita ei vărsare de sânge, scoase în evidenţă cu atâta curaj de Nahmanide, sunt şi ele o istorie consemnată şi indisputabilă. Nu este greu de înţeles de ce, în împrejurările respective, Nahmanide şi alţi evrei nu au fost impresionaţi de argumentele în favoarea creştinismului. În plus, argumentele lui Pablo Christiani aveau la bază nu raţionamente clare din Scripturile ebraice/Vechiul Testament, ci interpretări greşite din scrierile rabinice. În realitate, Nahmanide nu a respins creştinismul. Pe vremea sa, lumina adevărată a învăţăturilor lui Iisus şi dovezile că el era Mesia se opacizaseră din cauza interpretărilor false ale unor așa-ziși teologi.

    Cu toate acestea, astăzi religia adevărată poate fi clar identificată. Iisus a spus referitor la adevăraţii săi continuatori: „Îi veţi recunoaşte după roadele lor. Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele“ (Matei 7:16, 17). Adevăratul creștinism trebuie să se bazeze în mod clar doar pe Biblie, nu pe interpretări și comentarii, oricât de convingătoare ar fi acestea.

Note:

    *Mulţi evrei îl numesc pe Nahmanide „Ramban“, un acronim ebraic format din iniţialele cuvintelor „Rabbi Moise Ben Nahman“.

    *În 1267, Nahmanide a ajuns în ţara cunoscută acum ca Israel. Ultimii lui ani de viaţă au fost plini de satisfacţie. El a restabilit în Ierusalim o prezenţă iudaică şi un centru de studii. Totodată, el a încheiat un comentariu asupra Torei, primele cinci cărţi ale Bibliei, şi a devenit liderul spiritual al comunităţii iudaice din Acre, un oraş de coastă situat în partea de nord, unde a murit în 1270.