PIANUL - O FEREASTRĂ SPRE LUMEA MUZICII!

PIANUL - O FEREASTRĂ SPRE LUMEA MUZICII!

      „Instrumentul muzical desăvârşit”-aşa consideră unii pianul. De o adaptabilitate şi expresivitate aparte, pianul este la el acasă atât în lumea muzicii clasice, cât şi în universul jazzului şi al muzicii pop. Se remarcă pe scenele de concerte atât prin impetuozitate, ca instrument solistic, cât şi prin discreţie, ca instrument de acompaniament pentru un cântăreţ timid. Poate ţine locul unei întregi orchestre, dar se şi poate armoniza uşor cu aproape orice instrument. Descris drept „echivalentul muzical al paletei pictorului“, pianul a inspirat unele dintre cele mai frumoase compoziţii muzicale scrise vreodată. Dar cine a inventat pianul şi de ce se bucură acest instrument chiar şi în prezent de o atât de mare popularitate?

Strămoşii pianului:

       Harpa şi lyra se numără printre cele mai vechi instrumente cu coarde ciupite. Mai târziu, a apărut dulcimerul, ale cărui coarde se loveau cu două baghete. În Europa Evului Mediu s-au fabricat instrumente cu claviatură, ale căror coarde erau ciupite sau lovite. Cele mai cunoscute au fost clavicordul şi clavecinul. Cutia de rezonanţă a clavicordului era rectangulară, prevăzută cu un capac, iar coardele instrumentului erau lovite de dedesubt, de nişte lamele metalice numite tangente. Deşi expresive, sunetele lui delicate puteau fi foarte uşor acoperite de alte instrumente sau chiar de voce. Clavecinul, un instrument mai mare şi asemănător actualului pian cu coadă, era prevăzut cu coarde lungi. Acestea erau ciupite de nişte pene metalice, numite „ciupitoare“. Deşi se distingea prin sonoritate amplă şi rezonanţă, clavecinul nu putea realiza variaţii de intensitate.

       În secolul al XVIII-lea, odată cu naşterea unei muzici de un dramatism şi o sensibilitate aparte, muzicienii doreau un instrument cu claviatură ale cărui mijloace de expresie să împletească sensibilitatea clavicordului cu forţa clavecinului.

Apariţia pianului:

       Constructorul italian de instrumente Bartolomeo Cristofori a îmbinat modelul de bază al clavecinului cu mecanismul cu ciocănele al clavicordului, folosind pentru lovirea coardelor ciocănele de lemn acoperite cu piele. El şi-a numit invenţia gravicembalo col piano e forte (clavecin cu piano şi forte), prescurtat pianoforte, sau pian. Se obţinuse deci un instrument de o sonoritate mai amplă, mai bogată, ce putea emite sunete de intensităţi variate. Din nefericire, Cristofori nu a trăit suficient de mult ca să vadă succesul de care avea să se bucure noul lui instrument. Întrucât puţini se arătau interesaţi de invenţia lui, Cristofori s-a întors la construirea de clavecine. La aproape 30 de ani de la naşterea primului pian, constructorul german de orgi Gottfried Silbermann a reexaminat modelul pianului şi a început să construiască şi el piane. Nici meşterii din Germania şi Austria nu s-au lăsat mai prejos, realizând un model mai mic şi mai uşor, numit pian pătrat.

     În Anglia îşi desfăşura activitatea un alt grup de constructori de piane. Aceştia emigraseră din Germania spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. Unul dintre ei, Johannes Zumpe, a elaborat un tip de pian pătrat ce s-a vândut foarte bine. Sébastien Erard din Franţa şi alţi constructori din Europa şi America au adus şi ei unele îmbunătăţiri. Iscusitul tâmplar de mobilă fină, scoţianul John Broadwood, şi-a dat seama că pianul avea să fie ideal pentru tinerele doamne din clasa de mijloc, recent îmbogăţită. La puţin timp, compania lui era angrenată în producerea unui mare număr de piane pătrate şi piane cu coadă.

     Următoarea dificultate avea să fie conceperea unui pian de dimensiuni reduse, care să reproducă sunetul nobil al unui pian cu coadă. Prin urmare, pianele erau acum verticale şi nu orizontale şi aveau dimensiuni mai mari. Coardele unui model Broadwood aveau o lungime de 2,7 metri. Însă, întrucât partea superioară era deosebit de grea, tipul acesta de pian era prea periculos pentru interpret! Un alt model de pian vertical, numit girafă, era de fapt un pian obişnuit, dar cu coada pe verticală. În anii 1800, englezul John Isaac Hawkins a elaborat primul model reuşit de pian vertical. El a fixat capătul inferior al coardelor foarte aproape de podea. Modelul lui a luat în cele din urmă locul pianului pătrat.

Compozitorii descoperă pianul:

      Pianul începea să câştige teren în cercul compozitorilor. Când Wolfgang Amadeus Mozart a vizitat atelierul bavarez al lui Johann Stein, în 1777, pentru a încerca noul instrument, tânărul muzician a fost impresionat. Nu după mult timp, compunea muzică pentru pian. În doar patru ani, Mozart a scris nu mai puţin de 15 concerte pentru pian! Totuşi, după numai câţiva ani, cel care avea să arate lumii calităţile noului instrument era Ludwig van Beethoven. Sub degetele maestrului, pianul prindea viaţă, iar sunetele căpătau virtuţi vocale. Iată instrumentul mult aşteptat de lumea muzicii. Scenele vibrau acum cucerite de un nou curent: muzica romantică, pasională, inspirată de pian. Frédéric François Chopin, renumitul „bard al pianului“, a găsit în acest instrument mijlocul desăvârşit de a-şi exprima gândurile şi trăirile. Muzica originală şi vivace compusă de Franz Liszt conferea pianului virtuţi orchestrale. Muzicianul îşi electriza publicul prin interpretările-i de mare virtuozitate.

     Din nefericire, cadrul de lemn şi coardele subţiri nu supravieţuiau interpretării pline de patos din timpul unui concert. Prin urmare, fabricanţii de instrumente au început să folosească tije metalice de susţinere până când s-a elaborat cadrul de metal dintr-o singură bucată. Acum ei puteau folosi coarde mai groase şi ciocănele mai grele pentru a obţine sunete de o mai mare intensitate. Aceste sunete, de altfel destul de aspre, au fost corectate prin acoperirea ciocănelelor cu fetru. Dispunerea pe diagonală a coardelor mai lungi peste cele scurte a contribuit mult la îmbunătăţirea calităţii sunetului şi la economisirea de spaţiu. Astfel şi-a făcut apariţia pianul modern şi, odată cu el, pianiştii de renume. Sălile de concerte erau acum arhipline de melomani entuziasmaţi de noua artă pianistică. Între timp, pentru a satisface uriaşa cerere de piane, meşterii din Europa şi America au început să producă în masă râvnitul instrument.

Pianul capătă popularitate:

     La începutul secolului al XX-lea, în fiecare casă trebuia să existe un pian, ca simbol al statutului social, indiferent dacă cineva ştia să cânte la el sau nu. Pianiştii erau foarte căutaţi pentru a întreţine clienţii şi călătorii, pentru a realiza fundalul sonor al filmului mut nou apărut şi pentru a da lecţii unui număr crescând de iubitori de muzică. Reuniunile de familie gravitau în jurul pianului, iar amatorii îşi prezentau propriile compoziţii. Se compunea întruna muzică pentru pian. Mai mult, instrumentul a inspirat noi stiluri de interpretare, de o mare varietate, precum sincopatul ragtime atât de atrăgător, lentul blues sau ritmicul boogie-woogie.

    Declinul pianului a început să se facă simţit după primul război mondial. De la o excepţională producţie de 600 000 de piane pentru întreaga lume în anul 1910, vânzările de piane au scăzut treptat. În lumea divertismentelor, pianul a fost înlocuit de fonograf, radio, casetofon şi, în cele din urmă, de televizor. Dar asta nu a însemnat nici pe departe apusul epocii pianului. Progresele tehnice înregistrate după al doilea război mondial au reînviat interesul oamenilor faţă de acest instrument. În 1980 s-au produs peste 800 000 de piane. Azi, pianele mai uşoare se fac din plastic şi din aliaje, iar clapele albe sunt acoperite cu material sintetic, nu cu fildeş. Japonia a devenit unul dintre cei mai mari producători de piane, iar China l-a adoptat ca „rege al instrumentelor“.

Aţi vrea să cântaţi la pian?

    Ca să cânţi la unele instrumente, trebuie să exersezi foarte mult, chiar şi pentru a scoate un singur sunet. Însă la pian, dacă apeşi câteva clape în ordinea corectă, ai şi făcut un cântecel! Puţini sunt înzestraţi cu abilitatea de a cânta după ureche. Totuşi, mulţi au observat că folosindu-se de manuale simple, pentru autodidacţi, învaţă repede să urmeze cu mâna dreaptă o linie melodică, iar cu stânga să se acompanieze. Imaginează-ţi ce frumos este să poţi cânta melodia ta preferată citind notele dintr-o partitură! Vei alege un marş înviorător, un vals lin sau poate balada ta favorită? Sau preferi ritmurile latino-americane ori jazzul. Cât de plăcut este să cânţi în duet cu un prieten! Gândeşte-te şi la bucuria de a acompania un grup de prieteni în timp ce cântă la diferite instrumente sau vocal. Eşti tentat să intri şi tu în fascinanta lume a muzicii?

Pianul mecanic:

    Pentru cei ce nu aveau multă experienţă la claviatură, pianul mecanic a fost soluţia ideală. Fiind o combinaţie între o cutie muzicală şi un pian, pianul mecanic este prevăzut cu clape care se mişcă singure în sus şi în jos în funcţie de perforaţiile de pe un cilindru de carton rotativ. Primele modele din 1890 erau prevăzute în faţă cu un mecanism care apăsa clapele cu ajutorul unor degete de lemn în timp ce muzicianul acţiona nişte pedale-leviere. La modelele mai târzii, mecanismul era încorporat. Pianele mecanice mai avansate reproduceau interpretări ale marilor pianişti ai vremii, iar cilindrele pe care era imprimată piesa muzicală erau multiplicate spre vânzare, aşa cum se face azi cu discurile sau casetele. În 1925, în Statele Unite se fabricau mai multe piane mecanice decât piane obişnuite. Totuşi, odată cu apariţia gramofonului şi a radioului, epoca de glorie a pianului mecanic a apus prin anii 1930.

Cum funcţionează un pian cu coadă:

     Peste 200 de coarde paralele foarte întinse, din sârmă de oţel, produc 88 de sunete. Sunetele înalte se obţin cu ajutorul coardelor scurte şi subţiri, care vibrează mai rapid, pe când sunetele joase sunt emise de coardele lungi şi groase, adesea înfăşurate în cupru. Toate sunetele, cu excepţia celor din registrul grav, sunt produse de două sau trei coarde acordate la aceeaşi înălţime.

     Când se apasă o clapă de pian, nişte pârghii acţionează un ciocănel căptuşit, care loveşte una sau mai multe coarde corespunzătoare sunetului dorit, revenind imediat în poziţia iniţială. Apăsarea prelungită a clapei permite coardei să vibreze şi sunetului să se stingă de la sine. Când degetul eliberează clapa, un amortizor se aşază pe coardă întrerupându-i astfel vibraţia. Dacă se apasă pedala din dreapta, de la baza pianului, aceasta ridică toate amortizoarele, permiţând vibraţia simultană a mai multor coarde.

     Coardele trec peste nişte şipci de lemn, numite punţi, fixate pe placa de rezonanţă, care, prin vibraţie simpatică, amplifică intensitatea sunetului, dându-i rezonanţă. Cutia de rezonanţă amplifică la rândul ei volumul sunetelor.

     Coardele sunt prinse de un cadru metalic cu ajutorul unor cuie de oţel. Acesta trebuie să reziste la tensiunea-forţă de aproximativ 30 de tone exercitată de toate coardele întinse