1918 - PACEA DE LA BUCUREȘTI.

1918 - PACEA DE LA BUCUREȘTI

       În vara anului 1917, armata română a reușit să stopeze tăvălugul forțelor Puterilor Centrale în eroicele bătălii din iulie-august de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Luptele au intrat într-o perioadă de acalmie. Puterile Centrale (Quadrupla Alianță sau Triplicea) erau interesate de încetarea ostilităților. Mai dornic de pace era Imperiul Austro-Ungar. Împăratul Carol ajuns la cârma imperiului după moartea lui Francisc Iosif (Franz Joseph - noiembrie 1916) dorea pacea cu garantarea integrității stăpânirii sale.
      În octombrie, noul guvern al Rusiei a adoptat Decretul asupra păcii la Congresul al II-lea al sovietelor și a început tratativele cu Germania la Brest Litovsk . Ca urmare, la 20 noiembrie/ 3 decembrie generalul Scerbacev comandantul trupelor rusești pe frontul român a comunicat mareșalului Mackensen propunerea de încheiere a armistițiului cu trupele ruse și române în urma unui accord … cu România. Tratativele vor fi purtate în orașul Focșani. Așadar armata rusă cerea armistițiu inamicului împreună cu armata română care făcea parte din aceeași tabără. Armistițiul trebuia să fie exclusiv militar, fără conotații politice.
Generalul Berthelot (șeful misiunii militare franceze în România) a cerut guvernanților să nu accepte armistițiul. Consiliul român de miniștri a aprobat participarea la tratativele de armistițiu. Discuțiile au început la 7 decembrie (stil nou) și actele au fost semnate la 9 decembrie, cu obligația comună de a nu se relua ostilitățile decât după 72 de ore de la denunțarea armistițiului. Punctul 9 prevedea interdicția retragerilor de trupe. Luptele s-au suspendat. Germanii, călcând prevederile armistițiului au transferat cinci divizii de pe frontul român pe frontul francez. După semnarea armistițiului de la Focșani, peste câteva zile, s-a încheiat la Brăila și armistițiul referitor la luptele navale.        România a fost obligată la acceptarea armistițiului, de situația politică și militară precară în care se afla. Antanta era departe, fără posibilitatea de a ajuta eficient aliații estici, iar armata română cu efective diminuate: 16 divizii infanterie, 2 de vânători, 2 de cavalerie era obligată să lupte singură cu armatele germane compuse din 24 de divizii de infanterie și 7 divizii de cavalerie.
     Rusia Sovietică era pe cale să încheie tratativele la Brest-Litovsk. Germania a început acțiunea de convingere a României să semneze pacea separată. Mareșalul Mackensen a trimis României un ultimatum în acest sens. Consiliul de miniștri era scindat. Conservatorii pretindeau denunțarea armistițiului și începerea operațiunilor militare, iar liberalii voiau prelungirea armistițiului. Generalul Averescu dorea încheierea unei păci separate în idea de a câștiga timp pentru o posibilă retragere a familiei regale, armatei și administrației în Ucraina. Două consilii de miniștri și un consiliu de coroană nu au dezamorsat tensiunile, ci le-au amplificat.
     Disensiunile ireconciliabile au determinat guvernul de colaborare I. I. C. Brătianu - Take Ionescu numit „guvernul național”, să demisioneze. Regele a încredințat generalului Alexandru Averescu, formarea noului cabinet, care în linii mari a continuat atitudinea politică a precedentului guvern și a încasat criticile și reproșurile. Averescu a trimis o delegație la București (din Iași, capitala României libere, neocupată de germani) cu întreit scop: prelungirea armistițiului cu 48 de ore, o întrevedere Averescu - Mackensen, reluarea legăturilor cu oamenii politici rămași în capitala ocupată. În ziua de 18 februarie în castelul prințului Știrbei de la Buftea s-au desfășurat convorbirile între Averescu și Mackensen, care se cunoșteau personal din vremea în care Averescu fusese atașat militar la Berlin. Mareșalul, amabil și politicos a precizat că armata română nu va fi pusă într-o poziție umilitoare ci va rămâne mobilizată să lupte împotriva rușilor. România va face concesiuni teritoriale limitate, câteva județe din Dobrogea (Cadrilaterul și părțile bulgărești din Dobrogea veche), și trei rectificări ale frontierei în favoarea Austro-Ungariei (zonele montane ale Predealului, Dornei și Vârciorovei). Însă mareșalul Mackensen era militar și hotărârile erau luate de decidenți politici. Aceștia erau Richard von Kühlmann, ministrul de externe al Germaniei și omologul său austro-ungar, contele Ottokar von Czernin. Cei doi finalizează tratativele cu Rusia bolșevică de la Brest Litovsk și au sosit direct în România pentru alte negocieri. Convorbirile dintre cei doi plenipotențiari și Averescu au avut loc la Buftea în ziua de 24 februarie 1918. Külhmann era politicos și rezervat, pe când Czernin era furibund și revendicativ (era noul ministru de externe al Austro-Ungariei). Acesta,pe un ton imperativ și categoric, a expus condițiile pe care le impuneau Puterile Centrale României, pentru încheierea păcii. Astfel, întreg teritoriul Dobrogei va fi cedat Quadruplei Alianțe și foarte largi rectificări de frontiere în zona Porților de Fier, în Valea Jiului și între Vatra Dornei și Câmpulung; în plus, condiții economice aspre asupra petrolului, cerealelor, cherestelei etc.. În caz contrar armistițiul va fi denunțat și Puterile Centrale vor acționa pentru detronarea regelui și înlocuirea dinastiei.

     Cu insistență, Czernin a cerut o întrevedere cu regele Ferdinand. Averescu a informat guvernul și pe rege asupra pretențiilor exorbitante ale diplomaților. În vederea debutului tratativelor de pace, regele Ferdinand s-a întâlnit cu Czernin la 27 februarie în localitatea Răcăciuni din județul Bacău. Czernin a început discuția cu declarația că nu a venit cu rugămintea de a modera pacea, ci cu misiunea primită de la împăratul Carol al II-lea ca să trateze cu blândețe România cu toată trădarea acesteia. În caz de neîndeplinire a condițiilor, în cel mult șase săptămâni, România și dinastia vor fi încetat a mai exista. Din cele 9 puncte ale condițiilor vom aminti: Dobrogea, Dunărea (fluviu german în totalitate), trecătorile, drumurile de fier, dezarmarea armatei, petrolul pentru 80 de ani. Pentru a-l câștiga pe rege, Czernin asigura că Austro-Ungaria va garanta României libera trecere spre Marea Neagră, la Constanța și ajutor diplomatic pentru obținerea Basarabiei.
     Reîntors la Iași, regele a convocat Consiliul de Coroană, informând că Puterile Centrale vor denunța armistițiul la 2 martie 1918 orele 12:00. Averescu a declarat că este preferabil să se accepte condițiile întrucât armata nu poate rezista asalturilor inamice, lipsindu-i munițiile, echipamentul și hrana. I. I. C. Brătianu a vorbit după Averescu. Constantin Argetoianu (1871-1955) în memoriile sale ne descrie confruntarea verbală dintre Averescu și I. I. C. Brătianu la care a asistat personal. Brătianu a relevat două posibilități: rezistența până la absurd pentru salvarea onoarei sau capitularea cu condițiile dictate de inamic. A urmat o completare perfidă. Decizia acestor două soluții se găsea numai în mâna guvernului. În varianta alegerii rezistenței militare, Averescu s-ar pune în capul armatei, să combată până la ultimul om. Liberalii îi vor acorda tot sprijinul. Dacă Averescu nu se decide, liberalii nu pot rezista singuri. Dar el (Brătianu) este convins că Averescu va trata pe inamic cu mâna pe sabie. Averescu i-a replicat că nu are notorietatea lui Brătianu, că „este numai un militar. Ia dumneata răspunderea politică, formează guvernul de rezistență iar eu … mă pun în fruntea trupelor și lupt până la ultimul om.” După un minut de tăcere deplină, cu greu s-a auzit mormăitul lui Brătianu: „Nu-mi pot lua această răspundere.” Nu s-a ajuns la niciun rezultat în urma discuțiilor în contradictoriu în care s-au confruntat cele două opinii antagoniste: rezistența cu armele în semn de protest sau acceptarea condițiilor dezastruoase pentru România.

     A doua zi, 3 martie 1918, a fost convocat al doilea Consiliu de Coroană. Când era pe sfârșite a fost primită o telegramă din partea Puterilor Centrale care pretindeau că răspunsul guvernului român la ultimatum, care avea termenul limită la orele 12:00 (Consiliul de Coroană din ziua precedentă de prelungise până la ora 14:00) nu a fost precizat; astfel,  armistițiul a fost denunțat și pentru restabilirea lui, România va fi silită să accepte condiții suplimentare: alte rectificări de granițe în favoarea Austro-Ungariei, demobilizarea a opt divizii române, armata având numai atribuții de poliție, consilierii militari ai Antantei vor părăsi România.

     Nici al doilea consiliu nu a luat o decizie și la 4 martie 1918 a fost convocat al treilea Consiliu de Coroană în trei zile, la care au fost invitați generalii Constantin Presan, Arthur Văitoianu și Eremia Grigorescu. Aceștia după însemnările Reginei Maria, se pare că împărtășeau ideea că trebuie să aleagă lupta. Averescu a declarat că: „ condițiile păcii sunt foarte grele, dar rezistența ar fi mai dezastruoasă.”
A doua zi, marți 20 februarie/ 5 martie 1918, Constantin Argetoianu, ministru secretar de stat la Ministerul Justiției a semnat în reședința lui Barbu Știrbei din Buftea, convenția pentru prelungirea armistițiului, care de fapt era tratatul preliminar de pace impus României de Puterile Centrale.
     Condițiile tratatului preliminar de pace, erau în număr de cinci, și un articol final: cedarea Dobrogei până la Dunăre, iar Puterile Centrale vor amenaja pentru România un drum comercial până la Constanța, la mare; rectificări de frontieră în favoarea Austro-Ungariei; demobilizarea a opt divizii românești în înțelegere cu Mackensen; trecerea trupelor Puterilor Centrale spre Odessa; licențierea ofițerilor străini ai Antantei. Articolul final: tratatul se va aplica în 4 zile începând de la 5 martie. Ședințele plenare s-au desfășurat pe parcursul a cinci zile (ultima 24 februarie/ 5 martie).

     În ziua de 23 februarie/ 8 martie 1918, în timpul dejunului de la Cotroceni, Kühlmann i-a cerut lui Argetoianu o întrevedere la ora 4. Germanul era un om politicos, educat, rafinat. I-a propus lui Argetoianu, o pace „avantajoasă”, cu condiții de acceptare umilitoare, lipsite de onoare: „Războiul îl facem noi, nu ăia (austriecii). Condițiile de pace le vom dicta tot noi … Czernin să trăncănească. Austria va căpăta ce vrem noi să-i dăm. Nu mai vorbesc de turci și bulgari. Caraghioși … Puteți încheia o pace nu bună, ci excelentă. Nicio cesiune teritorială … Dimpotrivă pe lângă Basarabia …  rectificări de frontieră în Bucovina. O singură condiție: veți încheia o alianță militară cu noi … Armata dumneavostră este istovită … Nu vom cere o armată, niciun corp de armată, nici divizie, nici brigadă, nici regiment. O singură companie cu drapelul dumneavoastră, pe frontul de vest ne ajunge! Ce ziceți?”
Amândoi interlocutorii au folosit limba franceză. Argetoianu avea să precizeze, mai târziu: „ Câteva momente am rămas tâmpit. Apoi am refuzat”.  El i-a răspuns germanului astfel: „Voi răspunde ca român, ca om politic, ca delegat al guvernului meu. Ca român: ne cereți să ne călcăm onoarea în picioare … Ne-am călcat deja pe inimă. Onoarea ne-a rămas intact. Nu cred că există om politic care să-și ia o asemenea sarcină, asemenea răspundere. Voi transmite la Iași șefului guvernului și Majestății sale, Regele, propunerile dumneavoastră.”  
     În ziua când s-a semnat la Buftea tratatul preliminar de pace, Alexandru Marghiloman, forma guvernul. El era un om politic germanofil care i-a rămas loial totuși  regelui Ferdinand. Marghiloman a fost omul de sacrificiu care trebuia să abată asupra lui toate trăsnetele contemporanilor, criticile, dușmăniile și ura urmașilor. A fost susținută numirea sa de Brătianu. Acesta l-a apreciat corect punându-i în cârcă greaua povară : „Acesta se sacrifică primind să se înhame la o operă tragică dar patriotic. Va fi calomniat, ofensat, batjocorit. Trebuie să se știe că acest om a salvat coroana și Moldova și acest lucru primează.”

    Brătianu insistase din răsputeri să intre în război în 1916. După o lună armata română se retrăgea (septembrie 1916) din cauza înzestrării necorespunzătoare de care răspundea guvernul al cărui conducător era el însuși. Când a văzut că trebuie să răspundă și să gireze înfrângerea printr-o pace dezastruoasă, a dat înapoi și a lăsat pe alții să suporte rușinea. Apoi a revenit pe cai mari și a participat ca invitat la lucrările Conferinței de pace de la Paris, în urma căreia s-a format România Mare. Cei care-l consideră că a creat România Mare ar trebui să se mai … gândească!
    Tratativele de pace s-au prelungit până la 24 aprilie/ 7 mai când s-a semnat pacea de București, în palatul Cotroceni, cu prevederile amintite mai sus. În acest răstimp, Puterile Centrale pretindeau noi clauze în defavoarea României. Marghiloman scria:  „Sunt surprins de jecmăneala tot mai mare. Armata română a fost desființată. Numai patru divizii și-au păstrat efectivele de război. Alte opt divizii care mai rămăseseră, aveau efective de pace. Mai erau sub arme 20.000 infanteriști, 3.200 cavaleriști, 9.000 de artileriști. Au fost încheiate convenții: agricolă, a petrolului, a pădurilor, toate în detrimentul României. Regimul financiar a impus retragerea bancnotelor Băncii Naționale.”
    Pacea de la București a fost ratificată de noul Parlament care și-a început lucrările la 4/17 iunie 1918, cu 135 de voturi de Cameră și cu 86 de voturi de Senat. Regele nu a sancționat niciodată tratatul.
Marghiloman a încercat să întârzie cît putea demobilizarea armatei și predarea materialului de război. A refuzat cererea Puterilor Centrale de a trimite în judecată membrii fostului guvern liberal care declanșaseră război Triplicei. A refuzat trimiterea în Germania spre a fi judecat a lui I. I. C. Brătianu. A declarat insistent starea de neutralitate a României din punct de vedere militar.  Guvernul Marghiloman a refuzat să trimită material militar Germaniei și Austro-Ungariei și a pretins să i se restituie materialul de aviație, ca fiind proprietatea statului român. În august germanii au cerut să li se cedeze material de război, dar au primit răspunsul: „România este un stat neutru pe picior de pace.”
     Pacea de la Buftea - București a fost efemeră. Peste șase luni patrioții care se îndreptau spre Alba-Iulia cu steaguri tricolore pentru a consacra România Mare, se întretăiau cu coloanele de ostași germani, epuizate, flămânde și fără glorie, care se întorceau în „Vaterland”.