COLECȚIONARIATUL ÎN ANGLIA.

COLECȚIONARIATUL ÎN ANGLIA

      În timp ce casele regale și aristocrații din Germania, Franța, Țările de Jos, Italia și Spania aveau deja o istorie în ce privește colecționarea obiectelor de artă, în Marea Britanie această modă se instituie o dată cu venirea la putere a lui Charles I (1600-1649) și se încheie o dată cu execuția lui. Nu știm dacă băiatul de 12 ani care moștenise tronul Angliei era la acea vreme împătimit de achizițiile de artă, însă sfătuitorii lui au avut grijă să îi deschidă apetitul pentru această frumoasă îndeletnicire. „Charles era inteligent și educat, și probabil avea cel mai rafinat gust pentru estetică decât toți ceilalți monarhi englezi.”  Cel mai important consilier al lui a fost Thomas Howard, Conte de Arundel (1585- 1646) care de-a lungul vieții adunase peste 700 de picturi, dar și o amplă colecție de sculpturi și inscripții grecești (în prezent, sculpturile fac parte din patrimoniul Universității Oxford: „Arundelian Marbles”), cărți, gravuri, desene și bijuterii antice. În calitate de trimis special al Coroanei la cele mai importante curți europene, Contele de Arundel are ocazia să vadă opulența afișată de familiile regale și începe să colecționeze obiecte de artă, pasiune care, nu de puține ori, l-a îndatorat în fața creditorilor.

     La începutul sec. al XVII-lea, Italia constituia o excelentă piață de artă, mai ales că, datorită declinului economic, o seamă de colecționari se văd obligați să se despartă de „comorile” lor. Una dintre atribuțiile diplomaților  britanici în Italia era tocamai „vânarea” de obiecte de artă: Sir Dudley Carleton, ambasadorul englez la Veneția (1610-1615), George Villiers, duce de Buckingham, olandezul Balthasar Gerbier, Daniel Nijs sau preotul William Petty au fost însărcinați în anii 1630 să contribuie la formarea colecțiilor lui Charles I și a Contelui de Arundel. Intermediarii apelează adesea la tertipuri pentru a pune mâna pe lucrări de valoare, cum este și cazul preotului William Petty. Eliminarea concurenței prin oferte mari, așteptând apoi ca aceștia să plece din Italia ca să încheie târgul la un preț mai scăzut nu pare deloc o stratagemă potrivită unui om al bisericii; însă Petty era un cleric cu spirit comercial. Și dispunea de un patron regal.

     În 1623, Charles, Prinț de Wales a făcut o călătorie la Madrid, pentru a duce negocieri de căsătorie cu famillia regală spaniolă. Acestea nu au dus la un rezultat favorabil, însă aici a avut ocazia să vadă colecția de pictură de la Curtea Spaniei și a realizat că arta era un „însemn al grandorii și puterii”. Cu câteva luni în urmă (decembrie 1622), Diego Velázquez (1599-1660) fusese invitat de Don Juan de Fonseca, capelanul regelui, să realizeze portretul regelui Filip IV. Pentru a-și acoperi cheltuielile cu drumul la Madrid, i s-au oferit 50 de ducați (175g de aur în valoare de 2000 euro, în 2016!). A realizat portretul lui Regelui, al lui Fonseca și al Ducelui de Olivares, iar din 1624 a devenit Pictorul de Curte al Regelui. Costurile mutării familiei lui Velázquez la Madrid au fost acoperite de rege, cu suma de 300 de ducați. Totodată, Ducele de Olivares i-a promis lui Velázquez că niciun alt pictor nu va realiza portretul regelui și că toate celelalte portrete ale regelui vor fi retrase din circulație. Pentru serviciile aduse, Diego Velázquez avea să primească 20 de ducați pe lună (800 euro în 2016!), la care se adăugau asistență medicală, cazare și plata fiecărei lucrări pe care o realiza.

     La întoarcerea în Anglia, Charles I a strâns una dintre cele mai grandioase colecții de artă din vremea sa; a colecționat lucrări ale unor artiști precum Rafael (o importantă achiziție a regelui a fost portofoliul de desene ale lui Rafael pentru tapiseriile comandate de Papa Leon X, pentru Capela Sixtină3), Corregio, Tizian, Andrea Mantegna, Hans Holbein, Albrect Dürer, Giambologna, și a comandat lucrări de la pictorii marcanți ai epocii, flamanzii Antoon Van Dyck (1599-1641) și Peter Paul Rubens (1577-1640), miniaturistul Peter Oliver (1589-1647). Regele fost patronul atelierelor de tapiserie de la Mortlake și chiar a realizat cartoane pentru tapiseriile care urmau să fie făcute aici; în timpul domniei lui, în atelierele de tapiserie de la Mortlake au fost realizate cele mai rafinate tapiserii. În 1628, Charles I face una dintre cele mai importante achiziții de picturi și statui: Colecția Gonzaga, a Ducelui de Mantova, avându-l mijlocitor pe negustorul de artă flamand Daniel Nijs. Un an mai târziu, Regele duce negocieri cu aceeași familie (negocierile au durat trei ani) pentru achiziția a nouă pânze de Andrea Mantegna reprezentând „Triumful lui Caesar” (unele scene au fost folosite drept sursă de inspirație pentru tapiseriile realizate la Mortlake). Daniel Nijs fusese furnizorul de bunuri de lux pentru Ferdinando Gonzaga, Duce de Mantova, din anul 1622; câțiva ani mai târziu, aflat într-o încurcătură financiară, moștenitorul Ducelui îi vinde lui Nijs o parte apreciabilă din colecția sa, fără a ști că aceasta va ajunge la Charles I. Personaj uns cu toate alifiile, Nijs îi scrie lui Sir Dudley Carleton: „Am recurs la orice tactică imaginabilă ca să le obțin la un preț rezonabil, ceea ce am și reușit, căci dacă ar fi știut că sunt pentru Majestatea Sa, ar fi vrut mult mai mult.”  Cu această afirmație a lui Nijs, obiectul de artă capătă o „valoare speculativă”, lucru care se va accentua în viitor. Totuși Nijs a lucrat fără comision pentru Charles I (cel puțin așa i-a mărturisit Nijs lui Carleton), și chiar a ajuns la faliment din această cauză: a cumpărat din colecția Gonzaga mai multe statui și picturi, fără a avea acordul Regelui. Acesta, aflat în dificultate financiară și politică, nu a mai cumpărat obiectele de la Nijs.

     Un alt negustor de artă care a contribuit la sporirea Colecțiilor Regale a fost Balthasar Gerbier. Artist olandez, acesta realizat că poate duce un trai mai bun din comerțul cu tablouri. Gerbier este unul dintre primii negustori care încurajează colecționarii să investească în artă, fiind consilierul lui Charles I și al ducelui de Buckingham. Într-una dintre scrisorile adresate Ducelui de Buckingham, Gerbier scrie: „Dacă ar fi să fie înstrăinate la un secol după disparția noastră, tablourile s-ar vinde pe bani buni, de trei ori mai mult decât au costat.”  Astfel, el face apologia „artei ca investiție”.

     Custodele Colecției Regală a fost Abraham van der Doort. În 1637, acesta a început să facă un inventar al lucrărilor din colecție, document care s-a păstrat până azi și face dovada grandorii și a bogăției Curții. Fiecare obiect a primit un număr de înregistrare și purta ștampila lui Charles I.

     Charles I/Carol I era un cunoscător excelent al artelor vizuale, însă ca monarh a fost extrem de inadecvat  iar acest lucru a dus la declinul lui și al colecției sale. Pentru vânzarea lucrărilor de artă din colecția lui Charles I, s-a stabilit un preț pentru fiecare obiect și a fost invitat publicul să cumpere. Mai ales în cazul tablourilor, vânzarea a fost extrem de lentă.  În ianuarie-aprilie 2018, la Royal Academy of Arts din Londra a avut loc expoziția „Charles I, King and Collector”; pentru prima dată, din sec. al XVII-lea, operele care au făcut deliciul Curții Angliei s-au aflat sub același acoperiș, deoarece, după execuția regelui în 1649, colecția sa a fost vândută de Commonwealth, la comanda lui Oliver Cromwel, și împrăștiată în întreaga Europă. Prezentarea acestor lucrări împreună a demonstrat impactul radical pe care l-au avut în vremea aceea și evidențiază modul în care ele au creat o cultură vizuală, necunoscută în Anglia până în sec. al XVII-lea.

     La peste 10 ani de conducere austeră, o dată cu venira la putere a lui Charles II, în 1660, s-a înregistrat o nouă etapă în emergența artelor în Anglia. S-a încercat recuperarea operelor vândute de Commonwealth, care au constituit baza Colecției Regale, administrată de Royal Collection Trust. Curtea lui Charles II i-a patronat pe cei mai importanți artiști ai epocii și a colecționat numeroase opere de artă, care au servit atât decorării palatelor, cât și un mijloc de a glorifica monarhia restaurată și de a impune poziția Regelui.