CARTEA BIBLICĂ „FAPTELE
APOSTOLILOR” - COMENTARIU APROFUNDAT! - PARTEA A OPTA
36 - Pavel ca întemnițat:
„Când am ajuns la Ierusalim, frații ne-au primit cu
bucurie. A doua zi, Pavel a mers cu noi la Iacov și toți prezbiterii s-au
adunat acolo.” Cu ocazia aceasta, Pavel și tovarășii lui au predat în
mâinile bătrânilor lucrării din Ierusalim darurile trimise de bisericile dintre
Neamuri pentru sprijinirea săracilor din rândul fraților iudei. Strângerea
acestor daruri i-a costat pe apostol și pe conlucrătorii săi mult timp,
frământare și muncă neobosită. Suma, care a întrecut cu mult așteptările
prezbiterilor din Ierusalim, reprezenta multe sacrificii și chiar restrângeri
severe din partea credincioșilor dintre Neamuri. Aceste daruri de bunăvoie
erau o dovadă a credincioșiei convertiților dintre Neamuri față de Biserica lui
Hristos din lumea întreagă și ele ar fi trebuit să fie primite de toți cu o
profundă recunoștință; totuși, Pavel și conlucrătorii lui au constatat că
până și printre aceia în fața cărora stăteau acum erau unii care nu puteau să
aprecieze spiritul de iubire frățească ce determinase aducerea acestor
daruri. În primii ani ai lucrării Evangheliei printre Neamuri, unii dintre
frații de vază din Ierusalim, agățându-se de prejudecățile lor de dinainte și
de felul lor de gândire de atunci, nu au conlucrat din toată inima cu Pavel și
conlucrătorii lui. În grija lor de a păstra câteva forme și ceremonii
neînsemnate, ei au pierdut din vedere binecuvântările care ar fi venit asupra
lor și asupra lucrării pe care o iubeau, printr-un efort de a uni laolaltă
toate părțile lucrării Domnului. Deși doritori să ocrotească cât mai bine
interesele Bisericii Creștine, ei au dat greș în a ține pasul cu providența
clarvăzătoare a lui Dumnezeu și, în înțelepciunea lor omenească, au încercat să
arunce asupra lucrătorilor multe îngrădiri care nu erau necesare. Trecuseră
mulți ani de când frații din Ierusalim, împreună cu reprezentanții din alte
biserici de frunte, au dat o atenție deosebită problemelor dificile care se
ridicaseră cu privire la metodele urmate de cei care lucrau printre Neamuri. Ca
urmare a acestei sfătuiri, frații se uniseră în a da
bisericilor recomandări clare cu privire la anumite rituri și obiceiuri,
inclusiv circumciziunea. La această mare consfătuire, frații s-au unit, de
asemenea, în a-i recomanda bisericilor creștine pe Barnaba și pe Pavel ca
lucrători demni de toată încrederea. Printre cei de față la această
adunare erau unii care criticaseră cu asprime metodele de lucru folosite de
apostoli, asupra cărora apăsa sarcina principală de a duce Evanghelia la
Neamuri. Însă, în timpul consfătuirii, vederile lor cu privire la planul lui
Dumnezeu s-au lărgit și ei s-au unit împreună cu frații lor în a lua hotărâri
înțelepte care au făcut cu putință unirea întregului corp al
credincioșilor. Mai târziu însă, când a devenit clar faptul că,
convertiții dintre Neamuri se înmulțeau repede, au fost câțiva dintre frații
mai cu vază din Ierusalim care au început să nutrească din nou prejudecățile
lor de mai înainte împotriva metodelor lui Pavel și ale conlucrătorilor lui.
Aceste prejudecăți se întăreau cu trecerea anilor, până ce unii dintre frații
conducători au hotărât că lucrarea de predicare a Evangheliei trebuie făcută de
aici încolo potrivit cu propriile lor idei. Dacă Pavel era gata să-și adapteze
metodele potrivit anumitor rânduieli pe care ei le susțineau, atunci ei aveau
să-l recunoască și să-i sprijinească lucrarea; altfel, ei nu mai aveau să
privească cu plăcere lucrarea lui și nici să-i mai acorde sprijinul
lor. Bărbații aceștia pierduseră din vedere faptul că Dumnezeu este
Învățătorul poporului Său; că fiecare lucrător al cauzei Sale trebuie să
dobândească o experiență personală în a urma Conducătorului divin, fără a privi
la om pentru o îndrumare directă; că lucrătorii Săi trebuie să fie modelați și
formați nu după ideile omului, ci după Modelul divin. În lucrarea sa,
apostolul Pavel îi învățase pe oameni „nu după vorbirile înduplecătoare ale
înțelepciunii, ci dintr-o dovadă dată de Duhul și de putere”. Adevărurile
vestite de el îi fuseseră descoperite prin Duhul Sfânt; „căci Duhul cercetează
totul, chiar și lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. În adevăr, cine dintre
oameni cunoaște lucrurile omului, afară de duhul omului, care este în el? Tot
așa: nimeni nu cunoaște lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu. Și
vorbim despre el”, afirmă Pavel, „nu cu vorbiri învățate de la înțelepciunea
omenească, ci cu vorbiri învățate de la Duhul Sfânt, întrebuințând o vorbire
duhovnicească pentru lucrurile duhovnicești”. (1 Corinteni 2, 4.10-13.). În tot
timpul lucrării sale, Pavel s-a bazat pe Dumnezeu pentru o îndrumare directă.
În același timp, fusese foarte atent ca să lucreze în armonie cu hotărârile Conciliului
Apostolic de la Ierusalim; și, ca urmare, „bisericile se întăreau în credință
și sporeau la număr din zi în zi”. (Faptele Apostolilor 16, 5.). Și acum, cu
toată lipsa de simpatie arătată lui de unii, el s-a simțit cu conștiința
împăcată pentru că își făcuse datoria încurajând în convertiții lui un spirit
de sinceră credincioșie, generozitate și iubire frățească, așa cum s-a dovedit
cu această ocazie prin darurile îmbelșugate pe care el putea să le pună
înaintea prezbiterilor iudei. După ce le-a prezentat darurile, Pavel „le-a
istorisit cu deamănuntul ce făcuse Dumnezeu în mijlocul Neamurilor prin slujba
lui”. Această istorisire a faptelor a adus în inimile tuturor, chiar și a
acelora care se îndoiseră, convingerea că binecuvântarea Cerului însoțise
lucrările sale. „Când l-au auzit, au proslăvit pe Dumnezeu”. Ei au înțeles
că metodele de lucru folosite de apostol purtau pecetea Cerului. Darurile
bogate ce stăteau înaintea lor adăugau o greutate mărturiei apostolului cu
privire la credincioșia noilor biserici întemeiate printre Neamuri. Aceia care,
fiind socotiți printre cei care aveau în sarcină lucrarea din Ierusalim,
ceruseră să fie adoptate anumite măsuri arbitrare de control au văzut lucrarea
lui Pavel într-o lumină nouă și au fost convinși că atitudinea lor fusese rea,
că fuseseră ținuți în sclavie de obiceiurile și tradițiile iudaice și că
lucrarea Evangheliei fusese mult împiedicată prin lipsa lor de a recunoaște că
zidul de despărțire dintre iudei și Neamuri fusese surpat prin moartea Domnului
Hristos. Aceasta era ocazia de aur pentru ca toți frații conducători să
mărturisească sincer și deschis că Dumnezeu lucrase prin Pavel și că uneori ei
greșiseră îngăduind ca veștile aduse de vrăjmași să le trezească gelozia și
prejudecata. Dar, în loc să se unească într-un efort de a face dreptate unuia
care fusese jignit, i-au dat un sfat care arăta că ei încă nutreau simțământul
că Pavel trebuie în mare măsură socotit ca răspunzător pentru prejudecata
existentă. Ei nu au stat în chip nobil în apărarea lui, căutând să arate celor
nemulțumiți în ce consta rătăcirea lor, ci au căutat să ajungă la un compromis,
sfătuindu-l să urmeze o cale ce, după părerea lor, avea să îndepărteze orice
motiv pentru o greșită înțelegere. „Vezi, frate”, au spus ei ca răspuns la
mărturia sa, „câte mii de Iudei au crezut, și toți sunt plini de râvnă pentru
Lege. Dar ei au auzit despre tine că înveți pe toți Iudeii care trăiesc
printre Neamuri să se lepede de Moise, că le zici să nu-și taie copiii împrejur
și să nu trăiască potrivit cu obiceiurile. Ce este de făcut? Negreșit mulțimea
are să se adune căci vor auzi că ai venit. Deci, fă ce-ți vom spune noi. Avem
aici patru bărbați care au făcut o juruință. Ia-i cu tine, curățește-te
împreună cu ei și cheltuiește tu pentru ei, ca să-și radă capul. Și astfel vor
cunoaște toți că nu este nimic adevărat din cele ce au auzit despre tine, ci că
și tu umbli întocmai după rânduială și păzești Legea. Cu privire la Neamurile
care au crezut, noi am hotărât și le-am scris că trebuie să se ferească de
lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de dobitoace sugrumate și de
desfrânare”. Frații sperau că Pavel, urmând calea arătată de ei, ar putea
da o puternică dovadă împotriva rapoartelor neadevărate cu privire la el. Ei
l-au asigurat că hotărârea Conciliului, ținut mai înainte cu privire la
convertiții dintre Neamuri și la legea ceremonială, era încă considerată ca
fiind bună. Însă sfatul dat acum nu era potrivit cu această hotărâre. Nu Duhul
lui Dumnezeu era acela care insuflase acest sfat; el era rodul lașității.
Conducătorii Bisericii din Ierusalim știau că, prin lipsa de conformare față de
legea ceremonială, creștinii aveau să-și atragă asupră-le ura Iudeilor, și să
se expună astfel prigoanei. Sinedriul făcea tot ceea ce putea pentru ca să
împiedice extinderea Evangheliei. El alegea bărbați care să-i urmărească pe
apostoli, îndeosebi pe Pavel, și pe orice cale cu putință să se opună
lucrării lui. Dacă creștinii ar fi fost învinuiți înaintea Sinedriului ca niște
călcători ai legii, atunci ar fi urmat să sufere o grabnică și aspră pedeapsă
ca apostaziați de la credința iudaică. Mulți dintre iudeii care primiseră
Evanghelia mai nutreau încă un simțământ de considerație față de legea
ceremonială și erau prea grabnici a face concesii neînțelepte, nădăjduind ca
astfel să câștige încrederea conaționalilor lor, să le îndepărteze
prejudecățile și să-i câștige la credința în Hristos, ca Răscumpărător al
lumii. Pavel a înțeles că, atâta vreme cât mulți dintre membrii cu vază ai Bisericii
din Ierusalim aveau să continue a nutri o prejudecată împotriva lui, ei aveau
să lucreze continuu în vederea nimicirii influenței lui. Simțea că, dacă
printr-o concesie chibzuită i-ar fi putut câștiga pentru adevăr, atunci ar fi
înlăturat o mare piedică din calea succesului Evangheliei în alte locuri. Însă
el nu era autorizat de Dumnezeu să cedeze atât cât îi cereau ei. Când ne
gândim la marea dorință a lui Pavel de a fi în bună înțelegere cu frații săi,
dragostea sa gingașă față de cel slab în credință, respectul lui față de
apostolii care fuseseră cu Hristos, și față de Iacov, fratele/verișorul
Domnului, și la ținta lui de a se face totul pentru toți, atât cât putea, fără
a sacrifica principiul - când ne gândim la toate acestea, nu este surprinzător
faptul că el a fost constrâns să se abată de la umblarea lui hotărâtă și
neclintită pe care o urmase până aici. Dar, în loc de a-și împlini scopul
dorit, străduințele lui pentru a ajunge la o împăcare nu au făcut decât să
zorească criza, grăbind suferințele sale ce au fost profetizate, având ca
rezultat despărțirea de frații săi, lipsind Biserica de unul din cei mai
puternici stâlpi ai ei și întristând inimile credincioșilor de
pretutindeni. În ziua următoare, Pavel a început să aducă la îndeplinire
sfatul prezbiterilor. Cei patru bărbați care se găseau sub votul Nazireat
(Numeri 6), al cărui termen aproape trecuse, au fost luați de Pavel și duși în
templu „ca să vestească sfârșitul zilelor curățirii când se va aduce jertfă
pentru fiecare din ei”. Pentru curățire, trebuia să fie aduse și anumite jertfe
costisitoare. Cei care l-au sfătuit pe Pavel să facă pasul acesta nu au
gândit îndeajuns asupra primejdiei la care avea să fie el expus în felul
acesta. În vremea aceea, Ierusalimul era plin cu închinători din multe țări.
Când, ca împlinire a însărcinării date lui de Dumnezeu, Pavel dusese Evanghelia
la Neamuri, el vizitase multe din cele mai mari cetăți ale lumii și era bine
cunoscut de mii de oameni, care veniseră la Ierusalim, din diferite locuri
străine, ca să ia parte la sărbătoare. Printre aceștia erau oameni ale căror
inimi erau pline cu cea mai aprigă ură împotriva lui Pavel; și ca el să intre
în templu într-o ocazie publică însemna să-și pună viața în primejdie. Câteva
zile, el a intrat și a ieșit printre închinători, oarecum neobservat; dar,
înainte de terminarea timpului hotărât, pe când vorbea cu un preot cu privire
la jertfele ce urmau să fie aduse, el a fost recunoscut de unii dintre iudeii
din Asia. Cu o furie demonică, ei s-au năpustit asupra lui, strigând:
„Bărbați israeliți, dați ajutor! Iată omul care propovăduiește pretutindeni și
în toată lumea împotriva norodului, împotriva Legii și împotriva locașului
acestuia”. Și, în timp ce oamenii răspundeau chemării după ajutor, o altă
învinuire i-a fost adusă - „ba încă a vârât și pe niște Greci în Templu, și a
spurcat acest locaș sfânt”. După legea iudaică, era o crimă osândită cu
moartea ca un necircumcis să intre în curțile dinăuntru ale clădirii sfinte.
Pavel fusese văzut în cetate în tovărășia lui Trofim, un efesean, și a fost
făcută legătura că l-ar fi adus în templu. Dar el nu făcuse lucrul acesta; și,
el însuși fiind iudeu, fapta sa de a intra în templu nu însemna o călcare a
legii. Însă, deși învinuirea era cu totul neadevărată, ea a slujit totuși să
stârnească prejudecata mulțimii. Strigătul fiind luat și purtat prin curțile
templului, mulțimile adunate acolo au fost cuprinse de o furie sălbatică. În
curând, vestea s-a răspândit în tot Ierusalimul, și „toată cetatea s-a pus în
mișcare și s-a strâns norodul din toate părțile”. Faptul că un apostaziat
din Israel a cutezat să pângărească templul, chiar în vremea când mii de oameni
veniseră acolo din toate părțile lumii, să se închine, a stârnit cele mai
fioroase porniri ale gloatei. „Au pus mâna pe Pavel și l-au scos afară din
templu, ale cărui uși au fost încuiate îndată”. „Pe când cercau să-l
omoare, s-a dus vestea la căpitanul oastei că tot Ierusalimul s-a tulburat”.
Claudius Lisias cunoștea destul de bine elementele răzvrătite cu care avea de-a
face și „a luat îndată ostași și sutași și a alergat la ei. Când au văzut pe căpitan
și pe ostași, au încetat să mai bată pe Pavel”. Necunoscând pricina zarvei,
însă văzând că furia mulțimii era îndreptată împotriva apostolului, căpitanul
roman a tras concluzia că Pavel trebuie să fie acel egiptean răzvrătit
despre care auzise el, și care nu putuse încă fi prins. De aceea „a pus mâna pe
el, și a poruncit să-l lege cu două lanțuri. Apoi, a întrebat cine este și ce a
făcut”. Deodată, multe glasuri s-au ridicat în învinuiri puternice și pline de
mânie; „unii strigau într-un fel, alții într-alt fel prin mulțime; fiindcă nu
putea deci să înțeleagă adevărul din pricina zarvei, a poruncit să-l ducă în
cetățuie. Când a ajuns pe trepte, Pavel a trebuit să fie dus de ostași, din
pricina îmbulzelii norodului întărâtat; căci mulțimea norodului se ținea după
el și striga: La moarte cu el!” În mijlocul zarvei, apostolul era liniștit
și stăpân pe sine. El nu era dispus să părăsească templul fără a face o
sforțare de a prezenta adevărul înaintea conaționalilor săi. Pe când era
aproape să fie dus în cetățuie, el a zis comandantului: „Îmi este îngăduit
să-ți spun ceva?” Lisias a răspuns: „Știi grecește? Nu cumva ești egipteanul
acela, care s-a răsculat acum în urmă, și a dus în pustie pe cei patru mii de
tâlhari?” Drept răspuns Pavel a zis: „Eu sunt iudeu, din Tarsul din Cilicia,
cetățean al unei cetăți nu fără însemnătate. Te rog, dă-mi voie să vorbesc
norodului”. Cererea i-a fost împlinită și „Pavel a stat în picioare pe
trepte, și a făcut semn norodului cu mâna”. Gestul acesta le-a atras atenția, în
timp ce înfățișarea lui le-a impus respect. „S-a făcut o mare tăcere, și Pavel
le-a vorbit în limba evreiască astfel: Fraților și părinților, ascultați
acum cuvântul meu de apărare față de voi!” La auzul cuvintelor evreiești,
familiare lor, „au ținut și mai mult liniște”; și, în tăcerea aceea completă,
el a continuat: „Eu sunt Iudeu, născut în Tarsul Ciliciei; dar am fost
crescut în cetatea aceasta, am învățat la picioarele lui Gamaliel să cunosc cu
de-amănuntul legea părinților noștri, și am fost tot atât de plin de râvnă
pentru Dumnezeu, cum sunteți și voi azi”. Nimeni nu putea tăgădui afirmațiile
apostolului, deoarece faptele la care se referea el erau bine cunoscute multora
care încă mai trăiau în Ierusalim. După aceea, el a vorbit despre zelul său de
mai înainte în ce privește prigonirea ucenicilor lui Hristos, chiar până la
moarte; și el le-a povestit împrejurările în care se convertise, spunând
ascultătorilor săi cum inima sa mândră fusese adusă să se plece înaintea
Nazarineanului. Dacă el ar fi încercat să argumenteze și să intre în discuții
contradictorii cu împotrivitorii săi, cu încăpățânare ei ar fi refuzat să-i
asculte cuvintele; dar amintirea experienței sale a fost însoțită de o putere
convingătoare ce, pentru un moment, a părut că le înmoaie și le supune
inimile. După aceea, el s-a străduit să arate că lucrarea printre Neamuri
nu fusese începută din proprie alegere. El dorise să lucreze pentru neamul său;
dar chiar în templul acesta glasul lui Dumnezeu îi vorbise în viziune sfântă,
îndreptându-i pasul „departe la Neamuri”. Până aici, poporul ascultase cu
deplină atenție, dar când Pavel a ajuns la punctul din istoria vieții sale,
când fusese ales ca trimis împuternicit către Neamuri, furia lor a izbucnit din
nou. Obișnuiți să se socotească pe ei ca singurul popor favorizat de Dumnezeu,
ei nu erau dispuși să îngăduie Neamurilor disprețuite să se împărtășească
de privilegiile care până aici fuseseră socotite ca fiind numai ale lor. Ridicându-și
glasul deasupra vocii vorbitorului, ei au strigat: „Ia de pe pământ pe un
astfel de om! Nu este vrednic să trăiască!” „Și scoteau strigăte, își
aruncau hainele și azvârleau cu țărână în văzduh. Căpitanul a poruncit să-l
ducă pe Pavel în cetățuie și să-l cerceteze, bătându-l cu biciul, ca să afle
din ce pricină strigau așa împotriva lui”. „Pe când îl legau cu curele,
Pavel a zis sutașului, care era de față: Vă este îngăduit să bateți pe un
Roman, care nu este osândit? La auzul acestor cuvinte, sutașul s-a dus să dea de
știre căpitanului și a zis: Ce ai de gând să faci? Omul acesta este cetățean
roman. Și când a venit căpitanul, a zis lui Pavel: Spune-mi, ești roman? Da, i-a
răspuns el. Căpitanul a zis: Eu cu o mare sumă de bani am dobândit cetățenia aceasta.
Și eu, a zis Pavel, sunt chiar născut roman. Numaidecât, cei ce aveau să-l
cerceteze prin bătaie au încetat să-l mai necăjească; ba căpitanul, când a
aflat că Pavel este Roman, s-a temut pentru că-l legase.” „A doua zi,
fiindcă voia să știe bine pentru ce este pârât de Iudei, l-a dezlegat, și a
poruncit să se adune laolaltă preoții cei mai de seamă și tot Soborul; apoi a
adus pe Pavel jos, și l-a pus înaintea lor.” Apostolul avea să fie judecat
acum de același tribunal al cărui membru fusese și el înainte de convertirea
sa. Stând acolo înaintea conducătorilor iudeilor, atitudinea îi era
liniștită, iar fața dezvăluia pacea lui Hristos. „Pavel s-a uitat țintă la
Sobor, și a zis: Fraților, eu am viețuit cu toată curăția cugetului meu
înaintea lui Dumnezeu, până în ziua aceasta”. Când au auzit aceste cuvinte, ura
lor s-a aprins din nou; „marele preot Anania a poruncit celor ce stăteau lângă
el să-l lovească peste gură”. Față de această poruncă neomenească, Pavel a
exclamat: „Te va bate Dumnezeu, părete văruit! Tu șezi să mă judeci după Lege,
și poruncești să mă lovească împotriva Legii?” Cei ce stăteau lângă el i-au
zis: „Îți bați joc de marele preot al lui Dumnezeu?” Cu obișnuita lui
amabilitate, Pavel a răspuns: „N-am știut fraților, că este marele preot; căci
este scris: Pe mai marele norodului tău să nu-l grăiești de rău”. „Pavel,
ca unul care știa că o parte din adunare erau Saduchei, iar alta Farisei, a
strigat în plin Sobor: Fraților, eu sunt Fariseu, fiu de Fariseu; din pricina
nădejdii în învierea morții sunt dat în judecată”. „Când a zis vorbele
acestea, s-a stârnit o neînțelegere între Farisei și Saduchei, și adunarea s-a
dezbinat. Căci Saducheii zic că nu este înviere, nici înger, nici duh, pe când
Fariseii le mărturisesc pe amândouă”. Cele două partide au început să discute
aprins între ele și în felul acesta puterea împotrivirii lor față de Pavel a
fost înfrântă. „Câțiva Cărturari din partida Fariseilor, s-au sculat în
picioare, au început o ceartă aprinsă și au zis: Noi nu găsim nicio vină în omul
acesta; dar dacă i-a vorbit un duh sau un înger? Să nu cumva să luptăm
împotriva lui Dumnezeu”. În confuzia care a urmat, saducheii se străduiau
cu tot dinadinsul să pună mâna pe apostol spre a-l omorî; iar fariseii erau tot
atât de sârguitori în strădania lor de a-l apăra. „Căpitanul se temea ca Pavel
să nu fie rupt în bucăți de ei. De aceea a poruncit ostașilor să se pogoare
să-l smulgă din mijlocul lor, și să-l ducă în cetățuie.” Mai târziu,
meditând asupra experiențelor pline de încercări din ziua aceasta, Pavel a
început să se teamă ca nu cumva comportarea sa să nu-I fi plăcut lui Dumnezeu.
S-ar fi putut oare să fi făcut o greșeală vizitând Ierusalimul? Marea lui
dorință de a fi laolaltă cu frații săi l-a dus cumva la acest rezultat
dezastruos? Poziția pe care iudeii, ca pretins popor al lui Dumnezeu, o
ocupau înaintea lumii necredincioase a produs apostolului o profundă mâhnire
sufletească. Cum aveau să-i privească acești slujbași păgâni? În timp ce
pretindeau că sunt închinători ai lui Iehova și își asumau slujbe sfinte se
lăsau, totuși, stăpâniți de o mânie oarbă și lipsită de judecată, căutând să-i
nimicească chiar pe frații lor, care îndrăzneau să se deosebească de ei în
credința lor religioasă și făcând din cel mai solemn consiliu deliberativ un loc
de gâlceavă și confuzie sălbatică. Pavel era conștient de faptul că numele
Dumnezeului său a fost batjocorit în ochii păgânilor. Acum se afla la
închisoare și știa că vrăjmașii lui, în disperata lor răutate, vor recurge la
orice mijloc pentru a-l omorî. Oare să se fi terminat lucrarea sa pentru
biserici și acum aveau să intre lupii răpitori? Lucrarea lui Hristos era foarte
legată de inima lui Pavel și el cugeta cu adâncă îngrijorare la primejdiile ce
amenințau bisericile răspândite, expuse așa cum erau ele la prigoană din
partea unor oameni exact la fel cu aceia care îl înconjuraseră pe el în
Sinedriu. Plin de întristare și descurajare, el a plâns și s-a rugat. În
acest ceas întunecos, Domnul nu l-a uitat pe slujitorul Său. El îl ocrotise
față de gloata ucigașă din curtea templului; fusese cu el înaintea Sinedriului;
era cu el în cetățuie și Se descoperise martorului Său credincios, ca răspuns
la stăruitoarele rugăciuni după călăuzire ale apostolului. „În noaptea
următoare, Domnul S-a arătat lui Pavel și i-a zis: Îndrăznește, Pavele, după
cum ai mărturisit despre Mine în Ierusalim, tot așa trebuie să mărturisești și
în Roma”. De multă vreme dorise Pavel să viziteze Roma; el a dorit foarte
mult să-L mărturisească acolo pe Hristos, însă gândise că planurile lui
fuseseră împiedicate de vrăjmășia iudeilor. Puțin se gândea el că acum, chiar
ca întemnițat, avea să meargă la Roma. În timp ce Domnul îl încuraja pe
servul Său, vrăjmașii lui Pavel unelteau cu multă sârguință la nimicirea lui.
„La ziuă, iudeii au uneltit și s-au legat cu blestem că nu vor mânca, nici nu
vor bea, până nu-l vor omorî pe Pavel. Cei ce făcuseră legământul acesta erau
mai mulți de patruzeci”. Aici era vorba de un post ca cel pe care îl osândea
Domnul prin Isaia - „postiți ca să vă ciorovăiți și să vă certați, ca să bateți
răutăcios cu pumnul”. (Isaia 58, 4.). Uneltitorii „s-au dus la preoții cei
mai de seamă și la bătrâni și le-au zis: Noi ne-am legat cu mare blestem să nu
gustăm nimic până nu-l omorâm pe Pavel. Acum dar, voi, împreună cu Soborul,
dați de știre căpitanului, și rugați-l să-l aducă mâine jos înaintea voastră,
ca și cum ați vrea să-i cercetați pricina mai cu de-amănuntul; și până să
ajungă el, noi suntem gata să-l omorâm”. În loc să condamne acest plan
plin de cruzime, preoții și bătrânii au consimțit imediat la el. Pavel spusese
adevărul atunci când a asemănat pe Anania cu un perete văruit. Însă
Dumnezeu a intervenit spre a salva viața slujitorului Său. Fiul sorei lui
Pavel, auzind despre „această cursă” a ucigașilor, „s-a dus în cetățuie și a
spus lui Pavel. Pavel a chemat pe unul din sutași și a zis: Du pe tinerelul
acesta la căpitan, căci are să-i spună ceva. Sutașul a luat pe tânăr cu el, l-a
dus la căpitan, și a zis: Pavel cel întemnițat m-a chemat și m-a rugat să aduc
la tine pe acest tinerel, care are să-ți spună ceva”. Cludius Lisias l-a
primit binevoitor pe tânăr și, luându-l la o parte, l-a întrebat: „Ce ai să-mi
spui?” Tânărul a răspuns: „Iudeii s-au sfătuit să te roage să aduci mâine pe
Pavel înaintea Soborului, ca și cum ai vrea să-l cercetezi mai cu de-amănuntul.
Tu să nu-i asculți pentru că mai mulți de patruzeci dintre ei îl pândesc, și
s-au legat cu blestem să nu mănânce și să nu bea nimic până nu-l vor omorî;
acum stau gata și n-așteaptă decât făgăduiala ta”. „Căpitanul a lăsat pe
tinerel să plece și i-a poruncit să nu spună nimănui că i-a descoperit aceste
lucruri”. De îndată, Lisias s-a hotărât să-l transfere pe Pavel de sub
jurisdicția sa sub aceea a procuratorului Felix. Ca popor, iudeii erau într-o
stare de excitare și iritare și, deseori, aveau loc răzvrătiri. Prezența
continuă a apostolului în Ierusalim ar fi putut avea urmări primejdioase atât
pentru cetate, cât și pentru comandantul însuși. De aceea, „a chemat pe doi
sutași și le-a zis: La ceasul al treilea din noapte, să aveți gata două sute de
ostași, șaptezeci de călăreți și două sute de sulițari, ca să meargă până la
Cezarea. Le-a poruncit să aducă și dobitoace pentru Pavel, ca să-l pună călare,
și să-l ducă sănătos și teafăr la dregătorul Felix”. Nu era timp de
pierdut în trimiterea lui Pavel. „Ostașii, după porunca pe care o primiseră, au
luat pe Pavel și l-au dus noaptea până la Antipatrida”. De acolo, călăreții au
mers mai departe cu întemnițatul până la Cezarea, în timp ce cei patru sute de
sulițari s-au întors la Ierusalim. Ofițerul, comandantul detașamentului,
l-a predat lui Felix pe întemnițat, împreună cu o scrisoare ce-i fusese
încredințată de căpitan: „Claudius Lisias către prea alesul dregător
Felix: plecăciune! Acest om, pe care l-au prins Iudeii, era să fie omorât de
ei; și eu m-am dus repede cu ostași, și l-am scos din mâna lor, căci am aflat
că este Roman. Am vrut să aflu pricina pentru care-l pârau, și l-am adus
înaintea Soborului lor. Am găsit că era pârât pentru lucruri privitoare la legea
lor, dar că nu săvârșise nicio nelegiuire, care să fie vrednică de moarte sau
de lanțuri. Mi s-a dat însă de știre că Iudeii îl pândesc ca să-l omoare; l-am
trimis îndată la tine, și am făcut cunoscut și celor ce-l învinuiesc să-ți
spună ție ce au împotriva lui. Fii sănătos”. După ce a citit scrisoarea,
Felix s-a interesat de ce provincie aparținea întemnițatul și, fiind informat
că era din Cilicia, a zis: „Te voi asculta când vor veni pârâșii tăi. Și a
poruncit să fie păzit în palatul lui Irod”. Cazul lui Pavel nu era primul
în care un slujitor al lui Dumnezeu găsise între păgâni un adăpost în fața
răutății pretinsului, deja, popor al lui Iehova. În furia lor împotriva lui
Pavel, iudeii adăugaseră o altă crimă la lista neagră ce a marcat istoria
acestui popor. Ei și-au împietrit mai departe inimile față de adevăr și și-au
făcut astfel și mai sigură soarta. Puțini și-au dat seama de însemnătatea
cuvintelor rostite de Hristos atunci când, în sinagoga din Nazaret, El S-a
anunțat ca fiind Cel Uns. El Și-a făcut cunoscut misiunea Sa, aceea de a
mângâia, de a binecuvânta și de a mântui pe cei întristați și păcătoși; și,
apoi, văzând că mândria și necredința stăpâneau inimile ascultătorilor Săi, El
le-a reamintit că, în trecut, Dumnezeu Se depărtase de poporul Său ales din
cauza necredinței și a răzvrătirii lor și Se descoperise celor din țările păgâne
care nu au respins lumina Cerului. Văduva din Sarepta și Naaman sirianul
trăiseră potrivit întregii lumini pe care o avuseseră, de aceea ei au fost
socotiți mult mai neprihăniți decât poporul ales al lui Dumnezeu, care se
abătuse de la El și sacrificase principiul pentru o viață ușoară și onoare
lumească. Hristos a spus iudeilor din Nazaret un adevăr înspăimântător
când a declarat că, datorită apostazierii lui Israel, acolo nu era loc sigur
pentru solul credincios al lui Dumnezeu. Ei nu aveau să-L prețuiască și nici să
aprecieze lucrarea Lui. În timp ce conducătorii lui Israel pretindeau a avea o
mare râvnă pentru onoarea lui Dumnezeu și binele lui Israel, ei erau vrăjmași
față de amândouă. Prin învățătură și exemplu, ei duceau poporul mai departe și
tot mai departe de ascultarea de Dumnezeu, conducându-l acolo unde El nu putea
să-i fie apărare în ziua strâmtorării. Cuvintele de mustrare ale
Mântuitorului față de oamenii din Nazaret se aplicau, în cazul lui Pavel, nu
numai iudeilor necredincioși, ci și propriilor săi frați în credință. Dacă cei
care erau conducători în Biserică și-ar fi înfrânat simțământul lor de
amărăciune față de apostol și l-ar fi primit ca pe unul care, în mod deosebit,
fusese chemat de Dumnezeu să ducă Evanghelia la Neamuri, Domnul l-ar fi cruțat
pentru ei. Dumnezeu nu rânduise ca lucrarea lui Pavel să se termine așa curând,
însă El nu a săvârșit nicio minune pentru a împiedica cursul împrejurărilor pe
care le provocaseră conducătorii Bisericii din Ierusalim. Același spirit
duce încă la același rezultat. Neglijarea aprecierii și folosirii bogățiilor
harului divin a lipsit biserica de multe binecuvântări. De câte ori nu ar fi
prelungit Domnul lucrarea unui credincios slujitor al Evangheliei, dacă
lucrarea sa ar fi fost apreciată. Dar, dacă biserica îngăduie ca vrăjmașul
sufletelor să pervertească înțelegerea lucrurilor astfel încât ei să înfățișeze
și să interpreteze greșit cuvintele și faptele slujitorului lui Hristos, dacă
ei își îngăduie să-i stea în cale și să-l împiedice să se facă folositor,
câteodată Domnul ia de la ei binecuvântarea pe care le-o
dăduse. Satana lucrează continuu prin uneltele sale, ca să descurajeze și
să nimicească pe cei pe care Dumnezeu i-a ales să împlinească o lucrare mare și
bună. Ei pot fi gata să-și sacrifice chiar și viața pentru înaintarea lucrării
lui Hristos, totuși marele amăgitor va căuta să vâre în mintea fraților lor
îndoieli cu privire la ei, îndoieli care, dacă vor fi primite, vor submina
încrederea în integritatea caracterului lor și le vor schilodi lucrarea. Prea
adesea el izbutește să aducă asupra lor, chiar prin frații lor, asemenea
întristare a inimii, încât, plin de bunătate, Dumnezeu intervine ca să dea odihnă
slujitorilor Săi prigoniți. După ce mâinile sunt încrucișate pe pieptul ce nu
mai respiră, când glasul de avertizare și încurajare a tăcut, cei încăpățânați
poate că se vor trezi să vadă și să prețuiască binecuvântările pe care le-au
respins. Moartea lor poate săvârși ceea ce ei nu a fost în stare să facă în
timpul lor.
37 - Procesul de la Cezarea:
La cinci zile după sosirea lui Pavel la Cezarea,
învinuitorii lui au venit din Ierusalim, însoțiți de Tertul, un orator pe care
l-au angajat ca avocat al lor. Cazului i s-a acordat un statut de urgență.
Pavel a fost adus înaintea celor adunați „și Tertul a început să-l pârască”.
Socotind că lingușirea ar avea mai multă influență asupra guvernatorului roman
decât simpla expunere a adevărului și dreptății, vicleanul orator și-a început
vorbirea prin a lăuda pe Felix: „Prea alesule Felix, tu ne faci să ne bucurăm
de o pace mare; și neamul acesta a căpătat îmbunătățiri sănătoase prin
îngrijirile tale. Lucrul acesta îl mărturisim cu toată mulțumirea, în toată
vremea și în tot locul.” Prin aceasta, Tertul dezvăluia falsitatea sa în
toată goliciunea ei; căci caracterul lui Felix era josnic și de disprețuit.
Despre el se spunea că „în ce privește practicarea oricărui desfrâu și a
cruzimii, el dădea pe față puterea unui rege și caracterul unui
sclav” (Tacitus, Istoria,
cap. 5, 9). Cei care l-au auzit pe Tertul și-au dat seama că aceste cuvinte
lingușitoare ale sale nu erau adevărate, dar dorința lor de a dobândi osândirea
lui Pavel era mai puternică decât dragostea lor pentru adevăr. În vorbirea
sa, Tertul l-a învinuit pe Pavel de crime care, dacă ar fi fost dovedite, ar fi
dus la osândirea lui pentru înaltă trădare față de cârmuire. „Am găsit pe omul
acesta, care este o ciumă”, declară vorbitorul, „că pune la cale răzvrătiri
printre toți Iudeii de pe tot pământul, este mai marele partidei Nazarinenilor
și a cercat să spurce chiar și templul”. După aceea, Tertul a spus că Lisias,
comandantul garnizoanei din Ierusalim, smulsese cu forța pe Pavel dintre iudei
atunci când ei voiau să-l judece după legea lor eclesiastică și astfel îi
silise să aducă problema înaintea lui Felix. Aceste afirmații erau făcute cu
planul de a face pe procurator să-l predea pe Pavel tribunalului iudaic. Toate
învinuirile erau susținute cu strigăte puternice de către iudeii ce erau de
față și care nu făceau nicio sforțare să-și ascundă ura față de
întemnițat. Felix avea destul spirit de pătrundere pentru a citi starea și
caracterul învinuitorilor lui Pavel. El știa din ce pricină îl lingușeau ei și
a văzut, de asemenea, că ei nu au probat îndeajuns învinuirile lor față de
Pavel. Întorcându-se către învinuit, Felix i-a făcut semn să vorbească în
apărarea sa. Pavel nu a risipit cuvinte măgulitoare, ci, în mod simplu, a
arătat că se poate apăra cu multă încredere înaintea lui Felix, deoarece acesta
era de lungă vreme procurator și, prin urmare, avea o bună cunoștință a legilor
și obiceiurilor iudeilor. Referindu-se la învinuirile aduse împotriva lui,
el a arătat foarte limpede că niciuna dintre ele nu era adevărată. El declară
că nu pricinuise tulburare în nicio parte a Ierusalimului și nici nu spurcase
sanctuarul. „Nu m-au găsit nici în Templu, nici în sinagogi, nici în cetate,
stând de vorbă cu cineva sau făcând răscoală de norod. Așa că n-ar putea dovedi
lucrurile de care mă pârăsc acum”. Mărturisind că el se închină
Dumnezeului părinților săi, „după calea pe care ei o numesc partidă”, Pavel
afirmă că totdeauna crezuse „tot ce este scris în Lege și în Prooroci” și că,
potrivit cu învățătura lămurită a Scripturilor, el susține credința în învierea
morților. Și mai declară că ținta călăuzitoare a vieții sale era să aibă
„totdeauna un cuget curat înaintea lui Dumnezeu și înaintea
oamenilor”. Într-un chip curat și sincer, el a înfățișat obiectul vizitei
sale la Ierusalim, cum și împrejurările arestării și judecării lui: „După mai
mulți ani, am venit să aduc milostenii neamului meu și să aduc daruri la
Templu. Tocmai atunci niște Iudei din Asia m-au găsit curățit în Templu, nu cu
gloată, nici cu zarvă. Ei înșiși ar trebui să se înfățișeze înaintea ta și să
pârască, dacă au ceva împotriva mea. Sau să spună: aceștia singuri de ce
nelegiuire m-au găsit vinovat, când am stat înaintea Soborului, afară numai
doar de strigătul acesta, pe care l-am scos în mijlocul lor: Pentru învierea
din morți sunt dat eu în judecată astăzi înaintea voastră”. Apostolul a
vorbit cu căldură și vădită sinceritate, iar cuvintele lui aveau putere de
convingere. Claudius Lisias, în scrisoarea lui către Felix, dăduse o mărturie
asemănătoare cu privire la purtarea lui Pavel. Mai mult chiar, însuși
Felix avea o mai bună cunoaștere a religiei iudaice decât își închipuiau mulți.
Prezentarea lămurită a faptelor în acest caz l-a făcut pe Felix în stare să înțeleagă
și mai limpede motivele de care erau stăpâniți iudeii în încercarea lor de a
învinui pe apostol de o purtare răzvrătită și de trădare. Guvernatorul nu voia
să le dea satisfacție printr-o osândire nedreaptă a unui cetățean roman și nici
nu voia să li-l dea în mână spre a fi omorât, fără o cuvenită și dreaptă
judecată. Totuși, Felix nu cunoștea niciun motiv mai mare decât interesul
personal și era stăpânit de plăcerea de a fi lăudat, cum și de dorința de a
promova, de a ajunge mai sus. Teama de a nu-i supăra pe iudei l-a reținut de la
a face deplină dreptate unui om pe care-l știa că este nevinovat. De aceea, el
a hotărât să suspende judecata până ce va avea să fie de față Lisias, zicând:
„Am să cercetez pricina voastră când va veni căpitanul Lisias”. Apostolul
a rămas întemnițat, însă Felix a poruncit sutașului în a cărui pază fusese dat
Pavel „să-l lase puțin mai slobod și să nu oprească pe nimeni din ai lui să-i
slujească sau să vină la el”. Nu multă vreme după aceea, Felix și soția
lui, Drusila, au trimis să-l aducă pe Pavel, pentru ca, într-o convorbire
particulară, să afle de la el „despre credința în Hristos Iisus”. Ei erau
doritori, ba chiar râvnitori să audă aceste noi adevăruri - adevăruri pe care
poate că ei nu le auziseră nicioadată mai înainte și care, dacă ar fi fost
lepădate, aveau să fie o categorică mărturie împotriva lor în ziua lui
Dumnezeu. Pavel a socotit aceasta ca o ocazie dată de Dumnezeu și a
folosit-o în mod credincios. El știa că stă înaintea unuia care avea
putere să-l dea la moarte sau să-l lase în libertate; cu toate acestea, nu s-a
adresat lui Felix și Drusilei prin cuvinte de laudă sau lingușire. El știa că
cuvintele sale aveau să fie pentru ei un miros spre viață sau spre moarte și,
uitând orice interes personal, a căutat să-i trezească până acolo, încât să-și
dea seama de primejdia lor. Apostolul a înțeles faptul că Evanghelia cere
din partea acelora care aud cuvintele sale ca într-o zi ei să stea fie printre
cei curați și sfinți din jurul marelui tron alb, fie împreună cu aceia cărora
Hristos le va zice: „Depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați
fărădelege”. (Matei 7, 23.). Pavel știa că va trebui să întâlnească înaintea
tribunalului ceresc pe fiecare dintre ascultătorii săi și că acolo trebuia să
dea socoteală nu numai pentru tot ce spusese sau făcuse el, ci și pentru
motivul și spiritul cuvintelor sau faptelor sale. Purtarea lui Felix
fusese atât de violentă și de crudă, încât puțini înaintea lui îndrăzniseră
vreodată chiar numai să facă aluzie la faptul că purtarea și caracterul lui nu
erau fără defecte. Însă lui Pavel nu-i era teamă de oameni. În mod deschis, el
și-a mărturisit credința în Hristos, cum și motivele acestei credințe, în felul
acesta ajungând să vorbească în mod deosebit despre virtuțile absolut trebuincioase
caracterului creștin, dar de care distinsa pereche din fața sa era așa de
izbitor lipsită. El a prezentat înaintea lui Felix și a Drusilei
caracterul lui Dumnezeu, neprihănirea Sa, adevărul și dreptatea Sa, cum și
natura Legii Sale. El a arătat în mod clar că omul are datoria să trăiască o
viață demnă și cumpătată, ținându-și pasiunile sub controlul rațiunii, în
armonie cu Legea lui Dumnezeu, păstrând puterile corporale și mintale în
condiții de sănătate. El a declarat că, în mod sigur, va veni o zi de
judecată, când toți vor fi răsplătiți potrivit faptelor făcute în trup și când
se va face în mod lămurit cunoscut că bogăția, poziția socială sau titlurile
sunt fără de putere de a câștiga pentru om favoarea lui Dumnezeu sau să-l scape
de urmările păcatului. El a arătat că viața aceasta este timpul dat omului
pentru pregătirea pentru viața viitoare. Dacă el va neglija privilegiile și
ocaziile prezente, va avea de suferit o pierdere veșnică; nu i se va mai oferi
un alt timp de probă. Pavel a stăruit în mod deosebit asupra mult
cuprinzătoarelor cerințe ale Legii lui Dumnezeu. El a arătat că ea se întinde
până la cele mai adânci taine ale naturii morale a omului și a aruncat un potop
de lumină asupra a ceea ce fusese ascuns de vederea și cunoașterea oamenilor.
Ceea ce mâinile pot face sau limba poate rosti - ceea ce dă pe față viața
exterioară - descoperă în mod nedesăvârșit caracterul moral al omului. Legea
cercetează gândurile, motivele și intențiile. Patimile întunecoase care zac
ascunse de ochiul omului, gelozia, ura, plăcerile desfrânate și ambiția,
faptele rele, plămădite în cotloanele întunecoase ale sufletului, dar neaduse
niciodată la îndeplinire din lipsa ocaziei - toate acestea sunt osândite de
Legea lui Dumnezeu. Pavel s-a străduit să îndrepte mintea ascultătorilor
săi către unica și marea jertfă pentru păcat. El a arătat sacrificiile care
erau umbra bunurilor lucruri viitoare ce aveau să vină și apoi L-a înfățișat pe
Hristos ca antitipul tuturor acestor ceremonii - ținte spre care arătau ele ca
singurul izvor de viață și nădejde pentru omul căzut. Sfinții bărbați din
vechime erau mântuiți prin credința în sângele lui Hristos. Văzând
agoniile victimelor aduse ca jertfe, ei priveau dincolo de prăpastia
veacurilor, spre Mielul lui Dumnezeu care avea să ridice păcatul
lumii. Dumnezeu pretinde, pe drept, iubire și ascultare din partea tuturor
creaturilor Sale. Prin Legea Sa, El le-a dat o desăvârșită măsură a dreptății.
Însă mulți Îl uită pe Făcătorul lor și aleg să-și urmeze propriile lor căi
împotriva voii Sale. Ei răspund cu vrăjmășie iubirii care este înaltă cât cerul
și întinsă cât universul. Dumnezeu nu poate face rabat de la cerințele Legii
Sale pentru a ajunge la măsura oamenilor nelegiuiți; dar nici omul nu poate,
prin propria sa putere, să împlinească cerințele Legii. Numai prin credința în
Hristos păcătosul poate să fie curățit de vinovăție și adus în stare să asculte
de Legea Creatorului său. Astfel, întemnițatul a înfățișat cu stăruință cerințele
Legii divine atât față de iudei, cât și față de Neamuri, prezentându-L pe Iisus,
Nazarineanul disprețuit, ca fiind Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul
lumii. Prințesa iudaică a înțeles foarte bine caracterul sfânt al acelei
Legi pe care o călca în picioare cu o așa nerușinare; însă prejudecata ei față
de Omul de la Golgota i-a împietrit inima față de cuvântul vieții. Felix nu
auzise niciodată mai înainte despre adevăr; și, când Duhul lui Dumnezeu a făcut
să pătrundă convingerea în sufletul său, în el s-a produs o adâncă frământare.
Conștiința, acum trezită, făcea să i se audă glasul, și Felix și-a dat seama că,
cuvintele lui Pavel erau adevărate. Mintea l-a dus înapoi, la trecutul lui
vinovat. Cu o înfricoșată claritate i-au apărut în față tainele vieții sale de
mai înainte, pline de nelegiuire și vărsare de sânge, cum și raportul întunecos
al ultimilor săi ani. El s-a văzut pe sine destrăbălat, crud și hrăpăreț.
Niciodată adevărul nu a ajuns într-un așa chip la inima sa. Niciodată mai
înainte sufletul său nu fusese cuprins de o așa groază. Gândul că toate tainele
vieții sale de crime erau dezvăluite înaintea ochiului lui Dumnezeu și că urma
să fie judecat potrivit faptelor sale l-a făcut să se cutremure de
spaimă. Dar, în loc să îngăduie convingerilor sale să-l ducă la pocăință,
el a căutat să risipească aceste cugete neplăcute. Convorbirea cu Pavel a fost
curmată brusc. „De astă dată, du-te, a zis el; când voi mai avea prilej, te voi
chema”. Cât de mare este deosebirea dintre atitudinea lui Felix și cea a
temnicerului din Filipi! Servii Domnului au fost aduși legați în lanțuri
înaintea temnicerului, așa cum fusese adus și Pavel la Felix. Dovada pe care au
dat-o, cum că ei erau sprijiniți de o putere divină, bucuria lor în timp de
suferință și înjosire, neînfricarea lor atunci când pământul s-a clătinat din
pricina cutremurului de pământ, cum și spiritul lor de iertare creștină au adus
convingere în inima temnicerului, care, tremurând, și-a mărturisit păcatele și
a găsit iertare. Și Felix a tremurat, însă nu s-a pocăit. Temnicerul a primit
cu bucurie Duhul lui Dumnezeu în inima și în casa sa; Felix a poruncit Solului
divin să se depărteze. Unul a ales să devină copil al lui Dumnezeu și
moștenitor al Cerului; celălalt și-a aruncat sorțul împreună cu cei ce săvârșesc
nelegiuirea. Timp de doi ani nu s-a luat nicio altă măsură față de Pavel,
totuși el a rămas mai departe întemnițat. Felix l-a vizitat în repetate rânduri
și asculta cu atenție cuvintele sale. Însă adevăratul motiv pentru aparenta sa
prietenie era dorința după câștig și el a lăsat să se înțeleagă că, prin
plătirea unei mari sume de bani, Pavel putea să-și dobândească libertatea.
Însă apostolul avea o fire prea nobilă pentru a se libera prin mituire. El nu
era vinovat de nicio crimă și nu avea să se înjosească, săvârșind un rău spre a
dobândi libertatea. Mai mult chiar, el era prea sărac pentru a putea plăti o
asemenea răscumpărare, chiar dacă ar fi fost gata să facă aceasta, și nici nu
voia ca, pentru sine, să apeleze la bunăvoința și generozitatea convertiților
săi. De asemenea, el și-a dat seama că era în mâinile lui Dumnezeu și nu voia
să se amestece în planurile divine față de sine. În cele din urmă, Felix a
fost chemat la Roma spre a da socoteală de faptele josnice pe care le săvârșise
față de iudei. Înainte de a părăsi Cezarea ca răspuns la porunca primită, el
s-a gândit „să facă pe placul iudeilor”, lăsându-l pe Pavel în temniță. Felix
însă n-a avut succes în încercarea sa de a recâștiga încrederea iudeilor. El a
fost destituit din slujbă în mod rușinos și Porcius Festus a fost numit ca
urmaș al lui, având reședința la Cezarea. O rază de lumină din Cer a
strălucit asupra lui Felix atunci când Pavel a discutat cu el cu privire la
neprihănire, cumpătare și judecata viitoare. Aceasta fusese ocazia trimisă din
Cer spre a-și recunoaște și părăsi păcatele. Dar el a spus solului lui
Dumnezeu: „De astă dată, du-te; când voi mai avea prilej, te voi chema”. El
disprețuise ultima ofertă a harului ce i se făcuse. Niciodată el nu avea să mai
primească o altă chemare din partea lui Dumnezeu.
38 - Pavel cere să fie trimis înaintea Cezarului:
„Festus, când a venit în ținutul său, după trei
zile s-a suit de la Cezarea în Ierusalim. Preoții cei mai de seamă și fruntașii
iudeilor i-au adus plângere împotriva lui Pavel. L-au rugat cu stăruință și
i-au cerut, ca un hatâr pentru ei, să trimită să-l aducă la Ierusalim.” Făcând
această cerere, ei plănuiau să-l pândească pe Pavel în drumul către Ierusalim
și să-l omoare. Însă Festus avea un înalt simț al răspunderii poziției sale și,
foarte amabil, a refuzat să-l trimită pe Pavel. El a spus „că la romani nu este
obiceiul să se dea niciun om, înainte ca cel pârât să fi fost pus față cu
pârâșii lui, și să fi avut putința să se apere de lucrurile de care este
pârât”. (Faptele Apostolilor 25, 16.). El îi asigură că „are să plece în
curând” la Cezarea. „Deci ... cei mai de frunte dintre voi să se pogoare
împreună cu mine și, dacă este ceva vinovat în omul acesta, să-l
pârască”. Nu acesta era lucrul pe care-l doreau iudeii. Ei nu uitaseră
înfrângerea pe care o suferiseră mai înainte la Cezarea. În contrast cu
purtarea liniștită și argumentarea puternică a apostolului, spiritul lor plin
de răutate și învinuirile lor neîntemeiate aveau să apară în lumina cea mai
urâtă cu putință. Din nou, au stăruit ca Pavel să fie adus la Ierusalim spre a
fi judecat, însă Festus a ținut cu tărie la planul său ca Pavel să fie judecat
după toată rânduiala la Cezarea. În providența Sa, Dumnezeu a ținut sub control
hotărârea lui Festus pentru ca viața apostolului să fie prelungită. Odată
înfrânte planurile lor, fruntașii iudeilor s-au pregătit de îndată să aducă
mărturii împotriva lui Pavel la tribunalul procuratorului. Reîntorcându-se la
Cezarea, după câteva zile de ședere la Ierusalim, Festus „a doua zi a șezut pe
scaunul de judecător și a poruncit să fie adus Pavel”. „Iudeii, care veniseră
de la Ierusalim, l-au înconjurat și au adus împotriva lui Pavel multe și grele
învinuiri, pe care nu le puteau dovedi”. De data aceasta fiind fără avocat,
iudeii au socotit că este mai bine să-l învinuiască ei înșiși. În desfășurarea
judecății, acuzatul, foarte liniștit și sincer, a arătat lămurit falsitatea
afirmațiilor lor. Festus a înțeles că problema în discuție se referea în
totul la doctrina iudaică și că, judecând după dreptate, în sarcina lui Pavel
ei nu puteau dovedi nimic care să-i aducă o condamnare la moarte sau măcar la
întemnițare. Totuși, el a văzut clar furtuna de ură ce s-ar fi stârnit, dacă
Pavel nu ar fi fost condamnat sau dat în mâinile lor. Și astfel, fiindcă „voia
să capete bunăvoința iudeilor”, Festus s-a întors către Pavel și l-a întrebat
dacă vrea, fiind apărat de el, să meargă la Ierusalim spre a fi judecat de
Sinedriu. Apostolul știa că nu se putea aștepta la dreptate din partea
unui popor care, prin crimele lui, atrăsese asupra-și mânia lui Dumnezeu. El
știa că, asemenea profetului Ilie, el va fi mai în siguranță între păgâni decât
dacă ar fi împreună cu aceia care lepădaseră lumina din Cer și-și împietriseră
inimile față de Evanghelie. Obosit de luptă, spiritul lui activ îndura cu greu
repetatele amânări și plictisitoarele suspendări ale judecării și întemnițării
sale. De aceea, s-a hotărât să se folosească de privilegiul său de cetățean
roman, cerând să fie trimis înaintea Cezarului. Răspunzând întrebării
guvernatorului, Pavel a spus: „Eu stau înaintea scaunului de judecată al
Cezarului; acolo trebuie să fiu judecat. Pe iudei nu i-am nedreptățit cu nimic,
după cum știi și tu foarte bine. Dacă am făcut vreo nedreptate sau vreo
nelegiuire vrednică de moarte, nu mă dau în lături de la moarte; dar, dacă nu
este nimic adevărat din lucrurile de care mă pârăsc ei, nimeni n-are dreptul să
mă dea în mâinile lor. Cer să fiu judecat de Cezar”. Festus nu știa nimic
despre conspirația iudeilor ca să-l omoare pe Pavel și el a rămas mirat de
cererea de a fi trimis înaintea Cezarului. Totuși, cuvintele apostolului au
curmat procedura de judecată a curții. „Festus, după ce s-a chibzuit cu
sfetnicii lui, a răspuns: De Cezar ai cerut să fii judecat, înaintea Cezarului
te vei duce”. Astfel, o dată mai mult, din pricina urii izvorâte din
bigotismul și îndreptățirea de sine a conaționalilor săi, un slujitor al lui
Dumnezeu a fost împins să caute ocrotire la păgâni. Aceeași ură l-a silit pe
profetul Ilie să fugă spre a găsi ajutor la văduva din Sarepta; aceeași
ură i-a silit pe vestitorii Evangheliei să-i părăsească pe iudei și să proclame
vestea bună la Neamuri.
Pavel ceruse să fie trimis înaintea Cezarului și
Festus nu putea face altceva decât să-l trimită la Roma. Dar a trecut câtăva
vreme până să poată fi găsită o corabie potrivită; și, cum și alți întemnițați
trebuia să fie trimiși împreună cu Pavel, cercetarea cazurilor lor a mai dat
loc la întârziere. Aceasta i-a oferit lui Pavel ocazia să înfățișeze motivele
credinței sale înaintea bărbaților de seamă din Cezarea, cum și înaintea
împăratului Agripa al II-lea, ultimul dintre Irozi. „După câteva zile,
împăratul Agripa și Berenice au sosit la Cezarea, ca să ureze de bine lui
Festus. Fiindcă au stat acolo mai multe zile, Festus a spus împăratului cum stau
lucrurile cu Pavel și a zis: Felix a lăsat în temniță pe un om, împotriva
căruia, când eram eu în Ierusalim, mi s-au plâns preoții cei mai de seamă și
bătrânii iudeilor, și i-au cerut osândirea”. El a schițat împrejurările care
l-au determinat pe întemnițat să ceară să fie trimis înaintea Cezarului,
vorbind despre recenta cercetare a lui Pavel înaintea sa și spunând că iudeii
nu au adus împotriva lui Pavel nicio învinuire așa cum își închipuise el,
ci „numai niște neînțelegeri cu privire la religia lor și la un oarecare Iisus,
care a murit, și despre care Pavel spunea că este viu”. Când Festus i-a
vorbit despre cele întâmplate cu Pavel, Agripa a devenit interesat și a zis:
„Aș vrea să aud și eu pe omul acela”. Potrivit voinței sale, s-a stabilit ca a
doua zi să aibă loc o întâlnire. „A doua zi, deci, Agripa și Berenice au venit
cu multă fală și au intrat în locul de ascultare împreună cu căpitanii și cu
oamenii cei mai de frunte ai cetății. La porunca lui Festus, Pavel a fost adus
acolo”. În cinstea oaspeților săi, Festus a căutat să facă din această
ocazie o ceremonie impunătoare. Mantiile cele bogate ale procuratorului și ale
oaspeților lui, săbiile ostașilor, precum și armurile lucitoare ale comandanților
lor dădeau strălucire scenei. Și iată-l pe Pavel, încă încătușat, stând
înaintea celor adunați. Ce contrast se înfățișa aici! Agripa și Berenice
dețineau putere și rang și, din pricina aceasta, erau în grațiile lumii. Însă
ei erau lipsiți de trăsăturile de caracter prețuite de Dumnezeu. Ei erau
călcători ai Legii Sale, stricați în inimă și viață. Felul lor de purtare era o
scârbă înaintea Cerului. Însuși Festus l-a prezentat pe Pavel înaintea
adunării prin aceste cuvinte: „Împărate Agripa, și voi toți care sunteți de
față cu noi; uitați-vă la omul acesta, despre care toată mulțimea iudeilor m-a
rugat în Ierusalim și aici, strigând că nu trebuie să mai trăiască. Fiindcă am
înțeles că n-a făcut nimic vrednic de moarte și fiindcă singur a cerut să fie
judecat de Cezar, am hotărât să-l trimit. Eu n-am nimic temeinic de scris
domnului meu cu privire la el; de aceea l-am adus înaintea voastră, și mai ales
înaintea ta, împărate Agripa, ca, după ce se va face cercetarea, să am ce
scrie. Căci mi se pare fără rost să trimit pe un întemnițat, fără să arăt de ce
este pârât”. Apoi, împăratul Agripa i-a dat voie lui Pavel să vorbească în
apărarea sa. Apostolul nu s-a intimidat în fața pompei strălucitoare sau a
rangului înalt al ascultătorilor săi; căci el știa de cât de mică însemnătate
sunt bogăția și poziția lumească. Fala și puterea pământească nu puteau nici
măcar pentru o clipă să-i slăbească curajul sau să-i răpească stăpânirea de
sine. „Mă socotesc fericit, împărate Agripa”, a declarat el, „că mă apăr
astăzi înaintea ta, pentru toate lucrurile de care sunt pârât de Iudei; căci tu
cunoști foarte bine toate obiceiurile și neînțelegerile lor. De aceea te rog să
mă asculți cu îngăduință”. Pavel a relatat istoria convertirii sale, de la
încăpățânata necredință la credința în Iisus din Nazaret ca Mântuitor al lumii.
El a descris vedenia cerească ce, la început, îl umpluse de o groază de
negrăit, dar care, mai târziu, s-a dovedit a fi un izvor de cea mai mare
mângâiere - o descoperire a slavei dumnezeiești, în mijlocul căreia stătea pe
tron Acela pe care el Îl disprețuise și-L urâse și ai cărui urmași el căutase
chiar să-i nimicească. Din ceasul acela, Pavel fusese un om nou, un sincer și
zelos credincios în Iisus, ajuns aici prin harul transformator. În mod
clar și cu putere, Pavel a schițat înaintea lui Agripa evenimentele principale
în legătură cu viața lui Hristos pe Pământ. El a mărturisit că Mesia Cel
profetizat a venit deja în persoana lui Iisus din Nazaret. El a arătat cum
Scripturile Vechiului Testament declaraseră că Mesia trebuia să vină ca un om
între oameni; și cum în viața lui Iisus se împliniseră toate amănuntele arătate
de Moise și profeți. Pentru a mântui o lume pierdută, divinul Fiu al lui
Dumnezeu a suferit crucea, disprețuind rușinea, și S-a înălțat la Cer biruitor
asupra morții și mormântului. De ce, întreba Pavel, pare de necrezut ca
Hristos să fi fost înviat din morți? Cândva, crezuse și el așa; dar cum ar
putea să nu creadă ceea ce el însuși văzuse și auzise? La poarta Damascului, el
însuși L-a privit pe Hristos Cel răstignit și înviat, Același care umblase pe
străzile Ierusalimului, care a murit la Golgota, a rupt legăturile morții și
S-a înălțat la Cer. La fel ca și Chifa, Iacov, Ioan și alți ucenici, și
el L-a văzut și a vorbit cu El. Glasul îi poruncise să vestească
Evanghelia unui Mântuitor înviat, și cum ar fi putut el să nu asculte? În
Damasc, în Ierusalim, prin toată Iudea, cum și în regiunile îndepărtate, el
dăduse mărturie despre Iisus Cel răstignit, arătând tuturor claselor de oameni
„să se pocăiască și să se întoarcă la Dumnezeu, și să facă fapte vrednice de
pocăința lor”. „Iată”, a declarat apostolul, „de ce au pus Iudeii mâna pe
mine în Templu, și au căutat să mă omoare. Dar, mulțumită ajutorului lui
Dumnezeu, am rămas în viață până în ziua aceasta; și am mărturisit înaintea
celor mici și celor mari, fără să mă depărtez cu nimic de la ce au spus
proorocii și Moise că are să se întâmple; și anume că Hristosul trebuie să
pătimească, și că, după ce va fi cel dintâi din învierea morților, va vesti
lumină norodului și Neamurilor”. Toți cei adunați au ascultat ca fermecați
istorisirea lui Pavel despre experiențele lui minunate. Apostolul se ocupa de
subiectele lui preferate. Nimeni din cei care îl ascultau nu se putea îndoi de
sinceritatea sa. Dar, în plină desfășurare a vorbirii sale convingătoare, a
fost întrerupt de Festus, care a strigat: „Pavele, ești nebun! Învățătura ta
cea multă te face să dai în nebunie”. Apostolul a răspuns: „Nu sunt nebun,
prea alesule Festus; dimpotrivă, rostesc cuvinte adevărate și chibzuite.
Împăratul știe aceste lucruri și deoarece îi vorbesc cu îndrăzneală; căci sunt
încredințat că nu-i este nimic necunoscut din ele, fiindcă nu s-au petrecut
într-un colț!” Apoi, întorcându-se către Agripa, i s-a adresat direct: „Crezi tu
în Prooroci, împărate Agripa? Știu că crezi”. Adânc mișcat, pentru un
moment Agripa a pierdut din vedere pe cei din jurul său, cum și demnitatea
poziției sale. Conștient numai de adevărurile pe care le auzise, văzând numai
pe umilul întemnițat stând înaintea lui ca trimis împuternicit al lui Dumnezeu,
el a răspuns involuntar: „Curând mai vrei tu să mă îndupleci să mă fac
creștin!” Cu multă seriozitate, apostolul a răspuns: „Să dea Dumnezeu ca
nu numai tu, ci toți cei ce mă ascultă astăzi, să fiți așa cum sunt eu”,
adăugând, în timp ce-și ridica mâinile ferecate în lanțuri, „afară de lanțurile
acestea”. Festus, Agripa și Berenice pe bună dreptate ar fi putut purta
lanțurile care îl legau pe apostol. Toți erau vinovați de crime grave. Acestor
vinovați li se oferise în ziua aceea mântuirea prin numele lui Hristos. Unul,
cel puțin, fusese aproape convins să primească harul și iertarea oferită. Însă
Agripa respinsese îndurarea oferită, nevoind să primească crucea unui
Răscumpărător răstignit. Curiozitatea împăratului fusese satisfăcută și,
ridicându-se de pe scaun, a dat să se înțeleagă că întrevederea luase sfârșit.
Pe când cei ce luaseră parte se împrăștiau, ei vorbeau între ei zicând: „Omul
acesta n-a făcut nimic vrednic de moarte sau de închisoare”. Deși Agripa
era iudeu, el nu împărtășea zelul bigot și prejudecata oarbă a Fariseilor. El a
zis lui Festus: „Omului acestuia i s-ar fi putut da drumul, dacă n-ar fi cerut
să fie judecat de Cezar”. Însă cazul fusese deferit acestui cel mai înalt
tribunal și acum el nu mai era sub jurisdicția nici a lui Festus, nici a lui
Agripa.
39 - Călătoria și naufragiul:
În cele din urmă, Pavel se afla în drumul său spre
Roma. „După ce s-a hotărât să plecăm cu corabia în Italia”, scrie Luca, „pe
Pavel și pe alți câțiva întemnițați i-au dat pe mâna unui sutaș al cetei de
ostași, Augusta, numit Iuliu. Ne-am suit într-o corabie de la Adramit, care
avea să meargă pe coasta Asiei, și am pornit. Aveam cu noi pe Aristarh
Macedoneanul din Tesalonic”. În primul secol al erei creștine, călătoria
pe mare era însoțită de greutăți și primejdii deosebite. Marinarii navigau în
mare parte conducându-se după poziția soarelui și a stelelor; și, când acestea
nu apăreau și erau semne de furtună, proprietarii corăbiilor se temeau să se
avânte în largul mării. Într-o anumită perioadă a anului, era aproape cu
neputință să se navigheze în siguranță. Apostolul Pavel era acum chemat să
îndure experiențele pline de încercări care aveau să fie partea lui ca
întemnițat în lanțuri în timpul acestei lungi și obositoare călătorii spre
Italia. Un lucru a ușurat foarte mult povara soartei sale - i s-a îngăduit
să fie însoțit de Luca și Aristarh. Mai târziu, în epistola sa către Coloseni,
el se referea la acesta din urmă numindu-L „tovarășul meu de temniță” (Coloseni
4, 10); Aristarh a ales să se împărtășească de întemnițarea lui Pavel, pentru
ca astfel să-i poată fi de ajutor în suferințele lui. Călătoria a început
foarte bine. În ziua următoare, ei au aruncat ancora în portul Sidon. Aici,
sutașul Iuliu „care se purta omenos cu Pavel”, fiind informat că în locul acela
erau creștini, „i-a dat voie să meargă pe la prietenii săi, și să fie îngrijit
de ei”. Această îngăduință a fost foarte mult apreciată de apostol, a cărui
sănătate lăsa de dorit. Părăsind Sidonul, corabia a întâmpinat vânturi
potrivnice; și fiind abătută din drumul ei, înaintarea se făcea încet. La Mira,
în provincia Licia, sutașul a găsit o mare corabie alexandrină, ce avea ca
destinație coasta Italiei, și și-a mutat de îndată întemnițații pe ea. Însă
vânturile erau încă potrivnice și înaintarea corăbiei se făcea cu greu. Luca
scria: „Timp de mai multe zile, am mers încet cu corabia, și nu fără greutate
am atins înălțimea Cnid, unde nu ne-a lăsat vântul să ne oprim. Am trecut pe la
capătul Cretei, alături de Salmona. De-abia am mers cu corabia la marginea
insulei, și am ajuns într-un loc numit Limanuri bune”. În portul Limanuri
bune ei au fost siliți să rămână mai multă vreme, așteptând vânturi prielnice.
Iarna se apropia cu grăbire, „călătoria pe mare se făcea primejdioasă”; și cei
care aveau conducerea corăbiei a trebuit să renunțe la nădejdea de a ajunge la
destinație mai înainte ca sezonul de călătorit pe mare să se fi închis
pentru anul acela. Singura problemă asupra căreia trebuia să hotărască acum era
aceea dacă să rămână la Limanuri bune sau să încerce a atinge un port mai
prielnic în care să ierneze. Problema aceasta a fost discutată cu multă
seriozitate și, în cele din urmă, a fost adusă de sutaș înaintea lui Pavel,
care câștigase respectul atât al marinarilor, cât și al ostașilor. Fără nicio
ezitare, apostolul i-a sfătuit să rămână acolo unde erau. „Oamenilor”, le-a zis
el, „călătoria văd că nu se va face fără primejdie și fără multă pagubă, nu
numai pentru încărcătură și pentru corabie, dar chiar și pentru viețile
noastre”. Însă „cârmaciul și stăpânul corăbiei”, cum și majoritatea dintre
călători și echipaj n-au vrut să primească sfatul. Fiindcă portul în care
ancorase „nu era bun de iernat, cei mai mulți au fost de părere să plece cu corabia
de acolo, ca să încerce să ajungă la Fenix, liman din Creta, așezat spre
miazăzi-apus și spre miazănoapte-apus, ca să ierneze acolo”. Sutașul a
hotărât să urmeze părerea majorității. Prin urmare, când „începuse să sufle un
vânt ușor de la miazăzi”, au pornit cu corabia din Limanuri bune, în nădejdea
că în curând aveau să ajungă în portul dorit. „Dar, nu după multă vreme, s-a
dezlănțuit ... un vânt furtunos”; „corabia a fost luată de el, fără să poată
lupta împotriva vântului”. Zvârlită de furtună, corabia a trecut pe lângă
mica insulă Clauda, și, la adăpostul ei, marinarii s-au pregătit pentru ceva
mai rău. Barca de salvare, singurul mijloc de scăpare în caz că corabia s-ar
scufunda, era pe apă, legată de un odgon și în primejdie de a fi în fiece clipă
sfărâmată în bucăți. Prima lor lucrare a fost să ridice barca la bord. S-au
luat apoi toate măsurile pentru a întări corabia și a o pregăti să
înfrunte furtuna. Scurta ocrotire oferită lor de mica insulă nu le-a folosit
prea mult, căci au ajuns din nou pradă deplinei furii a furtunii. Toată
noaptea a urlat furtuna și, cu toate măsurile ce fuseseră luate, corabia a
început să ia apă printr-o spărtură. „A doua zi au început să arunce în mare
încărcătură din corabie”. Noaptea a venit din nou, însă vântul n-a încetat.
Corabia bătută de vânt, cu catargul rupt și cu pânzele sfâșiate, era azvârlită
încoace și încolo de furia vântului. În fiecare minut, se părea că scândurile
corăbiei ce trosneau aveau să cedeze din cauza clătinării și smuciturilor la
care erau supuse din pricina furtunii. Spărtura creștea repede și atât
călătorii, cât și echipajul lucrau continuu la pompe. Nu era nicio clipă de
odihnă pentru nimeni de pe bord. „A treia zi”, scrie Luca, „noi, cu mâinile
noastre, am lepădat uneltele corăbiei. Soarele și stelele nu s-au văzut mai
multe zile și furtuna era atât de puternică, încât la urmă pierdusem orice
nădejde de scăpare”. Timp de paisprezece zile, ei au fost împinși de
valuri sub un cer fără soare și fără stele. Apostolul, el însuși suferind din
punct de vedere fizic, avea cuvinte de nădejde pentru cea mai întunecoasă oră,
cum și o mână de ajutor în orice situație. Prin credință, el a prins cu tărie
brațul Puterii Infinite și inima lui s-a încrezut în Dumnezeu. Cât despre sine,
nu avea nicio teamă; el știa că Dumnezeu avea să-l cruțe pentru a da mărturie
la Roma despre adevărul lui Hristos. Însă inima lui suspina plină de milă
pentru sufletele sărmane din jurul lui, păcătoase, decăzute și nepregătite să
moară. În timp ce se ruga cu multă căldură lui Dumnezeu, ca viețile lor să le
fie cruțate, i s-a descoperit că rugăciunea i-a fost ascultată. Folosind
un moment de potolire a furtunii, Pavel s-a suit pe covertă și, ridicându-și
glasul, a zis: „Oamenilor, trebuia să mă fi ascultat și să nu fi pornit cu corabia
din Creta, ca să fi scăpat de această primejdie și de această pagubă. Acum vă
sfătuiesc să fiți cu voie bună; pentru că niciunul din voi nu va pieri; și nu
va fi altă pierdere decât a corăbiei. Un înger al Dumnezeului, al căruia sunt
eu, și căruia Îi slujesc, mi s-a arătat azi noapte, și mi-a zis: Nu te teme,
Pavele; tu trebuie să stai înaintea Cezarului; și iată că Dumnezeu ți-a dăruit
pe toți cei ce merg cu corabia împreună cu tine. De aceea, oamenilor,
liniștiți-vă, căci am încredere în Dumnezeu că se va întâmpla așa cum mi s-a
spus. Dar trebuie să dăm peste un ostrov.” La auzul acestor cuvinte,
speranța a reînviat. Atât călătorii, cât și echipajul s-au trezit din apatia
lor. Mai era încă mult de făcut și orice lucrare ce le sta în putere să o facă
trebuia împlinită pentru a evita distrugerea. În a paisprezecea noapte de
zbucium pe valurile negre și învolburate, „pe la miezul nopții”, marinarii,
auzind trosnituri de scânduri rupte, „au bănuit că se apropie de pământ. Au
măsurat adâncimea apei și au găsit douăzeci de stânjeni; au mers puțin mai
departe, au măsurat-o din nou, și au găsit cincisprezece stânjeni. De teamă să
nu se lovească de stânci”, scrie Luca, „au aruncat patru ancore înspre cârma
corăbiei, și doreau să se facă ziuă”. La revărsatul zorilor, au întrezărit
slab conturul unei coaste învăluite de furtună, însă nu putea fi văzut niciun
semn terestru cunoscut. Atât de întunecos părea viitorul, încât marinarii
păgâni, pierzând orice curaj, „căutau să fugă din corabie” și, prefăcându-se că
fac pregătiri să arunce „ancorele înspre partea dinainte a corăbiei”, ei
își coborâseră deja barca de salvare, când Pavel, înțelegând planul lor josnic,
a spus sutașului și ostașilor: „Dacă oamenii aceștia nu vor rămânea în corabie,
nu puteți fi scăpați”. De îndată „ostașii au tăiat funiile bărcii și au lăsat-o
să cadă jos”, în apă. Momentul cel mai critic le stătea încă înainte. Din
nou apostolul le-a adresat cuvinte de încurajare și i-a îndemnat pe toți, atât
pe marinari, cât și pe călători să ia și să mănânce, zicând: „Astăzi sunt
patrusprezece zile, de când stați mereu de veghe, și n-ați luat nimic de
mâncare în gură. De aceea vă rog să mâncați, căci lucrul acesta este pentru
scăparea voastră; și nu vi se va pierde niciun fir de păr din cap”. „După
ce a spus aceste vorbe, a luat pâine, a mulțumit lui Dumnezeu, înaintea
tuturor, a frânt-o, și a început să mănânce”. Atunci, obosita și descurajata
grupă de două sute șaptezeci și cinci de suflete, care, dacă nu ar fi fost
Pavel, ar fi ajuns la disperare, s-a alăturat apostolului, începând să mănânce.
„După ce s-au săturat, au ușurat corabia, aruncând grâul în mare”. De
acum, lumina zilei se arătase deplin, dar ei nu puteau vedea nimic după care
să-și dea seama unde se află. Totuși, „au văzut de departe un golf, care avea
maluri nisipoase, și au hotărât să împingă corabia într-acolo, dacă va fi cu
putință. Au tăiat ancorele, ca să le sloboade în mare, și au slăbit în același
timp funiile cârmelor; apoi au ridicat ventrila cea mică după suflarea
vântului, și s-au îndreptat spre mal. Dar au dat peste o limbă de pământ, unde
s-a înfipt corabia; și partea dinainte a corăbiei s-a împlântat și stătea
neclintită, pe când partea dinapoi a început să se rupă de izbitura
valurilor”. Pavel și ceilalți întemnițați erau acum amenințați de o soartă
mult mai de temut decât naufragiul. Ostașii și-au dat seama că, în timp ce vor
căuta să ajungă la țărm, le va fi cu neputință să-i păzească pe întemnițații
care le fuseseră dați în grijă. Fiecare persoană avea să fie lăsată să facă tot
ce putea spre a se salva. Totuși, dacă vreunul dintre întemnițați ar fi lipsit,
viața celor care erau răspunzători de ei ar fi fost primejduită. De aceea,
ostașii au fost de părere să omoare pe toți întemnițații. Legea romană aproba
acest procedeu crud, și planul ar fi fost executat de îndată, dacă nu ar fi
fost vorba de cineva față de care toți erau la fel de mult îndatorați. Sutașul
Iuliu știa că Pavel fusese instrumentul prin care viața tuturor celor de la
bord fusese salvată și, mai mult, convins fiind că Domnul era cu el, se temea
să-i facă vreun rău. De aceea, „a poruncit ca cei ce pot înota să se arunce de
pe corabie în apă, și să iasă cei dintâi la pământ; iar ceilalți să se așeze
unii pe scânduri, iar alții pe frânturi de corabie și așa s-a făcut că au ajuns
toți teferi la uscat”. Când s-a făcut apelul, nu a lipsit niciunul. Echipajul
naufragiat a fost primit cu bunăvoință de locuitorii barbari de pe Malta.
„Ne-au primit pe toți la un foc mare”, scrie Luca, „pe care-l aprinseseră din
pricină că ploua, și se lăsase un frig mare”. Pavel se găsea printre aceia care
erau activi în a ajuta ca ceilalți să se simtă bine. Strângând „o grămadă de
mărăcini” și punându-i pe foc, „o năpârcă a ieșit afară din pricina căldurii și
s-a lipit de mâna lui”. Cei care stăteau lângă el au fost cuprinși de groază;
și datorită lanțului pe care-l purta și-au dat seama că Pavel era un
întemnițat și au spus între ei: „Cu adevărat că omul acesta este un ucigaș,
căci Dreptatea nu vrea să-l lase să trăiască, măcar că a fost scăpat din mare”.
Dar Pavel a scuturat năpârca în foc și nu a simțit niciun rău. Cunoscând natura
sa veninoasă, oamenii se așteptau în fiecare clipă să-l vadă căzând jos într-o
teribilă agonie. „Dar, după ce au așteptat mult și au văzut că nu i se întâmplă
nimic, și-au schimbat părerea și ziceau că este un zeu”. În timpul celor
trei luni cât grupa de pe corabie a rămas la Malta, Pavel și conlucrătorii săi
au folosit multe ocazii de a predica Evanghelia. Domnul a lucrat prin ei
într-un mod deosebit de minunat. Datorită lui Pavel, întreaga grupă de
naufragiați a fost tratată cu multă bunăvoință; au fost împlinite toate
lipsurile lor, și, la părăsirea Maltei, au fost aprovizionați din belșug cu tot
ce le trebuia pentru călătorie. Întâmplările principale din timpul șederii lor
sunt redate pe scurt de Luca în felul următor: „În împrejurimi erau
moșiile mai marelui ostrovului, numit Publius. El ne-a primit și ne-a ospătat
cu cea mai mare bunăvoință trei zile. Tatăl lui Publius zăcea atunci în pat,
bolnav de friguri și de urdinare. Pavel s-a dus la el, s-a rugat, a pus mâinile
peste el, și l-a vindecat. Atunci au venit și ceilalți bolnavi din ostrovul
acela, și au fost vindecați. Ni s-a dat mare cinste, la plecarea noastră cu
corabia ne-au dat tot ce ne trebuia”.
40 - În Roma:
Odată cu deschiderea navigației, sutașul și
întemnițații lui au pornit în călătoria lor mai departe spre Roma. O corabie
alexandrină, cu numele „Castor și Polux” iernase în Malta, în drumul ei spre
apus, și pe aceasta s-au îmbarcat călătorii. Deși a fost oarecum întârziată de
vânturile potrivnice, călătoria s-a terminat totuși cu bine și corabia a
aruncat ancora în frumosul port Puzole, de pe coasta Italiei. În locul
acesta erau câțiva creștini și ei au stăruit de apostol să rămână cu ei șapte
zile, privilegiu acordat cu bucurie de către sutaș. De când primiseră epistola
lui Pavel către cei din Roma, creștinii din Italia au așteptat cu dor o vizită
din partea apostolului. Ei nu s-au așteptat însă să-l vadă venind ca
întemnițat, însă suferințele lui n-au făcut decât ca el să le fie și mai drag.
Distanța de la Puzole la Roma fiind doar de o sută șaptezeci de kilometri și
portul fiind în continuă legătură cu metropola, creștinii din Roma au fost
informați de apropierea lui Pavel și unii dintre ei au pornit să-i iasă în
întâmpinare și să-i spună bun venit. În a opta zi de la debarcare, sutașul
și întemnițații lui au pornit spre Roma. Plin de bunăvoință, Iuliu a acordat
apostolului orice favoare ce stătea în puterea lui s-o facă; însă el nu-i putea
schimba starea lui de întemnițat sau să-l libereze de lanțul ce-l lega de
ostașul ce-l păzea. Pavel pășea cu o inimă grea către mult așteptata vizită în
metropola lumii. Cât de deosebite erau împrejurările de acelea pe care le
anticipase el! Oare cum avea el să vestească Evanghelia fiind în lanțuri și
stigmatizat? Speranța lui de a câștiga multe suflete la adevăr în Roma părea
sortită dezamăgirii. În cele din urmă, călătorii au ajuns la Forul lui
Apiu, la șasezeci de kilometri de Roma. Făcându-și loc prin mulțimile care se
îmbulzeau în acest important loc de comunicație, bătrânul cu părul încărunțit,
legat în lanțuri împreună cu criminali cu privirea fioroasă, a fost obiectul
multor priviri disprețuitoare și subiectul multor glume josnice și
batjocoritoare. Deodată, s-a auzit un strigăt de bucurie și un bărbat s-a
desprins din mulțime, căzând pe grumazul întemnițatului, îmbrățișându-l cu
lacrimi și plin de bucurie, cum ar fi salutat un fiu pe un tată ce lipsise
vreme îndelungată. Iarăși și iarăși scena s-a repetat pe măsură ce, cu ochii
strălucind de o iubitoare așteptare, mulți descopereau în întemnițatul în
lanțuri pe acela care la Corint, la Filipi, la Efes, le adresase cuvintele
vieții. Cum ucenicii cu multă dragoste se înghesuiau călduros în jurul
tatălui lor în Evanghelie, întreaga grupă a ajuns să nu se mai poată
mișca. Ostașii devin nerăbdători din pricina întârzierii, totuși ei nu au inima
aceea ca să întrerupă această fericită întâlnire; căci și ei învățaseră, de
asemenea, să-l respecte și să-l stimeze pe întemnițatul lor. Pe această față
obosită și chinuită de dureri, ucenicii au văzut oglindindu-se chipul lui
Hristos. Ei l-au asigurat pe Pavel că nu l-au uitat și nici n-au încetat să-l
iubească; și că ei îi sunt îndatorați pentru fericita nădejde care le-a
însuflețit viața și le-a adus împăcarea cu Dumnezeu. În zelul iubirii lor, ei
l-ar fi purtat pe umeri tot drumul până în cetate; dacă li s-ar fi îngăduit să
aibă acest privilegiu. Puțini își dau seama de însemnătatea acestor
cuvinte ale lui Luca, anume că atunci când Pavel i-a văzut pe frații săi „a
mulțumit lui Dumnezeu și s-a îmbărbătat”. În mijlocul grupei de credincioși
care plângeau și-și dovedeau iubirea și care nu se rușinau de lanțurile lui, apostolul
L-a lăudat pe Dumnezeu cu glas tare. Norul de întristare care se lăsase asupra
spiritului său dispăruse. Viața lui de creștin fusese o succesiune de
încercări, suferințe și dezamăgiri, dar în ceasul acesta el se simțea răsplătit
din belșug. Cu pas sigur și cu inima plină de bucurie, el și-a continuat
drumul. El nu avea să se plângă de trecut și nici să se teamă de viitor. Știa
că-l așteaptă lanțuri și întristări; dar știa, de asemenea, că-i fusese rânduit
lui să elibereze suflete de niște lanțuri cu mult mai grozave și el s-a bucurat
de suferințele sale pentru cauza lui Hristos. La Roma, sutașul Iuliu i-a
predat pe întemnițații săi căpitanului gărzii palatului. Raportul cel bun pe
care el l-a dat despre Pavel împreună cu scrisoarea din partea lui Festus au
făcut ca apostolul să fie privit cu bunăvoință de căpitan și, în loc să
fie aruncat în închisoare, i s-a îngăduit să locuiască într-o casă aparte,
închiriată de el. Deși chiar și acolo era legat cu lanțuri de un ostaș, el avea
libertatea să-și primească prieteni și să lucreze pentru înaintarea Împărăției
lui Hristos. Multor iudei care, cu ani mai înainte, fuseseră alungați din
Roma, li s-a îngăduit să se întoarcă, așa că acum se găsea acolo un mare număr
dintre ei. Acestora, mai înainte de toate, s-a hotărât Pavel să le prezinte
faptele cu privire la el și la lucrarea sa, mai înainte ca vrăjmașii lui să fi
avut ocazia să-i învenineze împotriva lui. Deci, la trei zile după sosirea lui
în Roma, el a chemat laolaltă pe fruntașii lor și, într-un chip simplu și
direct, le-a arătat de ce venise el la Roma ca întemnițat. „Fraților”, a
zis el, „fără să fi făcut ceva împotriva norodului sau obiceiurilor părinților
noștri, am fost băgat la închisoare în Ierusalim, și de acolo am fost dat în
mâinile romanilor. După ce m-au supus la cercetare, ei aveau de gând să-mi dea
drumul, pentru că nu era în mine nicio vină vrednică de moarte. Dar Iudeii s-au
împotrivit și am fost silit să cer să fiu judecat de Cezar, fără să am de
altfel niciun gând să pârăsc neamul meu. De aceea, v-am chemat să vă văd, și să
vorbesc cu voi; căci din pricina nădejdii lui Israel port eu acest lanț”. El
nu a spus nimic despre suferințele pe care le îndurase din partea iudeilor și
nici despre repetatele uneltiri de a-l ucide. Cuvintele lui erau marcate de
prudență și bunătate. El nu a căutat să câștige de partea sa atenția și
simpatia acestora, ci să apere adevărul și să susțină onoarea
Evangheliei. Drept răspuns, ascultătorii lui au declarat că ei nu
primiseră nicio învinuire împotriva lui, prin scrisori publice sau particulare,
și că niciunul dintre iudeii care veniseră la Roma nu-l învinuiseră de vreo
nelegiuire. De asemenea, ei și-au exprimat o puternică dorință, aceea de a afla
motivele credinței în Hristos. Ei au spus: „Știm că partida aceasta
pretutindeni stârnește împotrivire”. Fiindcă ei înșiși doreau lucrul
acesta, Pavel le-a cerut să stabilească o zi când el să le prezinte adevărurile
Evangheliei. La timpul hotărât au venit mulți. „Pavel le-a vestit Împărăția lui
Dumnezeu, le-a adus dovezi, și a căutat să-i încredințeze, prin legea lui Moise
și prin Prooroci despre lucrurile privitoare la Iisus. Vorbirea ținea de
dimineață până seara”. El și-a istorisit propria sa experiență și a prezentat
argumente din Scripturile Vechiului Testament cu simplitate, sinceritate și
putere. Apostolul a arătat că religia nu constă din ritualuri și
ceremonii, crezuri și teorii. Dacă ar fi așa, atunci omul firesc ar putea să o
priceapă prin cercetare, așa cum înțelege lucrurile pământești. Pavel a învățat
însă că religia este o forță practică și mântuitoare, un principiu venind în
totul de la Dumnezeu, o personală experiență a puterii reînnoitoare a lui
Dumnezeu asupra sufletului. El a arătat cum Moise îndreptase atenția lui
Israel asupra lui Hristos, ca fiind Profetul de care aveau să asculte; cum toți
profeții au mărturisit despre El, ca fiind marele remediu hotărât de Dumnezeu
pentru păcat, Cel nevinovat care avea să poarte păcatele celui vinovat. El nu
le-a găsit vină în păzirea de către ei a formelor și ceremoniilor, ci le-a
arătat că, în timp ce țineau serviciul ritual cu mare exactitate, ei
lepădau pe Acela care era antitipul întregului sistem. Pavel a declarat
că, în starea lui neconvertită, el Îl cunoscuse pe Hristos nu printr-o legătură
personală, ci numai din ideea pe care el, împreună cu alții, și-au făcut-o cu
privire la caracterul și lucrarea lui Mesia ce avea să vină. El Îl lepădase pe
Iisus din Nazaret ca fiind un înșelător, deoarece el nu se potrivea cu ideea pe
ca o avea despre El. Dar acum, vederile lui Pavel despre Hristos și lucrarea
Lui erau mult mai spirituale și mai înalte; pentru că el fusese convertit.
Apostolul i-a asigurat că el nu li-l prezintă pe Hristos după trup. Irod Îl
văzuse pe Hristos cât Acesta fusese în trupul naturii umane; Anania Îl văzuse;
Pilat, preoții și mai marii norodului Îl văzuseră; ostașii romani Îl văzuseră.
Dar ei nu L-au văzut ca Răscumpărătorul proslăvit. Pentru a înțelege pe Hristos
prin credință, pentru a avea o cunoștință spirituală despre El, era mult mai de
dorit să-L cunoști personal așa cum a fost El pe Pământ. Comuniunea cu Hristos
de care se bucura acuma Pavel era mult mai apropiată, mult mai dăinuitoare decât
o simplă tovărășie pământească și omenească. Când Pavel a vorbit despre
ceea ce știa și mărturisea despre ceea ce el văzuse cu privire la Iisus din
Nazaret, ca nădejdea lui Israel, cei care căutau cu sinceritate adevărul, se
convingeau. Însă asupra unor minți, cuvintele sale au făcut o impresie care nu
avea să se șteargă niciodată. Alții însă au refuzat cu încăpățânare să
primească mărturia clară a Scripturilor, chiar când ea le era prezentată de
unul care avea iluminarea deosebită a Duhului Sfânt. Ei nu puteau să-i
combată argumentele, dar au refuzat să primească concluziile lui. Au
trecut multe luni de la sosirea lui Pavel la Roma până ce iudeii din Ierusalim
au apărut în persoană să-și prezinte învinuirile împotriva întemnițatului. În
repetate rânduri, ei fuseseră zădărniciți în planurile lor; și acum că Pavel
avea să fie judecat înaintea celui mai înalt tribunal al Imperiului Roman, ei
nu doreau să riște o altă înfrângere. Lisias, Felix, Festus și Agripa
declaraseră cu toții că sunt convinși de nevinovăția lui. Vrăjmașii lui Pavel
puteau spera să aibă vreun câștig de cauză, căutând ca prin intrigă să-l
influențeze pe împărat în favoarea lor. Zăbovirea avea menirea să ajute
scopului lor și, în același timp, le-ar fi dat răgaz să desăvârșească și să-și
execute planurile; de aceea, ei au așteptat să treacă o vreme mai înainte de
a-și aduce în persoană învinuirile împotriva apostolului. În providența
lui Dumnezeu, această întârziere a avut ca rezultat înaintarea Evangheliei. Prin
bunăvoința acelora care-l aveau în grijă pe Pavel, i se îngăduise să locuiască
într-o casă spațioasă unde putea să se întâlnească liber cu prietenii lui și
unde, de asemenea, putea prezenta zilnic adevărul acelora care veneau să audă.
Astfel, timp de doi ani, el a continuat lucrarea, „propovăduind Împărăția lui
Dumnezeu și învăța pe oameni cu toată îndrăzneala și fără nicio piedică, cele
privitoare la Domnul Iisus Hristos”. În acest timp, bisericile pe care el
le întemeiase în multe țări nu fuseseră uitate. Dându-și seama de primejdiile
care îi amenințau pe convertiții la noua credință, apostolul a căutat ca, pe
cât îi era cu putință, să le împlinească nevoile prin scrisori de avertizare și
sfaturi practice. Și, din Roma, el a trimis slujitori consacrați să
lucreze nu numai pentru aceste biserici, ci și în câmpuri pe care el nu le
vizitase. Acești lucrători, ca păstori înțelepți, au întărit lucrarea așa de
bine începută de Pavel; și apostolul, fiind mereu informat, prin continua
legătură cu ei, despre mersul lucrurilor ca și despre primejdiile ce amenințau
bisericile, putea să aibă o înțeleaptă supraveghere peste tot. Astfel,
deși în mod vădit era împiedicat de la lucrarea activă, Pavel exercita o mai
întinsă și mai dăinuitoare influență decât dacă ar fi fost liber să
călătorească prin biserici ca în anii de mai înainte. Ca întemnițat al
Domnului, el a avut o mai trainică influență asupra iubirii fraților lui; și
cuvintele sale, scrise de unul care se găsea în lanțuri pentru Hristos, impuneau
o mai mare atenție și un mai mare respect decât au avut atunci când el se găsea
personal printre ei. Numai după ce Pavel a fost luat dintre ei, numai atunci
necredincioșii și-au dat seama cât de grele au fost poverile pe care el le
purtase pentru ei. Până aici, ei se dăduseră în mare măsură înapoi de la
purtarea de răspunderi și sarcini, scuzându-se că le lipsește înțelepciunea,
tactul și energia lui neînfrântă; acum însă, lăsați în neexperiența lor să
învețe lecțiile de care se feriseră, ei au prețuit avertizările, sfaturile și
îndrumările lui, deși nu prețuiseră lucrarea lui personală. Și, aflând despre
curajul și credința lui în timpul îndelungatei sale întemnițări, ei au fost
treziți la o mare credincioșie și la un mai mare zel pentru lucrarea lui
Hristos. Printre ajutoarele lui Pavel la Roma erau mulți dintre primii lui
tovarăși și conlucrători. Luca, „doctorul prea iubit”, care îl însoțise în
călătoria sa la Ierusalim, în timpul celor doi ani de întemnițare la Cezarea,
cum și în tot timpul primejdioasei călătorii la Roma, era încă și acum cu
el. Timotei slujea, de asemenea, spre mângâierea și ajutarea lui. Tihic,
„fratele prea iubit și slujitorul credincios, tovarășul meu de slujbă în
Domnul”, a stat în chip nobil alături de apostol. Dima și Marcu erau, de
asemenea, cu el. Aristarh și Epafra erau tovarășii lui de temniță. (Coloseni 4,
7-14.). De la primii ani ai vieții sale de credință și până acum,
experiența creștină a lui Marcu a devenit mai profundă. Studiind mai de aproape
viața și moartea lui Hristos, el dobândise vederi mai clare despre lucrarea
Mântuitorului, despre truda și luptele ei. Citind în rănile din mâinile și
picioarele lui Hristos semnele slujirii Sale pentru omenire și până unde a
trebuit să meargă lepădarea Sa de Sine pentru a salva pe cel pierdut și
pieritor, Marcu era gata să-L urmeze pe Maestru pe calea sacrificiului de sine.
Acum, împărtășind soarta lui Pavel întemnițatul, el a înțeles mai bine decât
oricând mai înainte că este un câștig nespus de mare a-L câștiga pe Hristos și
este o pierdere de nedescris a câștiga lumea, dar a pierde sufletul pentru a
cărui mântuire a fost vărsat sângele lui Hristos. În fața încercărilor și a
împotrivirilor grele, Marcu a continuat să rămână statornic, un înțelept și
iubit ajutor al apostolului. Dima, statornic pentru o vreme, a părăsit
după un timp lucrarea lui Hristos. Referindu-se la aceasta, Pavel a scris:
„Dima, din dragoste pentru lumea de acum, m-a părăsit”. (2 Timotei 4, 10.).
Pentru un câștig lumesc, Dima a dat în schimb orice înaltă și nobilă
considerație. Ce schimb miop! Având numai bogăția sau cinstea lumească, Dima
era cu adevărat sărac, ori cu cât s-ar fi putut lăuda el că i-ar aparține; în
timp ce Marcu, alegând să sufere de dragul lui Hristos, poseda bogățiile
veșnice, fiind socotit în Ceruri ca moștenitor al lui Dumnezeu și un împreună
moștenitor cu Fiul Său. Printre cei care își predaseră inimile lui
Dumnezeu în urma lucrării lui Pavel în Roma era și Onisim, un sclav păgân care
păgubise pe stăpânul său, Filimon, un credincios creștin din Colose, și fugise
la Roma. În bunătatea inimii sale, Pavel a căutat să ușureze sărăcia și
nenorocirea sărmanului fugar și apoi s-a străduit să facă să strălucească
lumina adevărului în mintea lui întunecată. Onisim a ascultat cuvintele vieții,
și-a mărturisit păcatele și a fost convertit la credința lui Hristos. Onisim
s-a făcut iubit de Pavel prin pioșia și sinceritatea sa și nu mai puțin prin
grija iubitoare față de tot ce avea nevoie apostolul, cât și prin râvna lui în
înaintarea lucrării Evangheliei. Pavel a văzut în el trăsături de caracter care
aveau să facă din el un bun ajutor în lucrarea misionară, și l-a sfătuit să se
întoarcă fără întârziere la Filimon, să-i ceară iertare și să facă planuri
pentru viitor. Apostolul a făgăduit că va răspunde el pentru suma de bani de
care fusese păgubit Filimon. Fiind aproape să-l trimită pe Tihic cu scrisori
către diferitele biserici din Asia Mică, el a trimis și pe Onisim cu el. Era o încercare
foarte grea pentru acest serv, ca să se dea singur în mâna stăpânului pe care-l
păgubise, însă el fusese convertit pe deplin și nu s-a dat în lături de la
datoria sa. Pavel i-a încredințat lui Onisim o scrisoare către Filimon, în
care, cu tactul și bunătatea lui obișnuită, apostolul a intervenit, pledând
cauza sclavului pocăit, și și-a exprimat dorința de a se mai folosi de
serviciile lui și pe viitor. Scrisoarea a început cu o salutare plină de iubire
adresată lui Filimon ca prieten și împreună lucrător: „Har și pace de la
Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul nostru Iisus Hristos! Mulțumesc
totdeauna Dumnezeului meu, ori de câte ori îmi aduc aminte de tine în
rugăciunile mele, pentru că am auzit despre credința pe care o ai în Domnul Iisus
și dragostea față de toți sfinții. Îl rog ca această părtășie a ta la credință
să se arate prin fapte, care să dea la iveală tot binele ce se face între noi
în Hristos”. Apostolul i-a reamintit lui Filimon că fiecare gând bun și fiecare
trăsătură de caracter pe care o avea se datora harului lui Hristos; numai
aceasta îl făcea să se deosebească de cel stricat și păcătos. Același har poate
face dintr-un criminal decăzut un copil al lui Dumnezeu și un folositor
lucrător al Evangheliei. Pavel ar fi putut insista față de Filimon asupra
datoriei lui de creștin; însă el a ales mai bine limbajul rugăminții: „Așa cum
sunt, bătrânul Pavel; iar acum întemnițat pentru Hristos Iisus. Te rog pentru
copilul meu, pe care l-am născut în lanțurile mele: pentru Onisim, care
altădată ți-a fost nefolositor, dar care acum îți va fi folositor și ție și
mie”. Apostolul îi cerea lui Filimon ca, având în vedere convertirea lui
Onisim, să primească pe sclavul pocăit ca pe propriul său copil, dovedindu-i o
asemenea iubire, încât acesta să aleagă să locuiască împreună cu stăpânul lui
de mai înainte, „nu ca pe un rob, ci mult mai pe sus decât un rob: ca pe un
frate prea iubit”. El și-a exprimat dorința de a-l reține pe Onisim, deoarece
era unul care îl putea ajuta în lanțurile sale, după cum ar fi făcut chiar și
Filimon, totuși, el nu-i dorea serviciile decât numai dacă Filimon, din propria
lui voință, l-ar fi eliberat pe sclav. Apostolul știa bine asprimea cu
care stăpânii se purtau față de sclavii lor, și mai știa, de asemenea, că
Filimon era foarte mânios din pricina purtării servului său. El îi
scrisese într-un fel ca să-i trezească cele mai adânci și mai calde simțăminte
de creștin. Convertirea lui Onisim făcuse din el un frate de credință, și orice
pedeapsă aplicată acestui nou convertit avea să fie privită de Pavel ca și cum
i s-ar fi aplicat lui. Pavel a propus, de bunăvoie, ca să plătească el
datoria lui Onisim pentru ca cel vinovat să fie cruțat de rușinea pedepsirii și
iarăși să se poată bucura de privilegiile pe care le pierduse. „Dacă mă
socotești dar ca prieten al tău”, scrie el lui Filimon, „primește-l ca pe mine
însumi. Și, dacă ți-a adus vreo vătămare sau îți este dator cu ceva, pune
aceasta în socoteala mea. Eu, Pavel, voi plăti - scriu cu mâna mea”. După
ce s-a oferit să ia asupra sa datoria lui Onisim, Pavel i-a amintit lui Filimon
cât de mult îi datora el însuși apostolului. El îi datora ființa sa, pe sine
însuși, deoarece Dumnezeu îl făcuse pe Pavel instrumentul convertirii lui.
Apoi, printr-un apel plin de iubire și căldură, apostolul l-a rugat fierbinte
pe Filimon ca, așa după cum prin facerile lui de bine înviorase pe sfinți, tot
la fel el să învioreze spiritul apostolului prin împlinirea acestei pricini de
bucurie. „Bizuit pe ascultarea ta”, adaugă el, „știu că vei face chiar mai
mult decât îți zic”. Scrisoarea/Epistola lui Pavel către Filimon arată
influența Evangheliei asupra legăturilor dintre stăpân și serv. Sclavia era o
instituție statornicită în întreg Imperiul Roman și în multe din bisericile
pentru care lucrase Pavel se găseau atât stăpâni, cât și sclavi. În orașe, unde
sclavii deseori întreceau cu mult numărul populației libere, legi grozav de
aspre erau socotite ca necesare pentru a-i ține în supunere. Câte un roman
bogat era, deseori, stăpânul a sute de sclavi, de diferite ranguri și cu
educație și talente diferite. Având deplină putere asupra sufletelor și
trupurilor acestor neputincioase ființe, el putea să le aplice orice suferință
pe care o alegea. Dacă unul dintre ei, din răzbunare sau voind să se apere,
îndrăznea să ridice o mână împotriva stăpânului său, întreaga familie a
vinovatului putea să fie sacrificată în chip nemilos. Cea mai neînsemnată
greșeală, vină sau nebăgare de seamă era deseori pedepsită fără îndurare. Unii
stăpâni, mai omenoși decât alții, erau mai îngăduitori față de servii lor; însă
marea majoritate a bogaților și nobililor, dedați fără frâu satisfacerii
plăcerilor desfrânate, pasiunilor și mâncării, făceau din sclavii lor victimele
nenorocite ale capriciului și tiraniei. Tendința întregului sistem era
deznădăjduit de degradatoare. Nu era lucrarea apostolului aceea de a
răsturna în chip nejudecat sau dintr-o dată ordinea statornicită a societății.
A fi încercat aceasta ar fi însemnat să împiedice succesul Evangheliei. Însă el
a învățat anumite principii care loveau chiar la temelia sclaviei și care, dacă
ar fi fost puse în practică, cu siguranță că ar fi subminat întreg
sistemul. „Unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia” (2 Corinteni 3, 17),
a declarat el. Odată convertit, sclavul devine un membru al trupului lui
Hristos și deci avea să fie iubit și tratat ca un frate, un împreună moștenitor
cu stăpânul său al binecuvântărilor lui Dumnezeu și al privilegiilor Evangheliei.
Pe de altă parte, servilor le era dat sfatul să-și împlinească datoriile „nu
numai când sunteți sub ochii lor, ca și cum ați vrea să plăceți oamenilor, ci
ca niște robi ai lui Hristos, care fac din inimă voia lui Dumnezeu”. (Efeseni
6, 6.). Creștinismul face o legătură de strânsă unire între stăpân și
sclav, împărat și supus, slujitor al Evangheliei și păcătos decăzut care a
găsit în Hristos curățirea de păcat. Ei au fost spălați în același sânge,
înviorați de același Duh și ei sunt făcuți una cu Iisus Hristos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu