CARTEA BIBLICĂ „APOCALIPSA” -
COMENTARIU APROFUNDAT PE CAPITOLE!
Capitolul
20:
Apoi este descris un alt fapt de o importanţă
imensă: Satan este legat. Nu-i mai este îngăduit să se plimbe şi să dea târcoale
încoace şi încolo prin lume, înlănţuind-o în vicleniile lui şi târând-o la
nimicire. „Apoi am văzut un înger coborându-se din cer, având cheia Adîncului
şi un lanţ mare în mână. El a pus mâna pe balaur, şarpele cel vechi, care este
Diavolul şi Satan, şi l-a legat pentru o mie de ani.” Aceasta nu este încă
judecata sa finală. „L-a aruncat în Adânc, l-a închis şi a pecetluit intrarea
deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o mie de
ani. După aceea trebuie să fie dezlegat pentru puţin timp.” Apoi ochii noştri
sunt întorşi de la aceste scene îngrozitoare şi duşi spre o altă scenă,
potrivită să mângâie şi să bucure inima. „Şi am văzut nişte scaune de domnie;
şi celor ce au stat pe ele, li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce
li se tăiase capul din cauza mărturiei lui Iisus şi din cauza Cuvântului lui
Dumnezeu, şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei și icoanei ei și nu primiseră
semnul pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de
ani.” Nu presupunem că ar fi necesar să demonstrăm pe larg că nu trebuie să
luăm acest verset ca reprezentând numai creştinismul şi urmările sale. Majoritatea
acelora care citesc aceste pagini, dacă nu toţi, înţeleg că este vorba de o
înviere adevărată. Acesta nu este un limbaj figurat, ca atunci când este spus
despre fiul risipitor: „Acest frate al tău era mort şi a înviat… ” sau când se
vorbeşte despre restaurarea Israelului, care este comparată cu o înviere dintre
cei morţi (Romani 11.15. comparaţi Ezechiel 37 şi Daniel 12) pentru restul
lumii. Viziunea ne arată scaune de domnie şi pe cei care le ocupă, apoi alte
persoane care le sunt asociate; explicaţia pe care autorul insuflat o dă
acestei scene arată că este vorba de „prima înviere”, învierea dintre cei morţi
a celor drepţi. Să analizăm diferitele grupuri ale celor care au parte de prima
înviere. În primul rând citim: „Am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au
stat pe ele li s-a dat judecata.” Când Ioan îi vede, scaunele de domnie erau
deja ocupate; în loc de a fi obiectele judecăţii, aceia care sunt aşezaţi pe
ele exercită judecata, pentru că ea le este dată. Cine sunt aceste persoane pe
care le vedem astfel învestite cu o autoritate de judecată atât de glorioasă şi
care domnesc împreună cu Hristos, aşa cum vedem mai departe? Evident, sunt
aceiaşi sfinţi pe care i-am văzut mai întâi reprezentaţi prin bătrâni, în Cer,
apoi prin bătrâni şi cele patru făpturi vii, în urmă prin mireasă și cei chemaţi
la ospăţul nunţii, şi în sfârşit prin armatele care ies din Cer în suita
Domnului. Nu mai este vorba, în punctul în care viziunea ne-a condus, de a
vesti căile şi sfaturile lui Dumnezeu, nici de a lupta împotriva Fiarei şi a
împăraţilor. De aceea profetul întrebuinţează alte figuri. Este vorba de o
împărăţie și vedem scaune de domnie pe care sunt aşezaţi aceia care domnesc
împreună cu Hristos. Cu această ocazie, să remarcăm în treacăt că limbajul
simbolic este tot atât de hotărât ca oricare altul; departe de a fi lipsit de
precizie, el nu lasă deloc să rămână ceva vag și, ba mai mult, el posedă o
energie care îi este specifică. Al doilea lucru care se cuvine să-l observăm aici
este că Ioan vede suflete - sufletele acelora care fuseseră decapitate pentru
mărturia lui Iisus si pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă ne ducem cu gândul la
capitolul 6.9, vom recunoaşte acolo pe aceşti martiri văzuţi sub altar, ca
cenuşa unei arderi-de-tot oferită lui Dumnezeu. Ei strigaseră către Stăpânul
lor suveran să răzbune sângele lor asupra duşmanilor lor şi li se spusese să
aştepte încă puţin timp, până ce alţii, împreună slujitori cu ei şi fraţii lor,
aveau să fie omorâţi. Aici aceştia din urmă apar de asemenea. Aceştia sunt
martirii care au suferit când Fiara s-a ridicat sub ultima sa formă, cu
ambiţiile ei de blestem şi când a doua Fiară a pus să fie omorâţi toţi aceia
care nu voiau nici să adore Fiara, nici să se închine icoanei ei, nici să
primească numărul numelui ei (capitolul 13). Ei formează a treia clasă
menţionată în acest pasaj. Cei dintâi sunt aceia care îl urmau pe Hristos când
El a ieşit din Cer. Ei erau deja înviaţi din morţi și slăviţi; de aceea ei sunt
imediat văzuţi aşezati pe scaune de domnie, în timp ce celelalte două clase de
persoane sunt încă în starea de duhuri despărţite de trup. „Şi sufletele”, este
spus despre ele; dar nu este niciun motiv pentru a nu lua acest cuvânt în
sensul simplu şi literal. Sunt „sufletele”, nu persoanele (trup si suflet)
celor ce au fost decapitaţi. Ioan vede starea în care ele se găsesc mai întâi.
Trebuie în plus să avem grijă să nu amestecăm laolaltă cele două clase de pe
urmă, cum o fac traducerile obişnuite. Trebuie să citim „ … şi ale celor care
nu se închinaseră fiarei și icoanei ei şi nu primiseră semnul pe frunte şi pe
mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani.” Astfel, cei pe
care i-am văzut mai întâi ca duhuri despărţite de trup, „sufletele”, au fost
înviate, reunite cu trupurile lor și ei au înviat şi au împărăţit cu aceia care
erau deja aşezaţi pe scaune de domnie. Nimic mai simplu şi mai frumos decât
felul în care acest verset 4 rezumă toată Apocalipsa. Viziunile acestei cărţi
profetice nu se deschid prin răpirea sfinţilor în Cer, ci arătându-i, chiar de
la început, deja slăviţi. Ei sunt adesea aşezaţi înaintea văzătorului și
totdeauna într-o stare completă, care nu implică nicio adăugare la numărul lor.
Răpirea Bisericii şi a sfinţilor Vechiului Testament, răpiţi toţi împreună ca
să întîmpine pe Domnul, trebuie deci deja să fi avut loc. De aceea îi vedem
însoţind pe Domnul când iese din Cer şi apoi aşezaţi pe scaunul de domnie. Când
Hristos vine să ocupe scaunul de domnie care îi aparţine, ei, prin har, iau
locul pe scaunele lor. Apoi sfinţii care au suferit pentru Hristos, în timp ce
aceştia dintâi erau în Cer, înviază şi trăiesc. Domnul nu lasă pe niciunul
lipsit de această fericire. Toţi acei care au suferit, fie în primele
persecuţii ale perioadei apocaliptice (capitolul 6), fie în acelea care au
venit mai târziu (capitolul 13.15), până la nimicirea Babilonului, toţi sunt
acum înviaţi dintre cei morţi şi introduşi astfel într-o stare potrivită pentru
a domni cu Hristos, în aceeaşi măsură ca sfinţii din Vechiul Testament şi din
Biserica însăşi. „Ei au înviat” este spus; si înţelesul pe care noi îl dăm
acestei expresii este confirmat de ceea ce urmează: „Ceilalţi morţi n-au înviat
până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere”. Nu trebuie
totuşi să presupunem că toţi cei care au parte de prima înviere, înviază în
aceeaşi clipă. Aceasta ar fi o greşeală. Cu siguranţă există (fără să socotim
învierea celor răi la sfârşit), două mari acte de înviere; unul când, într-o
clipă, într-o clipeală din ochi, sfinţii Vechiului Testament și Biserica (morţii
în Hristos) vor învia, și când sfinţii vii vor fi schimbaţi şi toţi împreună
vor fi răpiţi în Cer; celălalt, când după ce Satan a fost legat, după judecata
Babilonului, a Fiarei şi a prorocului mincinos, martirii acestor vremuri din
urmă vor învia pentru a domni cu Hristos. Şi nu menţionez ceea ce ar avea un
caracter excepţional sau deosebit, ca de exemplu, învierea celor doi martori
din capitolul 11, care, fiind omorâţi, au înviat după trei zile și jumătate şi
s-au urcat la Cer. Vorbesc de două acte generale în care două clase de sfinţi
sunt înviaţi. Chipul în care Scriptura vorbeşte despre înviere, lasă din plin
loc la această interpretare; căci, când este spus: „Eu îl voi învia în ziua de
la urmă”, ziua de la urmă nu înseamnă un simplu moment, ci o perioadă de timp.
Cu siguranţă, dacă noi considerăm ca o totalitate pe sfinţii Vechiului
Testament şi Biserica, și ca o altă totalitate pe sfinţii apocaliptici (dacă eu
pot să-i desemnez astfel), cei dintâi înviază toti în aceeaşi clipă; şi
ceilalţi toţi de asemenea în aceeaşi clipă; dar între învierea celor două clase
există un interval de timp. Nu numai că nu există o singură expresie în cuvântul
lui Dumnezeu, care să includă că toţi sfinţii din toate epocile înviază în
acelaşi moment, dar Cuvântul ne arată, din contră, că trebuie să existe mai
multe acte în prima înviere. Pasajul cu care ne ocupăm face să se vadă lucrul
acesta şi nu există deloc altă interpretare care să poată să mulţumească pe
deplin. Aşa fiind lucrurile, o mare lumină se află aruncată asupra întregii
cărţi. Şi ce vom spune de înţelepciunea minunată a Domnului? Aceasta este
„prima înviere”; nu înseamnă că toţi sfinţii au fost înviaţi înainte ca să
înceapă Împărăţia de o mie de ani, astfel că, atunci când Împărăţia lui Hristos
soseşte, toţi au avut parte de prima înviere: Hristos Însuşi, „pârga” înviată
cu mai mult de nouăsprezece veacuri înainte de Biserică, apoi Biserica împreună
cu sfinţii Vechiului Testament şi în sfârşit sfinţii apocaliptici, cu cel puţin
câţiva ani după Biserică. Noi avem astfel o vedere exactă şi adevărată a
acelora care participă la învierea dintre cei morţi. „Aceasta este întâia
înviere. Fericiţi şi sfinţi sunt cei care au parte de întâia înviere! Asupra
lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai
lui Hristos şi vor împăraţi cu El o mie de ani.” S-a observat pe bună dreptate
că această expresie: „Ei vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos” face
zadarnică interpretarea care ar vrea să vadă în acest pasaj o înviere figurată,
aceea a principiilor creştinismului. Este limpede, într-adevăr, că dacă nişte
principii pot să domnească, este absurd să ne gândim că ele pot să fie preoţi.
Acest titlu este o răsplată personală acordată acelora care au suferit. Când
cei o mie de ani s-au împlinit, Satan reapare pe scenă, spre durerea şi ruina
neamurilor care nu sunt născute din Dumnezeu. Dar aceasta este pentru ultima
oară în diferitele economii ale lui Dumnezeu. „Când se vor împlini cei o mie de
ani, Satan va fi dezlegat din închisoarea lui şi va ieşi să însele neamurile,
care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i
adune pentru război”. Aceasta este de o mare importanţă morală. Slava chiar a
Împărăţiei nu-l ocroteşte pe omul firesc când el este expus atacurilor
duşmanului. Naţiunile din Mileniu, „al căror număr este ca nisipul mării”,
devin prada Satanei. „Şi ei s-au suit pe faţa pământului şi au înconjurat
tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită.” Cetatea cea iubită este Ierusalimul;
tabăra sfinţilor este, presupun, un cerc mai vast, care îmbrăţişează tot
Israelul și neamurile care, fiind întorşi la Dumnezeu, nu se lasă amăgiţi de
Satan. Este aici un contrast evident cu starea pe care o presupune ogorul
amestecat cu grîâ şi cu neghină, care reprezintă creştinătatea la sfârşitul
veacului. Grâul şi neghina cresc împreună până ce judecata le desparte. La sfârşitul
mileniului, cei drepţi şi cei răi formează două clase bine distincte şi
despărţite, cu toate că, chiar atunci, apare o linie de demarcaţie care există
între tabăra sfinţilor şi Ierusalim, cetatea cea iubită pe pământ, în care se
găsesc iudeii. Cei nenascuţi din nou dintre neamuri îi înconjoară acum cu
armatele lor nenumărate, asemănătoare unor nori de lăcuste care merg să
devasteze şi să nimicească totul. „Dar din cer s-a coborât un foc şi i-a
mistuit. Şi Diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de
pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi chinuiţi zi şi
noapte, în vecii vecilor.” Atunci urmează o scenă și mai solemnă; din toate
acelea pe care noi putem să le privim, cea mai potrivită ca să inspire groaza;
dar, în acelaşi timp, aceea spre care creştinului îi place să privească, ca
trebuind să suprime pentru totdeauna orice urmă de rău şi să îndreptăţească
binele acolo unde omul a dat totdeauna faliment. Aici nu apare decât un singur
scaun de domnie. Este Dumnezeu, judecîndu-l pe om - este judecata veşnică. Când
Dumnezeu îşi va exercita judecăţile Sale providenţiale, alte scaune sunt în
jurul scaunului Său de domnie, cum am văzut la începutul viziunilor
apocaliptice (Capitolul 4). Când Hristos în persoană vine să judece şi să cârmuiască
pe cei vii (versetul 20.4), sunt iarăşi scaune, căci sfinţii înviaţi împărătesc
cu El. Dar, acum nu este decât un singur scaun de domnie: Hristos judecă pe cei
morţi. „Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi pe Cel care şedea pe
el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru
ele”. Ca învăţătură, acest verset este de o mare importanţă, în ceea ce el
dovedeşte într-un chip hotărâtor că nu există niciun temei în părerea în mod
general primită, că întoarcerea Domnului are loc numai în acest moment. Acest eveniment
ne este totdeauna prezentat ca petrecându-se pe pământul locuibil, pământul
actual. Dar, dacă Domnul n-a venit deja pentru pământ, înainte de ceea ce ne
este înfăţişat aici, nu există lume în care El să poată să vină, deoarece cerul
şi pământul au fugit. Ideea obişnuită că venirea Domnului n-are loc decât în
acest moment, este în contrazicere cu ceea ce descrie acest verset chiar, fără
a vorbi de alte părţi ale Scripturii. Este destul, pentru a vedea lucrul
acesta, de a cerceta şi de a crede Cuvântul lui Dumnezeu. Este adevărat că noi
vedem apoi cerul cel nou și pământul cel nou; dar cine ar vrea să pretindă că
aceasta este sfera venirii Domnului? Pe acest pământ El va veni, şi nu numai pe
pământul cel nou, în starea veşnică. În această lume chiar, în care a suferit,
după Scripturi, El va reveni. Dar, pentru judecata veşnică, pământul şi cerurile
de acum au fugit; apoi vedem Universul cel nou şi veşnic. Hristos trebuie d să
fi revenit mai înainte pe pământul actual. Cu aceasta se potriveşte capitolul 19,
care ni-L arată ieşind din Cer pentru judecata pământului. El vine spre această
lume, să răzbune pe poporul Său împotriva fiarei și prorocului mincinos,
împotriva împăraţilor și armatelor lor; apoi sfinţii împărătesc cu El. Nu
înseamnă că eu aş spune că ei locuiesc pe pământ; El şi sfinţii slăviţi au
locuinţa lor sus; totuşi asupra acestei lumi chiar, ei domnesc în timpul
arătat. Atunci, cum am văzut, vine ultima încercare a neamurilor, după ce
Împărăţia şi-a împlinit durata sa. Diavolul dezlegat amăgeşte încă o dată
carnea şi sângele, ca şi în toate celelalte epoci. Slava care se desfăşoară
într-un chip vizibil în timpul acestei perioade nu are nicio eficacitate pentru
a schimba inima omului; cu toate că, în absenţa duşmanului şi înaintea
prezenţei plină de autoritate a marelui împărat, ea îi dă, timp de multă vreme,
o ascultare pregătită. Acest veac va putea fi acela al cârmuirii lui Dumnezeu
şi al binecuvântării pentru om, dar nu este ceea ce îl poate schimba pe om.
Chiar vestirea harului lui Dumnezeu rămâne fără putere, dacă nu pătrunde până
la inimă prin puterea dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt. Într-un cuvânt, nicio
mărturie nu poate să aibă efect; nicio muncă, nicio putere, nicio slavă nu poate
să producă nimic, dacă Cuvântul lui Dumnezeu nu lucrează în suflet prin Duhul
Său. Dar în aceasta ne este arătat - ceea ce are o mare importanţă - adevărată
natură a împărăţiei sau a domniei de o mie de ani. „Această zi” nu înseamnă o
epocă în care toată lumea va fi convertită, ci în care Domnul Iisus va cârmui
cu dreptate, în care răul săvârşit pe faţă va fi imediat judecat și în care
binele va fi menţinut într-un chip desăvârşit timp de o mie de ani. În ce
priveşte cârmuirea, totul va fi din punct de vedere moral potrivit gândului lui
Dumnezeu; dar vor fi încă elemente de rău, care, adevărat, nu vor putea să se
arate fără să fie reprimate, dar care nu vor fi nimicite. Că aceasta este
adevărat şi că inima omului, chiar şi sub cârmuire, nu este reînnoită, vedem
clar în aceea că Satan, la sfârşit, amăgeşte pe toţi aceia care nu sunt
convertiţi; şi aceia, ni se spune, sunt nenumăraţi, „ca nisipul mării”. Să nu
fim miraţi mai mult de numărul lor, decât de defecţiunea lor. Cei o mie de ani
de pace şi de belşug vor fi favorizat creşterea unei populaţii mereu în dezvoltare,
cu toate judecăţile divine care deschid această eră şi care vor fi diminuat în
chip deosebit numărul locuitorilor lumii. Ceea ce va avea loc atunci va depăşi
tot ceea ce a fost văzut vreodată pe suprafaţa pământului. Înainte de începutul
acestei perioade, cum ştim, vor avea loc printre neamurile din Apus şi din
Răsărit războaie însoţite de măceluri îngrozitoare. În afară de asta, judecăţi
de un fel sau de altul vor pustii popoarele. Dar apoi, lumea, copleşită timp de
o mie de ani de tot felul de binecuvântări vremelnice şi pusă sub cel mai
minunat dintre guverne, administrat de Domnul însuşi, se va acoperi de o
mulţime nenumărată de oameni de toate rasele, trăind în prosperitate. Natura va
prezenta o stare de rodire fără seamăn; ea va răspândi cu dărnicie fructele
sale și produsele sale asupra omului care se va bucura din plin de tot ceea ce
Dumnezeu a făcut aici pe pământ. Urmarea acestei stări va fi o creştere de
populaţie în aşa fel cum niciodată n-a existat ceva asemănător de când lumea a
fost făcută. Totuşi, cu toate aceste binecuvântări, Satan va reuşi să târască
mulţimea naţiunilor într-o vastă răzvrătire împotriva acelora care vor fi pe
pământ obiectele favorii speciale a lui Dumnezeu: contra sfinţilor, oriunde ei
se vor găsi si contra cetăţii preaiubite a lui Israel. Atunci vine nu numai
nimicirea acestor răzvrătiţi printr-o judecată divină, ci şi dispariţia
cerurilor și a pământului, iar Iisus Se aşază pe marele scaun de domnie alb.
Aceasta este judecata morţilor ca atare, morţi care acum înviază şi dau
socoteală despre faptele lor. Toţi morţii care n-au avut parte de prima înviere
sunt aici. Felul acestei judecăţi scuteşte neapărat pe sfinţii mileniului de a
trebui să se afle înaintea scaunului de domnie mare și alb, prin simplul motiv
că nu este spus nicăieri că ei trebuie să treacă prin moarte. Nu există, în
Scriptură, nimic care să poată să ne facă să tragem concluzia că vreun sfânt
moare în timpul domniei de o mie de ani; contrariul este mai degrabă adevărat.
Capitolul 65 din Isaia spune cu siguranţă că, în timpul acestei perioade,
moartea nu va interveni decât ca o judecată adusă de o răzvrătire făţişă; ea va
fi urmarea directă a unui blestem din partea lui Dumnezeu; păcătosul în vârstă
de o sută de ani va fi încă tânăr când va muri. Omul întors la Dumnezeu, nu
numai că va atinge termenul natural (dacă pot să spun astfel) de o mie de ani,
dar el va depăşi această limită. Dacă este viu înainte ca cei o mie de ani să
înceapă, el va fi şi după ce ei se vor fi scurs; de fapt, literalmente, el nu
va muri niciodată, cu toate că eu nu mă îndoiesc că, urmând un principiu
general, sfinţii de pe pământul milenial nu sunt schimbaţi chiar în momentul în
care cerurile şi pământul vor dispărea. Putem, în tot cazul, să afirmăm că, în
această criză supremă, ei vor fi păziţi într-un chip oarecare în armonie cu
înţelepciunea divină, chiar dacă nu I-a plăcut lui Dumnezeu să ne descopere cum
o va face. Acesta este unul din acele lucruri pe care El Şi le-a rezervat,
înaintea cărora o curiozitate îndrăzneaţă trebuie să se oprească şi pe care El
va şti să o împlinească într- un chip desăvârşit. Totuşi El nu ne-a lăsat fără
câteva indicaţii pentru a conduce gândurile noastre. „Carnea şi sângele”, noi o
ştim, nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. După datele generale Scripturii,
putem deci să fim foarte siguri că aceşti sfinţi, luaţi în timpul acestei
distrugeri universale a cerului atmosferic şi a pământului, vor fi transformaţi
sub ceruri noi şi pe pământul cel nou în care „locuieşte dreptatea” (2 Petru
3.13), şi aceasta, într-o stare nouă, potrivită stării veşnice în care ei vor
fi introduşi. Alţii să speculeze asupra acestui subiect, dacă vor; în ce mă
priveşte, eu sunt încredinţat că acela care încearcă să determine amănuntele în
asemenea materie, îşi consumă forţele pe ceea ce este în afară de puterea
omului. Eu nu ştiu ca Scriptura să trateze undeva despre aceste lucruri, decât
numai punând principii ca acela care am căutat să-l aplic. „Şi morţii au fost
judecaţi”, dar nu după cartea vieţii, care n-are nimic de a face cu judecata.
„Şi morţii au fost judecaţi după cele ce erau scrise în cărţile acelea, potrivit
faptelor lor.” Pentru ce cartea vieţii este menţionată? Nu pentru că numele
vreunuia dintre aceia care se găsesc înaintea marelui scaun alb este scris
aici, ci dimpotrivă, ca dovadă că el nu este şi pentru a confirma astfel ceea
ce este scris în celelalte cărţi. Dacă aceste cărţi fac cunoscut faptele rele
ale morţilor care sunt înaintea scaunului de domnie, cartea vieţii nu prezintă
nimic pentru apărarea lor pe terenul harului lui Dumnezeu. Potrivit Scripturii,
nici un nume al acelora care sunt judecaţi nu este scris în această carte. De o
parte se vede întunecatul registru al păcatelor de netăgăduit; de cealaltă nu
se găseşte niciun nume. Astfel, fie cărţile în care sunt scrise lucrurile după
care sunt judecaţi morţii, fie cartea vieţii, totul lucrează împreună să
vestească dreptatea solemnă şi îngrozitoare a sentinţei finale şi irevocabile a
lui Dumnezeu. „Fiecare a fost judecat după faptele lui.” „Si dacă cineva n-a
fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.” Cartea
vieţii nu pare deschisă aici, cum am spus, decât pentru a arăta că cei care
sunt judecaţi, sunt excluşi din ea. Aceasta este numai o înviere pentru judecată;
nimeni din cei care se găsesc înaintea scaunului de domnie nu are numele în
cartea vieţii. Mai mult, moartea si locuinţa Morţilor, personificate ca
duşmani, iau sfârşit. „Şi Moartea şi Locuinţa Morţilor au fost aruncate în
iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua”. Orice lucrare a Domnului,
relativ la suflet și la trup se găseşte astfel încheiată; tot neamul omenesc
este acum în stare de înviere pentru fericire sau pentru nenorocire, și aceasta
pentru totdeauna. Moartea şi Locuinţa Morţilor, care, timp de atâta vreme au
executat sentinţa dată împotriva păcatului într-o lume unde domnea păcatul (şi
îl vor executa, cu toate că ocazional, chiar acolo unde dreptatea va domni),
dispar complet, atunci când toate urmele păcatului sunt şterse pentru totdeauna.
Capitolul
21:
În primele opt versete ale capitolului 21
vedem Cerul Nou şi Pământul Nou; dar în plus, lucru groaznic de spus, iazul de
foc. Trebuie să fie astfel, deoarece, aşa cum am citit la sfârşitul capitolului
precedent, acolo sunt aruncaţi toţi aceia care nu sunt scrişi în cartea vieţii.
Fapt solemn şi pe care noi suntem obligaţi să-l vestim este că, chiar și în
această stare perfectă şi veşnică, iluminată de lumina cerului şi a pământului,
în care niciun rău nu va putea să intre, se găseşte tot răul care a existat
vreodată, toţi răii din orice neam şi din orice veac, aruncaţi în iazul de foc,
care rezultă dintr-o judecată veşnică. Remarcaţi un alt fapt important. Toate
diferitele nume ale lui Dumnezeu (date adică lui Dumnezeu în fiecare epocă)
dispar. („Dumnezeul Atotputernic” al patriarhilor; „Iehova” pentru Israel;
„Tatăl” pentru noi; Dumnezeul suveran, personal al cerurilor şi al pământului
în mileniu (Geneza 17.1; Exod 6.3; 3.15); Ioan 20.17; Geneza 14.18; comparaţi 2
Evrei 7; Psalmi 110 şi Zaharia 6.13). Acum este Dumnezeu și omul. Nu mai este
vorba de neamuri, de ţinuturi separate, nici de familii, de popoare şi de
limbi. Este starea veşnică; de fapt, este cea mai completă descriere pe care
ne-o dă Biblia despre ea. Dar este încă un punct interesant de scos în
evidenţă. Cu toate că orice deosebire între oameni a dispărut complet şi că ei
au de a face direct cu Dumnezeu - vorbesc de oamenii înviaţi dintre cei morţi
sau strămutaţi - noi vedem totuşi „sfânta cetate, noul Ierusalim, despărţită de
restul acelora care umplu noul cer şi noul pământ. Acesta este un fapt de o
mare importanţă, pentru că dacă noul Ierusalim este, cum mi se pare evident,
mireasa, şotia Mielului, atunci această stare aparte există pentru veşnicie. „Şi
am auzit un glas tare, care venea din cer, zicând: Iată, cortul lui Dumnezeu
este cu oamenii!” Adică locuinţa sau cortul lui Dumnezeu este privit ca un
obiect aparte, în legătură, fără îndoială, cu oamenii, dar nu confundat cu ei.
Oamenii nu sunt consideraţi ca făcând parte din acest cort, ei coexistă cu el.
„El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei,
Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai
exista. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi
au trecut”. Toate lucrurile sunt făcute noi şi „Cel care stătea pe scaunul de
domnie a zis: Iată, Eu fac toate noi.” El însuşi garantează faptul acesta şi
zice lui Ioan: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt sigure şi adevărate.” Nu mai
rămâne nimic de făcut. „Apoi mi-a zis: S-a sfârşit! Eu sunt Alfa şi Omega,
Începutul şi Sfârşitul. Celui care îi este sete îi voi da să bea fără plată din
izvorul apei vieţii. Cel care va birui, va moşteni aceste lucruri. Eu îi voi fi
Dumnezeu şi el îmi va fi fiu. Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, urâcioşi,
ucigaşi, desfrânaţi, vrăjitori, închinători la idoli şi toţi mincinoşii, partea
lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua.” Aici
se face, în şirul viziunilor, o schimbare vrednică de luat în seamă, dar uşor
de înţeles; căci este evident că, în ordinea cronologică, nimic nu poate să
vină după ceea ce tocmai am văzut, adică starea veşnică. Trebuie neapărat să ne
întoarcem înapoi pentru a contempla un obiect important în profeţie și care nu
putea fi descris mai înainte, fără să întrerupem cursul profeţiei. Este aici ca
şi cu ceea ce am avut în capitolul 17. În cursul profeţiei, Babilonul este
menţionat de două ori; prima dată în seria avertismentelor şi a judecăţilor lui
Dumnezeu (capitolul 16.19). Numai atunci vine descrierea Babilonului, care n-ar
fi putut să fie introdusă cum trebuie în altă parte, fără să întrerupă curentul
valului profetic. Regăsim aici aceeaşi ordine şi, ceea ce face lucrul mai
izbitor, este asemănarea introducerii în ambele cazuri. „Apoi unul din cei
şapte îngeri, care avuseseră cele şapte potire pline cu cele din urmă şapte
nenorociri, a venit și a vorbit cu mine, şi mi-a zis: Vino aici, să-ţi arăt
mireasa, şotia Mielului!” Se vede că sunt aproape aceiaşi termeni ca cei care
încep capitolul 17; gândesc că aceasta nu este fără motiv şi că Dumnezeu a vrut
să stabilească această asemănare, pentru a face să iasă în relief în ochii
noştri contrastul între două obiecte care ne sunt înfăţişate. Aici, în capitolul
21, de la versetul 9, nu avem continuarea profeţiei, ci descrierea sfintei
cetăţi, numită mai înainte în starea veşnică, după cum capitolul 17 cuprindea
descrierea cetăţii corupte, a cărei judecată fusese anunţată. Babilonul, cu
falsele sale pretenţii la un caracter de biserică, dar în realitate ucigaşă,
era în acelaşi timp vinovată de a fi corupt pe împăraţii pământului. Aici vedem
sânta cetate, coborînd din Cer de la Dumnezeu, mireasa, şotia Mielului,
deosebindu-se în chipul cel mai complet de prostituata cea mare. În această
cetate cerească, după venirea lui Hristos, împăraţii pământului aduc slava lor
și cinstea lor, dar nu există atunci nicio stare de beţie a neamurilor, nicio
întinare de desfrânare, de închinare la idoli, nici de sânge vărsat. Babilonul,
această îngrozitoare parte opusă a sfintei cetăţi, caută, în ambiţia sa pământească,
favoarea împăraţilor pământului şi a maselor populare; cealaltă, mireasa,
suferă acum şi va domni atunci. Faptul de a privi cu atenţie pe una aruncă multă lumină asupra celeilalte. Dar insist
încă asupra importanţei extreme care există de a lua seama că avem aici o
vedere retrospectivă asupra miresei, Noul Ierusalim. Astfel dispare
dificultatea pe care o întâmpinăm, luând ultima viziune a acestei cărţi ca făcând
parte din seria profetică, care începe cu capitolul 19 şi se termină la
versetul 9 din capitolul 21. Aceasta este o digresiune, destinată, readucându-ne
înapoi, să ne facă să cunoaştem caracterul Babilonului şi să arate cum acest
caracter a forţat din punct de vedere moral judecata lui Dumnezeu să se
exercite asupra ei. în acest capitol 21 ne este dată descrierea miresei, soţia
Mielului, şi aflăm aici cum Dumnezeu Se va sluji de ea pentru a răspândi bunuri
nelimitate, binecuvântarea și slava în timpul Mileniului; tot aşa Diavolul, în
timpul perioadei actuale, a întrebuinţat si va întrebuinţa Babilonul pentru a
împlini planurile sale de răutate. După cum cetatea dezordinii omeneşti a fost
arătată în relaţiile sale josnice și ruşinoase cu Fiara, la fel sfânta cetate
este văzută în legăturile sale curate şi slăvite cu Mielul. „Apoi unul din cei
şapte îngeri care avuseseră cele şapte potire pline cu cele din urma şapte
nenorociri a venit si a vorbit cu mine si mi-a zis : Vino aici, să-ţi arăt
mireasa, soţia Mielului!” Şi m-a dus în Duh pe un munte mare și înalt. Şi mi-a
arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se cobora din cer de la Dumnezeu”.
Profetul nu este dus într-un pustiu: el este aşezat pe „un munte mare şi înalt”
pentru a vedea, nu marea, ci sfânta cetate, Ierusalimul. Cetatea sfântă este
văzută acum ca vasul sfânt al puterii divine pentru a cârmui pământul în timpul
mileniului, „având slava lui Dumnezeu. Strălucirea ei era ca o piatră de
iaspis, cum este cristalul.” Apoi vine o descriere a zidurilor sale, a porţilor
sale, a temeliilor sale şi a aşezării sale generale. „Ea avea un zid mare şi
înalt. Avea douăsprezece porţi şi la porţi, doisprezece îngeri. Şi pe ele erau
scrise nişte nume: ale celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel.” Era
important, tocmai pentru că este mireasa, şotia Mielului, de a arăta ceva
asemănător. Cu toate că Biserica nu poate să aibă niciodată nimic pământesc,
vedem totuşi că Dumnezeu nu uită deloc căile Sale faţă de poporul Său. Cât
despre îngeri, ei nu sunt acolo decât în calitate de uşieri, dacă se poate
spune astfel; și, referitor la cele douăsprezece seminţii ale lui Israel,
numele lor singure sunt scrise pe porţi, dar nimic nu arată că ei fac parte din
cetate: numele lor sunt scrise pe dinafară. Această cetate va reaminti mereu pe
aceia care au venit înainte ca Israel să fie restaurat aici pe pământ, după
cum, fără nicio îndoială, ea va servi pentru binecuvântarea acestui popor în
timpul Mileniului. Dar aceasta nu va fi numai pentru el singur, cu toate că el
are locul său special, cum este drept; vedem în plus că cetatea priveşte spre
cele patru părţi ale Universului. „Spre răsărit erau trei porţi; spre
miazănoapte, trei porţi; si spre apus, trei porţi.” „Zidul cetăţii avea
douăsprezece temelii şi pe ele erau cele douăsprezece nume ale celor
doisprezece apostoli ai Mielului.” Aceştia par să fie (în afară de Iuda Iscarioteanul,
cum se înţelege) cei doisprezece care au fost în chip mai deosebit uniţi cu
Hristos, când El mergea pe calea Sa de durere pe pământ. Aceasta nu vrea să
spună că acela care a fost, în slujba Sa, mai onorat ca niciunul dintre cei doisprezece,
acela pe care Domnul l-a folosit pentru a arăta poziţia Bisericii în locurile
cereşti, nu va avea locul său cu totul special în această scenă slăvită. Dar
Dumnezeu este suveran; mai mult, El lucrează cu o înţelepciune totdeauna cu
mult mai presus de aceea a omului şi menţine pretutindeni principiile Sale. Cei
doisprezece apostoli ai Mielului au d aici locul care li se cuvine şi, cu toate
că putem să fim încredinţaţi că acela pe care Dumnezeu îl va atribui lui Pavel
nu va fi inferior, mi se pare că acesta n-ar putea fi al lui. „Şi cel care
vorbea cu mine avea ca măsurătoare o trestie de aur, ca să măsoare cetatea,
porţile şi zidul ei. Cetatea este în patru colţuri si lungimea ei este cât
lărgimea.” Ea este completă și desăvârşită, cum se cuvine caracterului său de
atunci. Avem apoi descrierea cetăţii însăşi, zidurile materiale din care este
construită, temeliile şi porţile sale, lucruri asupra cărora nu mă voi întinde.
Dar mai departe ne este înfăţişat de către văzător un punct de cea mai înaltă
importanţă: „În ea n-am văzut templu, pentru că Domnul Dumnezeu Cel
Atotputernic şi Mielulu templul ei.” Aceasta nu este o lipsă; dimpotrivă, este
dovada părtăşiei celei mai nemijlocite cu Dumnezeu. Un templu ar presupune un
intermediar; absenţa templului este un câştig și nu o pierdere pentru cetate.
Aceasta stabileşte o mare diferenţă între Ierusalimul pământesc şi cetatea
cerească; într-adevăr, dacă există în descrierea lui Ezechiel un lucru mai
remarcabil decât altul, acesta este templul. Se înţelege: un templu se
potriveşte pământului; dar aici nu este templu. Cetatea cerească, care este
expresia completă a binecuvântării, nu are templu, pentru că în întregime ea
este un templu. Întrucât este vorba de templu, Domnul Dumnezeu este templul ei,
la fel şi Mielul. „Cetatea n-are nevoie nici de soare, nici de lună, ca s-o
lumineze”. Nici aceasta nu putem s-o privim ca o pierdere. Pentru oraşul şi
ţara de pe pământ, lumina lumii va fi ca aceea a soarelui şi lumina soarelui va
fi de şapte ori mai mare (Isaia 30.26), dar aici nu există niciunul din aceşti
luminători; luminile create nu mai sunt pentru cetatea de sus, „căci o luminează
slava lui Dum-nezeu şi făclia ei este Mielul”. Ce câştig imens! „Neamurile vor
umbla în lumina ei”. Reiese clar de aici că „neamurile” nu sunt în cetate. „Şi
împăraţii pământului îi vor aduce slava şi cinstea lor”, nu „în ea”, ci ei îi
vor aduce slava, adică este arătarea respectului pe care ei îl dau. „Porţile ei
nu se vor închide ziua, fiindcă acolo nu va fi noapte. În ea vor aduce slava şi
cinstea neamurilor. Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în
urâciune şi în minciună, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului.” Tot
ceea ce, din punct de vedere moral este necorespunzător cetăţii sfinte îşi
găseşte aici dreapta condamnare; dar, în acelaşi timp, harul suveran trebuie de
asemenea să fie manifestat.
Capitolul
22:
O altă descriere glorioasă urmează după
aceasta, la începutul capitolului 22. „Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii,
strălucind ca cristalul, izvorând din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al
Mielului”. Nu mai sunt fulgerele şi tunetele şi glasurile, caractere ale perioadei
tranzitorii de judecată care umple intervalul între răpirea Bisericii şi domnia
împreună cu Hristos, ci figura întrebuinţată aici se potriveşte acestui timp în
care Hristos şi Biserica domnesc în pace: „Un râu cu apa vieţii, strălucind ca
cristalul, izvorând din scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului. În
mijlocul străzii ei și pe cele două maluri ale râului era pomul vieţii, rodind
douăsprezece feluri de rod, dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului sunt
pentru vindecarea neamurilor.” Pomul vieţii nu poartă numai ceea ce producea
primul, ci acum, după plinătatea proviziei harului lui Dumnezeu faţă de om, el
dă mai întâi pentru omul în slavă, cele douăsprezece feluri de rod, apoi ceea
ce se potriveşte de asemenea omului pe pământ, o porţie pe care o dă bunătatea
unui Dumnezeu care Se arată în împărăţia Sa. „Nu va mai fi niciun blestem.
Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului va fi în ea. Robii Lui îi vor
sluji.” Versetul 6 confirmă încă odată toate aceste cuvinte şi, în legătură cu
ele, venirea Domnului este înfăţişată pentru a întări însemnătatea ei. „Şi
iată, Eu vin curând! Ferice de cel care păzeşte cuvintele prorociei cărţii
acesteia.” Atunci este afirmat din nou caracterul acestei profeţii, caracter
care derivă din faptul că creştinismul a luat deja locul său: „Să nu
pecetluieşti cuvintele prorociei din cartea aceasta.” În timpul lui Daniel şi
pentru Daniel însuşi, cartea era pecetluită (Daniel 12.4,9); era atunci
caracterul vechilor prorocii, dar nu al cărţii lui Ioan. „Şi mi-a zis: Să nu
pecetluieşti cuvintele prorociei din cartea aceasta, căci timpul este aproape.”
Vremea nu era aproape în epoca lui Daniel. Pentru Biserică, vremea este
totdeauna aproape. În caracterul său propriu, ca si în lucrurile care sunt
partea sa, ea nu cunoaşte deloc timpul. Tot ceea ce aparţine trupului lui
Hristos este în afara pământului şi a lumii. Biserica este din Cer; şi, în Cer
nu există nici timp, nici ceva care să-l măsoare. Există în Cer luminători care
marchează vremurile şi anotimpurile pentru pământ. Dar Biserica se compune din
persoane chemate în afara pământului și ea nu este din lume; în consecinţă,
pentru ea vremea este totdeauna aproape. De îndată ce Hristos a fost vestit ca
aşezat la dreapta lui Dumnezeu şi, prin urmare, chiar de la începutul
creştinismului, El era de asemenea înfăţişat ca fiind gata să judece viii şi
morţii (l Petru 4.5) şi El rămâne astfel până în vremea de azi. Biserica se
continuă, potrivit voii Domnului. El poate, după planurile pe care le-a făcut,
să prelungească sau să scurteze acest interval de timp care este în întregime
în mâinile Sale, dar Biserica nu are nimic de a face cu timpurile şi
evenimentele. Pentru iudeu, dimpotrivă, există neapărat date; pentru el, mari
schimbări trebuie de asemenea să aibă loc şi de aceea, deoarece Daniel îi reprezintă
pe iudei, diferenţa rămâne vădită. Pentru creştin, această carte nu este
pecetluită. Totul este deschis, pentru că Duhul Sfânt locuieşte în noi, „căci
Duhul cercetează toate, chiar cele mai adânci lucrări ale lui Dumnezeu.” Găsim,
în legătură cu cartea, avertismentul cel mai solemn. „Cine este nedrept, să fie
nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine
este drept să trăiască şi mai departe în dreptate. Şi cine este sfânt, să se
sfinţească şi mai departe!” Timpul despre care se vorbeşte aici nu ne priveşte
deloc pe noi, ci pe aceia care vor fi pe pământ după ce noi vom fi
departe.Totul este fixat atunci. Nu va mai fi timpul de a căuta îndurarea:
oricare ar fi starea în care Domnul ne va găsi le venirea Sa, totul este
încheiat şi fixat, nu mai este cazul de schimbare. În consecinţă, citim: „Iată,
Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine.” Vedem că aceasta se referă la ceea
ce a fost înainte - nu numai la venirea Sa pentru noi care păzim cuvintele
profeţiei din această carte, ci şi pentru cei pe care îi va găsi aici pe pământ,
„pentru a da fiecăruia după cum este fapta lui.” După aceasta Iisus Se prezintă
El însuşi şi în acelaşi timp anunţă că a trimis pe îngerul Său. „Eu, Iisus, am
trimis pe îngerul Meu să vă mărturisească aceste lucruri în biserici. Eu sunt
Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă.” Şi Duhul
şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude să zică „Vino!” Şi cel însetat să vină;
cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!” Astfel Hristos, înfăţişat nu numai ca
Rădăcina şi Sămânţa lui David, dar şi ca Luceafărul strălucitor de dimineaţă,
face să ţâşnească, sub acţiunea Duhului Sfânt, manifestarea de sentimente din
inima Bisericii. Ea nu poate să audă vorbindu-se despre El în legătură cu acest
punct de vedere, fără să dorească îndată ca El să vină. Ea nu zice, este
adevărat: „Vino repede”; aceasta n-ar fi potrivit nici cu ea, nici cu
creştinul. Ceea ce ni se potriveşte este răbdarea aşteptării. Dimpotrivă, cât
este de preţios pentru inimă că El este Cel care zice: „Eu vin repede!” Şi
Hristos singur, în Scriptură, vorbeşte totdeauna astfel. Cât despre noi, nu
putem spune numai: „Vino!” Noi dorim fără îndoială ca El să vină curând, dar îi
lăsăm Lui să hotărască momentul venirii, pentru că noi cunoaştem dragostea Sa
şi putem să ne încredem în El. Noi ştim că, dacă El întârzie, nu întârzie în
împlinirea făgăduinţei Lui (2 Petru 3.9), ci are o îndelungă răbdare pentru mântuirea
tuturor. Şi, cine ar vrea să lipsească sufletul de mântuire sau să-L împiedice
pe Domnul de a o arăta? „Şi Duhul si Mireasa zic: Vino!” Lui Iisus I se
adresează acest suspin. Spre care altul ar putea să fie îndreptat? Mireasa face
să se urce spre Mire această dorinţă, iar Duhul Sfânt dă putere acestei
revărsări a inimii sale. Dar, în afară de asta, este de asemenea un mesaj
pentru alţii, un cuvânt adresat acelora care aud. „Cine aude să zică: Vino!” Ei
sunt invitaţi să rostească aceeaşi chemare. Dacă credeţi, nu vă temeţi deloc,
chiar dacă nu veţi avea decât puţină cunoştinţă: Domnul nu uită nici nu
dispeţuieşte pe aceia care prin comparaţie cu alţii ar fi lipsiţi de pricepere.
Tocmai această clasă de persoane o are El în vedere, în invitaţia făcută
acelora care aud, de a spune: „Vino!” Mireasa reprezintă pe aceia care au în
mod normal stăpânirea şi se bucură de drepturile lor. Mulţi n-au ajuns încă la
acest punct, dar Domnul nu-i uită. „Cine aude să zică: Vino!” A fi auzit numai
glasul Său este, la urma urmei, punctul de plecare al oricărei binecuvântări.
Nu este bucuria deplină, dar de aceasta depinde totul. Este drumul care conduce
la tot, este luarea în stăpânire şi bucuria actuală pentru toate. „Cine aude”
să fie deci încurajat să zică: „Vino!” Nu este nimic în Iisus care să poată sau
să trebuiască să vă oprească, nici să vă cauzeze vreo teamă. În El însuşi, vă
veţi bucura, chiar dacă n-aţi fi avut aici pe pământ deplina cunoştinţă a tot
ce este El. Dar în acelaşi timp când Biserica zice lui Hristos: „Vino!” şi când
invită pe cei care cred să se unească fără teamă cu ea în această chemare, ea
nu-i uită pe aceia care sunt nişte sărmani păcătoşi, fie că ei au convingerea
adâncă despre faptul acesta, fie că ei simt numai o dorinţă produsă de harul
lui Dumnezeu, ceea ce este cea mai slabă expresie a nevoii unui păcătos. Astfel
Domnul găseşte loc pentru tot ceea ce este roadă propriului Său har - pentru
chemarea de har, de asemenea, chiar dacă omul încă nu a dat un răspuns. Totuşi
dispreţul harului duce neapărat la judecată. Cartea se termină după un
avertisment solemn către aceia care ar adăuga sau ar scoate ceva din conţinutul
ei. „Cel care dă mărturia despre aceste lucruri, zice: Da, Eu vin repede. Amin!
Vino, Doamne Iisuse!” „Da, Eu vin curând”; cât de preţioase sunt aceste cuvinte
după o atât de lungă aşteptare! După atâtea dureri, încercări, greutăţi,
primejdii, cât este de plăcut să ai un astfel de cuvânt, rostit de Acela care
este sfânt şi Adevărat şi care cu siguranţă are să vină în credincioşia iubirii
Sale. El nu va uita să împlinească făgăduinţa pentru care a dat o arvună
inimilor noastre. El vine, şi pentru noi aceasta va fi în curând. Să poată
inimile noatre, eliberate de orice piedică, să răspundă nestânjenit „Amin” la
cuvântul Său de iubire şi de adevăr! Harul Său să fie cu toţi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu