CARTEA BIBLICĂ „APOCALIPSA” - CHEMAREA LA TRANSCENDENȚĂ! - PARTEA A PAISPREZECEA.

CARTEA BIBLICĂ „APOCALIPSA” - CHEMAREA LA TRANSCENDENȚĂ! - PARTEA A PAISPREZECEA.

Apocalipsa 22 - Integrare în eternitate:

  În această discuție pe țărmul eternității am ajuns împreună să dăm un răspuns la cea de a treia întrebare pe care o pun cei ce studiază Apocalipsa:

1.      Cum de ni s-a spus ceea ce ni s-a spus?

2.      Cât putem înțelege din ceea ce ni s-a spus?

3.      Ce este dincolo de ceea ce ni s-a spus?

  După ce am enumerat cele șapte lucruri noi din lumea viitoare, rămâne să dăm un răspuns la întrebarea: Asta este tot? Ce este dincolo de ceea ce ni s-a spus? Ni s-a spus că toți păcătoșii din toate veacurile, demonii și oamenii, inclusiv Satana, falsul profet, Antihristul și toți ceilalți sau fost aruncați în iazul etern cu foc și pucioasă. Ei au fost alungați de la fața lui Dumnezeu și din prezența sfinților și a ființelor neprihănite. Au ajuns într-un loc de totală izolare și de veșnică suferință. În plus, tot Universul pe care-l cunoaștem astăzi, cu miliardele de galaxii și planete a fost desfințat. Totul a fost redus la energia pură a focului. Dumnezeu a făcut din această energie un alt Univers care n-a cunoscut întinarea păcatului. Se crează o lume nouă de oameni noi! Pentru această afirmație, ne bazăm pe două versete din Noul testament: „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Corinteni 5:17). „Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: Iată, Eu fac toate lucrurile noi. Şi a adăugat: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate” (Apocalipsa 21:5). Această creație nouă este conectată direct cu lumea prezenței divine. Între ea și restul creației este unitatea recâștigată prin Hristos: „ … căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuşi, ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri şi cele de pe pământ” (Efeseni 1:9-10). Ni s-a mai spus și că cei șapte dușmani ai lui Dumnezeu au fost nimiciți cu desăvârșire. Știm că după toate aceste lucrări săvârșite de Iisus Hristos, însuși Fiul I se va supune Tatălui, în ordinea eternă a lucrurilor: „Dumnezeu, în adevăr, a pus totul sub picioarele Lui. Dar când zice că totul I-a fost supus, se înţelege că afară de Cel ce I-a supus totul. Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi” (1 Corinteni 15:27-28). Aceasta este limita orizontului profetic la care avem acces prin ceea ce ni s-a revelat în Biblie. Dar, oare, numai atâta este? Ce este dincolo de ceea ce ni s-a pus? Apocalipsa cuprinde doar o parte din ceea ce ni s-ar fi putut spune. Ea „selectează” evenimente și elemente pentru ca să aflăm doar ceea ce ne este de folos deocamdată pentru a ne entuziasma de viitor și pentru a ne motiva la o viață trăită în sfințenia care ne așteaptă. Sunt multe alte lucruri, stări și evenimente pe care suntem lăsați să le percepem doar aluziv sau, și mai subtil, remarcându-le absența. Ele se aseamănă cu bucățile unui mozaic sublim. Iată câteva dintre ele:

1. Doar în parte despre celelalte făpturi cerești: Interesant! Apocalipsa 21 și 22 nu ne spun nimic despre „alte făpturi” pomenite anterior în cărțile Noului Testament. Nu-i întâlnim în text pe îngeri, pe serafimi și pe heruvimi și nu ni se spune nimic despre interacțiunea oamenilor din noua creație cu ei. Nu-l găsim pe arhanghelul Gabriel care a anunțat nașterea Domnului, nici pe arhanghelul Mihail care s-a luptat cu diavolul pentru trupul lui Moise (Iuda 9), nu-i întâlnim pe fiii lui Dumnezeu din cartea Iov, nici pe cei din „sfatul  (consiliul) străjerilor” din 1 Regi 22:19-22 sau din cartea Daniel 4:17. Nu ni se spune nimic despre miile de îngerii mijlocitori „care vestesc omului calea pe care trebuie s-o urmeze” (Iov 33:23) și nici de „adunarea în sărbătoare a îngerilor” (Evrei 12:22) sau despre cele trei grupe de șapte îngeri care au declanșat pedepsele mâniei divine asupra Pământului! Nu-i întâlnim nici măcar pe cei patru heruvimi teribili care stau în jurul tronului din slava cerească! Se pare că ni se descrie „numai” partea noastră dintr-o realitate cu mult mai multe Universuri. Am putea spune că Împărăția lui Dumnezeu există în multe alte lumi, adică există un Multivers de Universuri! Prin natura Sa, Dumnezeu este omniprezent, făptura Lui fiind și imanentă (locuind în creație) și transcendentă (existând în afara ei și independent de ea). Orice încercare de a-L localiza pe Dumnezeu nu-L cinstește, ci-L dezonorează. Când ni se va spune în acest capitol că „Dumnezeu va fi cu oamenii” și că „ei vor umbla în lumina Lui” nu trebuie să ne închipuim că Dumnezeu este un fel de extraterestru superior care se va mărgini în final să stea cu oamenii. Dacă ne închipuim că El va fi aici și nicăieri în altă parte, ne închipuim greșit. Acesta este un antropomorfism obraznic și  antropocentric! „Iată că cerurile cerurilor nu-L pot încape”, ne spune Solomon, convins că templul zidit la Ierusalim nu-L va coborî pe Dumnezeu la nivelul nostru. Faptul că Dumnezeu își va face simțită plenar prezența Lui în Noul Ierusalim nu-I desfințează omniprezența Sa, ci înseamnă că El alege să se facă accesibil și nouă. Asta nu înseamnă că nu mai există heruvimi cu patru fețe, roțile slavei și tot ceea ce am întâlnit deja în sala tronului pe marea de sticlă asemeni cristalului.

2. Doar în parte despre Cerurile lui Dumnezeu: Ca să ne dăm seama desptre această pluralitate a eternității este suficient să vă întreb: „De unde s-a coborât cetatea sfântă, Noul Ierusalim?” Veți alerga la text și vom citi împreună: „Şi eu am văzut coborându-se, din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor” (Apocalipsa 21:2-3). Noul Ierusalim a „coborât” în Cerul cel Nou „din cer de la Dumnezeu”, adică din altă parte. Mai există și mereu va mai exista un „în altă parte”!  Iar faptul că Dumnezeu va veni să locuiască împreună cu oamenii nu desfințează în niciun fel faptul că El va putea fi concomitent în altă parte, în Cerul de unde s-a pogorât Noul Ierusalim! Dumnezeu va putea să fie și aici și acolo, și în Cerul nostru și în Cerul Lui și dincolo de toate Cerurile, pentru că este Omniprezent! El există pretutindeni în același timp! Omenirea cea nouă va exista în ecosistemul unui Cer Nou și a unui Pământ Nou, dar asta nu înseamnă că nu există ceea ce Biblia numește „cerurile cerurilor”, creația multiplă a lui Dumnezeu, fiecare populată cu alte feluri de făpturi. „Iată, ale Domnului, Dumnezeului tău, sunt cerurile şi cerurile cerurilor, pământul şi tot ce cuprinde el” (Deuteronom 10:14). „Dar ce! Va locui oare cu adevărat Dumnezeu pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă, cu cât mai puţin casa aceasta pe care Ţi-am zidit-o eu!” (1 Împăraţilor 8:27). „Dar cine poate să-I zidească o casă, când cerurile şi cerurile cerurilor nu-L pot cuprinde? Şi cine sunt eu, ca să-I zidesc o casă, decât doar ca să ard tămâie înaintea Lui?” (2 Cronici 2:6). „Dar ce, să locuiască Dumnezeu cu adevărat împreună cu omul pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu Te pot cuprinde, cu cât mai puţin această casă pe care am zidit-o eu!“ (2 Cronici 6:18). „Tu, Doamne, numai Tu ai făcut cerurile, cerurile cerurilor şi toată oştirea lor şi pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri şi oştirea cerurilor se închină înaintea Ta” (Neemia 9:6). „Toată oştirea cerurilor piere, cerurile sunt făcute sul ca o carte şi toată oştirea lor cade, cum cade frunza de viţă, cum cade frunza de smochin”  (Isaia 34:4). Tot ceea ce ne-a fost sugerat în Epistola către Evrei există! Lucrurile din sistemul de închinare de la templu au fost numai „umbra” unor realități care există în hiperdimensiunile celui de al Treilea Cer: „Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului Preasfânt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul.  … Ei fac o slujbă, care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti, după poruncile primite de Moise de la Dumnezeu, când avea să facă cortul: Ia seama, i s-a zis, să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe munte”. (Evrei 8:1-2,5). „Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta, şi a intrat, o dată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică” (Evrei 9:11-12). Realitățile acelea cerești n-au încetat să existe atunci când au dispărut cerurile vechi și Pământul. Ele n-aveau de ce să fie distruse! Ne-am întâlnit cu ele ori de câte ori Apocalipsa ne-a ridicat de pe Pământ în Hiperspațiul Ceresc. „Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră” (Apocalipsa 6:9). „Îngerul al şaselea a sunat din trâmbiţă. Şi am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur care este înaintea lui Dumnezeu …” (Apocalipsa 9:13). „ Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea:S-a isprăvit!”  (Apocalipsa 16:17).

3. Doar în parte despre Duhul Sfânt: Un alt „mare absent” al ultimelor capitole este … Duhul Sfânt! Caracteristic dar curios în aceeași măsură, cea de a treia persoană a Sfintei Treimi  apare doar aluziv și activ doar în susținerea lucrărilor făcute de Tatăl și de Fiul. Eu cred că El este râul de apă vie izvorât din tronul Tatălui și al Mielului, râul care alimentează noul pom al vieții ale cărui frunze vindecă Neamurile. Nu ni se spune însă foarte clar lucrul acesta. Cea de a treia persoană a Sfintei Trimități își păstrează caracterul și în eternitate. El mai apare doar încă o dată în textul Apocalipsei, când dinăuntrul Bisericii și împreună cu ea, strigă și cheamă: „Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude să zică: „Vino!” Şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!” (Apocalipsa 22:17).

4. Doar în parte despre integrarea în Împărăția plenară a lui Dumnezeu:  Foarte puțini cititori dau importanță diferitelor „împărății” despre care vorbește Biblia. Pentru majoritatea, ele sunt tot una și este suficient că ele identifică ceva ce nu este din lumea noastră. Un cititor cu discernământ va observa însă că avem de a face cu sfere de existență distincte. Trebuie să încercăm să înțelegem care este și va fi relația dintre diferitele „împărății” pomenite în Biblie. Partea finală a Apocalipsei anunță că „ni se dă acces” la prezența divină, că vom deveni asemenea Lui în natură, nu că El va deveni dintr-o dată ca unul din noi! Dumnezeul cel viu nu este ca „vrăjitorul din Oz”, un omuleț ascuns deocamdată după o perdea, pe care-l vom descoperi în final drept unul ca noi, cu probleme și năzuințe neîmplinite. Nu! Departe de noi o asemenea blasfemie! Dumnezeu care ne dă „mai mult decât putem noi cere sau gândi” va rămâne pururi „mai mult decât ce putem noi crede sau gândi”. Iată ce știm parțial despre Împărăția Lui cea veșnică - Noul Testament ne vorbește despre:

1. Împărăția în forma ei tainică: „Fariseii au întrebat pe Iisus când va veni Împărăţia lui Dumnezeu. Drept răspuns, El le-a zis: Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: Uite-o aici sau Uite-o acolo! Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 18:20-21). Acest text interzice identificarea împărăției cu orice formă sau denominație a bisericii din vreamea de acum. Nici catolicismul, nici ortodoxia n-ar trebui să aibe pretențiile unei existențe parohiale cu autoritate asupra unor teritorii sau asupra unor națiuni. Astăzi, Împărăția lui Dumnezeu se află doar în inimile oamenilor!

2. Împărăția Fiului, atât în forma ei milenară, cât și în forma ei perfectă, amândouă vizibile, nu tainice: „Şi din scaunul de domnie a ieşit un glas care zicea: Lăudaţi pe Dumnezeul nostru, toţi robii Lui, voi care vă temeţi de El, mici şi mari! Şi am auzit ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească. Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm slavă!” (Apocalipsa 19:5-7). Aceste împărății sunt intergate în ceea ce Biblia numește generic Împărăția Cerurilor, termen folosit o singură dată în Vechiul Testament (Daniel 11:4) și de 30 de ori în Noul Testament, interesant, numai în Evanghelia scrisă de Matei prioritar pentru poporul evreu: „Dar vă spun că vor veni mulţi de la Răsărit şi de la Apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor” (Matei 8:11).

3. Împărăția lui Dumnezeu este cea mai cuprinzătoare formă a domniei lui Dumnezeu, pe care „cerurile cerurilor nu-l pot cuprinde”: „Iată, ale Domnului, Dumnezeului tău, sunt cerurile şi cerurile cerurilor, pământul şi tot ce cuprinde el” (Deuteronom 10:14). „Dar ce! Va locui oare cu adevărat Dumnezeu pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă, cu cât mai puţin casa aceasta pe care Ţi-am zidit-o eu!” (1 Împăraţilor 8:27). „Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi” (1 Corinteni 15:28). Ca să respectăm terminologia Scripturii, împărăția lumii acesteia va trece în mâna Dumnezeului nostru, apoi Împărăția terestră a lui Hristos va fi integrată în Împărăția Cerurilor, iar după aceea, această Împărăție a Cerurilor va fi și ea integrată la rândul ei în Împărăția lui Dumnezeu, „pentru ca El să fie totul în toți”:  „Dumnezeu, în adevăr, a pus totul sub picioarele Lui. Dar când zice că totul I-a fost supus, se înţelege că afară de Cel ce I-a supus totul. Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi” (1 Corinteni 15:27-28).

4. Împărăția lui Dumnezeu va fi noul nostru loc de activitate! Apocalipsa ne spune că în Împărăția lui Dumnezeu vom face două lucruri: „vom împărăți în vecii vecilor” (Apocalipsa 22:5) și că vom fi „robii Lui care îi vom sluji” (Apocalipsa 22:3). Cele două nu se exclud una pe cealaltă. Vom exercita o autoritate delegată, așa cum au avut și ucenicii: „Noi dar, suntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2 Corinteni 5:20). Dacă Împărăția lui Dumnezeu s-ar reduce doar la Pământul cel Nou și la Noul Ierusalim nu ne-am putea împlini o astfel de misiune. Dacă toți vom împărății, atunci cine ne vor fi supuși? Asupra cui ne vom exercita autoritatea? „Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” (Apocalipsa 3:21). Nu se poate vorbi despre domnie fără existența unor lucruri peste care să se exercite această domnie. Ne așteaptă contactul și interacțiunea cu miliardele de ființa ale Multiversului Împărăției lui Dumnezeu. Eternitatea va fi lumea lumilor lui Dumnezeu, iar câmpul nostru de misiune va fi pretitindeni unde ne va trimite Dumnezeu să-L reprezentăm și să-I facem cunoscută voia! Aceasta a fost tema anticipată încă din primul capitol al Apocalipsei: „Ale Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: ale Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin.” (Apocalipsa 1:5-6).

5. Împărăția lui Dumnezeu este o împărăție fără de sfârțit! Logica experienței noastre actuale cere ca totul și toate să aibă o țintă, o finalitate. Nu ne împăcăm prea bine cu conceptul de eternitate. Înțeleptul Solomon a spus-o cel mai bine: „Orice lucru El îl face frumos la vremea lui. A pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu” (Eclesiastul 3:11). Când vom urca la palierul superior al hiperdimensiunilor, timpul își va pierde din importanța actuală. Vom dobândi o „logică nouă” corespunzătoare cu condițiile noi în care vor exista. Biblia ne descrie în finalul Apocalipsei cum timpul terestru se scurge prin timpul profetic asemena unui fluviu în oceanul eternității. Nimeni nu trebuie să perceapă cele scrise în ultimele capitole ale Apocalipsei drept un final al istoriei. Nu există „sfârșitul lumii”! Istoria trece printr-un prag existențial la altul, urcând la un nou palier superior. Ne reintegrăm în eternitate! Am trecut prin „acest veac” al istoriei și am citit profeția despre „veacul viitor” al împărăției terestre. Cu capitollele 20-22 privim crepusculul veacurilor viitoare. „Și vor împărăți în vecii vecilor” (Apocalipsa 22:5). Expresia aceasta de pluralitate, „vecii vecilor”, identifică aventurile viitoare care ne așteaptă. Un „veac” sau „eon” este o perioadă foarte mare de timp: „El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Iisus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Iisus” (Efeseni 2:6-7). Dumnezeu are încă mari surprize pentru noi. Eternitatea este încă în copilăria ei!

Reflecții suplimentare: 1.  Apocalipsa 22:4-6 - Vom vedea fața Lui și vom reflecta lumina Lui (22.4):

  Să citim aceste cuvinte pline de slavă: „ei vor vedea fața Lui”. Fața Lui este în legătură cu gloria adusă de revelația Sa Însăși. Când legea a fost dată și călcată, Moise a găsit har înaintea lui Dumnezeu și în felul acesta încurajat, a spus: „Arată-mi, Te rog, gloria Ta” (Exod 33.18). Răspunsul a fost: „Tu nu-Mi poți vedea fața, pentru că omul nu poate să Mă vadă și să trăiască.” Sub har contrastul este mare. Noi putem spune: „Dumnezeu a strălucit în inimile noastre, ca să facem să strălucească lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu pe fața lui Iisus Hristos” (2 Corinteni 4.6). Dar ceea ce avem aici depășește cu mult acestea. Aduși în favoarea Lui, vom fi în lumina deplină a cunoașterii lui Dumnezeu, revelată în mod perfect în Hristos. Se va împlini cererea Domnului nostru: „Să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă gloria Mea” (Ioan 17.24). Vom vedea fața lui Dumnezeu pentru totdeauna, privindu-L pe El.
În legătură cu aceasta vin următoarele cuvinte: „Nunmele Lui va fi pe frunțile lor.” În capitolul 13 am văzut că toți cei ce urmau Fiarei trebuiau să aibă semnul sau numele pe frunțile lor, declarând astfel supunerea față de ea și faptul că o reprezentau. Aceștia vor ajunge, după cum am văzut, sub mânia lui Dumnezeu. Noi vom purta numele lui Dumnezeu și al Mielului, în locul cel mai proeminent, declarând supunerea față de El și reflectând asemănarea Sa ca reprezentanți ai Săi. Ar fi dificil să concepi vreun lucru mai binecuvântat decât acesta - să locuiești în lumina Lui și să reflectezi asemănarea Lui pentru totdeauna. Este de notat faptul izbitor al repetării de trei ori a cuvântului „Lui”, nu al „Lor”. Dumnezeu și Mielul sunt amândoi prezentați cu un pronume singular. Ei sunt deosebiți în mod clar, dar Ei sunt una. Este o altă indicație a Dumnezeirii lui Hristos.

Niciodată noapte (22.5):

 Fiind aduși astfel în strălucirea luminii vii, toată întunecimea morții s-a dus pentru totdeauna și nu mai este nevoie de vreo lampă neînsemnată a omului. Capitolul nostru începe cu viața și continuă cu lumina. Dragostea nu este menționată, este numai dedusă, deoarce cetatea este mireasa, soția Mielului, și aceasta, fără îndoială, pentru că este vorba de cetate, care face cunoscut nu dragostea, ci este centrul administrării divine.

A domni în vecii vecilor (22.5):

  Cuvintele de la sfârșitul descrierii sunt: „ei vor domni în vecii vecilor.” După cum am învățat la începutul cărții, sfinții sunt făcuți o împărăție de preoți pentru Dumnezeu; adică ei sunt preoți și regi. Mai departe, după cum apostolul Pavel a spus corintenilor, „sfinții vor judeca lumea”. Și iarăși, „noi vom judeca pe îngeri”. Acesta este gândul lui Dumnezeu, hotărât de mult timp. Acum îl aflăm că este adus la îndeplinire.
Aici sunt lucruri care se ridică mai presus de puterile noastre slabe de înțelegere în prezent. Totuși ele sunt, binecuvântat fie Dumnezeu, în mod profund reale, stabilite la timpul lor, pentru a fi stabilite pentru totdeauna. În versetul 5 am citit ultimul cuvânt al revelației profetice și în el am fost conduși spre o condiție de binecuvântare mult mai presus de cele mai înalte gânduri ale noastre. În Geneza 3 l-am văzut pe om depărtându-se de lumina lui Dumnezeu - atât cât i-a fost dăruită - s-a afundat în noapte spirituală și a devenit un sclav al păcatului. Aici îi vedem pe oamenii răscumpărați care au primit „plinătatea harului și darul liber al dreptății” arătat în lumina veșnică și ei vor domni în viață, prin Acel unul singur, Iisus Hristos, așa cum a scris apostolul Pavel în Romani 5.17.

Afirmarea adevărului revelat (22.6):

  De aceea nu suntem surprinși că versetul 6 ne dă o afirmare solemnă a adevărului despre viitorul minunat dezvăluit. Apostolii au făcut cunoscut puterea și venirea Domnului, iar Petru ne asigură că ei n-au urmărit niște basme meșteșugit alcătuite (vezi 2 Petru 1.16). Aici contemplăm slăvi care se întind în eternitate și care ar fi dincolo de credință, dacă nu ne-ar fi fost garantate ca „vrednice de crezare și adevărate”.

2. Apocalipsa 22:7-9: Iată, Eu vin curând (22.7):

 Totodată ele sunt lucruri „care trebuie să aibă loc în curând”. Afirmația aceasta intenționează desigur să ne comunice că noi trebuie să socotim timpul potrivit estimării divine și nu a noastră. Cuvântul tradus „curând” este aproape același întâlnit și în versetul 7, unde avem cea dintâi dintre cele trei anunțuri: „Eu vin curând”, care se întâlnesc în versetele de încheiere a acestei cărți. Ce înseamnă pentru noi multe secole nu sunt decât câteva minute pe ceasul mare al lui Dumnezeu. Înclinăm să gândim totuși că acest cuvânt înseamnă că, atunci când are loc o lucrare divină, ea este marcată de iuțeală, repreziciune, așa cum se spune în Romani 9.28: „Domnul va îndeplini pe deplin și repede pe pământ cuvântul Său.” Când va veni Domnul Iisus, nu vor fi manifestări încete și de lungă durată, ci va fi ca fulgerul, o clipă. În timp ce așteptăm venirea Lui, binecuvântarea noastră stă în ținerea spuselor profeției pe care o cercetăm. Vom „păzi” cuvintele ei dacă le păstrăm în gândurile noastre în așa fel încât ele ne vor guverna viața. Am auzit despre studiul profeției ca fiind doar un lucru intelectual. Desigur, s-ar putea să fie numai atât, dar intenția lui nu este numai atât. Dacă păzim spusele profeției, vom fi îmbogățiți cu înțelegerea scopului pe care îl are Dumnezeu, cu planurile pe care le are înaintea Sa și căile pe care se va ajunge la împlinirea lor. Vom fi de asemenea binecuvântați de siguranța biruinței depline care va încununa toate judecățile și căile Sale.

A te închina numai lui Dumnezeu (22.8-9):

  Efectul tuturor acestora asupra lui Ioan a fost foarte mare, așa cum în adevăr trebuie să fie asupra noastră care le citim. Impulsul de a te închina era drept, fără îndoială, deși a cădea la picioarele îngerului era un lucru greșit. Faptul acesta a fost respins îndată de înger, pentru că el avea mai degrabă locul unui rob, și în privința aceasta era egal cu Ioan și cu profeții, sau chiar cu toți cei care își iau locul de ascultare față de cuvântul lui Dumnezeu. Numai lui Dumnezeu trebuie să ne închinăm. Niciun înger nu va accepta ca cineva să i se închine lui, deși dorința cea mai aprinsă a lui Satan, marele înger căzut, aceasta era, așa cum ni se arată în Matei 4.9.

3. Apocalipsa 22.16: Iisus, steaua strălucitoare de dimineață:

  În timp ce Apocalipsa se apropie de sfârșit, Iisus ni Se prezintă nu numai în felul în care să ne întoarcem înapoi la prezicerile Vechiului Testament a răsăritului Soarelui dreptății, ci în al doilea rând, în legătură mai distinct cu nădejdile Noului Testament. El fusese prezis venind ca o „stea a lui Iacov” (Numeri 24.17) fără vreo referință la dimineață. Ca Steaua strălucitoare a dimineții, Iisus ni Se prezintă ca Acela care vine mai înainte de răsăritul zilei și ca o garanție a ei. Acum Israel nu-L cunoaște în felul acesta, pentru că a fost respins și tratat ca înșelător. Biserica, și numai Biserica Îl cunoaște în caracterul acesta și are dreptul să-și mențină aceste speranțe cerești, centrate în El, care se vor realiza mai înainte de a se arăta ziua glorioasă pentru Israel și pentru Pământ. În felul acesta, în versetul 16 Domnul Iisus ni Se adresează personal ca Acela în care sunt centrate toate speranțele și pentru Cer și pentru Pământ, și El Se dezbracă de Sine Însuși, pentru a vorbi astfel, de toate titlurile și onorurile Sale, pentru ca mai simplu și efectiv să Se prezinte pe Sine Însuși. În felul acesta Se adresează mai direct inimilor celor ai Săi. Ca urmare este un răspuns imediat.

Iisus, Rădăcina și Vlăstarul lui David: 

  Versetul 16 are în el un element de contrast dacă îl comparăm cu cel dintâi verset al cărții. Descoperirile profetice date de Dumnezeu lui Iisus Hristos și transmise nouă de îngerul Său prin Ioan, acum sunt complete. Îngerul prin care au fost comunicate a dispărut. Iisus Însuși rămâne și în versetul acesta și în cele următoare se aude numai glasul Lui. În primul rând El aprobă tot ceea ce a fost transmis prin slujirea îngerului și ceea ce a fost trimis de El. Nu trebuie să gândim că mărturia profetică a fost ceva mai jos decât divină, deși a ajuns la noi în felul acesta. Mărturia a fost dată în cele șapte biserici din Asia, cum se precizează în capitolul 1.4, dar prin ele este intenționată iluminarea întregii Biserici universale până ce va veni El. După ce a aprobat întreaga carte, Domnul Iisus, folosind numai numele Său personal, ni Se prezintă în două feluri. Întâi, ca Rădăcina și Vlăstarul lui David, care ne dă demnitatea Sa în omenire pentru împărăție și pentru stăpânirea întregului Pământ. Dacă citim Psalmul 78.65-72 - T.M. și apoi 2 Samuel 23.1-5, observăm că, aceste pasaje arată cum printr-o intervenție specială a puterii divine David a fost ridicat în poziția împărătească, și cum el a fost o imagine imperfectă a Unuia infinit mai mare care avea să coboare din el în ce privește trupul. De aceea în Isaia 11.1 se vorbește de Hristos ca de o Ramură care iese din tulpina lui Isai și un Vlăstar din rădăcinile căruia vor fi roade. Aici El ni Se prezintă clar ca vlăstar al lui David. Dar în același capitol din Isaia, în versetul 10, El este prezentat ca „Vlăstarul lui Isai” care va fi „în ziua aceea” și corespunde cu ce avem în capitolul nostru. El este „tulpină” și „rădăcină” în Isaia; este „Vlăstar” și „rădăcină” în Apocalipsa. În cele dintâi cuvinte este proeminent gândul omenirii Lui; în cuvintele din urmă, Dumnezeirea Lui. Și apoi - revenind la 2 Samuel 23 - când în cele din urmă El stăpânește peste oameni în dreptate și în temere de Dumnezeu, El va fi „ca lumina dimineții, ca răsăritul soarelui în dimineața fără nori”. În imaginea aceasta izbitoare și poetică se arată începutul zilei strălucitoare a Mileniului Pământului, când El va veni.

4. Apocalipsa 22.17: Invitația de a veni și cei ce n-au venit:

  A doua propoziție se referă la cei care au auzit acest strigăt dar până acum încă nu i s-au alăturat lui. Este vreunul dintre cititori în situația aceasta? Atunci ești invitat să fii împreună cu Duhul și Mireasa și să-ți adaugi acest „Vino” la al lor. Cu cât înțelegem mai mult partea noastră în Adunare și locul pe care Adunarea îl are ca mireasă a lui Hristos, cu atât mai mult vom dori venirea Mirelui. Propozițiile a treia și a patra cuprinse în versetul 17 ne dau siguranța fericită că până ce va veni El, apa vie pe care o dăruiește Evanghelia este la dispoziția fiecărui suflet însetat. Dacă Domnul nostru vorbește, așa cum face aici, noi care suntem niște simpli robi ai Săi ne putem adresa cu îndrăzneală oamenilor cu aceleași cuvinte, plini de încredere. Este o bucurie să știm că întocmai cum ne putem îndrepta spre El care este Steaua strălucitoare de dimineață și-I spunem: „Vino!” tot așa ne putem îndrepta spre oameni în general și către cei însetați în special și să-i îndemnăm să vină să ia apa vieții, fără plată. Până ce această perioadă a harului va fi înlocuită cu o perioadă a judecății, invitația Evangheliei trebuie să fie făcută cunoscut. Ea este pentru „oricine vrea” și putem fi siguri că în final se vor găsi unii care prin lucrarea Duhului lui Dumnezeu vor voi să ia.

Duhul și Mireasa spun: Vino!

  Putem afla încurajare în faptul că la sfârșitul acestei cărți, și de fapt al Noului Testament ca întreg, Duhul Se arată că încă a rămas, și Mireasa ca încă existând ca o entitate pe Pământ. Decăderea care s-a arătat atât de trist în Biserica de nume, după cum este indicat profetic în capitolele 2 și 3, n-a oprit lucrarea Unuia și n-a distrus pe celălalt. Duhul locuiește în Biserică, în Mireasă, și de aceea într-un glas se aude răspunsul: „Vino!” acesta este faptul; dar avem să ne cercetăm pe noi înșine dacă suntem în totul în armonie cu acest strigăt. Ne temem că prea mulți creștini urmăresc încă îmbunătățirea lucrurilor de pe Pământ sau cât de cât evenimente pentru o condiție ideală a lucrurilor care să fie produse prin predicarea Evangheliei, punând mare accent pe implicațiile lor sociale, și de aceea cu greu s-ar alătura acestui strigăt.

5. Apocalipsa 22.18-19: Cine adaugă sau scoate ceva din Cuvântul lui Dumnezeu: 

  Este un fapt deosebit de solemn în versetele 18 și 19. A falsifica o parte din Cuvântul lui Dumnezeu este un lucru de care se presupune că nu se va face vinovat un credincios adevărat. Să notăm că păcatul acesta poate fi făcut adăugând unele cuvinte sau scoțând din ele. În zilele de altădată primul păcat a fost cel al fariseilor, al doilea cel al saducheilor. Unii adăugau tradiția lor, care avea ca efect desființarea adevăratului Cuvânt al lui Dumnezeu. Ceilalți adoptau vederi raționaliste și refuzau să creadă în înviere, sau în îngeri, sau în duh și în felul acesta înlăturau mult din Cuvântul divin. Deși numele acestora sunt învechite, spiritul lor este viu și astăzi, iar avertizarea aceasta este foarte necesară. Amenințarea din ultima parte a versetului 19 este foarte gravă: scoaterea părții lui de la pomul vieții. Trebuie să notăm că schimbarea „cuvintelor” este interzisă. Avem un anunț final chiar aici la sfârșit, că toate cuvintele Scrierilor divine sunt inspirate. Inspirația cuvânt cu cuvânt este susținută chiar la sfârșit. Dacă nu am avea o inspirație cuvânt cu cuvânt, n-am avea deloc inspirație. Este ușor de înțeles acest lucru, dacă ne îndreptăm gândurile la aranjamentele din lume. Legile țării nu sunt desigur inspirate, dar ele sunt autoritate și au fost decretate de Parlament în formă scrisă, frază cu frază, cuvânt cu cuvânt. În Curtea de Apel se face frecvent caz de însăși cuvintele legii, știind că ele sunt valabile și nu pot fi desconsiderate sau alterate. Dacă un avocat dă la o parte cuvintele legii într-o acțiune legală și pretinde să interpreteze ceea ce se numește „spiritul legii” separat de cuvintele ei, va fi repede dovedit că este greșit și numai cuvintele ar avea autoritate și ar guverna acel caz. Să ținem seama de cuvintele acestei profeții și de fiecare altă parte a Scrierilor divine.

6. Apocalipsa 22.20: Ultimele cuvinte ale Domnului Iisus: „Eu vin curând”: 

  În versetul 20 avem ceea ce putem privi ca ultimele cuvinte ale binecuvântatului nostru Domn în Sfintele Scripturi - ultimul Său cuvânt inspirat către Biserica Sa. El tocmai mărturisise despre integritatea și autoritatea cuvântului Său sfânt, însă spunând „dacă adaugă cineva la acestea” (versetul 18), gândim că El Se referea la tot conținutul acestei cărți minunate, în adevăr la tot ce avem în Scripturi. Iar ultimul cuvânt al mărturiei Sale este: „Da, Eu vin curând.” În felul acesta pentru a treia oară în acest capitol de încheiere El anunță venirea Sa. Dat fiind acest lucru, cât de extraordinar este faptul că însuși gândul venirii Sale s-a dus din gândirea Bisericii timp de veacuri, și chiar a fost tăgăduit sau explicat greșit. Fără îndoială explicația stă în faptul că Biserica a alunecat în lume și și-a îndreptat gândurile spre Pământ, așa cum i s-a spus în scrisorile către Pergam și Tiatira în capitolul 2. Înșelată de ispitele pământești, venirea lui Hristos ceresc și-a pierdut atracția. Să privim la El, pentru ca nu cumva același proces să aibă loc în inimile și în viețile noastre. Dacă știm care este în adevăr partea și perspectiva noastră, vom afla că venirea Sa este atractivă mai mult decât pot spune cuvintele, iar răspunsul nostru va fi desigur, așa cum este indicat aici: „Amin! Vino, Doamne Iisuse!” Nu putem dori amânare și adăugăm cu entuziasm: „Așa să fie!” Vino repede, așa cum ai spus, Doamne Iisuse! Dumnezeu să ne întărească la fiecare credința și încrederea în baza cărora acesta să fie adevăratul răspuns al tuturor inimilor noastre.