CODUL LUI JUSTINIAN ȘI CIVILIZAȚIA EUROPEANĂ.

CODUL LUI JUSTINIAN ȘI CIVILIZAȚIA  EUROPEANĂ

  Printre cele mai importante realizări ale împăratului Justinian se numără şi îmbunătăţirea sistemului legislativ, precum şi elaborarea unei colecţii de legi care, altfel, s-ar fi pierdut. Pentru a strânge şi simplifica principalele legi care ghidau viaţa societăţii bizantine, Justinian a angajat un faimos avocat, Trebonian. Colecţia care a rezultat în urma muncii juriştilor bizantini poartă numele de Codul lui Justinian, care se păstrează şi astăzi, fiind modelul după care multe ţări din Europa s-au ghidat în legislaţia lor.    În dorinţa de a revitaliza societatea romană, aflată în ultimul stadiu al descompunerii, împăratul Justinian a iniţiat o uriaşă operă de sistematizare a dreptului clasic şi postclasic, astfel încât să poată fi aplicat la realităţile secolului al VI-lea d.H.. Justinian era încredinţat că prin reintroducerea dreptului clasic va reuşi să transfigureze viaţa economică şi socială a Imperiului Roman.

  Pe un plan istoric general, legislaţia lui Justinian a avut o importanţă inestimabilă pe care nimeni n-o putea bănui la acea epocă. Aşa cum se ştie, documentele dreptului clasic, împreună cu alte creaţii ale culturii romane, au pierit în cea mai mare parte. Din fericire, Digestele lui Justinian, cea mai importantă lucrare a întregii opere legislative, ne-au parvenit pe cale directă. Or, Digestele cuprind numeroase fragmente din lucrările jurisconsulţilor clasici, prin intermediul cărora umanitatea a putut cunoaşte şi valorifica tezaurul gândirii juridice romane.Tot aşa, constituţiunile imperiale, cuprinse în Codul lui Justinian, ne dau posibilitatea să cunoaştem evoluţia ideilor şi instituţiilor juridice atât în domeniul dreptului public, cât şi în cel al dreptului privat.

  Opera legislativă a lui Justinian cuprinde, în fapt, patru lucrări: Codul, Digestele, Institutele şi Novelele. Primele trei lucrări au fost alcătuite între anii 528 şi 534, iar ultima, deşi cuprinde o parte din legislaţia lui Justinian, a fost alcătuită după moartea împăratului, de către persoane particulare. Codul (Codex) a fost publicat în două ediţii. Prima ediţie datează din anul 529, iar cea de-a doua din anul 534. Codul a fost redactat de către o comisie formată din 10 membri, în frunte cu Tribonian, - quaestor sacri palatii, autoritate de necontestat în domeniul dreptului. Alături de Tribonian au lucrat profesorii Teofil şi Leontius, primul la Constantinopol, cel de-al doilea la Beirut. Numai cea de-a doua ediţie a Codului (Codex repetitae praelectionis) a ajuns până la noi. Lucrarea este împărţită în cărţi, care, la rândul lor, sunt împărţite în titluri, iar titlurile în constituţiuni; unele constituţiuni sunt împărţite în paragrafe. Fiecare constituţiune are o inscriptio în care se arată numele împăratului care a dat-o, precum şi numele persoanei căreia îi este adresată. La sfârşitul fiecărei constituţiuni, în subscriptio, se menţionează data şi locul emiterii actului. Fiind o sistematizare menită să se aplice în practică, Codul cuprinde numai constituţiunile în vigoare.

  El cuprinde toate constituţiunile imperiale date din epoca lui Hadrian până în anul 534. Pe de altă parte, codul cuprinde atât dreptul public, cât şi dreptul privat. Pentru a fi aplicate cu succes, anumite constituţiuni au fost modificate, deoarece unele dispoziţii adoptate cu secole în urmă veneau în contradicţie cu realităţile din epoca lui Justinian.

  Digestele (Digesta) reprezintă o culegere de fragmente extrase din lucrările jurisconsulţilor clasici, adaptate de aşa manieră încât să poată fi utilizate în scopul soluţionării diferitelor cazuri ivite în practică. Textele au fost selecţionate şi sistematizate de către o comisie formată din 15 persoane, sub conducerea lui Tribonian. Membrii comisiei au fost aleşi dintre avocaţi şi dintre profesorii de drept de la Constantinopol şi de la Beirut. Sistemul de lucru al comisiei a fost stabilit de însuşi Justinian, prin trei constituţiuni succesive care au devenit apoi prefeţe ale Digestelor. O primă dificultate de care s-a lovit comisia în redactarea materiei a fost generată de faptul că multe dintre soluţiile jurisconsulţilor clasici erau controversate. Or, textele trebuiau astfel formulate, încât să poată fi aplicate în practică. În scopul de a face posibilă o reglementare unitară, Justinian a dat 50 de constituţiuni (quinquaginta decisiones), prin care a pus capăt controverselor şi a desfiinţat instituţiile depăşite. Comisia a extras fragmente din două mii de lucrări clasice. Fragmentele extrase au fost sistematizate în 50 de cărţi. Digestele ocupă un loc central în cadrul operei legislative a lui Justinian, pe de o parte datorită modelului de gândire juridică pe care ni-l oferă, pe de altă parte datorită influenţei pe care au exercitat-o asupra legislaţiei şi asupra doctrinei juridice de mai târziu.

  Cele mai valoroase ediţii ale Digestelor au fost publicate de către Theodor Mommsen în anul 1870 şi de către Pietro Bonfante (şi colectiv) în anul 1931.

  Institutele (Institutiones) lui Justinian au fost publicate, ca şi Digestele, în anul 533. Lucrarea cuprinde extrase din Institutele clasice şi se adresează studenţilor. Spre deosebire de Institutele elaborate în epoca clasică, Institutele lui Justinian au forţă obligatorie. Ele cuprind patru cărţi, cărţile sunt împărţite în titluri, iar titlurile în paragrafe. Titlurile cuprind fragmente care se continuă unele pe altele, după criteriul materiei, fără a se menţiona autorul şi lucrarea din care au fost extrase. La alcătuirea Institutelor şi-au dat concursul Tribonian, Teofil şi Doroteu.

   Novelele (Novelae) - După anul 534, când a fost publicată cea de-a doua ediţie a Codului, Justinian a mai dat un număr de constituţiuni, care au fost sistematizate într-o lucrare de sine stătătoare, numită Novelae. Lucrarea se intitulează „Novelae” nu pentru că ar introduce noi principii de drept, ci pentru că dispoziţiile sale sunt „noi” din punct de vedere cronologic, faţă de cele cuprinse în Cod. De altfel, Novelele nu au fost alcătuite de însuşi Justinian, ci de persoane particulare, după moartea împăratului. Aşa se explică faptul că în Novele sunt cuprinse şi constituţiunile abrogate, ceea ce a dus la unele repetări şi la unele contradicţii. Opera legislativă a lui Justinian, publicată pentru întâia oară în anul 1489, a fost denumită în secolul al XVI-lea Corpus iuris civilis (Culegere a dreptului civil), denumire folosită şi în zilele noastre.

   Legislaţia lui Justinian, contrar opiniilor exprimate de unii nespecialişti, dar pe care le regăsim din păcate şi în unele lucrări de specialitate, nu poate fi încadrată în categoria legislaţiei bizantine. Justinian a fost ultimul împărat vorbitor de limbă latină de pe malurile Bosforului. El a încercat să revitalizeze societatea romană în tiparele clasice, în speranţa naivă că, astfel, va reuşi să stopeze declinul civilizaţiei romane. Încercarea sa a eşuat, astfel încât, după Justinian, limba şi modul de viaţă latine au fost înlocuite cu limba şi spiritualitatea greacă, iar Imperiul Roman de Răsărit a devenit Imperiul Bizantin. Ca atare, legislaţia lui Justinian este dominată de tendinţa reîntoarcerii la tradiţia clasică, fizionomia sa fiind tipic romană, iar interferenţele comisarilor lui Justinian, necesare pentru adaptarea dreptului clasic roman la realităţile dreptului postclasic, au fost escamotate, creându-se aparenţa că nu s-a operat nici o modificare şi dându-se astfel curs caracterului imuabil al dreptului, socotit a fi de sorginte divină.

  Deşi Justinian a fost un om profund evlavios, preocupat până la detaliu de aspectele de ordin religios în conducerea şi administrarea statului roman, un apărător de marcă al religiei creştine, totuşi, pe planul dreptului, interferenţele creştine în legislaţia lui Justinian sunt nesemnificative. Aceasta, întrucât opera legislativă a lui Justinian are un caracter compilator, scopul urmărit de împărat fiind reînvierea dreptului clasic, adică a sistemului juridic roman ajuns la apogeu într-o epocă în care creştinismul la Roma se afla într-o fază incipientă, iar creştinii erau supuşi unor frecvente persecuţii de către împăraţii necreştini, în marea lor majoritate susţinători ai cultelor orientale păgâne.

  Făcând dovada unei vitalităţi excepţionale, dreptul roman şi-a pus amprenta asupra evoluţiei generale a ideilor şi instituţiilor juridice, fiind preluat şi adaptat la realităţile societăţii feudale, pentru ca, mai târziu, să constituie principalul izvor de inspiraţie în procesul elaborării codurilor moderne. Juriştii din Epoca Modernă au împrumutat din arsenalul dreptului roman numeroase construcţii şi categorii juridice, precum şi o serie de categorii şi principii generale pe care le-au pus la baza întregii reglementări. Explicaţia acestui fenomen de o vitalitate cu totul excepţională stă într-un complex de factori obiectivi şi subiectivi, în realităţile economice şi sociale specifice Romei antice şi, în primul rând, în faptul că dreptul roman este expresia juridică generală şi abstractă a relaţiilor dintr-o societate întemeiată pe proprietatea privată şi pe producţia de mărfuri. Instituţiile fundamentale ale dreptului privat roman s-au configurat în condiţiile dezvoltării fără precedent a economiei de schimb, ca instrumente menite să o apere şi să o consolideze.Totodată, pentru prima dată în istoria lumii, romanii au reuşit să creeze un sistem unitar de concepte prin intermediul cărora să traducă în limbaj juridic interesele fundamentale ale societăţii romane. Acest limbaj se remarcă printr-o excepţională precizie, prin aptitudinea de a conferi simetrie construcţiilor juridice, ca şi prin aceea că reprezintă instrumentul ideal al gândirii juridice. Multe din conceptele şi categoriile juridice actuale îşi au originea în dreptul roman, care a reuşit să le dea o asemenea elaborare, încât pot fi utilizate pe scară universală. Amintim, în acest sens, conceptul de obligaţie contractuală, obligaţie delictuală, transferul sau stingerea obligaţiilor, contractul, termenul, condiţia şi nenumărate altele. Romanii au reuşit asemenea performanţe în elaborarea unor contracte, încât au rămas aproape neschimbate, sub aspectul modului de formare, elementelor sau efectelor. Tot aşa, numeroase principii pe care romanii le-au formulat, în special în materia bunurilor şi obligaţiilor, au rămas valabile şi în prezent.

   Studiul dreptului roman, contrar unei opinii destul de acreditate, n-a încetat în epoca tulbure de la începutul Evului Mediu. În Italia, la Roma şi, mai târziu, la Ravena, apoi în Franţa, dreptul roman s-a predat şi a inspirat unele lucrări ştiinţifice. Din secolul al XI-lea datează Exceptiones legum romanarum ale lui Petrus, şi Brachylogus juris civilis. Tot pe la sfârşitul acestui veac, lecţiile unui profesor de drept de la Bologna, Irnerius, au avut un imens răsunet şi au atras în jurul maestrului un mare număr de discipoli. Irnerius a studiat în mod exegetic legislaţia lui Justinian şi a uzat de sistemul gloselor, explicaţii aşezate alături sau sub textul analizat; de aici a provenit numele şcolii înfiinţate de acesta: şcoala glosatorilor. Glosele şcolarilor şi continuatorilor săi, începând cu „cei patru doctori”, Martinus, Bulgarus, Iacobus şi Hugo, la care se adaugă scrierile lui Placentin, Azo, au fost în cea mai mare parte reproduse şi sistematizate de Accursius în Marea Glosă, înainte de jumătatea secolului al XIII-lea.

  Strălucirea pe care a redobândit-o dreptul roman prin şcoala din Bologna şi prestigiul pe care l-a exercitat au fost atât de puternice, încât autorităţile ecleziastice au intervenit, de teamă ca tinerii să nu părăsească teologia în favoarea dreptului. Papa Honoriu al III-lea interzisese încă din anul 1220 predarea dreptului la Paris şi în împrejurimi. Situaţia era acum diametral opusă celei din veacul al V-lea d.H., când Teodosie al II-lea constata cu melancolie că tineretul acordă o prea mare atenţie teologiei, în dauna ştiinţei dreptului. Autoritatea de care se bucura Marea Glosă a făcut în curând ca înseşi izvoarele dreptului, şi chiar opera lui Justinian, să nu se mai cerceteze. Dreptul, redus la o dialectică sterilă, a luat o îndrumare nouă. Sub pretextul de a dezvolta principiile romane, şi de fapt de a găsi soluţii practicii de toate zilele, adepţii unei noi şcoli, aceea a postglosatorilor sau a Bartoliştilor, au creat încet un drept comun chemat să ia locul nenumăratelor consuetudini şi legiuiri particulare ale provinciilor italiene, franceze, germane şi spaniole.

  Primul care a introdus raţionamentele scolastice pe teren juridic a fost Jacques de Revigny, urmat de italianul Cinus de Pistoia. Cel mai de seamă dintre aceşti jurişti a fost Bartolus (1314-1357), iar după acesta îl găsim pe Baldus, Paul din Castro, Iasone din Mazno. Şcoala postglosatorilor nu a fost o şcoală de romanişti propriu-zisă, ci de făuritori ai unui drept nou sub etichetă romană, un drept roman falsificat, denumit usus modernus pandectarum.

  Este necesar ca dreptul roman să fie contemplat la lumina religiei, literaturii şi istoriei. Textele nu sunt decât expresia momentană în care s-a închegat norma juridică. Dreptul roman caută, prin urmare, să fie considerat ca fiind compus din materiale foarte deosebite, impunând juristului să discearnă natura, vârsta şi însemnătatea lor. În sfârşit, în secolul al XIX-lea, dreptul roman, mulţumită dezvoltării pe care au luat-o ramuri lăturalnice, ca filologia şi istoria, precum şi descoperirii unor documente de o importanţă covârşitoare, cum a fost aceea a Institutelor lui Gaius, în 1816, a luat un mare avânt. Friedrich Karl von Savigny (1779-1861) a fost susţinătorul cel mai aprig al şcolii istorice, care a contribuit atât de mult la orientarea pe care o are dreptul roman actualmente. Ideile sale, curente astăzi, dar aproape revoluţionare când le opunea părerilor autorizate ale lui Thibaut şi Gans, se reduc la aceea că dreptul nu este o născocire artificială, un produs al capriciului legiuitorului, ci o creaţie a societăţii de la care emană, un rezultat, totodată, al tradiţiei şi al cerinţelor sociale ale unei anumite epoci, un fenomen fatal în evoluţia unui popor, în care se recuperează dezvoltarea, înflorirea şi decadenţa acestuia.