IISUS -
LUMINA LUMII! - PERICOPELE DE LA 61 LA 72!
61 - La ospățul din casa lui Simon:
Simon
din Betania era socotit ucenic al lui Iisus. El era unul dintre puținii farisei
care se alăturaseră pe față urmașilor lui Hristos. Îl recunoștea pe Iisus ca
învățător și spera că El ar putea fi Mesia, dar nu-L primise ca Mântuitor.
Caracterul lui nu era transformat; principiile lui erau neschimbate. Simon
fusese vindecat de lepră și tocmai lucrul acesta îl atrăsese spre Iisus. El
dorea să-și arate recunoștința și, când Iisus a vizitat pentru ultima dată
Betania, el a dat un ospăț pentru Mântuitorul și ucenicii Lui. La masa aceasta
s-au strâns mulți iudei. În vremea aceasta, la Ierusalim era multă frământare.
Hristos și lucrarea Lui atrăgeau atenția tot mai mult. Aceia care veniseră la
masă Îi urmăreau de aproape toate mișcările, iar unii dintre ei nu Îl priveau
deloc prietenos. Mântuitorul a ajuns la Betania numai cu șase zile înainte
de Paști și, după obiceiul Său, a căutat odihnă în casa lui Lazăr. Călătorii
care trecuseră mai departe, spre cetate, au răspândit vestea că El este pe drum
spre Ierusalim și avea să petreacă Sabatul la Betania. Printre oameni era un
mare entuziasm. Mulți se adunau la Betania, unii din simpatie pentru Iisus,
alții din curiozitate - ca să vadă un om înviat din morți. Lazăr avea de adus o
minunată mărturie cu privire la lucrarea lui Iisus. Chiar pentru scopul acesta
fusese înviat din morți. Cu siguranță și putere, el declara că Hristos era Fiul
lui Dumnezeu. Veștile duse la Ierusalim de vizitatorii din Betania au
sporit și mai mult agitația. Oamenii erau nerăbdători să-L vadă și să-L audă pe
Iisus. Toți se întrebau dacă nu cumva Lazăr Îl va însoți la Ierusalim și dacă
proorocul avea să fie încoronat ca împărat cu ocazia sărbătorii Paștilor.
Preoții și conducătorii vedeau că stăpânirea lor asupra poporului slăbește
mereu și mânia lor împotriva lui Iisus devenea și mai aprigă. Abia așteptau o
ocazie ca să-L poată îndepărta pentru totdeauna din calea lor. Deoarece timpul
trecea, ei începeau să se teamă că până la urmă s-ar putea să nu vină la
Ierusalim. Ei își aminteau de câte ori dejucase El planurile lor criminale și
se temeau că El știa planurile pe care le făcuseră împotriva Lui și că nu va
veni. Cu greu puteau să-și ascundă neliniștea și se întrebau unul pe altul: „Ce
credeți, n-are să vină la praznic?” S-a convocat o întrunire a preoților
și fariseilor. De când cu învierea lui Lazăr, simpatia poporului față de
Hristos era atât de mare, încât ar fi fost foarte dificil să pună mâna pe El în
văzul tuturor. Așa că autoritățile au luat hotărârea să-L prindă în ascuns și
să țină judecata cât se poate de tainic. Ei sperau că, atunci când vor face
cunoscută condamnarea Lui, valul capricios al opiniei publice va trece de
partea lor. Astfel, ei au hotărât să-L nimicească pe Iisus. Dar, câtă
vreme trăia Lazăr, preoții și rabinii știau că nu sunt în siguranță. Existența
unui om care fusese patru zile în mormânt și care fusese înviat printr-un
cuvânt rostit de Iisus putea mai curând sau mai târziu să dea naștere la
împotriviri. Oamenii s-ar fi răzbunat pe conducătorii lor pentru faptul că au luat
viața Aceluia care a putut face o asemenea minune. De aceea, Sinedriul a
hotărât ca și Lazăr să moară. Atât de departe îi duceau invidia și prejudecata
pe aceia care se lăsau stăpâniți de ele. Ura și necredința conducătorilor iudei
crescuseră până acolo, încât ei ar fi vrut să ia viața aceluia pe care Puterea
nemărginită îl ridicase din mormânt. În timp ce uneltirile acestea aveau
loc la Ierusalim, Iisus și prietenii Săi erau invitați la ospățul lui Simon. La
masă, Mântuitorul avea de o parte pe Simon, pe care-l vindecase de o boală
dezgustătoare, și în cealaltă parte pe Lazăr, pe care-l înviase din morți.
Marta servea la masă, în timp ce Maria asculta cu râvnă fiecare cuvânt ce
pornea de pe buzele lui Iisus. În mila Sa, Iisus îi iertase păcatele, îl
ridicase la viață pe fratele ei iubit și inima Mariei era plină de
recunoștință. Ea Îl auzise pe Iisus vorbind despre moartea Lui apropiată și, în
iubirea și întristarea ei adâncă, dorise să-L onoreze. Cu mari sacrificii
personale, cumpărase un vas de alabastru „cu mir de nard de mare preț”, cu care
să-I ungă corpul. Dar acum mulți spuneau că în curând El avea să fie încoronat
ca rege. Durerea ei s-a preschimbat în bucurie și era nerăbdătoare să fie ea
cea dintâi care să dea onoare Domnului ei. Spărgând vasul cu mir, ea a vărsat
conținutul pe capul și picioarele lui Iisus; apoi, a îngenuncheat plângând, a
umezit picioarele Lui cu lacrimile ei și le-a șters cu părul ei lung și
despletit. Ea căutase să rămână neobservată și mișcările ei poate nu ar fi
fost luate în seamă, dar mirosul nardului a umplut casa și a făcut cunoscută
fapta ei tuturor celor de față. Iuda a privit cu foarte multă neplăcere lucrul
acesta. În loc să aștepte să audă ce va zice Hristos, el a început să șoptească
celor din jur nemulțumirile sale, acuzându-L pe Hristos că îngăduie o asemenea
risipă. Cu șiretenie, a strecurat cuvinte care puteau să producă
nemulțumire. Iuda era casierul ucenicilor și din puținul lor el lua pe
ascuns bani pentru propriul folos, reducând astfel mijloacele lor până aproape
nu mai rămânea nimic din ele. El stăruia să pună în pungă tot ce putea obține.
Din sumele acestea, se lua deseori pentru a-i ajuta pe săraci; și, când se
cumpăra vreun lucru despre care gândea că nu ar fi de mare folos, Iuda obișnuia
să spună: „Pentru ce se face risipa aceasta? Pentru ce n-au fost puși banii
aceștia în punga pentru săraci pe care o port eu?” Dar fapta aceasta a Mariei
era într-un contrast atât de izbitor cu egoismul lui, încât a fost dat de
rușine; și, după obiceiul său, a căutat să-și argumenteze împotrivirea față de
darul ei printr-un motiv serios. Întorcându-se către ucenici, zise: „De ce nu
s-a vândut acest mir cu trei sute de dinari, și să se fi dat săracilor? Zicea
lucrul acesta nu pentru că purta grijă de săraci, ci pentru că era un hoț, și
ca unul care ținea punga, lua el ce se punea în ea”. Iuda n-avea inimă pentru
săraci. Dacă nardul Mariei s-ar fi vândut și prețul ar fi căzut pe mâinile lui,
săracii n-ar fi avut de aici niciun folos. Iuda avea o părere înaltă
despre spiritul său practic. Ca om de afaceri, se considera cu mult mai presus
decât ceilalți ucenici și îi făcuse și pe ei să-l privească în aceeași lumină.
El le câștigase încrederea și avea o puternică influență asupra lor. Pretinsa
lui simpatie pentru săraci îi înșelase, iar insinuările lui șirete îi făcuseră
să privească neîncrezători la devoțiunea Mariei. Murmurul acesta a făcut
înconjurul casei: „Ce rost are risipa aceasta? Nardul acesta s-ar fi putut
vinde foarte scump, iar banii să se dea săracilor”. Maria a auzit
cuvintele de critică. Inima îi tremura în piept. Ea se temea că sora ei o va
certa că a făcut lucruri extravagante. Și Învățătorul putea să creadă despre ea
că este nechibzuită. Fără să se apere sau să se scuze, era să se retragă, când
se auzi glasul Domnului ei: „Lăsați-o în pace, de ce îi faceți supărare?” El
văzuse că era încurcată și tulburată. Știa că în actul acesta de servire ea își
arătase recunoștința pentru iertarea păcatelor și El i-a liniștit temerile.
Ridicându-și glasul mai presus de murmurul criticii, El a zis: „Ea a făcut un
lucru frumos față de Mine; căci pe săraci îi aveți totdeauna cu voi, și le
puteți face bine oricând voiți, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna. Ea a făcut
ce a putut; Mi-a uns trupul mai înainte, pentru îngropare”. Darul frumos
mirositor, pe care Maria se gândise să-l împrăștie pe trupul mort al
Mântuitorului, a fost turnat pe trupul Lui viu. La înmormântare, dulceața
parfumului I-ar fi umplut numai mormântul; acum, Îi înveselea inima,
asigurându-L de credința și iubirea ei. Iosif din Arimatea și Nicodim n-au adus
darul lor de iubire lui Iisus cât a fost în viață. Cu lacrimi amare, ei au adus
miresmele și mirurile lor costisitoare pentru trupul Lui rece, inconștient.
Femeile care au adus balsamuri la mormânt au făcut drumul zadarnic, deoarece El
înviase. Dar Maria, revărsându-și iubirea asupra Mântuitorului în timp ce El
era conștient de devoțiunea ei, L-a uns pentru înmormântare. Și când a pătruns
în întunericul marii Lui încercări, El a luat cu Sine amintirea acelei fapte, o
arvună din iubirea pe care urma să o aibă pentru veșnicie de la cei mântuiți ai
Lui. Maria nu cunoștea deplina însemnătate a faptei ei de iubire. Ea nu
putea să răspundă acuzatorilor ei. Nu putea să explice pentru ce alesese
împrejurarea aceasta spre a-L unge pe Iisus. Duhul Sfânt făcuse planul și ea
ascultase de îndemnurile Lui. Inspirația nu se pleacă să dea lămuriri. Ca o
prezență nevăzută, vorbește minții și sufletului și mișcă inima la lucru. Ea se
explică singură. Hristos i-a explicat Mariei însemnătatea faptei ei și,
prin aceasta, i-a dat mai mult decât primise. „Mi-a uns trupul mai
dinainte”, a zis El, „pentru îngropare.” După cum vasul de alabastru fusese
spart și umpluse întreaga casă cu parfumul lui, tot așa și Hristos avea să
moară, trupul Său avea să fie zdrobit; dar urma să învie din mormânt și
parfumul vieții Sale să umple tot Pământul. Hristos „ne-a iubit și S-a dat pe
Sine pentru noi, ca un prinos și ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu.”
(Efeseni 5, 2.). „Adevărat vă spun”, a declarat Hristos, „că oriunde va fi
propovăduită Evanghelia aceasta, în toată lumea se va istorisi și ce a făcut
femeia aceasta spre pomenirea ei.” Privind în viitor, Mântuitorul a vorbit cu
siguranță despre Evanghelia Sa. Ea trebuia să fie propovăduită în toată lumea.
Și până acolo unde avea să ajungă Evanghelia, darul Mariei urma să-și
răspândească parfumul și inimile să fie binecuvântate prin fapta ei spontană.
Împărății urmau să se ridice și să cadă; numele monarhilor și cuceritorilor
aveau să fie uitate; dar fapta acestei femei urma să fie imortalizată pe
paginile istoriei sacre. Până la sfârșitul timpului, vasul de alabastru
sfărâmat va spune povestea iubirii nemărginite a lui Dumnezeu pentru un neam
căzut. Fapta Mariei era în puternic contrast cu ceea ce Iuda era aproape
să facă. Ce tăioasă învățătură ar fi putut să dea Hristos aceluia care aruncase
sămânța criticii și a gândurilor rele în mintea ucenicilor! Cu câtă dreptate ar
fi putut să fie acuzat acuzatorul! Acela care citește motivele fiecărei inimi
și înțelege fiecare faptă ar fi putut să descopere înaintea celor de la masă
capitole întunecate din viața lui Iuda. Pretenția deșartă, pe care Iuda își
întemeia cuvintele, putea să fie demascată; deoarece, în loc de a simpatiza cu
săracii, el îi jefuia de sumele destinate spre a fi ajutați, ar fi putut să
stârnească indignarea oamenilor împotriva lui pentru faptul că înșela văduva,
orfanul și străinul. Dar, dacă Hristos l-ar fi demascat pe Iuda, acesta ar fi
putut fi considerat ca un motiv pentru trădarea lui. Și cu toate că ar fi fost
acuzat de hoție, Iuda ar fi găsit simpatie chiar și între ucenici. Mântuitorul
nu l-a mustrat și în felul acesta nu-i dădea nicio scuză pentru
trădare. Dar privirea pe care Iisus a îndreptat-o spre Iuda l-a convins că
Mântuitorul îi pătrunsese fățărnicia și-i citise caracterul josnic și vrednic
de dispreț. Prin aprecierea faptei Mariei, care fusese atât de aspru
condamnată, Hristos îl mustrase pe Iuda. Niciodată mai înainte nu-l mustrase
direct. Mustrarea aceasta i-a înveninat inima. S-a hotărât să se răzbune. De la
cină a mers direct la palatul marelui preot, unde a găsit consiliul
întrunit, și s-a oferit să le dea în mâini pe Iisus. Preoții nu mai puteau
de bucurie. Acești conducători ai lui Israel avuseseră privilegiul să-L primească
pe Hristos ca Mântuitor al lor, fără bani și fără plată. Dar refuzaseră darul
prețios ce li se oferise în spiritul cel mai duios și cu iubire
constrângătoare. Au refuzat să primească acea mântuire, care era mai valoroasă
decât aurul, și L-au cumpărat pe Domnul lor cu treizeci de arginți. Iuda
se lăsase stăpânit de avariție, până când aceasta ajunsese să domine orice
trăsătură bună a caracterului său. El era invidios pentru darul adus lui Iisus.
Inima lui ardea de invidie pentru că Mântuitorul putea să primească un dar
potrivit pentru monarhii Pământului. El L-a trădat pe Domnul său pentru o sumă
mult mai mică decât vasul de nard. Ucenicii nu se asemănau cu Iuda. Ei Îl
iubeau pe Mântuitorul, dar nu apreciau corect înaltul Său caracter. Dacă și-ar
fi dat seama ce a făcut El pentru ei, ar fi înțeles că nimic din ce era folosit
pentru El nu era risipit. Magii din Răsărit, care cunoșteau atât de puțin
despre Iisus, au dovedit o mai dreaptă apreciere a onoarei care I se cuvenea.
Ei I-au adus Mântuitorului daruri prețioase și s-au plecat cu respect înaintea
Lui, pe când El era doar un prunc înfășat, într-o iesle. Hristos
apreciază faptele de amabilitate făcute din toată inima. De câte ori cineva Îi
făcea un serviciu, El îl binecuvânta pe făcător cu generozitate cerească. El nu
refuza nici cea mai simplă floare culeasă de mâna unui copil și oferită Lui din
iubire. Primea darurile copiilor și îi binecuvânta pe dătători, scriindu-le
numele în cartea vieții. În Scripturi se amintește că Maria L-a uns cu mir pe
Iisus, și această mențiune o deosebește de celelalte Marii. Faptele de iubire
și respect pentru Iisus sunt o dovadă a credinței în El ca Fiu al lui Dumnezeu.
Iar Duhul Sfânt menționează între dovezile credincioșiei unei femei față de
Hristos: „Să fi spălat picioarele sfinților, să fi ajutat pe cei nenorociți, să
fi dat ajutor la orice faptă bună.” (1 Timotei 5, 10.). Hristos a fost
încântat văzând dorința plină de râvnă a Mariei de a împlini voința Domnului
ei. El a primit bogăția afecțiunii curate, pe care ucenicii Săi nu o înțelegeau
și nici nu voiau s-o înțeleagă. Dorința Mariei de a face acest serviciu
Domnului ei era mai valoroasă pentru Hristos decât toate balsamurile prețioase
din lume, deoarece exprima aprecierea ei față de Răscumpărătorul lumii. Iubirea
lui Hristos era cea care o constrângea. Frumusețea neîntrecută a caracterului
lui Hristos îi umplea sufletul. Ungerea aceasta era un simbol al inimii
dăruitorului. Era arătarea în afară a unei iubiri hrănite de izvoare cerești
până a ajuns să se reverse. Lucrarea Mariei era tocmai învățătura de care
aveau nevoie ucenicii, pentru a înțelege că exprimarea iubirii lor față de El
ar fi plăcut lui Hristos. El fusese totul pentru ei, și ei nu-și dădeau seama
că în curând aveau să fie lipsiți de prezența Lui, că în curând nu mai puteau
să-I arate niciun semn al recunoștinței lor pentru iubirea Sa cea mare.
Singurătatea lui Hristos, care era despărțit de curțile cerești, trăind viața
de om, n-a fost niciodată înțeleasă sau apreciată de ucenici așa cum trebuia.
Deseori, El era mâhnit pentru că ucenicii Săi nu-I dădeau ceea ce ar fi trebuit
să primească de la ei. El știa că, dacă ei ar fi fost sub influența îngerilor
cerești care Îl însoțeau, ar fi considerat că niciun dar nu este suficient
pentru a mărturisi afecțiunea inimii spirituale. Abia mai târziu și-au dat
seama cu adevărat de multe lucruri pe care le-ar fi putut face pentru Iisus, ca
expresie a iubirii și recunoștinței inimii lor, atunci când erau cu El. Când
Iisus n-a mai fost cu ei și s-au simțit cu adevărat ca niște oi fără păstor, au
început să vadă cum ar fi putut să-I arate atenții care ar fi adus bucurie
inimii Lui. Nu o mai judecau pe Maria, ci se judecau pe ei înșiși. O, dacă
și-ar fi putut lua înapoi mustrările și faptul că îi consideraseră pe săraci ca
fiind mai vrednici de darul acesta decât Hristos! Mustrarea aceasta au simțit-o
foarte tare atunci când au luat de pe cruce trupul zdrobit al Domnului
lor. Această lipsă se vede și în lumea noastră de astăzi. Dar puțini
apreciază ce înseamnă Hristos pentru ei. Dacă ei ar aprecia, s-ar da pe față
iubirea cea mare a Mariei și nardul ar fi revărsat cu îmbelșugare. Nardul
prețios n-ar fi socotit o risipă. Nimic nu ar fi socotit ca fiind prea prețios
spre a fi dat pentru Hristos, nicio lepădare de sine, niciun sacrificiu de sine
nu ar fi prea mare pentru a fi suportat pentru Numele Lui. Cuvintele spuse
cu indignare: „Ce rost are risipa aceasta?” au adus cu putere în fața lui
Hristos sacrificiul cel mare care s-a făcut vreodată - darul Său personal ca
ispășire pentru o lume pierdută. Domnul voia să fie atât de darnic față de
familia omenească, încât să nu se poată spune că El putea face mai mult.
Dăruindu-L pe Iisus, Dumnezeu a dat tot Cerul. Din punct de vedere omenesc, o
jertfă ca aceasta era o risipă fără rost. Pentru felul omenesc de a judeca,
întregul Plan de Mântuire este o risipă de milă și de mijloace. Lepădarea de
sine și jertfa din toată inima ne întâmpină pretutindeni. Pe drept cuvânt,
oștirea cerească privește cu uimire la familia omenească, ce refuză să fie
înălțată și îmbogățită prin iubirea fără margini arătată în Hristos. Pe bună
dreptate ei ar putea să strige: „Ce rost are această risipă?” Dar
ispășirea pentru o lume pierdută trebuie să fie totală, îmbelșugată
și desăvârșită. Dăruirea lui Hristos era îndestulătoare ca să ajungă la
fiecare ființă creată de Dumnezeu. Ea nu putea fi restrânsă, așa ca să nu
întreacă numărul acelor care urmau să primească Darul cel mare. Nu toți oamenii
sunt mântuiți; cu toate acestea, Planul de Mântuire nu este o risipă, din cauză
că nu săvârșește tot ce a fost plănuit cu dărnicie la inițierea lui. Trebuia să
fie îndeajuns și încă să mai rămână. Simon, gazda, fusese influențat de
critica lui Iuda cu privire la darul Mariei și era surprins de purtarea lui
Iisus. Mândria lui fariseică a fost ofensată. El știa că mulți dintre oaspeții
lui priveau la Hristos cu neîncredere și neplăcere. Simon a zis în inima sa:
„Omul acesta, dacă ar fi un prooroc, ar ști cine și ce fel de femeie este aceea
care se atinge de El: că este o păcătoasă”. Vindecându-l pe Simon de
lepră, Hristos îl salvase de la o moarte lentă. Dar acum Simon se îndoia că
Mântuitorul este profet. Pentru că Hristos îi îngăduise acestei femei să se
apropie de El, pentru că El nu o îndepărtase indignat cu piciorul, ca pe una
ale cărei păcate erau prea mari ca să fie iertate, pentru că El nu arăta că-și
dă seama de decăderea ei, Simon era ispitit să creadă că El nu era profet.
Iisus nu știa nimic despre femeia aceasta care este așa de îndrăzneață în
manifestările ei, gândea el, căci altfel nu i-ar îngădui să-L atingă. Dar
tocmai neștiința l-a făcut pe Simon să gândească astfel cu privire la Dumnezeu
și la Hristos. El nu și-a dat seama că Fiul lui Dumnezeu trebuie să Se poarte
ca Dumnezeu, cu milă, duioșie și îndurare. Cât despre Simon, el nu lua seama la
gestul de pocăință al Mariei. Faptul că Maria a sărutat picioarele lui Hristos
și le-a uns cu nard era exasperant pentru inima lui împietrită. El credea că,
dacă ar fi profet, Hristos i-ar recunoaște pe cei care sunt păcătoși și i-ar
mustra. Gândul acesta nu a fost exprimat, dar Mântuitorul i-a răspuns:
„Simone, am să-ți spun ceva.... Un cămătar avea doi datornici: unul îi era
dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci. Fiindcă n-aveau cu ce
plăti, i-a iertat pe amândoi. Spune-Mi dar, care din ei îl va iubi mai mult?
Simon a răspuns: Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult. Iisus i-a zis:
Drept ai judecat”. Așa cum a făcut Natan cu David, Hristos a ascuns
acuzația Sa sub vălul unei parabole. El a lăsat în seama gazdei Sale
răspunderea de a-și pronunța singur sentința. Simon o amăgise la păcat pe
femeia pe care o disprețuia acum. El îi făcuse mult rău. Cei doi datornici din
parabolă reprezentau pe Simon și pe femeie. Iisus nu voia să dea învățătura că
cele două persoane trebuiau să simtă grade diferite de obligație, deoarece
fiecare datora o recunoștință pe care niciodată nu o putea plăti. Dar Simon se
credea mai drept decât Maria și Iisus dorea ca el să vadă într-adevăr cât de
mare era vinovăția lui. El voia să-i arate că păcatul lui era mai mare ca al
ei, după cum datoria de cinci sute de dinari o întrecea pe aceea de cincizeci
de dinari. Simon a început să se vadă acum într-o nouă lumină. A văzut cum
era privită Maria de Acela care era mai mult decât un prooroc. A văzut că
Hristos, cu pătrunzători ochi profetici, citise inima ei plină de iubire și
devoțiune. L-a cuprins rușinea și el și-a dat seama că se află înaintea Unuia
mai mare ca el. „Am intrat în casa ta”, a zis Hristos mai departe, „și nu
Mi-ai dat apă pentru spălat picioarele”; dar cu lacrimi de pocăință, pornite
din iubire, Maria Mi-a spălat picioarele și le-a șters cu părul capului ei. „Tu
nu Mi-ai dat sărutare; dar ea”, pe care tu o disprețuiești, „de când am intrat,
n-a încetat să-Mi sărute picioarele”. Hristos a enumerat ocaziile pe care le
avusese Simon de a-și arăta iubirea pentru Domnul său și aprecierea față de
ceea ce făcuse pentru el. Limpede, dar cu delicată amabilitate, Mântuitorul
le-a arătat ucenicilor că inima Lui este rănită atunci când copiii Săi
neglijează să-I arate recunoștință prin cuvinte și fapte pornite din
iubire. Cercetătorul inimilor citise motivele care o îndemnaseră pe Maria
la acest gest și a văzut de asemenea spiritul care insuflase cuvintele lui
Simon. „Vezi tu pe femeia aceasta?” i-a zis El. Ea este o păcătoasă. „Îți spun:
Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate, căci a iubit mult. Dar cui i se
iartă puțin, iubește puțin.” Răceala și neglijența lui Simon față de
Mântuitorul arătaseră cât de puțin apreciase el harul pe care-l primise.
Socotise că Îl onora îndeajuns pe Iisus invitându-L acasă. Acum s-a văzut așa
cum era într-adevăr. El credea că citește în inima Oaspetelui său, dar
Oaspetele îi citise inima. Și-a dat seama cât de adevărată era judecata lui
Hristos despre el. Religia sa fusese o haină de fariseism. El disprețuise
compătimirea lui Iisus. Nu-L recunoscuse ca reprezentant al lui Dumnezeu. Pe
când Maria era o păcătoasă iertată, el era un păcătos neiertat. Legea aspră a
dreptății, pe care dorise să o impună față de ea, îl condamna. Simon era
mișcat de bunătatea lui Iisus, care nu l-a mustrat pe față înaintea oaspeților.
El nu fusese tratat așa cum dorise să fie tratată Maria. El a văzut că Iisus nu
dorea să expună în fața altora vinovăția sa, ci a căutat ca, printr-o dreaptă
expunere a cazului, să-i convingă mintea și, prin milă și bunătate, să-i
înmoaie inima. O denunțare aspră l-ar fi înăsprit pe Simon, împiedicându-l să
se pocăiască, dar un avertisment plin de răbdare l-a convins de greșeală.
A văzut mărimea datoriei pe care o avea față de Domnul său. Mândria i-a fost
umilită, s-a pocăit, și mândrul fariseu a devenit un ucenic umil, gata de
sacrificiu. Maria fusese privită ca o mare păcătoasă, dar Iisus cunoștea
împrejurările care îi influențaseră viața. Ar fi putut stinge orice scânteie de
nădejde din sufletul ei, dar n-a făcut așa. El a fost Acela care a ridicat-o
din ruină și disperare. De șapte ori L-a auzit ea cum a certat demonii care îi
stăpâniseră inima și mintea. Ea auzise strigătele Sale puternice către Tatăl
pentru binele ei. Știa cât de dezgustător este păcatul pentru curăția Lui
nepătată și, în puterea Lui, biruise. În timp ce pentru ochiul omenesc
cazul părea fără nădejde, Hristos a văzut în Maria capacitatea de a face
binele. A văzut părțile bune ale caracterului ei. Prin Planul de Mântuire, se
rânduiseră omenirii mari posibilități și în Maria acestea aveau să fie
realizate. Prin harul Său, ea a devenit părtașă la natura divină. Aceea care
fusese decăzută și a cărei minte fusese o locuință a demonilor ajunsese foarte
aproape de Mântuitorul prin comuniune și slujire. Maria stătea la picioarele
lui Iisus și învăța de la El. Maria fusese aceea care turnase pe capul Lui
mirul de mare preț și Îi spălase picioarele cu lacrimile ei. Maria a stat
alături de cruce și L-a urmat la mormânt. Maria a fost prima la mormânt, după
înviere. Maria a fost prima care a adus vestea despre Mântuitorul
înviat. Iisus cunoaște cazul fiecărui om. Tu poate zici: „Sunt păcătos,
foarte păcătos”. Se poate să fie așa; dar cu cât ești mai rău, cu atât ai mai
mare nevoie de Iisus. El nu-i izgonește pe cei care plâng sau sunt întristați.
El nu spune nimănui despre tainele inimii tale care vrei să rămână ascunse, ci
invită pe fiecare suflet tremurând să prindă curaj. El iartă din toată inima pe
toți aceia care vin la El, căutând iertare și îndreptare. Hristos ar putea
să dea însărcinare îngerilor Cerului să reverse cupele mâniei Sale asupra lumii
noastre, pentru a-i distruge pe aceia care Îl urăsc pe Dumnezeu. El ar putea să
șteargă punctul acesta negru din Universul Său. Dar nu face aceasta. El stă
astăzi la altarul tămâierii, prezentând înaintea lui Dumnezeu rugăciunile
acelora care doresc ajutorul Său. Aceia care caută scăpare la El sunt
înălțați de Iisus mai presus de acuzațiile și de vorbirile de rău ale
oamenilor. Nici oamenii, nici îngerii nu pot să-i acuze. Hristos îi face
părtași de natura Sa dumnezeiască și umană. Ei stau alături de marele Purtător
de păcate, în lumina care strălucește de la tronul lui Dumnezeu. „Cine va
ridica pâră împotriva aleșilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i
socotește neprihăniți! Cine-i va osândi? Hristos a murit. Ba mai mult, El a și
înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu și mijlocește pentru noi.” (Romani 8,
33.34.).
62 - „Împăratul tău vine”:
„Saltă
de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că
Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit și biruitor, smerit și călare pe
un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgărițe.” (Zaharia 9, 9.). Cu cinci
sute de ani înainte de nașterea lui Hristos, profetul Zaharia a prevestit prin
cuvintele de mai sus venirea Împăratului lui Israel. Profeția aceasta urma să
se împlinească acum. Acela care atâta vreme refuzase onorurile regale venea
acum la Ierusalim, ca moștenitor făgăduit al tronului lui David. În ziua
întâi a săptămânii, și-a făcut intrarea triumfală în Ierusalim. Mulțimile care
alergaseră să-L vadă la Betania Îl însoțeau acum, doritoare să fie martore la
primirea Lui. Mulți oameni erau pe drum către oraș, pentru a serba acolo
Paștile; și aceștia s-au alăturat mulțimii care Îl însoțea pe Iisus. Întreaga
natură părea că se bucură. Copacii erau îmbrăcați în verdeață, iar florile lor
răspândeau în aer un parfum delicat. O viață și o bucurie nouă îi însuflețeau
pe oameni. Nădejdea noului regat răsărea iarăși. Având de gând să meargă
la Ierusalim călare, Iisus îi trimise pe doi dintre ucenicii Săi să aducă o
măgăriță cu mânzul ei. La naștere, Mântuitorul a avut nevoie de găzduirea
străinilor. Staulul în care dormea era un loc de odihnă care nu-I aparținea. Cu
toate că viețuitoarele de pe miile de dealuri sunt ale Lui, acum depindea de
bunătatea unui străin ca să aibă un animal pe care să intre în Ierusalim
ca împărat. Dar din nou s-a descoperit dumnezeirea Lui până și în îndrumările amănunțite
date ucenicilor pentru această călătorie. După cum El a spus mai dinainte,
cererea: „Domnul are trebuință de ei” a fost împlinită imediat. Iisus a ales să
folosească mânzul pe care nimeni nu călărise. Ucenicii, plini de voie bună și
entuziasm, și-au așezat hainele pe mânz și L-au așezat apoi pe el pe
Învățătorul lor. Până aici, Iisus umblase totdeauna pe jos și ucenicii s-au
mirat la început că El a ales să meargă călare. Dar în inima lor s-a aprins
nădejdea, aducând plăcutul gând că El era gata să intre în capitală, să Se
proclame împărat și să-și exercite puterea Sa împărătească. În timp ce mergeau
să-și îndeplinească misiunea, ei le-au împărtășit prietenilor lui Iisus
așteptările lor strălucitoare; agitația s-a întins în toate părțile, ridicând așteptările
poporului până la culmea cea mai înaltă. Hristos a urmat obiceiul iudeilor în
ce privește intrarea împărătească. Animalul pe care călărea era acela pe care
călăreau regii lui Israel, iar profeția prevestise că în felul acesta trebuia
să vină și Mesia în Împărăția Sa. De-abia S-a așezat pe mânz și un puternic
strigăt de triumf a umplut aerul. Cei din mulțime Îl onorau ca pe Mesia,
Împăratul lor. De astă dată, Iisus a primit omagiul pe care nu-l îngăduise
niciodată mai înainte, iar ucenicii au văzut în aceasta o dovadă că fericita
lor nădejde urma să se împlinească și Îl vor vedea așezat pe tron. Oamenii din
mulțime erau convinși că ceasul eliberării lor este aproape. În imaginație,
vedeau oștirile romane izgonite din Ierusalim și Israel ajuns din nou o țară
independentă. Toți erau fericiți și emoționați; oamenii se întreceau unii cu
alții să-I aducă cinstire. Ei nu puteau să desfășoare o pompă și o splendoare
exterioară, dar I s-au închinat cu inimi fericite. Nu erau în stare să-I aducă
daruri prețioase, dar și-au întins hainele pe drum ca un covor în calea Lui și
au presărat drumul cu ramuri înfrunzite de măslin și palmier. Ei nu puteau să
așeze în fruntea procesiunii steaguri împărătești, dar au tăiat ramuri bogate
din palmieri, emblema biruinței naturii, și le-au fluturat prin aer, scoțând
aclamații și osanale puternice. Pe măsură ce înaintau, mulțimea creștea
continuu datorită acelora care auziseră despre venirea lui Iisus și se grăbeau
să se alăture procesiunii. Privitorii se amestecau mereu prin mulțime,
întrebând: Cine este Acesta? Ce înseamnă frământarea aceasta? Auziseră toți de
Iisus și-L așteptau să Se urce la Ierusalim; dar știau că înainte El
descurajase orice încercare de a fi așezat pe tron și erau foarte mirați aflând
că El era acesta. Se întrebau ce ar fi putut să dea naștere la o astfel de
schimbare în El, care declarase că Împărăția Lui nu era din lumea
aceasta. Întrebările lor au fost aduse la tăcere de un strigăt de
biruință. Mulțimea nerăbdătoare l-a repetat de câteva ori; apoi, oamenii din
depărtare au prins acest strigăt și au făcut să răsune dealurile și văile
vecine de glasurile lor. În clipa aceasta, s-au adăugat procesiunii și
mulțimile din Ierusalim. Din sumedenia de oameni adunați pentru a lua parte la
sărbătorile Paștilor, mii de oameni au mers să-L întâmpine pe Iisus. Ei L-au
salutat fluturând ramuri de palmier și cu explozii de cântece sfinte. La
templu, preoții sunau din trâmbiță pentru serviciul de seară, dar numai câțiva
oameni au răspuns și conducătorii au zis alarmați unii către alții: „Iată,
lumea s-a dus după El”. Niciodată mai înainte, în viața pământească, Iisus
nu îngăduise o astfel de demonstrație. El prevăzuse amănunțit urmările. Aceasta
urma să-L ducă la cruce. Dar scopul Său era să Se prezinte în felul acesta ca
Răscumpărător înaintea mulțimii. El dorea să atragă atenția la sacrificiul care
urma să încoroneze lucrarea Sa pentru o lume căzută. În timp ce oamenii erau
adunați la Ierusalim să sărbătorească Paștile, El, Mielul antitipic, S-a oferit
de bunăvoie ca jertfă. Avea să fie necesar ca Biserica Sa din toate vremurile
următoare să facă din moartea Lui pentru păcatele lumii un subiect profund de
studiu și cugetare. Fiecare fapt în legătură cu aceasta avea să fie verificat,
așa încât să nu rămână nicio îndoială. Era necesar, prin urmare, ca ochii
tuturor oamenilor să fie îndreptați către El; evenimentele care au precedat
jertfa Lui cea mare trebuiau să fie de așa natură, încât să atragă atenția în
mod direct asupra jertfei Lui. După o demonstrație ca aceea care a însoțit
intrarea Sa în Ierusalim, toți ochii aveau să urmărească înaintarea Lui
grabnică spre scena finală. Evenimentele legate de această călătorie
triumfală urmau să fie subiectul oricărei discuții și urmau să-L aducă pe
Hristos în fața oricărei minți. După răstignirea Sa, mulți urmau să-și
reamintească evenimentele acestea în legătură cu judecata și moartea Lui. Ei
aveau să fie conduși în felul acesta să cerceteze profețiile și să ajungă la
convingerea că Iisus este Mesia; și în toate țările trebuia să crească numărul
celor veniți la credință. În această unică scenă de triumf din viața Sa
pământească, Mântuitorul ar fi putut să apară escortat de îngeri cerești și să
fie anunțat de trâmbița lui Dumnezeu; dar o asemenea demonstrație ar fi fost
contrară scopului lucrării Sale, contrară legii care-I cârmuise viața. A rămas
credincios poziției umile pe care o primise de bunăvoie. Trebuia să poarte
povara naturii omenești până când viața Sa avea să fie dată pentru viața
lumii. Ziua aceasta, care li s-a părut ucenicilor ziua de culme a vieții
lor, ar fi fost umbrită de nori întunecoși, dacă ei ar fi știut că această
scenă de bucurie era numai un preludiu al suferinței și morții Învățătorului
lor. Cu toate că El le vorbise adesea despre jertfa Sa ca despre ceva sigur
și inevitabil, totuși, în voiosul triumf de față, uitaseră cuvintele Lui triste
și așteptau să vadă domnia Lui prosperă pe tronul lui David. Grupe noi se
adăugau mereu și, cu puține excepții, toți cei care se alăturau se aprindeau de
însuflețirea acelui moment și ajutau la sporirea osanalelor, care făceau să
răsune ecoul neîncetat de la un deal la altul și de la o vale la alta. Mereu
răsunau strigăte: „Osana, Fiul lui David! Binecuvântat este cel ce vine în
Numele Domnului! Osana în Cerurile preaînalte!” Niciodată nu văzuse lumea
o scenă triumfală ca aceasta. Ea nu semăna cu cele ale cuceritorilor vestiți ai
lumii. În scena aceasta, nu se vedea convoiul prizonierilor plângând, ca trofee
împărătești. Dar în jurul Mântuitorului erau trofeele glorioase ale activității
Sale pline de iubire pentru omul păcătos. Se găseau acolo robii pe care îi
eliberase de sub puterea lui Satana, lăudându-L acum pe Dumnezeu pentru
eliberarea lor. Orbii cărora le dăduse vederea se găseau în frunte și
deschideau drumul. Muții a căror limbă El o eliberase strigau osanale cu cea
mai mare putere, ologii pe care îi vindecase săltau de bucurie și erau cei mai
grabnici să rupă ramuri de palmier și să le fluture înaintea Mântuitorului.
Văduvele și orfanii preamăreau Numele lui Iisus pentru faptele Lui pline de
milă față de ei. Leproșii pe care îi curățise întindeau hainele lor nepătate în
cale și Îl preamăreau ca pe Împăratul slavei. Aceia pe care glasul Lui îi
trezise din somnul morții se găseau în mulțime. Lazăr, al cărui trup văzuse
stricăciunea în mormânt, dar care acum se bucura de deplina putere a vârstei
sale, era cel care mâna animalul pe care călărea Mântuitorul. Mulți
farisei erau martori la scenă și, arzând de invidie și răutate, căutau să
întoarcă în altă direcție curentul sentimentelor poporului. Folosindu-și toată
autoritatea, au încercat să aducă la tăcere poporul; dar apelurile și
amenințările lor făceau numai să crească entuziasmul. Se temeau că mulțimea
aceasta, prin tăria numărului ei, Îl va face pe Hristos rege. Cu o ultimă
încercare, s-au îmbulzit în mulțimea unde era Mântuitorul și L-au oprit,
folosind cuvinte de mustrare și amenințare: „Învățătorule, ceartă-ți ucenicii”.
Ei susțineau că demonstrațiile zgomotoase de felul acesta erau ilegale și că nu
erau îngăduite de autorități. Dar au fost aduși la tăcere de răspunsul lui
Iisus: „Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga”. Scena aceasta de
triumf era rânduită chiar de Dumnezeu. Ea fusese vestită mai dinainte de
profet, și omul nu putea să înlăture planul lui Dumnezeu. Dacă oamenii nu ar fi
fost în stare să împlinească planul Său, El ar fi dat glas pietrelor
neînsuflețite, care L-ar fi salutat pe Fiul Său cu aclamații de laudă. În timp
ce fariseii se retrăgeau amuțiți, sute de glasuri începură să repete cuvintele
lui Zaharia: „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica
Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit și
biruitor, smerit și călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei
măgărițe”. Când procesiunea a atins culmea dealului și urma să coboare
spre cetate, Iisus S-a oprit și, împreună cu El, toată mulțimea. În fața lor se
întindea Ierusalimul în toată slava lui, scăldat acum în lumina soarelui spre
apus. Templul atrăgea toate privirile. În maiestuoasă grandoare se înălța pe
deasupra tuturor clădirilor, ca arătând spre Cer și îndreptându-i pe oameni
către singurul Dumnezeu viu și adevărat. Multă vreme templul a fost mândria și
slava neamului iudaic. Și romanii se mândreau cu măreția lui. Un rege așezat de
romani se unise cu iudeii pentru a-l reclădi și înfrumuseța, iar împăratul
Romei îl îmbogățise cu daruri. Soliditatea, bogăția și măreția lui făcuseră din
el una dintre minunile lumii. În timp ce soarele aproape de apus colora
cerul în auriu, slava lui strălucitoare lumina marmura albă a zidurilor
templului și scânteia pe capitelurile aurite ale coloanelor lui. De pe creasta
dealului, unde stăteau Iisus și cei ce-L urmau, templul avea înfățișarea unei
clădiri masive de zăpadă, împodobită cu acoperișuri ascuțite de aur. La
intrarea templului era o viță-de-vie din aur și argint, cu frunze verzi și
ciorchini masivi de struguri, executată de artiștii cei mai iscusiți. Lucrarea
aceasta reprezenta pe Israel ca pe o viță roditoare. Aurul, argintul și verdele
viu erau combinate cu un gust rar și cu aleasă îndemânare; așa cum se răsucea
grațios în jurul coloanelor albe și strălucitoare, agățându-se cu cârcei
scânteietori de ornamentele de aur, absorbea splendoarea soarelui în apus,
strălucind ca de o slavă împrumutată din Cer. Isus privește scena și marea
mulțime își oprește strigătele, înmărmurită de neașteptata priveliște plină de
frumusețe. Toate privirile se îndreptau către Mântuitorul, așteptând să vadă pe
fața Lui admirația pe care o simțeau ei. Dar, în loc de aceasta, ei observau un
nor de întristare. Sunt surprinși și dezamăgiți să-I vadă ochii plini de
lacrimi și trupul clătinându-se într-o parte și alta, ca un copac înaintea
furtunii, în timp ce un vaiet de groază scapă de pe buzele Lui tremurânde, ca
și cum ar fi pornit din adâncul inimii Sale zdrobite. Ce priveliște aveau de
văzut îngerii! Comandantul lor într-o agonie de lacrimi! Ce priveliște era
aceasta pentru mulțimea voioasă, care, cu strigăte de biruință și fluturând
ramuri de finic, Îl însoțea spre cetatea măreață, unde spera din toată inima că
El este gata să ia tronul! Iisus plânsese la mormântul lui Lazăr
din durere dumnezeiască față de suferința omenească. Dar această bruscă
întristare era ca o notă de jale într-un măreț cor triumfal. În mijlocul unei
scene de bucurie, când toți Îi aduceau închinare, Împăratul lui Israel era în
lacrimi; nu lacrimi tăcute de bucurie, ci lacrimi și suspine de mare suferință,
ce nu puteau fi stăpânite. Mulțimea a fost cuprinsă îndată de tristețe.
Aclamațiile au amuțit. Mulți plângeau de milă în fața unei dureri pe care nu o
puteau înțelege. Lacrimile lui Iisus nu curgeau din cauza suferinței Sale
viitoare. Chiar în fața Sa se afla Ghetsemani, unde curând urma să-L acopere
groaza unui mare întuneric. Se mai vedea de acolo și poarta oilor, prin care
fuseseră conduse timp de veacuri animalele pentru jertfe. În curând trebuia să
se deschidă poarta aceasta pentru El, marele Antitip; către jertfa Lui pentru
păcatele lumii țintiseră toate aceste jertfe. Alături se afla Golgota, locul apropiatei
Sale agonii. Și totuși Răscumpărătorul plângea și suspina în chinuri sufletești
nu pentru că acestea Îi aminteau de moartea Sa cruntă. Durerea Lui nu era
egoistă. Gândul agoniei Sale nu intimida sufletul acela nobil și gata să Se
jertfească. Priveliștea Ierusalimului era aceea care a străpuns inima lui Iisus
- Ierusalimul care Îl lepădase pe Fiul lui Dumnezeu și batjocorise iubirea Lui,
care refuzase să fie convins de minunile Lui puternice și se pregătea să-I ia
viața. A văzut ce era cetatea aceasta în vinovăția ei de a-L lepăda pe
Răscumpărătorul și ce ar fi putut să fie, dacă L-ar fi primit pe Acela care era
singurul în stare să-i vindece rana. El venise să o mântuiască; cum putea să o
părăsească? Israeliții fuseseră un popor privilegiat; Dumnezeu făcuse din
templul lor locuința Sa; Sionul era „frumoasa înălțime, bucuria întregului
pământ.” (Psalmii 48, 2. - T.M.) Acolo se afla templul care de mai bine de o
mie de ani stătea ca o dovadă a purtării de grijă și a iubirii duioase a lui
Hristos, care Se îngrijise de ei așa cum se îngrijește un tată de singurul său
copil. În templul acesta își rostiseră profeții solemnele lor avertismente.
Acolo, parfumul frumos mirositor al tămâiei se ridicase spre Dumnezeu din
cădelnițele de aur, amestecându-se cu rugăciunile credincioșilor. Acolo cursese
sângele animalelor ca un simbol al sângelui ispășitor al lui Hristos. Acolo,
deasupra capacului ispășirii din Sfânta Sfintelor, se manifestase Slava lui
Dumnezeu. Acolo slujiseră preoții și, timp de secole, se perindase strălucirea
simbolurilor și ceremoniilor. Dar toate acestea trebuiau să se
sfârșească. Iisus și-a ridicat mâna - care de atâtea ori îi binecuvântase
pe bolnavi și suferinzi - și, îndreptând-o către cetatea blestemată, exclamă cu
glasul frânt de durere: „Dacă ai fi cunoscut și tu, măcar în această zi,
lucrurile care puteau să-ți dea pacea!” Aici Mântuitorul S-a oprit și a lăsat
nerostit viitorul pe care l-ar fi avut Ierusalimul, dacă ar fi primit
ajutorul pe care Dumnezeu dorea să i-l dea - darul Fiului Său iubit. Dacă ar fi
cunoscut ceea ce avusese privilegiul să cunoască și ar fi luat seama la lumina
pe care i-o trimisese Cerul, cetatea ar fi putut să rămână în picioare, în
mândria prosperității, împărăteasa neamurilor, liberă în puterea dată de Dumnezeu.
La porțile sale, n-ar fi stat ostași înarmați și nici steaguri romane n-ar fi
fluturat pe zidurile sale. Soarta fericită care ar fi binecuvântat Ierusalimul,
dacă L-ar fi primit pe Răscumpărătorul lui, s-a înălțat în fața Fiului lui
Dumnezeu. El a văzut că prin El cetatea ar fi putut să fie vindecată de
dureroasa ei boală, ar fi fost eliberată din sclavie și ar fi fost întărită ca
o puternică metropolă a Pământului. De pe zidurile ei, porumbelul păcii ar fi
zburat la toate neamurile. Ea ar fi fost diadema plină de slavă a
lumii. Dar tabloul strălucit a ceea ce ar fi putut să fie Ierusalimul a
dispărut dinaintea Mântuitorului. El Își dă seama că cetatea este sub jugul
roman, purtând mânia lui Dumnezeu, blestemată să primească pedeapsa unei drepte
judecăți. El reluă firul întrerupt al plângerii Sale: „Dar acum, ele sunt
ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile, când vrăjmașii tăi te vor
înconjura cu șanțuri, te vor împresura și te vor strânge din toate părțile; te
vor face una cu pământul, pe tine și pe copiii tăi din mijlocul tău; și nu vor
lăsa din tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost
cercetată”. Hristos venise să salveze Ierusalimul și pe copiii lui; dar
mândria fariseică, fățărnicia, gelozia și răutatea Îl împiedicaseră să-și
împlinească planul. Iisus cunoștea grozava răsplătire care urma să vină asupra
cetății blestemate. A văzut Ierusalimul înconjurat de oști, pe locuitorii
asediați, constrânși la foamete și moarte, mamele hrănindu-se cu corpurile
moarte ale propriilor copii și atât părinții, cât și copiii smulgându-și unii
altora ultima bucățică de mâncare, pentru că iubirea naturală fusese distrusă
în chinurile îngrozitoare ale foamei. A văzut că încăpățânarea iudeilor, după
cum se manifesta în lepădarea mântuirii venite de la El, urma să-i facă să
refuze să se supună armatelor năvălitoare. A văzut Calvarul, pe care trebuia să
fie înălțat, plin de cruci ca o pădure deasă. I-a văzut pe locuitorii
nelegiuiți suferind tortura pe roată și pe cruce, palatele frumoase distruse,
templul ruinat și, din zidurile masive, nicio piatră rămasă peste alta, în timp
ce cetatea avea să fie arată ca un ogor. Pe bună dreptate Mântuitorul putea să
plângă disperat, privind la scena aceea îngrozitoare. Ierusalimul fusese
copilul grijii Sale și, după cum un părinte duios plânge pentru un fiu rătăcit,
tot astfel și Iisus plângea pentru cetatea iubită. Cum aș putea să te
părăsesc? Cum aș putea să te las pradă pieirii? Cum aș putea să te las să umpli
paharul nedreptății? Un singur suflet este așa de valoros, încât, în comparație
cu el, lumile se afundă fără însemnătate; dar aici urma să se piardă un întreg
neam. Când soarele care se grăbea să apună avea să coboare pe cer,
ascunzându-se vederii, ziua de har a Ierusalimului era sfârșită. Când procesiunea
se oprise pe culmea Muntelui Măslinilor, încă nu era prea târziu ca Ierusalimul
să se pocăiască. Îngerul harului își strângea atunci aripile, ca să coboare de
pe tronul de aur și să dea loc dreptății și judecății care se grăbea. Dar
cuprinzătoarea inimă a iubirii lui Hristos încă s-a mai rugat pentru
Ierusalimul care luase în râs îndurările Sale, disprețuise avertismentele Sale
și era gata să-și moaie mâinile în sângele Său. Dacă Ierusalimul ar fi vrut să
se pocăiască, încă nu era prea târziu. În timp ce ultimele raze ale soarelui în
apus întârziau asupra templului, turnului și vârfului acoperișului, nu se mai
găsea oare vreun înger bun care să-l conducă la iubirea Mântuitorului și să
îndepărteze blestemul de la el? Frumoasă și nelegiuită cetate, care omorâse cu
pietre pe profeți, care lepădase pe Fiul lui Dumnezeu, care se lega singură
prin nepocăința ei în lanțurile sclaviei - ziua îndurării pentru ea aproape
trecuse! Totuși Duhul lui Dumnezeu vorbește iarăși Ierusalimului. Înainte
ca ziua să treacă, se aduce o nouă dovadă pentru Hristos. Glasul martorilor se
înalță, răspunzând la o chemare din trecutul profetic. Dacă Ierusalimul va auzi
chemarea, dacă Îl va primi pe Mântuitorul care intră pe porțile lui, el poate
încă să mai fie salvat. Se raportează conducătorilor Ierusalimului că
Iisus Se apropie de oraș cu o mare mulțime de oameni. Dar ei n-au niciun cuvânt
de bun venit pentru Fiul lui Dumnezeu. Plini de teamă, ei ies să-L întâmpine,
sperând să împrăștie mulțimea. Când procesiunea era gata să coboare de pe
Muntele Măslinilor, este întâmpinată de conducători. Ei cercetează cauza
acestei bucurii zgomotoase. Când întreabă: „Cine este Acesta?”, ucenicii
răspund la această întrebare plini de duhul inspirației. În cuvinte elocvente,
ei repetă profețiile despre Hristos: Adam vă va spune: El este sămânța
femeii care trebuia să sfărâme capul șarpelui. Întrebați pe Avraam, și el
vă va spune: Este „Melhisedec, Împăratul Salemului”, Împăratul păcii. (Geneza
14, 18.). Iacov vă va spune: El este Șilo din seminția lui
Iuda. Isaia vă va spune: „Emanuel”, „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare;
Părintele veșniciilor, Domn al păcii.” (Isaia 7, 14; 9, 6.). Ieremia
vă va spune: Odrasla lui David, „Domnul, Neprihănirea noastră.” (Ieremia 23,
6.). Daniel vă va spune: El este Mesia. Osea vă va spune: El este
„Domnul oștirilor; Numele Lui este Domnul.” (Osea 12, 5.). Ioan
Botezătorul vă va spune: El este „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul
lumii.” (Ioan 1, 29.). Marele Iehova a proclamat de pe tronul Lui: „Acesta
este Fiul Meu preaiubit.” (Matei 3, 17.). Noi, ucenicii Lui, declarăm:
„Acesta este Iisus, Mesia, Domnul vieții, Răscumpărătorul lumii”. Iar
domnul puterilor întunericului Îl recunoaște, zicând: „știu cine ești, Sfântul
lui Dumnezeu.” (Marcu 1, 24.).
63 - Un popor blestemat:
Intrarea
triumfală a lui Iisus în Ierusalim era o slabă preînchipuire a venirii Sale pe
norii Cerului, cu putere și slavă, în mijlocul triumfului îngerilor și al
bucuriei sfinților. Atunci se vor împlini cuvintele lui Iisus către preoți și
farisei: „De acum încolo nu Mă veți mai vedea, până când veți zice:
Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!” (Matei 23, 39.) Lui Zaharia
i se arătase în viziune profetică ziua aceea de triumf final: el mai văzuse și
soarta blestemată a celor care aveau să-L respingă pe Hristos la prima Lui
venire. „Își vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor
plânge, cum plânge cineva pe singurul său fiu, și-L vor plânge amarnic, cum
plânge cineva pe întâiul său născut.” (Zaharia 12, 10.) Scena aceasta a
prevăzut-o Hristos atunci când Se uita la cetate și plângea pentru ea. În ruina
trecătoare a Ierusalimului, El a văzut distrugerea finală a poporului vinovat
de sângele Fiului lui Dumnezeu. Ucenicii au văzut ura iudeilor față de
Hristos, dar nu-și dădeau seama până unde va duce aceasta. Ei nu înțelegeau
încă adevărata stare a lui Israel și nici pedeapsa care avea să cadă asupra
Ierusalimului. Lucrul acesta le-a fost făcut cunoscut de Hristos printr-o pildă
vie. Ultimul apel către Ierusalim fusese zadarnic. Preoții și conducătorii
auziseră glasul profetic al trecutului repetat de mulțime, ca răspuns la
întrebarea: „Cine este Acesta?”, dar ei nu-l primiseră ca pe un glas al
Inspirației. Mâniați și surprinși, au încercat să aducă poporul la tăcere. În
mulțime se găseau slujbași romani, față de care vrăjmașii L-au denunțat pe
Iisus ca fiind conducătorul răscoalei. Ei susțineau că El este gata să ia în
stăpânire templul și să domnească aici ca împărat în Ierusalim. Dar vocea
liniștită a lui Iisus a făcut să tacă pentru un moment mulțimea zgomotoasă,
atunci când a declarat iarăși că nu a venit să întemeieze o împărăție
pământească; El urma să Se înalțe curând la Tatăl Său și acuzatorii Lui nu
aveau să-L mai vadă până la revenirea Sa în Slavă. Atunci, prea târziu ca să
mai fie salvați, ei Îl vor recunoaște. Hristos a spus aceste cuvinte cu
tristețe și cu o deosebită putere. Slujbașii romani au fost reduși la tăcere și
convinși. Inima lor, deși străină de influența divină, era mișcată cum nu mai
fusese niciodată. Pe fața liniștită și solemnă a lui Iisus ei au citit iubire,
bunăvoință și o liniștită demnitate. Au fost cuprinși de o simpatie pe care n-o
înțelegeau. În loc să-L aresteze pe Iisus, erau mai degrabă înclinați să I se
închine. Întorcându-se către preoți și conducători, i-au acuzat că ei produc
tulburările. Mânioși și înfrânți, conducătorii s-au îndreptat atunci către
oameni cu plângerile lor și au început să se certe între ei plini de
furie. Între timp, Hristos a trecut neobservat spre templu. Aici totul era
liniștit, deoarece cele întâmplate pe Muntele Măslinilor îi atrăseseră pe
oameni acolo. Un scurt timp Iisus a rămas la templu, privind la el cu ochi
întristați. Apoi S-a retras cu ucenicii și a revenit la Betania. Când oamenii
L-au căutat ca să-L așeze pe tron, nu L-au găsit. Iisus a petrecut toată
noaptea în rugăciune, iar dimineața a venit iarăși la templu. În drum, a trecut
pe lângă o livadă de smochini. Îi era foame și, zărind de departe un smochin
care avea frunze, a venit să vadă poate va găsi ceva în el. S-a apropiat de el,
dar nu a găsit decât frunze, căci nu era „vremea smochinelor”. Nu era încă
vremea smochinelor coapte, afară de anumite localități; și despre unele
podișuri din jurul Ierusalimului se putea spune pe drept „n-a venit încă vremea
smochinelor”. Dar, în livada la care a venit Iisus, un pom părea să fie
înaintea celorlalți. El era deja acoperit cu frunze. Specificul smochinului
este că apar mai întâi fructele și apoi frunzele. De aceea, acest pom plin de
frunze promitea și fructe coapte. Dar înfățișarea lui era înșelătoare.
Cercetându-i ramurile de la cea mai de jos până la lăstarii din vârf, Iisus
„n-a găsit decât frunze”. Numai un frunziș bogat și nimic mai
mult. Hristos l-a blestemat să se usuce. „În veac să nu mai mănânce nimeni
rod din tine”, a zis El. A doua zi dimineața, pe când Mântuitorul și ucenicii
erau din nou pe drum spre cetate, ramurile uscate și frunzișul ofilit le-au
atras atenția. „Învățătorule”, a zis Petru, „uite că smochinul pe care l-ai
blestemat s-a uscat.” Faptul că Hristos blestemase smochinul îi umpluse pe
ucenici de uimire. Lucrul acesta li se părea cu totul nepotrivit cu
deprinderile și lucrările Lui. Adesea Îl auziseră spunând că El n-a venit să
condamne lumea, ci pentru ca lumea să fie mântuită prin El. Își aminteau
cuvintele: „Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le
mântuiască.” (Luca 9, 56.). Minunile Lui fuseseră săvârșite ca să refacă,
nicidecum să distrugă. Ucenicii Îl cunoscuseră numai vindecător și restaurator.
Faptul acesta era neobișnuit. Și se întrebau care să fie rostul lui. Lui
Dumnezeu „Îi place îndurarea”. „Pe viața Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu
doresc moartea păcătosului.” (Mica 7, 18; Ezechiel 33, 11.). Pentru El,
lucrarea de nimicire și rostire de judecăți este „o lucrare străină.” (Isaia
28, 21.). Dar, cu îndurare și iubire, El ridică vălul viitorului și le
descoperă oamenilor urmările unei vieți păcătoase. Blestemarea smochinului
a fost o parabolă trăită. Pomul acesta neroditor, etalându-și frunzișul pretențios
chiar în fața lui Hristos, era un simbol al neamului iudaic. Mântuitorul dorea
ca ucenicii Săi să înțeleagă de ce avea să cadă blestemul asupra Ierusalimului
și că, de acum, pedeapsa era de neînlăturat. În scopul acesta, El îi atribuise
smochinului însușiri morale, făcându-l un exponent al adevărului divin. Iudeii
erau deosebiți de toate neamurile celelalte, susținând că sunt supuși lui
Dumnezeu. Ei fuseseră favorizați de El și pretindeau că sunt mai neprihăniți
decât oricare alt popor. Dar se stricaseră din cauza iubirii de lume și a
dorinței de câștig. Se lăudau cu toate cunoștințele lor, dar erau neștiutori în
ce privește cerințele lui Dumnezeu și plini de fățărnicie. Ca și pomul
neroditor, ei își întindeau departe ramurile lor pretențioase, bogate în aparență
și frumoase la privit, dar care nu aveau decât frunze. Religia iudeilor, cu
templul ei măreț, cu altarele ei sfinte, cu preoții ei care purtau mitră și cu
ceremoniile ei impresionante, era cu adevărat frumoasă la înfățișare, dar
umilința, iubirea și mila lipseau. Toți pomii din livadă erau lipsiți de
rod; dar pomii neînfrunziți nu trezeau nicio nădejde și nu pricinuiau nicio
dezamăgire. Prin pomii aceștia, erau reprezentate neamurile. Și ele erau
lipsite de evlavie ca iudeii; dar nu susțineau că servesc pe Dumnezeu. Nu aveau
pretenții îngâmfate de bunătate. Oamenii aceștia erau orbi față de lucrările și
căile lui Dumnezeu. Pentru ei, nu era încă timpul smochinelor. Ei încă așteptau
o zi care să le aducă lumină și nădejde. Iudeii, care primiseră binecuvântări
mai mari de la Dumnezeu, erau răspunzători pentru că abuzaseră de aceste
daruri. Privilegiile cu care se lăudau nu făceau decât să sporească vinovăția
lor. Iisus venise înfometat la smochin pentru a găsi hrană. Tot astfel
venise la Israel să găsească în el roadele neprihănirii. El revărsase asupra
iudeilor darurile Sale, ca ei să poată aduce roadă pentru binecuvântarea lumii.
Le oferise nenumărate ocazii și privilegii și, în schimb, căuta simpatia și
colaborarea lor în lucrarea Sa milostivă. Voia să vadă în ei jertfire de sine
și milă, zel pentru Dumnezeu și dorință arzătoare de a lucra pentru salvarea
semenilor lor. Dacă ar fi ținut Legea lui Dumnezeu, ei ar fi îndeplinit aceeași
lucrare neegoistă pe care a făcut-o Hristos. Dar iubirea față de Dumnezeu și
față de om era eclipsată de îngâmfare și mulțumire de sine. Ei și-au atras
ruina pentru că au refuzat să slujească altora. Ei nu împărțeau lumii comorile
de adevăr pe care li le încredințase Dumnezeu. În smochinul uscat, ei ar fi
putut să vadă atât păcatul, cât și pedeapsa lui. Uscat din cauza blestemului
Mântuitorului, smochinul stătea ofilit și bătut de vânt, uscat din rădăcini,
arătând ce avea să fie poporul iudeu atunci când harul lui Dumnezeu va fi
retras de la el. Refuzând să împartă și altora binecuvântarea, el nu avea s-o
mai primească. „O, Israele”, zice Domnul, „singur te-ai nimicit.” (Osea 13,
9.). Avertismentul este pentru toate timpurile. Faptul că Hristos a
blestemat pomul pe care propria putere îl crease stă ca o avertizare pentru toate
Bisericile și pentru toți creștinii. Nimeni nu poate trăi Legea lui Dumnezeu
fără să slujească altora. Dar sunt mulți oameni care nu trăiesc viața
neegoistă, plină de milă a lui Hristos. Unii, care cred despre ei că sunt
creștini excelenți, nu înțeleg ce înseamnă slujire pentru Dumnezeu. Ei
plănuiesc și urmăresc numai folosul lor. Acționează numai pentru ei. Timpul are
valoare numai în măsura în care pot să adune pentru ei. Aceasta le este ținta
în toate împrejurările vieții. Ei nu servesc altora, ci numai lor. Dumnezeu i-a
creat să trăiască într-o lume unde trebuie îndeplinită o slujire neegoistă. El
a intenționat ca ei să-i ajute pe semenii lor pe orice cale. Dar eul este atât
de mare, încât nu mai pot să vadă altceva. Ei nu au legături cu omenirea. Aceia
care trăiesc în felul acesta sunt asemenea smochinului care avea tot felul de
pretenții, dar nu avea rod. Ei țin formele închinării, dar fără pocăință sau
credință. Onorează Legea lui Dumnezeu cu buzele, dar le lipsește ascultarea.
Zic, dar nu fac. În sentința rostită asupra smochinului, Hristos demonstrează
cât de urâtă este în ochii Lui această pretenție deșartă. El declară că
păcătosul neprefăcut este mai puțin vinovat decât acela care zice că-I servește
lui Dumnezeu, dar nu aduce roade pentru slava Sa. Parabola smochinului,
spusă de Hristos înainte de a merge la Ierusalim, avea o legătură directă cu
învățătura dată de El când a blestemat smochinul neroditor. Pentru pomul
neroditor din parabolă, grădinarul a insistat. „Mai lasă-l și anul acesta, până
îl voi săpa împrejur, și-i voi pune îngrășăminte; și dacă aduce roade, bine;
iar dacă nu, să-l tăiem.” Pomul neroditor trebuia să fie îngrijit și mai bine.
Trebuia să se facă tot ce era cu putință pentru el. Dar, dacă rămânea
neroditor, nimic nu-l mai putea salva de la distrugere. În parabolă nu este
precizat rezultatul lucrării grădinarului. El depindea de oamenii cărora le
vorbise Hristos. Ei erau reprezentați prin pomul neroditor și rămânea ca ei
să-și hotărască singuri soarta. Li se dăduse orice avantaj pe care-l putea da
Cerul, dar nu au câștigat nimic din multele lor binecuvântări. Prin faptul că
Hristos a blestemat smochinul neroditor, s-a văzut rezultatul. Ei își hotărâră
propria nimicire. De mai mult de o mie de ani, iudeii abuzaseră de harul
lui Dumnezeu, atrăgând asupra lor judecățile Sale. Ei respinseseră
avertismentele și îi omorâseră pe prooroci. Oamenii din zilele lui Hristos se
făceau răspunzători de aceleași păcate, urmând aceeași cale. În
respingerea harului și avertismentelor din zilele lor se găsea vinovăția
acelei generații. Oamenii din zilele lui Hristos se legau în lanțurile pe care
neamul și le făurise de veacuri. În fiecare generație li s-a dat oamenilor
ziua lor de lumină și privilegiu. Un timp de probă în care puteau să se împace
cu Dumnezeu. Dar harul acesta are un hotar. Harul poate să stăruie ani de zile
și totuși să fie disprețuit și lepădat; dar vine un timp când harul face
ultimul apel. Inima ajunge atât de împietrită, încât încetează să mai răspundă
Duhului lui Dumnezeu. Atunci, glasul plăcut și atrăgător încetează. Ziua
aceasta sosise acum pentru Ierusalim. Iisus a plâns cu disperare pentru cetatea
blestemată, dar nu putea să o izbăvească. El epuizase toate mijloacele.
Respingând avertismentele Duhului lui Dumnezeu, Israel respinsese singurele
mijloace de ajutor. Nu mai exista altă putere prin care ei să poată fi
eliberați. Poporul iudeilor era un simbol pentru oamenii din toate
veacurile care disprețuiesc chemările Iubirii Nemărginite. Când a plâns asupra
Ierusalimului, lacrimile lui Hristos erau pentru păcatele din toate vremurile.
În sentințele rostite asupra lui Israel, aceia care resping mustrările și
avertismentele Duhului Sfânt al lui Dumnezeu pot să citească propria
condamnare. De pe înălțimea Muntelui Măslinilor, Hristos a privit lumea
din toate veacurile; cuvintele Sale sunt pentru fiecare suflet care respinge
apelurile harului lui Dumnezeu.Hristos a prevăzut că Ierusalimul va rămâne
încăpățânat și nepocăit; dar toată vinovăția, toate urmările respingerii
harului erau chiar la ușa lui. Așa se va întâmpla cu orice suflet care urmează
aceeași cale. Dumnezeu zice: „Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva
Mea”. „Ascultă și tu, pământule! Iată, voi aduce peste poporul acesta o
nenorocire care va fi rodul gândurilor lui; căci n-au luat aminte la cuvintele
Mele, și au nesocotit Legea Mea.” (Osea 13, 9; Ieremia 6, 19.).
64 - Templul curățit din nou:
La
începutul lucrării Sale, Hristos izgonise din templu pe aceia care îl spurcau
prin negustoria lor nesfântă; iar înfățișarea Sa hotărâtă și dumnezeiască
adusese groază în inima negustorilor înșelători. La sfârșitul lucrării Sale, El
a mers din nou la templu și l-a găsit mai profanat ca înainte. Curtea din afara
templului era ca un întins obor de vite. Certurile mânioase dintre negustori se
amestecau cu mugetele animalelor și cu zăngănitul banilor; printre ele, se
auzea glasul celor care oficiau slujba sfântă. Demnitarii templului erau ei
înșiși angajați în vânzări, cumpărări și schimburi de bani. Erau stăpâniți atât
de mult de lăcomia lor de bani, încât în ochii lui Dumnezeu nu erau mai buni
decât hoții. Prea puțin își dădeau seama preoții și conducătorii de
solemnitatea lucrării pe care erau chemați să o împlinească. La fiecare Paști
și Sărbătoare a Corturilor, mii de animale erau înjunghiate și sângele lor era
luat de preoți și turnat pe altar. Iudeii se obișnuiseră cu jertfa de sânge și
aproape pierduseră din vedere faptul că tocmai păcatul făcea necesar să se
verse sângele animalelor. Ei nu înțelegeau că aceasta preînchipuia sângele
Fiului iubit al lui Dumnezeu, care avea să fie vărsat pentru viața lumii,
și că, prin aducerea de jertfe, oamenii trebuiau să fie îndreptați către un
Răscumpărător răstignit. Iisus a privit animalele nevinovate aduse pentru
jertfă și a văzut că iudeii făcuseră din marile lor adunări scene pentru
vărsarea de sânge și cruzime. În locul unei umilite pocăințe de păcat, ei
înmulțiseră jertfirea de animale, ca și cum Dumnezeu putea să fie onorat
printr-o slujire nemiloasă. Preoții și conducătorii își împietriseră inimile
prin egoism și avariție. Simbolurile care arătau către Mielul lui Dumnezeu
ajunseseră pentru ei un mijloc de câștig. În felul acesta, în ochii oamenilor,
sfințenia serviciului de jertfă fusese în mare parte distrusă. Indignarea lui
Iisus fusese stârnită; El știa că sângele Său, care foarte curând trebuia să
fie vărsat pentru păcatele oamenilor, urma să fie tot atât de puțin apreciat de
preoți și bătrâni ca sângele animalelor pe care ei îl făceau să curgă
necontenit. Hristos vorbise prin profeți împotriva acestor practici.
Samuel spusese: „Îi plac Domnului mai mult arderile de tot și jertfele decât
ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele, și
păzirea Cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor”. Și Isaia, văzând
în viziune profetică apostazia iudeilor, li se adresează ca unor conducători ai
Sodomei și Gomorei: „Ascultați Cuvântul Domnului, căpetenii ale Sodomei! Ia
aminte la Legea Dumnezeului nostru, popor al Gomorei! Ce-mi trebuie Mie
mulțimea jertfelor voastre, zice Domnul. Sunt sătul de arderile de tot ale
berbecilor și de grăsimea vițeilor; nu-Mi place sângele taurilor, oilor și
țapilor. Când veniți să vă înfățișați înaintea Mea, cine vă cere astfel de
lucruri, ca să-Mi spurcați curțile?” „Spălați-vă deci și curățiți-vă. Luați
dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-ați făcut! Încetați să mai faceți
răul! Învățați-vă să faceți binele, căutați dreptatea, ocrotiți pe cel asuprit,
faceți dreptate orfanului, apărați pe văduvă.” (1 Samuel 15, 22; Isaia 1, 10-12.16.17.). Acela
care dăduse aceste profeții repeta acum pentru ultima dată avertizarea. Ca
împlinire a profeției, poporul Îl proclamase pe Iisus rege al lui Israel. El
primise închinarea lor și acceptase rolul de rege. El trebuia să Se poarte astfel.
El știa că eforturile Sale de a reforma o preoție coruptă aveau să fie în
zadar; cu toate acestea, El trebuia să-și facă lucrarea; acelui popor
necredincios, trebuia să i se dea dovada misiunii Sale divine. Încă o dată
privirea pătrunzătoare a lui Iisus a trecut pe deasupra curții profanate a
templului. Toți ochii s-au întors spre El. Preoți și conducători,
farisei Și neamuri L-au privit cu uimire și teamă pe Acela care stătea în
fața lor în măreția Împăratului Cerului. Dumnezeirea a străfulgerat natura omenească,
învestindu-L pe Hristos cu o demnitate și o slavă pe care El nu le mai
manifestase înainte. Aceia care stăteau mai aproape de El s-au dat înapoi atât
cât le-a îngăduit mulțimea. Afară de câțiva dintre ucenicii Săi, toți s-au
retras și Mântuitorul a rămas singur. Orice zgomot încetase. Tăcerea adâncă
părea insuportabilă. „Hristos vorbi cu o putere care îi zgudui pe oameni ca o
furtună puternică. „Este scris: Casa Mea se va chema o casă de rugăciune”, dar
voi ați făcut din ea o peșteră de tâlhari.” Glasul Lui părea un foc care
mistuie. A poruncit cu autoritate: „Ridicați acestea de aici.” (Ioan 2,
16.). Cu trei ani mai înainte, conducătorii templului se rușinaseră de
fuga lor la porunca lui Iisus. De atunci, s-au mirat mereu de propria frică și de
faptul că ascultaseră fără cârtire de un Om umil. Și-au dat seama că nu
trebuia să se mai repete această supunere nedemnă. Cu toate acestea, acum erau
mai îngroziți decât înainte și au ascultat porunca lui Iisus cu o grabă mai
mare. Nimeni nu îndrăznea să-I pună la îndoială autoritatea. Preoții și
negustorii au fugit dinaintea Lui, luând cu ei și vitele. În drumul lor,
au fost întâlniți de o mulțime de oameni care veneau cu bolnavii lor și
întrebau de Marele Vindecător. Vestea adusă de oamenii care fugeau i-a făcut pe
câțiva dintre ei să se întoarcă. Se temeau să-L întâlnească pe Acela atât de
puternic, a cărui simplă privire îi izgonise din fața Lui pe preoți și pe
conducători. Dar un mare număr de oameni se îmbulzeau prin mulțimea grăbită,
doritori să ajungă la Acela care era unica lor nădejde. Când mulțimea a fugit
din templu, mulți rămăseseră în urmă. Acestora li s-au adăugat acum
nou-veniții. Din nou s-a umplut curtea templului de bolnavi și muribunzi, din
nou Iisus i-a ajutat. După un timp, preoții și conducătorii au îndrăznit
să se întoarcă la templu. Îndată ce a trecut panica, au fost cuprinși de
neliniște, vrând să cunoască următorul pas al lui Iisus. Se așteptau ca El să
ia tronul lui David. Revenind încet la templu, au auzit glasurile bărbaților,
femeilor și copiilor care Îl lăudau pe Dumnezeu. O dată intrați, au rămas
uimiți de priveliștea minunată. Ei au văzut că bolnavii erau vindecați, orbii
căpătau vedere, surzii auzeau și ologii săreau de bucurie. Copiii mai ales îi
întreceau pe toți în voie bună. Iisus îi vindecase de bolile lor. El îi luase
în brațe, primise sărutul lor de iubire, plin de recunoștință, iar unii dintre
ei adormiseră la pieptul Lui, pe când îi învăța pe oameni. Acum, cu glasuri
voioase, Îi aduceau cinste. Repetau osanalele din ziua trecută și fluturau
biruitori ramuri de finic înaintea Mântuitorului. Templul suna și răsuna de
strigătele lor: „Binecuvântat este cel ce vine în Numele Domnului!” „Iată că
Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit și biruitor.” (Psalmii 118, 26 -
T.M.; Zaharia 9, 9.) „Osana, Fiul lui David!” Aceste glasuri fericite
și nestingherite erau o ofensă pentru conducătorii templului. Ei s-au hotărât
să oprească o asemenea demonstrație. Ei le spuneau oamenilor că templul lui
Dumnezeu este profanat de picioarele copiilor și de strigătele lor voioase.
Văzând că vorbele lor nu fac nicio impresie asupra poporului, conducătorii au
făcut apel la Hristos: „Auzi ce zic aceștia?” „Da”, le-a răspuns Iisus. „Oare
n-ați citit niciodată cuvintele acestea: Tu ai scos laudă din gura pruncilor și
din gura celor ce sug?” Profeția arătase mai dinainte că Hristos trebuia
să fie făcut rege și cuvântul acesta trebuia să se împlinească. Preoții și
conducătorii lui Israel refuzaseră să vestească Slava lui Dumnezeu, care făcuse
din copii martori ai Săi. Dacă glasul copiilor ar fi fost adus la tăcere,
stâlpii templului ar fi strigat laudă Mântuitorului. Fariseii erau foarte
încurcați și neliniștiți. De astă dată, poruncea Acela pe care ei nu-L puteau
intimida. Iisus luase poziția de păzitor al templului. Niciodată mai înainte
nu-și însușise o autoritate regală ca acum. Niciodată nu avuseseră cuvintele și
faptele Lui o putere atât de mare. El făcuse minuni în tot Ierusalimul, dar
niciodată într-un chip atât de solemn și impresionant. În prezența oamenilor
care fuseseră martori ai faptelor Lui minunate, preoții și conducătorii nu
îndrăzneau să I se arate pe față ca vrăjmași. Deși înfuriați și rușinați de
răspunsul Lui, nu erau în stare să mai facă ceva în ziua aceea. A doua zi
dimineața, membrii Sinedriului s-au sfătuit iarăși ce să facă împotriva lui
Iisus. Cu trei ani înainte, ei ceruseră un semn al mesianității Lui. De atunci,
El făcuse lucruri mari prin toată țara. Vindecase pe bolnavi, hrănise în chip
minunat mii de oameni, umblase pe valuri și liniștise marea înfuriată. Deseori
citise în inima oamenilor ca într-o carte deschisă; izgonise demoni, înviase
morți. Conducătorii aveau înaintea lor dovezile mesianității Sale. Ei s-au
hotărât acum să nu ceară niciun semn al autorității Lui, ci să smulgă de la El
o recunoaștere sau o declarație prin care să-L poată condamna. Mergând la
templu, unde El îi învăța pe oameni, au început să-L întrebe: „Cu ce putere
faci Tu lucrurile acestea? Și cine ți-a dat puterea aceasta?” Ei se așteptau ca
El să susțină că autoritatea Lui era de la Dumnezeu. O susținere de felul
acesta intenționau să o nege. Dar Iisus i-a primit cu o întrebare care, în
aparență, aparținea unui alt subiect și a pus condiția că le va răspunde dacă
și ei vor răspunde la întrebarea aceasta: „Botezul lui Ioan”, a zis El, „de
unde venea? Din Cer sau de la oameni?” Preoții au văzut că se găsesc
într-o dilemă din care niciun artificiu nu putea să-i scoată. Dacă ziceau că
botezul lui Ioan era din Cer, inconsecvența lor urma să apară cu și mai multă
putere. Hristos ar fi zis: De ce n-ați crezut atunci în el? Ioan mărturisește
despre Hristos: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.”
(Ioan 1, 29.). Dacă preoții credeau mărturia lui Ioan, cum puteau să nege
mesianitatea lui Hristos? Dacă declarau adevărata lor poziție, că lucrarea lui
Ioan era de la oameni, provocau o furtună de nemulțumire, deoarece poporul
ținea la Ioan ca la un profet. Cu viu interes, mulțimea aștepta hotărârea.
Ei știau că preoții susținuseră că primesc lucrarea lui Ioan și așteptau ca
aceștia să recunoască fără rezerve că el era trimis de Dumnezeu. Dar, după ce
s-au sfătuit în taină, preoții au hotărât să nu își asume vreo obligație.
Fățarnici, voind să pară ignoranți, ei au zis: „Nu știm”. „Nici Eu nu vă voi spune
cu ce putere fac lucrurile acestea”, a zis Hristos. Cărturarii, preoții și
conducătorii au fost aduși cu toții la tăcere. Înfrânți și dezamăgiți, stăteau
cu fruntea încruntată, neîndrăznind să-I mai pună lui Hristos și alte
întrebări. Prin lașitate și nehotărâre, ei pierduseră în mare parte respectul
poporului, care acum se amuza văzând cum oamenii aceștia încrezuți și plini de
îndreptățire de sine fuseseră înfrânți. Toate aceste cuvine și fapte ale
lui Iisus erau de mare însemnătate și influența lor urma să se simtă tot mai
mult după răstignirea și înălțarea Lui. Mulți dintre cei care cu nerăbdare
așteptaseră rezultatul întrebării lui Iisus aveau să devină, în cele din urmă,
ucenici ai Săi și ei fuseseră atrași prima dată spre El de cuvintele Lui din ziua
aceea plină de evenimente. Scena din curtea templului urma să nu se șteargă din
mintea lor. Contrastul dintre Iisus și marele preot, când vorbeau, era
puternic. Îngâmfatul slujbaș al templului era îmbrăcat în veșminte bogate și
scumpe. Pe capul lui era o mitră scânteietoare. Prezența lui era maiestuoasă,
părul și barba lungă erau argintate de vârstă. Înfățișarea lui îi umplea de
teamă pe privitori. În fața acestei Auguste persoane stătea Maiestatea Cerului,
fără podoabe și fără strălucire. Veșmintele Sale erau pătate de mult umblet;
fața Sa palidă exprima tristețe și răbdare; dar înfățișarea Lui inspira
demnitate și bunăvoință, care erau în surprinzător contrast cu aerul mânios,
încrezut și îngâmfat al marelui preot. Din momentul acela, mulți dintre cei care
au fost martori ai cuvintelor și faptelor lui Iisus în templu L-au prețuit în
inima lor ca pe un profet al lui Dumnezeu. Dar, pe măsură ce sentimentele
poporului se întorceau de partea Lui, ura preoților față de Iisus creștea.
Înțelepciunea, cu care scăpase din cursele întinse pentru picioarele Lui, fiind
o nouă dovadă a dumnezeirii Lui, a aprins și mai mult mânia lor. În lupta
Sa cu rabinii, nu era scopul lui Hristos să-și umilească împotrivitorii. El nu
era bucuros să-i vadă într-o încurcătură. El avea de dat o învățătură
însemnată. Îi înfrânsese pe vrăjmașii Săi, îngăduind ca ei să fie prinși în
capcana întinsă pentru El. Faptul că își recunoscuseră ignoranța în ce privește
caracterul lui Ioan Botezătorul I-a dat ocazia să vorbească și El a folosit-o pentru
a le arăta adevărata lor stare, adăugând o nouă avertizare la cele multe de mai
înainte. „Ce gândiți?” a zis El. „Un om avea doi feciori; și s-a dus la
cel dintâi și i-a zis: Fiule, du-te astăzi de lucrează în via mea! Nu vreau,
i-a răspuns el. În urmă i-a părut rău și s-a dus. S-a dus și la celălalt și i-a
spus tot așa. Și fiul acesta a răspuns: Mă duc, doamne, și nu s-a dus. Care din
amândoi a făcut voia tatălui său?” Această întrebare venită pe neașteptate
i-a luat prin surprindere pe ascultători. Ei urmăriseră parabola de aproape și
acum au răspuns imediat: „Cel dintâi”. ținând privirea hotărâtă asupra lor,
Iisus a răspuns cu un ton sever și solemn: „Adevărat vă spun că vameșii și
desfrânatele merg înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu. Fiindcă Ioan a
venit la voi umblând în calea neprihănirii, și nu l-ați crezut. Dar vameșii și
desfrânatele l-au crezut; și, măcar că ați văzut lucrul acesta, nu v-ați căit
în urmă ca să-l credeți”. Preoții și conducătorii nu avuseseră cum să nu
dea un răspuns corect la întrebarea lui Hristos și în felul acesta El a obținut
poziția lor în favoarea primului fiu. Fiul acesta îi reprezenta pe vameși, pe
aceia care erau disprețuiți și urâți de farisei. Vameșii fuseseră mari
păcătoși. Cu adevărat, ei fuseseră călcători ai Legii lui Dumnezeu, arătând în
viața lor o totală împotrivire față de cererile Lui. Ei fuseseră
nerecunoscători și nesfinți; când li s-a spus să meargă și să lucreze în via
Domnului, ei au arătat un refuz disprețuitor. Dar, când a venit Ioan, predicând
pocăința și botezul, vameșii au primit mesajul lui și au fost botezați. Al
doilea fiu îi reprezenta pe conducătorii neamului iudaic. Câțiva farisei se
pocăiseră și primiseră botezul lui Ioan; dar conducătorii nu voiau să
recunoască faptul că el venea de la Dumnezeu. Avertizările și mustrările lui nu
i-au condus la reformă. Au lepădat sfatul lui Dumnezeu față de ei și nu au fost
botezați de el. (Luca 7, 30.). Ei au tratat mesajul lui cu dispreț. Asemenea
celui de al doilea fiu, care atunci când a fost chemat a zis: „Mă duc, doamne”,
dar n-a mers, preoții și conducătorii spuneau că ascultă, dar erau
neascultători. Ei făceau mare caz de evlavie, pretindeau că sunt ascultători de
Legea lui Dumnezeu; dar ascultarea lor era falsă. Vameșii erau acuzați și
blestemați de farisei ca necredincioși, dar aceștia arătau prin credința și
faptele lor că mergeau în Împărăția Cerului înaintea acestor oameni plini
de îndreptățire de sine, cărora li se dăduse lumină mare, dar ale căror fapte
nu corespundeau cu mărturisirea lor de evlavie. Preoții și conducătorii nu
era dispuși să sufere aceste adevăruri mustrătoare; ei au tăcut, sperând totuși
că Iisus va mai spune vreun lucru pe care puteau să-l întoarcă împotriva Lui;
dar mai aveau încă multe să audă. „Ascultați o altă pildă”, a zis Hristos.
„Era un om, un gospodar, care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat
un teasc în ea și a zidit un turn. Apoi a dat-o unor vieri și a plecat în altă
țară. Când a venit vremea roadelor, a trimis pe robii săi la vieri, ca să ia
partea lui de rod. Vierii au pus mâna pe robii lui și pe unul l-au bătut, pe
altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. A mai trimis alți robi,
mai mulți decât cei dintâi; și vierii i-au primit la fel. La urmă, a trimis la
ei pe fiul său, zicând: Vor primi cu cinste pe fiul meu! Dar vierii, când au
văzut pe fiul, au zis între ei: Iată moștenitorul; veniți să-l omorâm și să
punem stăpânire pe moștenirea lui! Și au pus mâna pe el și l-au scos afară din
vie și l-au omorât. Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor
acelora?” Iisus S-a adresat tuturor celor de față, dar au răspuns preoții
și conducătorii. „Pe ticăloșii aceia ticălos îi va pierde”, au zis ei, „și via
o va da altor vieri, care-i vor da roadele la vremea lor.” Cei care au vorbit n-au
înțeles la început aplicația parabolei, dar acum au văzut că singuri și-au
rostit osânda. În parabolă, gospodarul Îl înfățișa pe Dumnezeu, via reprezenta
poporul iudeilor, iar gardul era legea divină, care îi apăra. Turnul era un
simbol al templului. Stăpânul viei făcuse toate cele necesare pentru înmulțirea
rodului viei. „Ce-aș mai fi putut face viei mele”, zice el, „și nu i-am făcut?”
(Isaia 5, 4.). Astfel era reprezentată grija neobosită a lui Dumnezeu pentru
Israel. Și după cum vierii trebuiau să înapoieze stăpânului partea cuvenită din
roadele viei, tot așa și poporul lui Dumnezeu trebuia să-L onoreze printr-o
viețuire corespunzătoare cu privilegiile lor sfinte. Dar, după cum vierii i-au
omorât pe robii trimiși de stăpân ca să ceară roadele, iudeii i-au ucis pe
profeții trimiși de Dumnezeu ca să-i cheme la pocăință. Toți trimișii, unul
după altul, au fost omorâți. Până la punctul acesta, parabola nu putea să fie
pusă la îndoială și, în cele ce au urmat, lucrurile nu erau mai puțin evidente.
În fiul cel iubit, pe care stăpânul viei l-a trimis în cele din urmă la servii
neascultători, pe care aceștia au pus mâna și l-au omorât, preoții și
conducătorii au văzut un tablou clar al lui Iisus și cele ce puteau să I se
întâmple. Chiar atunci ei plănuiau să-L omoare pe Acela pe care Tatăl Îl
trimisese ca ultimă chemare. În pedeapsa rânduită asupra vierilor
nerecunoscători, era zugrăvită soarta acelora care aveau să-L omoare pe
Hristos. Privind cu milă la ei, Mântuitorul a continuat: „N-ați citit
niciodată în Scripturi că: Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie
pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru, și este minunat în ochii
noștri? De aceea vă spun că Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi și va
fi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite. Cine va cădea peste piatra
aceasta, va fi zdrobit de ea; iar pe acela pe care va cădea ea, îl va
spulbera”. Iudeii repetaseră adeseori profeția aceasta în sinagogă,
aplicând-o lui Mesia. Hristos era Piatra unghiulară a sistemului iudaic și a
întregului plan de mântuire. Tocmai această piatră de temelie o lepădau acum
clăditorii iudei, preoții și conducătorii lui Israel. Mântuitorul le atrăgea
atenția la profețiile care urmau să le arate primejdia. Prin toate mijloacele
posibile, El a căutat să lămurească natura faptei pe care erau gata s-o
săvârșească. Cuvintele Lui mai aveau un scop. Întrebându-i: „Când va veni
stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora?”, Hristos urmărea ca fariseii să
răspundă așa cum au făcut. El intenționa ca ei singuri să se osândească.
Avertismentele Lui, care n-au izbutit să-i trezească la pocăință, aveau să le
pecetluiască soarta și El dorea ca ei să vadă că singuri își atrăseseră ruina.
El intenționa să le arate că Dumnezeu avea dreptate retrăgându-le privilegiile
lor ca popor, lucru care și începuse și care trebuia să se termine nu numai cu
distrugerea templului și a cetății lor, dar și cu împrăștierea
neamului. Ascultătorii au recunoscut avertizarea. Dar, fără să țină seama
de osânda pe care singuri o pronunțaseră, preoții și conducătorii erau gata să
întregească tabloul, zicând: „Iată Moștenitorul; veniți să-L omorâm”. Dar, când
au căutat să-L prindă, s-au temut de mulțime, deoarece sentimentele poporului
erau în favoarea lui Hristos. Citând profeția despre piatra lepădată,
Hristos S-a referit la o situație reală din istoria lui Israel. Întâmplarea
avusese loc la clădirea primului templu. Cu toate că avea o aplicație deosebită
în timpul primei veniri a lui Hristos și ar fi trebuit să-i impresioneze cu
putere deosebită pe iudei, ea are și o învățătură pentru noi. Când s-a zidit
templul lui Solomon, pietrele imense pentru ziduri și temelie au fost
pregătite în totul la carieră; după ce au fost duse la locul de zidire, nicio
unealtă nu trebuia să le mai atingă; lucrătorii trebuiau numai să le așeze la
loc. Pentru a fi folosită la temelie, se adusese o piatră de o mărime
neobișnuită și de o formă deosebită; dar lucrătorii nu puteau să-i găsească loc
și nu voiau să o primească. Multă vreme a rămas ca piatră lepădată. Dar când
meșterii au ajuns la zidirea colțului, au căutat o piatră destul de mare și
rezistentă și de o formă potrivită, care să ocupe tocmai locul acela și să
suporte marea povară care urma să apese asupra ei. Dacă făceau o alegere
neînțeleaptă pentru acel loc important, întreaga clădire urma să fie
primejduită. Trebuia să se găsească o piatră în stare să reziste la influența
soarelui, a gerului și a furtunii. De mai multe ori au încercat diferite
pietre, dar, sub apăsarea unei imense poveri, s-au sfărâmat. Altele nu puteau
să sufere proba schimbărilor rapide din atmosferă. Dar, în cele din urmă,
atenția le-a fost atrasă de piatra lepădată atâta vreme. Fusese expusă la aer,
soare și furtună fără să arate cea mai slabă fisură. Zidarii au cercetat
piatra. Trecuse toate probele, afară de una. Dacă putea să treacă proba
presiunii, aveau să o admită ca piatră unghiulară. Proba s-a făcut. Piatra a
fost acceptată, dusă la locul destinat și s-a văzut că era potrivită exact pe
locul acela. În viziune profetică, se arătase lui Isaia că această piatră era
un simbol al lui Hristos. El zice: „Sfințiți însă pe Domnul oștirilor. De
El să vă temeți și să vă înfricoșați. Și atunci El va fi un locaș sfânt, dar și
o piatră de poticnire, o stâncă de păcătuire pentru cele două case ale lui
Israel, un laț și o cursă pentru locuitorii Ierusalimului. Mulți se vor
poticni, vor cădea și se vor sfărâma, vor da în laț și vor fi prinși.” Dus în
viziune profetică până la întâia venire, profetului i s-a arătat că Hristos
urma să sufere încercări și greutăți, simbolizate prin tratamentul suferit de
piatra din capul unghiului, din templul lui Solomon. „De aceea așa vorbește
Domnul, Dumnezeu: Iată, pun ca temelie în Sion o piatră, o piatră încercată, o
piatră de preț, piatră din capul unghiului clădirii, temelie puternică; cel ce
o va lua ca sprijin, nu se va grăbi să fugă.” (Isaia 8, 13-15; 28,
16.). În înțelepciunea Lui nemărginită, Dumnezeu a ales piatra de temelie
și a așezat-o. El a numit-o „temelie puternică”. Întreaga lume poate așeza pe
ea poverile și durerile ei; ea le suportă. Cu deplină siguranță, toți pot clădi
pe ea. Hristos este „o piatră încercată”. Cei care se încred în El nu vor fi
dezamăgiți. El a suportat toate probele. Vinovăția lui Adam și a urmașilor
lui a apăsat asupra Sa și El a ieșit mai mult decât biruitor asupra puterilor
răului. El a dus poverile aruncate asupra Lui de toți păcătoșii care s-au
pocăit. În Hristos, inima vinovată a aflat odihnă. El este temelia sigură. Toți
cei care se sprijină pe El se odihnesc în deplină siguranță. În profeția
lui Isaia, se spune despre Hristos că este atât o temelie sigură, cât și o
piatră de poticnire. Apostolul Petru, scriind sub inspirația Duhului Sfânt,
arată limpede pentru cine este Hristos o stâncă de temelie și pentru cine este
o piatră de poticnire. „Dacă ați gustat în adevăr că bun este Domnul,
apropiați-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă și scumpă
înaintea lui Dumnezeu. Și voi, ca niște pietre vii, sunteți zidiți ca să fiți o
casă duhovnicească, o preoție sfântă, și să aduceți jertfe duhovnicești,
plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos. Căci este scris în Scriptură: „Iată
că pun în Sion o piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă; și cine se încrede
în El, nu va fi dat de rușine.” Cinstea aceasta este dar pentru voi, care ați
crezut! Dar pentru cei necredincioși, „piatra, pe care au lepădat-o zidarii, a
ajuns să fie pusă în capul unghiului”; și „o piatră de poticnire, și o stâncă
de cădere”. Ei se lovesc de ea, pentru că n-au crezut Cuvântul, și la aceasta
sunt rânduiți.” (1 Petru 2, 3-8.). Pentru cei care cred, Hristos este
temelia sigură. Aceștia sunt cei care cad pe Stâncă și se zdrobesc. Aici sunt
prezentate supunerea față de Hristos și credința în El. A cădea pe Stâncă și a
fi zdrobit înseamnă să renunțăm la neprihănirea proprie și să mergem la Hristos
cu umilința unui copil, pocăindu-ne de abaterile noastre și crezând în iubirea
Lui plină de iertare. Și tot astfel, prin credință și ascultare, clădim pe
Hristos ca temelie a noastră. Pe această Stâncă vie pot clădi atât iudeii,
cât și neamurile. Aceasta este singura temelie pe care putem clădi în
siguranță. Ea este destul de cuprinzătoare pentru toți și destul de tare pentru
a susține greutatea și povara lumii întregi. Și, prin legătura lui Hristos,
Piatra vie, toți cei care clădesc pe această temelie devin pietre vii. Mulți
sunt ciopliți, lustruiți, înfrumusețați prin propriile sforțări; dar nu pot să
devină „pietre vii”, deoarece nu sunt în legătură cu Hristos. Fără legătura
aceasta, niciun om nu poate fi mântuit. Fără viața lui Hristos în noi, nu putem
rezista furtunii de ispite. Siguranța noastră veșnică depinde de așezarea
clădirii pe temelia cea sigură. Astăzi, mulți oameni clădesc pe temelii care
n-au fost probate. Când cade ploaia, când bate furtuna și se revarsă
apele, casa lor se prăbușește, pentru că nu este întemeiată pe Stânca
veșnică, pe Piatra din capul unghiului, Iisus Hristos. Pentru cei care „se
lovesc de ea, pentru că n-au crezut Cuvântul”, Hristos este o piatră de
poticnire. Dar „piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în
capul unghiului”. Ca și piatra lepădată, Hristos a avut de suferit în misiunea
Lui pământească dispreț și brutalitate. El a fost „disprețuit și părăsit de
oameni, om al durerii și obișnuit cu suferința, era așa de disprețuit, ... și
noi nu L-am băgat în seamă.” (Isaia 53, 3.). Dar era aproape timpul ca El să
fie proslăvit. Prin învierea din morți, El urma să fie „dovedit cu putere că
este Fiul lui Dumnezeu.” (Romani 1, 4.). La a doua Lui venire, avea să fie descoperit
ca Domnul cerului și al Pământului. Aceia care acum se pregăteau să-L
răstignească aveau să recunoască măreția Lui. În fața Universului, Piatra
lepădată avea să fie așezată în capul unghiului. Și peste „oricine va
cădea îl va spulbera”. Oamenii care L-au lepădat pe Hristos urmau să vadă în
curând cum cetatea și poporul lor vor fi distruse. Slava lor urma să fie
nimicită și risipită ca praful înaintea vântului. Și ce lucru i-a nimicit pe
iudei? Tocmai stânca pe care, dacă ar fi clădit, ar fi fost siguranța lor.
Bunătatea lui Dumnezeu fusese disprețuită, neprihănirea lepădată, iar harul
neglijat. Oamenii s-au așezat împotriva lui Dumnezeu și tot ce ar fi fost spre
mântuirea lor s-a întors spre nimicirea lor. Tot ce Dumnezeu rânduise pentru
viață s-a dovedit a fi spre moarte. În răstignirea lui Iisus de către iudei se
cuprindea distrugerea Ierusalimului. Sângele vărsat pe Golgota a fost greutatea
imensă care i-a afundat în ruină. Așa va fi și în marea zi de pe urmă, când
judecata va cădea asupra acelora care au lepădat harul lui Dumnezeu. Hristos,
Piatra lor de poticnire, Se va arăta atunci ca un munte răzbunător. Slava feței
Sale, care pentru cel neprihănit este viață, va fi pentru cel rău un foc
mistuitor. Pentru că a lepădat și a disprețuit iubirea și harul, păcătosul va
fi pedepsit așa cum merită. Prin multe ilustrații și prin repetate
avertismente, Iisus a arătat care va fi urmarea faptului că iudeii lepădaseră
pe Fiul lui Dumnezeu. În aceste cuvinte, El Se adresa tuturor acelora din toate
timpurile care refuză să-L primească drept Răscumpărător al lor. Fiecare
avertisment este pentru ei. Templul întinat, fiul neascultător, vierii
necredincioși, zidarii disprețuitori se regăsesc în experiența fiecărui
păcătos. Dacă nu se pocăiește, va avea parte de soarta pe care aceștia au
preînchipuit-o.
65 - Controversa:
Preoții
și conducătorii ascultaseră în tăcere mustrările atât de pătrunzătoare ale lui
Hristos. Ei nu puteau să respingă acuzațiile. Dar erau cu atât mai hotărâți
să-L prindă în cursă și, urmărind aceasta, au trimis la El iscoade, unii „care
se prefăceau că sunt neprihăniți, ca să-L prindă cu vorba și să-L dea pe mâna
stăpânirii și pe mâna puterii dregătorului”. Ei n-au trimis pe fariseii
bătrâni, pe care Iisus îi întâlnise adesea, ci tineri zeloși și înflăcărați,
crezând că Hristos nu-i cunoștea. Aceștia erau însoțiți de câțiva irodieni,
care trebuiau să asculte cuvintele lui Hristos, ca să poată mărturisi împotriva
Lui la judecată. Fariseii și irodienii fuseseră vrăjmași neîmpăcați, dar acum
se uniseră împotriva lui Hristos. Fariseii murmuraseră totdeauna împotriva
tributului pe care romanii îl cereau de la ei. Ei socoteau plătirea tributului
ca fiind împotriva Legii lui Dumnezeu. Acum au avut ocazia de a-I întinde o
cursă lui Iisus. Iscoditorii au venit la El și, cu o aparentă sinceritate, ca
și cum ar fi dorit să-și cunoască datoria, au spus: „Învățătorule, știm că
vorbești și înveți pe oameni drept și că nu cauți la fața oamenilor, că-i
înveți calea lui Dumnezeu în adevăr. Se cuvine să plătim bir Cezarului sau
nu?” Cuvintele: „Știm că vorbești și că înveți pe oameni drept”, dacă ar
fi fost sincere, ar fi fost o minunată recunoaștere. Dar erau rostite pentru a
înșela; cu toate acestea, mărturisirea lor era adevărată. Fariseii știau că
Hristos vorbea și învăța pe oameni adevărul și după mărturisirea lor vor fi
judecați. Cei care-L întrebaseră pe Iisus credeau că își ascunseseră
scopul destul de bine; dar Iisus a citit în inima lor ca într-o carte deschisă
și le-a descoperit fățărnicia. „Pentru ce Mă ispitiți?” le-a zis El, dându-le
astfel un semn pe care ei nu-l ceruseră, arătând că El descoperise planul lor
ascuns. Ei au fost și mai mult încurcați când a adăugat: „Arătați-Mi un ban”;
au adus banul și El i-a întrebat: „Al cui chip și ale cui slove sunt scrise pe
el?” „Ale Cezarului”, au răspuns ei. Arătând inscripția de pe ban, Iisus a zis:
„Dați dar Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui
Dumnezeu”. Iscoditorii se așteptau ca Iisus să răspundă la întrebarea lor
direct, într-un fel sau altul. Dacă El ar fi zis: Nu se cade să plătiți bir
cezarului, ar fi fost pârât la autoritățile romane și arestat ca instigator la
rebeliune. Iar în cazul în care ar fi zis: Se cade să plătiți bir, aveau de
gând să-L acuze înaintea poporului că Se împotrivește Legii lui Dumnezeu. Acum
însă se simțeau înfrânți și încurcați. Planurile le fuseseră zădărnicite.
Răspunsul scurt, primit la întrebarea lor, i-a lăsat fără
cuvânt. Răspunsul lui Hristos n-a fost ales ca o cale ușoară de scăpare,
ci era un răspuns sincer la întrebare. ținând în mână banul roman, pe care erau
imprimate numele și chipul Cezarului, El a declarat că, întrucât trăiau sub
ocrotirea puterii romane, ei trebuiau să dea acelei puteri sprijinul cerut,
atâta vreme cât acesta nu venea în conflict cu o datorie mai înaltă. Deși
supuși pașnici față de legile țării, ei trebuiau să dea ascultare în primul
rând lui Dumnezeu. Cuvintele lui Hristos: „Dați ... lui Dumnezeu ce este
al lui Dumnezeu” era o aspră mustrare pentru iudeii intriganți. Dacă și-ar fi
împlinit cu credincioșie datoriile față de Dumnezeu, ei n-ar fi ajuns un popor
lepădat, supus unei puteri străine. Niciun steag roman n-ar fi fluturat
deasupra Ierusalimului, nicio santinelă romană n-ar fi stat la porțile lui,
niciun guvernator roman n-ar fi dormit înăuntrul zidurilor lui. Neamul iudaic
plătea pedeapsa îndepărtării de Dumnezeu. Când fariseii au auzit
răspunsul lui Hristos, „mirați de cuvintele acestea, ei L-au lăsat și au
plecat”. El le-a mustrat fățărnicia și îngâmfarea și, în același timp, a
stabilit un mare principiu, un principiu care precizează lămurit limitele
datoriei omului față de cârmuirea civilă și datoriile lui față de Dumnezeu. În
mintea multora, o chestiune încurcată a fost lămurită. De aici înainte, ei au
păstrat mereu principiul cel drept. Și cu toate că mulți au plecat nemulțumiți,
ei au văzut că principiul care se afla la baza întrebării a fost clar stabilit
și s-au mirat de discernământul lui Iisus. Abia au fost aduși la tăcere,
că saducheii au și venit cu întrebările lor viclene. Cele două partide erau în
vrăjmășie neîmpăcată unul cu celălalt. Fariseii erau adepții rigizi ai
tradiției. Ei erau scrupuloși în ceremonii exterioare, stăruitori în spălări
rituale, în posturi, în rugăciuni lungi și milostenii bătătoare la ochi. Dar
Hristos a declarat că ei desființau Legea lui Dumnezeu, ținând ca doctrină
porunci omenești. Gruparea lor se caracteriza prin bigotism și fățărnicie;
totuși, printre ei se aflau și oameni cu adevărată evlavie, care au primit
învățăturile lui Hristos și au devenit ucenici ai Lui. Saducheii respingeau
tradițiile fariseilor. Mărturiseau că ei cred cea mai mare parte din Scripturi
și fac din ele o regulă de viață; dar, de fapt, erau necredincioși și
materialiști. Saducheii tăgăduiau existența îngerilor, învierea morților
și doctrina despre viața viitoare, cu răsplata și pedeapsa ei. În toate
punctele acestea se deosebeau de farisei. Între cele două partide, învierea era
îndeosebi un subiect de conflict. Fariseii credeau cu putere în înviere, dar,
în discuțiile acestea, vederile lor cu privire la viața viitoare își
pierduseră toată claritatea. Moartea devenise pentru ei o taină inexplicabilă.
Neputința lor de a răspunde la argumentele saducheilor dădea naștere la o
iritare continuă. Discuțiile dintre cele două partide duceau adesea la certuri
grele, care îi lăsau mai înstrăinați decât înainte. Saducheii erau mult
mai puțini la număr decât adversarii lor și nu aveau o influență atât de
puternică asupra oamenilor de rând; dar mulți dintre ei erau bogați și aveau
influența pe care o dă bogăția. În rândul lor se găseau majoritatea preoților
și dintre ei se alegea de obicei marele preot. Aceasta se făcea totuși cu
condiția expresă ca ideile lor sceptice să nu fie scoase în evidență. Din cauza
numărului și popularității fariseilor, era necesar ca saducheii să accepte, de
formă, învățăturile lor când dețineau o slujbă preoțească; dar, chiar prin
faptul că puteau să fie aleși pentru o astfel de slujbă, se dădea putere
rătăcirii lor. Saducheii lepădau învățătura lui Iisus. El era condus de
principii pe care ei nu voiau să le admită când se manifestau în felul acesta,
iar învățăturile Lui cu privire la Dumnezeu și viața viitoare contraziceau
teoriile lor. Ei credeau în Dumnezeu ca singura ființă superioară omului, dar susțineau
că o providență atotconducătoare și o preștiință divină l-ar lipsi pe om de
libertatea morală și l-ar aduce la starea de rob. Ei credeau că, după ce l-a
creat pe om, Dumnezeu l-a lăsat singur, independent față de o influență
superioară. Susțineau că omul era liber să-și conducă viața și să dirijeze
evenimentele lumii, că soarta omului era în mâna lui. Tăgăduiau că Duhul lui
Dumnezeu lucrează prin eforturile omenești sau prin mijloace naturale. Și
totuși ei susțineau că, prin folosirea corectă a puterilor sale naturale, omul
poate fi înălțat și iluminat; că, printr-o disciplină riguroasă, viața poate fi
curățită. Ideile lor despre Dumnezeu le influențau caracterul. După
concepția lor, El n-avea niciun interes față de om și, ca urmare, nici ei nu
aveau vreo considerație unul față de altul, ci erau foarte dezbinați. Refuzând
să recunoască influența Duhului Sfânt asupra acțiunii omului, duceau lipsă de
puterea Lui în viața lor. Asemenea celorlalți iudei, se lăudau mult cu dreptul
lor de naștere ca fii ai lui Avraam și cu credincioșia lor strictă față de
cerințele legii; dar erau lipsiți de adevăratul spirit al legii, de credința și
de mila lui Avraam. Simpatiile lor naturale erau mărginite la un cerc restrâns.
Ei credeau că este posibil pentru toți oamenii să-și câștige bunurile și
binecuvântările vieții; inima lor nu era mișcată de lipsurile și suferințele
altora. Trăiau pentru ei înșiși. Prin cuvintele și faptele Sale, Hristos
mărturisea despre o putere divină, care produce rezultate supranaturale, despre
o viață viitoare, dincolo de cea prezentă, despre Dumnezeu ca Tată al
oamenilor, având grijă totdeauna de nevoile lor. El descoperea lucrarea puterii
divine în milostenie și îndurare, care mustra purtarea egoistă a saducheilor.
El învăța că, atât pentru binele imediat al omului, cât și pentru cel veșnic,
Dumnezeu influențează inima prin Duhul Sfânt. A arătat greșeala de a ne încrede
în puterea omenească pentru schimbarea caracterului, care poate fi săvârșită
numai de Duhul lui Dumnezeu. Saducheii erau hotărâți să discrediteze
această învățătură. Căutând o dispută cu Iisus, au fost siguri că puteau să-L
facă să-și piardă reputația, chiar dacă nu izbuteau să-L condamne. Subiectul
ales pentru dispută a fost învierea. Dacă era de acord cu ei, atunci era în și
mai mare vrăjmășie cu fariseii. Dacă Se deosebea de ei, intenționau să-I ia
învățătura în râs. Saducheii voiau să spună că, dacă trupul se compune din
aceleași particule de materie și în starea nemuritoare, și în cea muritoare,
atunci când învie din morți va trebui să aibă carne și sânge și să reia viața
întreruptă pe Pământ. În cazul acesta, conchideau ei, va trebui ca legăturile
de pe Pământ să fie reluate și toate lucrurile să se unească din nou,
căsătoriile să fie continuate și toate lucrurile să aibă loc la fel ca înainte
de moarte, slăbiciunile și pasiunile acestei vieți fiind continuate în viața
viitoare. Ca răspuns la întrebarea lor, Iisus a ridicat vălul care
acoperea viața viitoare. „La înviere”, a zis El, „nici nu se vor însura, nici
nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în Cer.” El a arătat că
saducheii erau greșiți în credința lor. Bazele raționamentului lor erau false.
„Vă rătăciți”, a adăugat El, „pentru că nu cunoașteți nici Scripturile, nici
puterea lui Dumnezeu.” El nu i-a acuzat cum i-a acuzat pe farisei de
fățărnicie, ci de necredință. Saducheii se lăudau că, dintre toți oamenii,
ei țin cel mai mult la Scripturi. Dar Iisus a arătat că ei nu cunoscuseră
adevăratul lor înțeles. Cunoștința aceasta trebuia să fie explicată prin lumina
dată de Duhul Sfânt. El le-a declarat că lipsa lor de cunoștințe cu privire la
Scripturi și la puterea lui Dumnezeu era cauza confuziei lor asupra
credinței și a întunecimii lor spirituale. Ei căutau să reducă tainele lui
Dumnezeu la măsura rațiunii lor mărginite. Hristos i-a invitat să-și deschidă
mintea față de adevărurile sfinte, care puteau să le lărgească și să le
întărească înțelegerea. Mii de oameni devin necredincioși, pentru că mintea lor
mărginită nu poate cuprinde tainele lui Dumnezeu. Ei nu pot să explice minunata
putere dumnezeiască ce se vede în lucrările Sale, de aceea leapădă dovezile
unei asemenea puteri, atribuindu-le forțelor naturale, pe care le înțeleg și
mai puțin. Singura cheie a tainelor care ne înconjoară este recunoașterea prezenței
și puterii lui Dumnezeu în tot ce ne înconjoară. Oamenii au nevoie să-L
cunoască pe Dumnezeu ca fiind Creatorul Universului, Acela care poruncește și
face totul. Ei au nevoie de o viziune mai largă asupra caracterului, tainelor
și mijloacelor folosite de El. Hristos le-a declarat ascultătorilor Săi
că, dacă nu ar fi fost învierea din morți, Scripturile în care ei mărturiseau a
crede nu ar fi fost de nicio valoare. El a zis: „Cât privește învierea
morților, oare n-ați citit ce vi s-a spus de Dumnezeu când a zis: Eu sunt
Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov? Dumnezeu nu
este un Dumnezeu al celor morți, ci al celor vii”. Dumnezeu privește lucrurile
care nu sunt ca și cum ar fi. El vede de la început sfârșitul și privește rezultatul
lucrării Sale ca și când ar fi deja realizat. Prețioși în ochii lui Dumnezeu
sunt aceia care au murit, începând cu Adam, și toți sfinții care vor mai muri
vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și vor ieși din mormânt la viața
nemuritoare. Dumnezeu va fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Său. Între
Dumnezeu și sfinții înviați va fi o legătură duioasă și strânsă. Starea
aceasta, prevăzută în planul Său, pentru El există deja. Pentru El, morții
trăiesc. Prin cuvintele lui Hristos, saducheii au fost aduși la tăcere. Ei
nu mai puteau să-I răspundă. Nu rostise niciun cuvânt de care ei să se poată
folosi în vreun fel pentru a-L condamna. Adversarii Lui nu câștigaseră altceva
decât disprețul oamenilor. Cu toate acestea, fariseii nu și-au pierdut
nădejdea de a-L face să spună ceva pe care să-l folosească împotriva Lui. Au
găsit un cărturar care să-L întrebe pe Iisus care dintre Cele Zece Porunci ale
legii este de mai mare însemnătate. Fariseii înălțaseră primele patru
porunci, care arată datoria omului față de Creatorul lui, ca fiind de o
însemnătate mai mare decât celelalte șase, care definesc datoria omului față de
semenul său. Drept urmare, stăteau destul de rău în ce privește evlavia
practică. Iisus le arătase oamenilor marea lor lipsă și-i învățase că au nevoie
de fapte bune, declarând că pomul se cunoaște după roade. Pentru motivul
acesta, El fusese acuzat că înalță ultimele șase porunci deasupra primelor
patru. Învățătorul legii s-a apropiat de Iisus cu o întrebare directă:
„Care este cea dintâi dintre toate poruncile?” Răspunsul lui Hristos a fost
direct și puternic: „Cea dintâi este aceasta: „Ascultă, Israele! Domnul
Dumnezeul nostru este un singur Domn”; și „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău,
cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și cu toată puterea
ta””. Aceasta este prima poruncă. A doua este asemenea cu cea dintâi, a zis
Hristos, deoarece izvorăște din ea: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine
însuți. Nu este poruncă mai mare decât aceasta”. „În aceste două porunci se
cuprinde toată Legea și Proorocii.” Primele patru porunci din Cele Zece
sunt rezumate în această mare învățătură: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău,
cu toată inima ta”. Ultimele șase sunt cuprinse în cealaltă: „Să iubești pe
aproapele tău ca pe tine însuți”. Aceste două porunci sunt o expresie a
principiului iubirii. Cea dintâi nu poate fi ținută, iar a doua să fie călcată;
nici a doua nu poate fi ținută, iar cea dintâi călcată. Dacă Dumnezeu are locul
ce I se cuvine în inima noastră, atunci și semenului nostru îi vom da locul
potrivit și îl vom iubi ca pe noi înșine. Numai atunci când Îl iubim pe
Dumnezeu mai presus de orice vom putea să-l iubim pe semenul nostru fără
părtinire. Întrucât toate poruncile sunt cuprinse în iubirea față de
Dumnezeu și om, încălcarea oricărui precept al legii înseamnă nesocotirea
acestui principiu. În felul acesta, Hristos i-a învățat pe ascultătorii Săi că
Legea lui Dumnezeu nu este o sumă de precepte despărțite unul de altul, dintre
care unele sunt de mai mare însemnătate, pe când altele sunt de mai mică
însemnătate, putând fi trecute cu vederea fără a atrage pedeapsa. Domnul nostru
prezintă primele patru și ultimele șase porunci ca un tot dumnezeiesc și spune
că iubirea de Dumnezeu va fi arătată prin ascultarea de toate poruncile Lui. Cărturarul
care-L întrebase pe Iisus cunoștea bine legea și a rămas uimit de cuvintele
Lui. El nu se aștepta ca Iisus să dovedească o cunoaștere atât de adâncă și
desăvârșită din Scriptură. El câștigase o mai cuprinzătoare înțelegere a
principiilor care stau la baza preceptelor sfinte. Înaintea preoților și
conducătorilor adunați, el a recunoscut cu sinceritate că Hristos dăduse o
dreaptă interpretare legii, zicând: „Bine, Învățătorule. Adevărat ai zis
că Dumnezeu este unul singur, că nu este altul în afară de El, și că a-L iubi
cu toată inima, cu tot cugetul, cu tot sufletul și cu toată puterea și a
iubi pe aproapele ca pe sine, este mai mult decât toate arderile de tot și
decât toate jertfele.” Înțelepciunea răspunsului lui Hristos l-a convins
pe cărturar. El știa că religia iudeilor constă mai degrabă din ceremonii
exterioare decât din evlavie lăuntrică. El își dădea seama într-o măsură
oarecare că simplele sacrificii ceremoniale și vărsarea de sânge pentru
ispășirea păcatului nu aveau nicio valoare în ele însele, dacă lipsea credința.
Iubirea, ascultarea de Dumnezeu și respectarea neegoistă a omului îi apăreau ca
fiind de mai mare valoare decât toate aceste ritualuri. Dispoziția acestui om
de a recunoaște corectitudinea raționamentului lui Hristos și răspunsul hotărât
și prompt dat în fața oamenilor arătau un spirit cu totul deosebit de acela al
preoților și conducătorilor. Inima lui Iisus s-a umplut de milă față de
cărturarul cinstit, care îndrăznise să înfrunte încruntarea preoților și
amenințările conducătorilor, pentru a rosti convingerile inimii lui. Iisus a
văzut că răspunsese cu pricepere și i-a zis: „Tu nu ești departe de Împărăția
lui Dumnezeu”. Cărturarul era aproape de Împărăția lui Dumnezeu, în sensul
că recunoștea că faptele neprihănirii sunt mai plăcute înaintea lui Dumnezeu
decât arderile de tot și jertfele. Dar avea nevoie să recunoască, de asemenea,
caracterul divin al lui Hristos și, prin credința în El, să primească putere
pentru a face faptele neprihănirii. Serviciul ritual nu era de nicio valoare,
dacă nu era legat de Hristos prin credință vie. Nici Legea Morală nu-și ajunge
scopul, dacă nu este înțeleasă în legătura ei cu Mântuitorul. Hristos a arătat
de repetate ori că Legea Tatălui Său conține ceva mai adânc decât porunci pline
de autoritate. În lege este întrupat același principiu care este descoperit în
Evanghelie. Legea scoate în evidență datoria omului și-i descoperă vinovăția.
El trebuie să caute la Hristos atât iertarea, cât și puterea de a împlini ceea
ce cere Legea. Fariseii se apropiaseră de Hristos când El a răspuns la
întrebarea cărturarului. Acum, întorcându-Se către ei, le-a pus o întrebare:
„Ce credeți voi despre Hristos? Al cui fiu este?” Întrebarea aceasta urmărea
să-i determine să-și exprime convingerile cu privire la Mesia - să arate că Îl
priveau doar ca pe un om sau ca pe Fiul lui Dumnezeu. Un cor de glasuri
răspunse: „Fiul lui David!” Acesta era titlul pe care profeția îl dăduse lui
Mesia. Când Iisus și-a descoperit divinitatea prin minunile Sale puternice,
când i-a vindecat pe bolnavi și i-a înviat pe morți, oamenii s-au întrebat unul
pe altul: „Nu este acesta Fiul lui David?” Femeia siro-feniciană, orbul
Bartimeu și mulți alții strigaseră la El după ajutor: „Ai milă de mine, Doamne,
Fiul lui David.” (Matei 15, 22.). În timp ce intra călare în Ierusalim, El
fusese proslăvit cu strigăte voioase: „Osana, Fiul lui David; binecuvântat
este Cel ce vine în Numele Domnului.” (Matei 21, 9.). Iar copilașii din templu
repetaseră în ziua aceea strigătele pline de voie bună. Dar mulți dintre cei
care-L numeau pe isus Fiul lui David nu recunoșteau divinitatea Lui. Ei nu
înțelegeau că Fiul lui David era și Fiul lui Dumnezeu. Ca răspuns la
declarația că Hristos era Fiul lui David, Iisus a zis: „Cum atunci David, fiind
insuflat de Duhul,Îl numește Domn, când zice: Domnul a zis Domnului Meu: Șezi
la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmașii Tăi sub picioarele Tale? Deci dacă
David Îl numește Domn, cum este El Fiul lui? Nimeni nu I-a putut răspunde un
cuvânt. Și, din ziua aceea, n-a îndrăznit nimeni să-I mai pună
întrebări.”
66 - Vaiuri pentru farisei:
Era
cea din urmă zi în care Iisus îi mai învăța pe oameni în templu. Atenția
mulțimilor care se adunaseră la Ierusalim fusese atrasă către El; oamenii
umpluseră curțile templului, urmărind lupta care se dădea, și sorbeau cu nesaț
fiecare cuvânt care ieșea de pe buzele Lui. Niciodată nu se mai văzuse așa
ceva. Acolo stătea Tânărul galilean, fără să poarte nicio onoare pământească
sau distincție regală. În jurul Lui se aflau preoți în hainele lor bogate,
conducători cu veșminte și distincții care arătau poziția lor înaltă și
cărturari cu suluri de manuscrise la care se refereau adeseori. Iisus stătea
liniștit în fața lor, cu demnitatea unui împărat. Ca unul învestit cu
autoritatea Cerului, El privea hotărât la adversarii Săi, care lepădaseră și
disprețuiseră învățăturile Lui și care doreau acum să-I ia viața. Un mare număr
dintre ei Îl atacaseră, dar uneltirile lor de a-L prinde în cursă și a-L
condamna fuseseră zadarnice. Întâmpinase provocare după provocare, prezentând
adevărul curat și strălucitor în contrast cu întunecimea și cu rătăcirile
preoților și fariseilor. El pusese în fața acestor conducători adevărata lor
stare și pedeapsa sigură care avea să urmeze din cauza rămânerii în faptele lor
rele. Avertizarea se dăduse cu credincioșie. Totuși, Hristos mai avea de
făcut o altă lucrare. O altă țintă mai era încă de împlinit. Interesul
oamenilor față de Hristos și față de lucrarea Sa crescuse fără încetare. Ei
erau încântați de învățătura Lui, dar în același timp erau puși în mare
încurcătură. Ei îi respectaseră pe preoți și pe rabini din cauza inteligenței
lor și a evlaviei pe care o arătau. În toate problemele religioase, ei se
supuseseră fără rezervă autorității lor. Dar vedeau acum că oamenii aceștia se
străduiau să-L discrediteze pe Iisus, un Învățător ale cărui virtute și
cunoștință străluceau și mai mult după fiecare atac. Priveau fețele posomorâte
ale preoților și bătrânilor și le vedeau înfrângerea și încurcătura. Se mirau
că mai marii nu credeau în Iisus, când învățăturile Lui erau atât de clare și
simple. Nici ei nu mai știau ce să facă. Cu încordare, urmăreau acțiunile
acelora al căror sfat îl urmaseră totdeauna. În parabolele pe care le
spusese Hristos, planul Lui era să-i avertizeze pe conducători și să-i învețe
pe ascultătorii dispuși să fie învățați. Dar era nevoie să se vorbească și mai
lămurit. Prin respectul lor față de tradiție și prin credința lor oarbă într-o
preoție coruptă, oamenii erau ca niște robi. Hristos trebuia să sfărâme lanțurile
acestea. Caracterul preoților, conducătorilor și fariseilor trebuia să fie
demascat în întregime. „Cărturarii și fariseii”, a zis El, „șed pe scaunul
lui Moise. Deci toate lucrurile pe care vă spun ei să le păziți, păziți-le și
faceți-le; dar după faptele lor să nu faceți. Căci ei zic, dar nu fac.”
Cărturarii și fariseii pretindeau că sunt învestiți cu autoritate dumnezeiască
asemănătoare cu aceea a lui Moise. Ei susțineau că-i țin locul ca tâlcuitori ai
legii și judecători ai poporului. În această calitate, pretindeau din partea
oamenilor respect și ascultare deplină. Iisus îi îndemna pe ascultătorii Săi să
facă ce îi învățau rabinii potrivit legii, dar să nu le urmeze exemplul. Ei
înșiși nu își trăiau învățătura. Mare parte din învățăturile lor erau
contrare Scripturilor. Iisus zicea: „Ei leagă sarcini grele și cu anevoie de
purtat și le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le
miște”. Fariseii prescriseseră o mulțime de rânduieli întemeiate pe tradiții și
care restrângeau fără niciun rost libertatea personală. Iar anumite părți din
lege le explicau în așa fel, încât le impuneau oamenilor să se supună unor
rânduieli pe care, în ascuns, ei le nesocoteau și față de care, atunci când le
convenea, pretindeau că sunt scutiți. Ținta pe care o urmăreau era să-i
impresioneze neîncetat pe toți cu evlavia lor. Nimic nu era socotit prea sfânt
pentru a servi acest scop. Dumnezeu îi spusese lui Moise următoarele cu privire
la poruncile Sale: „Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâini și să-ți
fie ca niște fruntarii între ochi.” (Deuteronom 6, 8.). Cuvintele acestea au o
adâncă însemnătate. Când omul cugetă la Cuvântul lui Dumnezeu și îl practică,
el va fi înnobilat în întregime. În fapte de dreptate și pline de îndurare,
mâinile vor da la iveală, ca un semn, principiile Legii lui Dumnezeu. Ele vor
fi ținute curate față de mită și de tot ceea ce este corupt și înșelător. Ele
vor fi active în fapte de iubire și milă. Ochii, îndreptați către o țintă
nobilă, vor fi curați și sinceri. Expresia feței, limbajul ochilor vor
mărturisi despre caracterul nepătat al aceluia care iubește și onorează
Cuvântul lui Dumnezeu. Dar iudeii din zilele lui Hristos nu vedeau nimic din
toate acestea. Porunca dată lui Moise a fost interpretată în sensul că era necesar
ca preceptele Scripturii să fie purtate de fiecare. De aceea, ele erau scrise
pe bucăți de pergament și legate în jurul capului și al încheieturii mâinii,
într-un fel care să atragă privirile. Dar aceasta nu făcea ca Legea lui
Dumnezeu să pună mai multă stăpânire asupra minții și inimii. Pergamentele
acestea erau purtate mai mult ca niște distincții care să atragă atenția.
Ele aveau drept scop să dea celui care le purta o aureolă de evlavie care să
atragă respectul poporului. Iisus a dat o lovitură acestei pretenții
deșarte: „Toate faptele lor le fac ca să fie văzuți de oameni. Astfel își
fac filacteriile late, își fac poalele veșmintelor cu ciucuri lungi; umblă după
locurile dintâi la ospețe și după scaunele dintâi în sinagogi; le place să le
facă oamenii plecăciuni prin piețe și să le zică: Rabi! Rabi! Voi să nu vă
numiți Rabi! Fiindcă unul singur este Învățătorul vostru, Hristos, și voi toți
sunteți frați. Și Tată să nu numiți pe nimeni pe pământ; pentru că Unul singur
este Tatăl vostru: Acela care este în ceruri. Să nu vă numiți Dascăli, căci
Unul singur este Dascălul vostru: Hristosul”. În cuvinte atât de clare, Hristos
a descoperit ambiția egoistă, care căuta neîncetat onoare și putere, afișând o
falsă umilință, în timp ce inima era plină de lăcomie și invidie. Când oamenii
erau chemați la o masă, oaspeții erau așezați după rangul lor, și aceia cărora
li se dădea locul de cea mai mare onoare primeau cea dintâi atenție și favoruri
deosebite. Fariseii căutau mereu să-și însușească aceste onoruri. Iisus a
mustrat practica aceasta. El a mustrat deșertăciunea dată pe față în
căutarea titlului de rabin sau dascăl. Un titlu ca acesta, a declarat El, nu
aparținea oamenilor, ci lui Hristos. Preoții, cărturarii și conducătorii,
interpreții și administratorii legii erau toți frați, copii ai aceluiași Tată.
Iisus i-a făcut pe oameni să înțeleagă că ei nu trebuie să dea nimănui un titlu
de onoare care să arate că are dreptul să stăpânească asupra conștiinței sau
credinței lor. Dacă Hristos ar fi astăzi pe Pământ, înconjurat de aceia
care poartă titlul „cucernicul” sau „preasfințitul”, n-ar repeta El cuvintele:
„Să nu vă numiți Dascăli, căci Unul singur este dascălul vostru: Hristosul”?
Scriptura spune despre Dumnezeu: „Sfânt și înfricoșat este Numele Lui.” (Psalmii
119, 9. - T.M.). Cărei ființe omenești i se potrivește acest titlu? Cât de
puțin din înțelepciunea și neprihănirea pe care le arată titlul dă pe față
omul! Câți dintre cei care își iau titlul acesta reprezintă greșit Numele și
caracterul lui Dumnezeu! Vai, de câte ori ambiția lumească, despotismul și
păcatele cele mai josnice au fost ascunse sub veșmintele pompoase ale unei
slujbe înalte și sfinte! Mântuitorul a spus mai departe: „Cel mai mare
dintre voi să fie slujitorul vostru. Oricine se va înălța, va fi smerit, și
oricine se va smeri, va fi înălțat.” De repetate ori, Hristos îi învățase pe
oameni că adevărata măreție se măsoară prin valoarea morală. După aprecierea
Cerului, măreția de caracter constă din a trăi pentru binele semenilor
noștri, a săvârși fapte de iubire și de milă. Hristos, Împăratul Slavei, a
fost un slujitor al oamenilor căzuți. „Vai de voi, cărturari și farisei
fățarnici!” a zis Iisus. „Pentru că voi închideți oamenilor Împărăția
cerurilor: nici voi nu intrați în ea, și nici pe cei ce vor să intre nu-i
lăsați să intre.” Răstălmăcind Scripturile, preoții și cărturarii orbeau mintea
acelora care altfel ar fi primit cunoașterea Împărăției lui Hristos și acea
viață lăuntrică, dumnezeiască, esențială pentru adevărata sfințenie. „Vai
de voi, cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi mâncați casele văduvelor,
în timp ce, de ochii lumii, faceți rugăciuni lungi; de aceea veți lua o mai
mare osândă.” Fariseii aveau o mare influență asupra poporului și o foloseau
pentru interesele lor. Ei câștigau încrederea femeilor văduve pioase și apoi
prezentau lucrurile ca și când pentru ele era o datorie să-și consacre averea
pentru scopuri religioase. O dată ajunși în stăpânirea banilor lor, șireții
uneltitori îi foloseau pentru interesul lor. Pentru a-și ascunde necinstea,
făceau rugăciuni lungi în fața oamenilor și mare paradă de evlavie. Hristos a
spus că această fățărnicie le va aduce o și mai mare condamnare. Aceeași
mustrare cade asupra multora din zilele noastre, care fac mare caz de evlavia
lor. Viața le este întinată de egoism și lăcomie, dar ei le ascund sub o haină
care să dea o înfățișare de curăție și, în felul acesta, pentru un timp, să
înșele pe semenii lor. Dar nu pot să înșele pe Dumnezeu. El citește toate
intențiile inimii și va judeca pe fiecare om după faptele sale. Hristos
condamna fără cruțare abuzurile, dar avea grijă să nu micșoreze în vreun fel
obligațiile ascultătorilor Săi. El mustra egoismul, care storcea și folosea rău
darurile văduvei. Dar, în același timp, lăuda pe văduva care-și aducea darul în
tezaurul lui Dumnezeu. Faptul că cineva abuza de daruri nu putea să-l lipsească
pe dăruitor de binecuvântarea lui Dumnezeu. Iisus era în curtea unde se
aflau lăzile tezaurului și-i urmărea pe aceia care veneau să-și depună
darurile. Mulți dintre cei bogați aduceau sume mari, pe care le prezentau
ostentativ. Iisus privea cu întristare la ei, dar n-a spus nimic despre
darurile lor îmbelșugate. Deodată, fața Lui s-a luminat când a văzut o văduvă
săracă apropiindu-se cu multă sfială, temându-se să nu fie văzută. Când cei
bogați și mândri treceau să-și depună darurile, ea se trăgea cu teamă înapoi,
ca și când nu îndrăznea să se apropie. Și totuși ea dorea să facă ceva, cât de
puțin, pentru lucrarea pe care o iubea. Se uita la darul din mâna ei. Era
foarte mic în comparație cu darurile celor din jurul ei, dar era toată avuția
ei. Găsind un moment potrivit, ea a aruncat repede cei doi bănuți în cutie
și s-a întors în grabă. Dar atunci L-a surprins pe Iisus privind-o
insistent. Mântuitorul i-a chemat pe ucenici la El și i-a îndemnat să ia
aminte la sărăcia văduvei. Apoi la urechile ei au ajuns cuvintele de laudă:
„Adevărat vă spun că această văduvă săracă a dat mai mult decât toți cei ce au
aruncat în vistierie”. Lacrimi de bucurie i-au umplut ochii când și-a dat seama
că fapta ei a fost înțeleasă și apreciată. Mulți ar fi sfătuit-o să păstreze
pentru nevoile ei acei puțini bani; dați în mâna preoților iudei bine hrăniți,
ei s-ar fi pierdut din vedere pe lângă multele și costisitoarele daruri aduse în
tezaur. Dar Iisus i-a înțeles motivul. Ea a crezut că serviciul templului este
rânduit de Dumnezeu și dorea să facă tot ce se poate pentru a-l susține. Ea a
făcut ce a putut și fapta ei avea să rămână un monument ridicat pentru a-i
păstra amintirea de-a lungul veacurilor și avea să fie bucuria ei pentru
veșnicie. Inima a fost dată împreună cu darul; aprecierea lui nu s-a făcut după
valoarea bănuților, ci după iubirea față de Dumnezeu și interesul pentru
lucrarea Lui, care dăduseră naștere acestei fapte. Iisus a spus despre
văduva săracă: „Ea a dat mai mult decât toți ceilalți”. Bogații dăduseră din
prisosul lor și mulți făcuseră lucrul acesta ca să fie văzuți și onorați de
oameni. Darurile lor mari nu-i lipsiseră de confortul și nici chiar de luxul
lor; ele nu ceruseră nicio jertfă și nu puteau să ajungă la aceeași valoare cu
bănuțul văduvei. Motivele sunt cele care dau faptelor noastre adevărata
lor față, pecetluindu-le ca urâciune sau dându-le o înaltă valoare morală. Nu
lucrurile mari, pe care le vede fiecare ochi și le preamărește fiecare limbă,
sunt socotite de Dumnezeu ca fiind cele mai de preț. Datoriile mici,
îndeplinite cu voie bună, darurile mici, care nu caută să atragă privirile și
care pentru ochii oamenilor pot părea fără valoare, adesea stau pe cea mai
înaltă treaptă în ochii Săi. O inimă plină de iubire și credință este mai
scumpă lui Dumnezeu decât cel mai prețios dar. Văduva săracă a dat tot ce avea
pentru a face puținul pe care l-a făcut. S-a lipsit de hrană, ca să dea cei doi
bănuți pentru lucrarea pe care o iubea. Și a făcut lucrul acesta cu credință,
fiind încrezătoare că Tatăl ei Ceresc nu va trece cu vederea lipsa ei cea mare.
Tocmai spiritul acesta neegoist și credința ei copilărească au câștigat
aprecierea Mântuitorului. Printre săraci, sunt mulți care doresc să-și
arate recunoștința față de Dumnezeu pentru harul și adevărul Lui. Ei doresc
mult să ia parte cu frații lor mai avuți la susținerea slujirii Sale. Aceștia
n-ar trebui să fie respinși. Dați-le prilej să depună bănuții lor în banca
Cerului. Dacă sunt dați cu o inimă plină de iubire pentru Dumnezeu, aceștia,
care după înfățișare sunt un nimic, devin daruri consacrate, jertfe neprețuite,
pentru care Dumnezeu Se bucură și pe care le binecuvântează. Când Iisus a
spus despre văduvă: „Ea a dat mai mult decât toți”, cuvintele Lui spuneau
adevărul nu numai despre motivația dăruirii, dar și despre rezultatele darului.
Cei „doi bănuți care fac un gologan” au dus în tezaurul lui Dumnezeu sume mult
mai mari decât contribuțiile iudeilor bogați. Influența acelui mic dar a fost
asemenea unui râu, mic la început, care s-a lărgit și s-a adâncit cu cât a curs
mai mult prin veacuri. El a ajutat pe mii de căi la susținerea săracilor și la
răspândirea Evangheliei. Exemplul ei de jertfire de sine a acționat iar și iar
asupra a mii de inimi, în fiecare țară și în fiecare veac, a făcut apel și la
bogați, și la săraci, și darurile lor au făcut să crească valoarea darului ei.
Binecuvântarea lui Dumnezeu dată asupra bănuțului văduvei a făcut din acesta
izvorul unor mari binecuvântări. Tot așa se întâmplă cu orice dar adus și cu
orice faptă îndeplinită cu dorința sinceră de a contribui la Slava lui
Dumnezeu. Ele sunt puse în legătură cu planurile Celui Atotputernic. Niciun om
nu le poate măsura urmările spre bine. Mântuitorul a mers mai departe cu
denunțarea cărturarilor și a fariseilor. „Vai de voi, povățuitori orbi, care
ziceți: Dacă jură cineva pe templu, nu este nimic; dar dacă jură pe aurul
templului, este legat de jurământul lui. Nebuni și orbi! Care este mai mare:
aurul sau templul, care sfințește aurul? Dacă jură cineva pe altar, nu este
nimic; dar dacă jură pe darul de pe altar, este legat de jurământul lui. Nebuni
și orbi! Care este mai mare: darul sau altarul, care sfințește darul?” Preoții
iudei interpretau cerințele lui Dumnezeu după măsurile lor strâmte și
mincinoase. Ei se încumetau să facă deosebiri amănunțite în ce privește
compararea vinovăției diferitelor păcate, trecând cu ușurință peste unele și
tratând altele, poate de mai mică importanță, ca fiind de neiertat. Pentru
bani, ei dezlegau pe unii de legămintele lor. Iar pentru sume mari uneori
treceau cu vederea fărădelegi grozave. În același timp, preoții și conducătorii
aceștia pronunțau judecăți aspre pentru greșelile de rând. „Vai de voi,
cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi dați zeciuială din izmă, din
mărar și din chimen și lăsați nefăcute cele mai însemnate lucruri din lege:
dreptatea, mila și credincioșia; pe acestea trebuia să le faceți și pe acelea
să nu le lăsați nefăcute.” În aceste cuvinte, Domnul Hristos condamna abuzul în
cazul unei datorii sfinte. Obligația în sine El n-a dat-o la o parte. Sistemul
zecimii era rânduit de Dumnezeu și a fost observat din cele mai vechi timpuri.
Avraam, părintele credincioșilor, a plătit zecime/zeciuială din tot ce avea.
Conducătorii iudeilor recunoșteau obligația plătirii zecimii, și lucrul acesta
era bun; dar nu-i lăsau pe oameni să lucreze după convingerile lor în ce
privește îndeplinirea acestei datorii. Reguli arbitrare erau puse pentru fiecare
caz. Cerințele deveniseră atât de complicate, încât era cu neputință ca să fie
împlinite. Nimeni nu știa când și-a făcut datoria. Așa cum îl dăduse Dumnezeu,
principiul era drept și rațional, dar preoții și rabinii făcuseră din el o
povară obositoare. Tot ce poruncește Dumnezeu are o însemnătate. Hristos a
recunoscut plătirea zecimii ca o datorie; dar El a arătat că aceasta nu putea
să scuze neglijarea altor obligații. Fariseii erau foarte scrupuloși în zecimea
verdețurilor din grădină, ca de pildă izma, mărarul și chimenul; lucrul acesta
îi costa puțin și le dădea o reputație de oameni scrupuloși și sfinți. În
același timp, restricțiile lor fără rost îi apăsau pe oameni și distrugeau
respectul față de principiul sfânt, rânduit chiar de Dumnezeu. Ei ocupau mintea
oamenilor cu amănunte lipsite de importanță și le îndepărtau atenția de la
adevărurile esențiale. Lucrurile mai însemnate ale legii - dreptatea, mila și
credincioșia - erau neglijate. „Pe acestea”, zicea Hristos, „trebuia să le
faceți, și pe acelea să nu le lăsați nefăcute.” Și alte legi fuseseră în
același fel răstălmăcite de rabini. În îndrumările date lor prin Moise, era
interzis să se mănânce ceva necurat. Folosirea cărnii de porc și a cărnii altor
animale era oprită, deoarece putea să umple sângele de necurății și să scurteze
viața. Dar fariseii n-au lăsat aceste restricții așa cum le dăduse Dumnezeu. Ei
cădeau în extreme nejustificate. Între alte lucruri, li se cerea oamenilor să
strecoare toată apa pe care o foloseau, ca nu cumva să conțină vreo insectă cât
de mică dintre acelea clasificate între animalele necurate. Iisus, arătând
contrastul dintre aceste pretenții privind lucruri neînsemnate și mărimea
păcatelor pe care le săvârșeau, a zis către farisei: „Povățuitori orbi, care
strecurați țânțarul și înghițiți cămila!” „Vai de voi, cărturari și
farisei fățarnici! Pentru că voi sunteți ca mormintele văruite, care pe
dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morților și
de orice fel de necurăție.” După cum mormântul văruit și frumos împodobit
ascundea resturile putrede dinăuntru, tot astfel și sfințenia exterioară a
preoților și conducătorilor iudei ascundea nelegiuirea. Iisus a
continuat: „Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi
zidiți mormintele proorocilor, împodobiți gropile celor neprihăniți și ziceți:
Dacă am fi trăit noi în zilele părinților noștri, nu ne-am fi unit cu ei la
vărsarea sângelui proorocilor! Prin acestea mărturisiți despre voi înșivă că
sunteți fiii celor ce au omorât pe profeți.” Ca să-și arate stima față de
profeții morți, iudeii erau foarte zeloși să le înfrumusețeze mormintele, dar
n-au câștigat din învățăturile lor, nici nu au luat seama la mustrările
lor. În zilele lui Hristos, se cultiva un respect superstițios pentru locurile
de odihnă ale morților și sume mari de bani erau risipite pentru împodobirea
lor. Înaintea lui Dumnezeu, lucrările acestea erau o idolatrie. În respectul
lor necuvenit pentru cei morți, oamenii arătau că nu iubesc pe Dumnezeu mai
presus de orice și nici pe semenii lor ca pe ei înșiși. Aceeași idolatrie se
vede pe scară întinsă și în zilele noastre. Mulți sunt vinovați de neglijarea
văduvelor și a orfanilor, a bolnavilor și a săracilor, pentru a clădi
monumentele costisitoare pentru cei morți. Timp, bani și muncă sunt din belșug
folosite pentru acest scop, în timp ce datoriile pentru cei vii - datorii pe
care Hristos le-a poruncit foarte clar - sunt lăsate neîmplinite. Fariseii
clădeau mormintele profeților, le împodobeau gropile și ziceau unul către altul:
„Dacă am fi trăit noi în zilele părinților noștri, nu ne-am fi unit cu ei la
vărsarea sângelui slujitorului lui Dumnezeu”. Dar, în același timp, ei plănuiau
să ia viața Fiului Său. Aceasta ar trebui să fie o învățătură pentru noi. Ar
trebui să ne deschidă ochii față de puterea lui Satana de a înșela mintea care
se îndepărtează de la lumina adevărului. Mulți urmează calea fariseilor. Ei
cinstesc pe aceia care au murit pentru credința lor. Se miră de orbirea
iudeilor care L-au lepădat pe Hristos. Dacă am fi trăit noi în zilele Lui,
declară ei, cu mare bucurie am fi primit învățătura Lui; nicidecum nu ne-am fi
făcut părtași la vinovăția acelora care L-au lepădat pe Mântuitorul. Dar atunci
când ascultarea de Dumnezeu cere sacrificiu de sine și umilință, tocmai persoanele
acestea înăbușă convingerile lor și refuză să dea ascultare. În felul acesta,
ei manifestă același spirit ca fariseii pe care i-a condamnat Iisus. Prea
puțin își dădeau seama iudeii de răspunderea care le revenea datorită faptului
că L-au lepădat pe Hristos. Din timpul când cel dintâi sânge nevinovat a fost
vărsat, de când neprihănitul Abel a căzut prin mâna lui Cain, s-a repetat
aceeași istorie, cu vinovăție tot mai mare. În fiecare secol, profeții și-au
înălțat glasul împotriva păcatelor împăraților, conducătorilor și poporului,
transmițând cuvintele pe care le-a dat Dumnezeu și ascultând de voința Lui cu
prețul vieții. Din generație în generație s-a îngrămădit o îngrozitoare
pedeapsă pentru cei care lepădau lumina și adevărul. Vrăjmașii lui Hristos își
atrăgeau această pedeapsă asupra capului lor. Păcatul preoților și
conducătorilor era mai mare decât al oricărei generații de mai înainte. Prin
lepădarea Mântuitorului, ei se făceau răspunzători de sângele tuturor
oamenilor neprihăniți, omorâți de la Abel până la Hristos. Erau gata să umple
cupa nelegiuirii. Și în curând avea să se reverse peste capetele lor ca o
pedeapsă dreaptă. Despre lucrul acesta, Iisus i-a avertizat: „Ca să vină
asupra voastră tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de la
sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe
care l-ați omorât între templu și altar. Adevărat vă spun că toate acestea vor
veni peste neamul acesta.” Cărturarii și fariseii care Îl ascultau pe
Iisus știau că aceste cuvinte erau adevărate. Ei știau cum fusese ucis profetul
Zaharia. În timp ce cuvintele de avertizare din partea lui Dumnezeu erau pe
buzele acestuia, o furie demonică l-a apucat pe regele decăzut și, la porunca
lui, profetul a fost omorât. Sângele lui a curs pe pietrele din curtea
templului și n-a putut fi șters; a rămas acolo pentru a mărturisi împotriva
Israelului apostaziat. Câtă vreme urma să dureze templul, urma să fie acolo
pata aceea de sânge neprihănit, strigând către Dumnezeu după răzbunare. Când
Iisus S-a referit la aceste păcate îngrozitoare, un tremur de groază a
străbătut prin mulțime. Privind înainte, Iisus a declarat că nepocăința
iudeilor și intoleranța lor față de servii lui Dumnezeu urmau să fie în viitor
la fel ca în trecut. „De aceea, iată, vă trimit prooroci, înțelepți și
cărturari. Pe unii din ei îi veți omorî și răstigni, pe alții îi veți bate în
sinagogile voastre și-i veți prigoni din cetate în cetate.” Profeți și
înțelepți plini de credință și de Duhul Sfânt - Ștefan, Iacov și mulți alții -
urmau să fie condamnați și uciși. Cu mâna ridicată către Cer, învăluit în
lumină dumnezeiască, Hristos a vorbit ca un judecător celor din fața Lui.
Glasul Lui, care se auzise de atâtea ori plin de bunătate și îndemn, s-a auzit
acum în mustrare aspră și condamnare. Ascultătorii s-au cutremurat. Impresia
făcută de cuvintele și privirea Lui nu avea să fie ștearsă
niciodată. Indignarea lui Hristos era îndreptată împotriva fățărniciei și
a păcatelor grosolane, prin care oamenii își distrugeau sufletul, înșelau pe
semeni și dezonorau pe Dumnezeu. În raționamentele amăgitoare și fățarnice ale
preoților și conducătorilor, El a văzut lucrarea trimișilor lui Satana. Felul
în care a denunțat păcatul era puternic și pătrunzător, dar El n-a rostit
niciun cuvânt de răzbunare. Avea o mânie sfântă împotriva domnului
întunericului; dar n-a manifestat deloc iritare sau lipsă de răbdare. Tot
astfel și creștinul care trăiește în armonie cu Dumnezeu, având plăcutele
însușiri ale iubirii și milei, va simți o dreaptă indignare împotriva
păcatului, dar nu va fi mânat de pasiune să insulte pe acela pe care-l mustră.
Chiar când întâlnește pe cei care, mânați de o putere din adânc, susțin
minciuna, în Hristos el își va păstra liniștea și stăpânirea de sine. O
milă dumnezeiască s-a arătat pe fața Fiului lui Dumnezeu când a aruncat o lungă
privire de regret asupra templului și apoi asupra ascultătorilor Lui. Cu vocea
înecată de durere și de lacrimi amare, a exclamat: „Ierusalime, Ierusalime,
care omori pe prooroci și ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine! De câte ori
am vrut să strâng pe copiii tăi, cum își strânge găina puii sub aripi, și n-ați
vrut”. Aceasta este lupta dinaintea despărțirii. În plângerile lui Iisus se
revărsa însăși inima lui Dumnezeu. Acesta fusese tainicul rămas-bun al iubirii
îndelung răbdătoare a Dumnezeirii. Fariseii și saducheii amuțiseră și ei.
Iisus i-a chemat pe ucenici și S-a pregătit să părăsească templul nu ca Unul
înfrânt și silit să plece din fața adversarilor Lui, ci ca Unul care-și terminase
lucrarea. S-a retras din luptă ca biruitor. Mărgăritarele de adevăr care
au căzut de pe buzele lui Hristos în ziua aceea plină de evenimente au fost
adunate ca o comoară în multe inimi. Din ele, noi gânduri au prins viață, noi
aspirații s-au trezit și o nouă istorie a început. După răstignirea și învierea
lui Hristos, persoanele acestea au pășit în față și au împlinit misiunea pe
care le-a încredințat-o Cerul cu o râvnă și o înțelepciune pe măsura măreției
lucrării. Au adus un mesaj care a mișcat inima oamenilor, spulberând vechile
superstiții care atâta vreme piperniciseră viața a mii de oameni. În fața
mărturiei lor, teoriile și filozofiile oamenilor rămâneau ca niște simple
povești. Mari au fost rezultatele cuvintelor Mântuitorului rostite către
mulțimea aceea uimită și îngrozită din Templul de la Ierusalim. Dar
Israel, ca popor, se despărțise de Dumnezeu. Ramurile naturale ale măslinului
fuseseră rupte. Privind pentru ultima dată la interiorul templului, Iisus a
spus cu multă jale: „Iată că vi se lasă casa pustie, căci vă spun că de acum
încolo nu Mă veți mai vedea până când veți zice: Binecuvântat este Cel ce vine
în Numele Domnului”. Până acum, El dăduse templului numele de casa Tatălui Său,
dar acum, când Fiul lui Dumnezeu trebuia să plece dintre zidurile lui, prezența
lui Dumnezeu urma să se retragă pentru totdeauna din templul clădit pentru
Slava Lui. De aici înainte, ceremoniile lui aveau să-și piardă orice
semnificație, iar slujbele lui aveau să ajungă o batjocură.
67 - În curtea de afară:
„Niște
greci dintre cei ce se suiseră să se închine la praznic, s-au apropiat de
Filip, care era din Betsaida Galileii, l-au rugat și au zis: Domnule, am vrea
să vedem pe Iisus. Filip s-a dus și a spus lui Andrei; apoi Andrei și Filip au
spus lui Iisus.” În vremea aceea, se părea că lucrarea lui Hristos
suferise o grozavă înfrângere. El biruise în discuția cu preoții și fariseii,
dar se vedea bine că ei nu-L vor primi ca Mesia. Despărțirea definitivă venise.
Pentru ucenici, situația părea deznădăjduită. Dar Hristos Se apropia de
încheierea lucrării Sale. Marele eveniment, care îi interesa nu numai pe iudei,
ci și lumea întreagă, era gata să aibă loc. Când Hristos a auzit cererea
stăruitoare: „Vrem să vedem pe Iisus”, ca un ecou al strigătului lumii flămânde,
fața Lui s-a luminat și a zis: „A sosit ceasul să fie proslăvit Fiul omului”.
În cererea grecilor, El a văzut primele roade aduse de jertfa Sa cea
mare. Oamenii aceștia veneau din Apus să-L caute pe Mântuitorul la
sfârșitul vieții Lui, așa cum la început magii veniseră din Răsărit. Pe vremea
nașterii lui Hristos, iudeii erau atât de adânciți în planurile lor ambițioase,
încât nu știau nimic despre venirea Lui. Magii dintr-o țară păgână au
venit la staul cu darurile lor, spre a se închina Mântuitorului. Tot astfel,
acești greci, reprezentând neamurile, semințiile și popoarele lumii, au venit
să-L vadă pe Iisus. În felul acesta, oamenii din toate țările și din toate
timpurile urmau să fie atrași de crucea Mântuitorului. La fel „vor veni mulți
de la răsărit și de la apus, și vor sta la masă cu Avraam, Isaac și Iacov în
Împărăția cerurilor.” (Matei 8, 11.). Grecii auziseră despre intrarea triumfală
a lui Iisus în Ierusalim. Unii își închipuiseră și răspândiseră vestea că El îi
izgonise pe preoți și pe conducători din templu, că urma să ia în stăpânire
tronul lui David și să domnească în Israel ca rege. Grecii doreau să cunoască
adevărul cu privire la misiunea Lui. „Vrem să vedem pe Iisus”, au spus ei.
Dorința le-a fost îndeplinită. Când cererea a fost adusă la Iisus, El Se afla
în acea parte a templului unde numai iudeii aveau voie să intre, dar El a mers
la greci, în curtea exterioară, și a vorbit personal cu ei. Venise ceasul
proslăvirii lui Hristos. El Se afla deja în umbra crucii, iar cererea grecilor
Îi arăta că jertfa pe care El urma să o aducă avea să atragă pe mulți la
Dumnezeu. Știa că grecii Îl vor vedea în curând într-o situație pe care n-o
visau atunci. Ei urmau să-L vadă pus alături de Baraba, un tâlhar și un
criminal, și că acesta avea să fie preferat spre a fi eliberat în locul Fiului
lui Dumnezeu. Ei aveau să audă cum oamenii, instigați de preoți și conducători,
făceau alegerea. Și la întrebarea: „Dar ce să fac cu Iisus, care Se numește
Hristos?”, răspunsul urma să fie: „Să fie răstignit.” (Matei 27, 22.). Făcând
această ispășire pentru păcatele oamenilor, Hristos știa că Împărăția Lui va fi
desăvârșită și se va răspândi pe întregul Pământ. El urma să lucreze ca Unul
care reface, și Spiritul Lui urma să biruie. Pentru o clipă, El a privit în
viitor și a auzit glasurile celor ce vor vesti pe întregul Pământ: „Iată Mielul
lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.” (Ioan 1, 29.). El a văzut în străinii
aceștia făgăduința unui seceriș bogat, când despărțirea dintre iudei și neamuri
urma să fie dată la o parte și când toate neamurile, limbile și popoarele vor
auzi mesajul mântuirii. Ca o anticipare a acestora, ca o împlinire a nădejdii
Sale, a rostit cuvintele: „A sosit ceasul ca Fiul omului să fie proslăvit!” Dar
Hristos nu uita deloc modul în care trebuia să aibă loc această proslăvire.
Adunarea neamurilor trebuia să vină după apropiata Lui moarte. Numai prin
moartea Lui putea să fie mântuită lumea. Ca o sămânță de grâu, Fiul omului
trebuia să fie aruncat în Pământ, să moară și să fie înmormântat departe de oameni;
dar avea să învie. Hristos S-a servit de lucrurile din natură pentru
prezentarea viitorului Său, astfel încât ucenicii să poată înțelege.
Adevăratele rezultate ale lucrării Sale aveau să se realizeze prin moartea Sa.
„Adevărat, adevărat vă spun”, a zis El, „că dacă grăuntele de grâu, care a
căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă.”
Când grăuntele de grâu cade pe Pământ și moare, răsare și aduce roadă. Tot
astfel și moartea lui Hristos urma să aibă ca rezultat roade pentru Împărăția
lui Dumnezeu. Potrivit cu legea din lumea plantelor, viața trebuia să fie
rezultatul morții Lui. Cei care lucrează pământul au mereu ilustrația
aceasta în față. An după an, omul își păstrează provizia de grâu, aruncând,
aparent, partea cea mai aleasă. Pentru un timp, aceasta trebuie să fie ascunsă
sub brazdă, unde numai Domnul îi poartă de grijă. Întâi, se arată firul verde,
apoi spicul și, în cele din urmă, grâul deplin în spic. Dar dezvoltarea aceasta
nu poate să aibă loc decât dacă grăuntele este îngropat pentru a nu fi văzut,
este ascuns și, după toate aparențele, pierdut. Sămânța îngropată în
Pământ produce rod, și acesta, la rândul lui, este semănat. În felul
acesta sporește recolta. Tot astfel și moartea lui Hristos pe crucea Golgotei
va aduce roadă pentru viața veșnică. Contemplarea acestei jertfe va fi slava
acelora care, ca rod al Lui, vor trăi în veacuri veșnice. Grăuntele de
grâu care-și păstrează viața nu poate aduce roadă. Rămâne singur. Hristos
putea, dacă alegea aceasta, să-și cruțe viața și să nu moară. Dar, dacă ar fi
făcut așa, ar fi rămas singur. N-ar fi putut aduce fii și fiice la Dumnezeu.
Numai dându-și viața putea să dea viață omenirii. Numai căzând pe Pământ pentru
a muri putea El să devină sămânță pentru acea nemăsurată recoltă - mulțimea
aceea, care este mântuită pentru Dumnezeu din orice neam, seminție, limbă și
popor. Hristos pune acest adevăr în legătură cu învățătura jertfirii de
sine, pe care toți trebuie să o învețe: „Cine își iubește viața, o va pierde;
și cine își urăște viața în lumea aceasta, o va păstra pentru viața veșnică”.
Toți cei care doresc să aducă roade ca lucrători împreună cu Hristos trebuie
mai întâi să cadă pe Pământ și să moară. Viața trebuie să fie aruncată în
brazda nevoilor lumii. Iubirea de sine, interesul egoist trebuie să piară.
Legea jertfirii de sine este în același timp legea păstrării de sine.
Gospodarul își păstrează grăunțele aruncându-le. Tot așa este și în viața
omului. A da înseamnă a trăi. Viața care va fi păstrată este viața dăruită cu
generozitate în serviciul lui Dumnezeu și al omului. Aceia care,
pentru Numele lui Hristos, își vor jertfi viața în lumea aceasta o vor
păstra pentru viața veșnică. Viața trăită pentru sine este ca un grăunte
mâncat. Dispare, dar nu sporește. Un om poate să adune cât se poate de mult
pentru sine; el poate trăi, gândi și plănui pentru sine; dar viața lui piere și
nu-i mai rămâne nimic. Legea slujirii eului este legea distrugerii de
sine. „Dacă Îmi slujește cineva”, a zis Iisus, „să Mă urmeze, și unde sunt
Eu, acolo va fi și slujitorul Meu. Dacă Îmi slujește cineva, Tatăl îl va
cinsti.” Toți cei care au purtat împreună cu Hristos crucea sacrificiului vor
fi părtași cu El la slavă. Bucuria lui Hristos, atunci când era umilit și în
chinuri, era că ucenicii vor fi proslăviți împreună cu El. Ei sunt roadele
jertfei Sale. Reproducerea caracterului și spiritului Său în ei este răsplata
Lui și va fi bucuria Lui în toată veșnicia. Ei împărtășesc bucuria aceasta cu
El, atunci când roada lucrării și jertfei lor se vede în inima și viața altora.
Ei sunt lucrători împreună cu Hristos, și Tatăl îi va onora așa cum Îl onorează
pe Fiul Său. Solia grecilor, prefigurând adunarea neamurilor, aducea în
mintea lui Hristos întreaga Sa misiune. El a revăzut lucrarea de mântuire din
momentul când s-a făcut planul în Cer, până la moartea care era acum atât de
aproape. Un nor tainic părea că învăluie pe Fiul lui Dumnezeu. Apăsarea Lui a
fost simțită de cei care-I erau aproape. El era adâncit în gânduri. În cele din
urmă, tăcerea a fost ruptă de glasul Lui îndurerat. „Acum sufletul Meu este
tulburat. Și ce voi zice?... Tată, izbăvește-Mă din ceasul acesta?” Hristos
începuse deja să bea din cupa amărăciunii. Natura Sa omenească se cutremura în
fața părăsirii, când, în aparență, urma să fie lepădat chiar și de Dumnezeu,
când toți urmau să-L vadă lovit, bătut de Dumnezeu și în suferință. El Se
cutremura la gândul că va fi o priveliște pentru lume, că va fi tratat mai rău
ca un criminal și că va avea o moarte rușinoasă și dezonorantă. Presentimentul
luptei Sale cu puterile întunericului, un simț al grozavei poveri a nelegiuirii
omenești și a mâniei Tatălui din cauza păcatului făceau să slăbească duhul lui
Hristos și să se întindă pe fața Lui paloarea morții. A urmat atunci supunerea
față de voința Tatălui Său. „Tocmai pentru aceasta”, a zis El, „am venit până
la ceasul acesta. Tată, proslăvește Numele Tău!” Numai prin moartea lui Hristos
putea să fie răsturnată domnia lui Satana. Numai în felul acesta putea să fie
răscumpărat omul, iar Dumnezeu să fie proslăvit. Iisus a consimțit să sufere, a
acceptat jertfa. Maiestatea Cerului a consimțit să sufere ca Purtător de
păcate. „Tată, proslăvește Numele Tău!” a zis El. În timp ce Hristos a
rostit aceste cuvinte, din norul care plutea deasupra Lui a venit un răspuns:
„L-am proslăvit, și-l voi mai proslăvi”. În întreaga Sa viață, de la staul până
la momentul când se rosteau aceste cuvinte, El proslăvise pe Dumnezeu; iar în
încercarea ce urma să vină, suferințele Sale divino-umane aveau cu adevărat să
proslăvească Numele Tatălui Său. Când s-a auzit glasul, o lumină s-a
coborât din nor și L-a înconjurat pe Hristos, ca și cum brațele Puterii
nemărginite ar fi fost întinse în jurul Lui ca un zid de foc. Oamenii priveau
scena aceasta cu groază și uimire. Nimeni nu îndrăznea să vorbească. Amuțiți și
cu respirația tăiată, toți stăteau cu ochii țintă la Iisus. După ce s-a dat
mărturia Tatălui, norul s-a ridicat și s-a împrăștiat pe Cer. Pentru un timp,
legătura vizibilă între Tatăl și Fiul a fost întreruptă. „Norodul care
stătea acolo și care auzise glasul a zis că a fost un tunet. Alții ziceau: Un
înger a vorbit cu El.” Dar grecii veniți să-L caute pe Iisus au văzut norul, au
auzit vocea, înțelegând însemnătatea ei, și L-au văzut pe Hristos; lor le-a
fost descoperit ca fiind Trimisul lui Dumnezeu. Glasul lui Dumnezeu-Tatăl
se auzise la botezul lui Iisus, la începutul lucrării Lui, și, din nou, pe
munte, cu ocazia schimbării la față. Acum, la încheierea lucrării, a fost auzit
pentru a treia oară, de un număr mai mare de oameni și în împrejurări
deosebite. Iisus tocmai rostise cel mai solemn adevăr cu privire la starea
iudeilor. El făcuse ultimul apel și pronunțase sentința. Acum Dumnezeu a pus
din nou sigiliul asupra misiunii Fiului Său. El a recunoscut pe Acela pe care
Israel Îl lepădase. „Nu pentru Mine”, a zis Iisus, „s-a auzit glasul acesta, ci
pentru voi.” Era dovada supremă a mesianității Lui, semn de la Tatăl că Iisus
spunea adevărul și că era Fiul lui Dumnezeu. „Acum are loc judecata lumii
acesteia”, a continuat Hristos, „acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat
afară. Și după ce voi fi înălțat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toți
oamenii. Vorbind astfel, arăta cu ce moarte avea să moară.” Aceasta era criza
lumii. Dacă Eu devin ispășire pentru păcatele oamenilor, lumea va fi luminată.
Stăpânirea lui Satana asupra sufletelor oamenilor va fi zdrobită. Chipul lui
Dumnezeu, deformat din cauza păcatului, va fi refăcut în oameni și o familie de
sfinți credincioși va moșteni în cele din urmă căminul ceresc. Aceasta va fi
urmarea morții lui Hristos. Mântuitorul era adâncit în contemplarea scenei de
triumf aduse în fața Lui. El vedea crucea, cruda și înjositoarea cruce,
strălucind de slavă în ciuda grozăviilor ei. Dar lucrarea de mântuire a
oamenilor nu este singurul lucru realizat prin cruce. Iubirea lui Dumnezeu se
manifestă în Univers. Domnul acestei lumi este alungat. Acuzațiile aduse de
Satana împotriva lui Dumnezeu se dovedesc a fi mincinoase. Ocara pe care el o
aruncase este îndepărtată pentru totdeauna. Atât îngerii, cât și oamenii sunt
atrași către Mântuitorul. „După ce voi fi înălțat de pe pământ”, a zis El, „voi
atrage la Mine pe toți oamenii.” Mulți oameni erau în jurul lui Hristos,
când a spus cuvintele acestea, și unul a zis: „Noi am auzit din Lege că
Hristosul rămâne în veac; cum dar zici Tu că Fiul omului trebuie să fie
înălțat? Cine este acest Fiu al omului?” Iisus le-a zis: „Lumina mai este
puțină vreme în mijlocul vostru. Umblați ca unii care aveți lumină, ca să nu vă
cuprindă întunericul: cine umblă în întuneric, nu știe unde merge. Câtă vreme
aveți lumina între voi, credeți în lumină, ca să fiți fii ai
luminii.” „Măcar că făcuse atâtea semne înaintea lor, tot nu credeau în
El.” Ei Îl întrebaseră odată pe Mântuitorul: „Ce semn faci Tu, ca să vedem și
să credem în Tine?” (Ioan 6, 30.). Se dăduseră semne nenumărate, dar ei
închiseseră ochii și își împietriseră inima. Acum, când Însuși Tatăl vorbise și
nu mai puteau cere un alt semn, tot refuzau să creadă. „Totuși, chiar
dintre fruntași, mulți au crezut în El; dar de frica fariseilor, nu-L
mărturiseau pe față, ca să nu fie dați afară din sinagogă.” Ei preferau onoarea
oamenilor decât aprobarea lui Dumnezeu. Pentru a scăpa de ocară și rușine,
tăgăduiau pe Hristos și lepădau darul vieții veșnice. Și câți n-au făcut la fel
de-a lungul veacurilor! Lor li se adresează toate cuvintele de avertisment ale
Mântuitorului: „Cine își iubește viața, o va pierde”. „Pe cine Mă nesocotește”,
a zis Iisus, „și nu primește cuvintele Mele, are cine-l osândi: Cuvântul pe
care l-am vestit Eu, acela îl va osândi în ziua de apoi.” (Ioan 12,
48.). Vai de cei care n-au cunoscut timpul cercetării lor! Încet și cu
părere de rău, Hristos a părăsit pentru totdeauna locul templului.
68 - Pe Muntele Măslinilor:
Cuvintele
adresate de Hristos preoților și conducătorilor: „Iată, vi se lasă casa pustie”
(Matei 23, 38) au stârnit groază în inima lor. Ei se arătau nepăsători, dar în
mintea lor persista întrebarea cu privire la importanța acestor cuvinte. Părea
că-i amenință o primejdie nevăzută. Era oare posibil ca templul măreț, slava
neamului iudaic, să fie curând prefăcut într-o ruină? Prevestirea răului era
împărtășită și de ucenici și, nerăbdători, ei așteptau o declarație mai
lămurită din partea lui Iisus. Când au ieșit din templu, I-au atras atenția
asupra trăiniciei și frumuseții lui. Pietrele templului erau din marmura cea
mai curată, de un alb nepătat, și, unele din ele, de o mărime grandioasă. O
parte din zid rezistase atacurilor oștirii lui Nebucadnețar. Clădirea avea o structură
perfectă și părea construită dintr-o singură piatră solidă, tăiată întreagă din
carieră. Ucenicii nu puteau să înțeleagă cum s-ar fi putut dărâma aceste ziduri
puternice. Care vor fi fost oare gândurile neexprimate ale lui Hristos,
Cel lepădat, când I s-a atras atenția asupra măreției templului? Cu adevărat,
priveliștea din fața Lui era frumoasă, dar El a zis cu tristețe: Văd totul.
Zidurile sunt cu adevărat minunate. Voi arătați la zidurile acestea care, în
aparență, sunt indestructibile; dar ascultați cuvintele Mele: Vine ziua când
„nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată”. Hristos
vorbise unei mulțimi de oameni; dar, când a rămas singur, Petru, Ioan, Iacov și
Andrei au venit la El, pe când stăteau pe Muntele Măslinilor, și au zis:
„Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri? Și care va fi semnul venirii
Tale și al sfârșitului veacului acestuia?” Iisus nu le-a răspuns ucenicilor,
făcând deosebire între distrugerea Ierusalimului și ziua cea mare a venirii
Sale. El a amestecat descrierea acestor două evenimente. Dacă le-ar fi
descoperit ucenicilor evenimentele viitoare, așa cum le vedea El, ei n-ar fi
putut suporta priveliștea. Din milă pentru ei, El a amestecat descrierea celor
două mari crize, lăsându-i pe ucenici să cerceteze ei înșiși înțelesul. Făcând
aluzie la distrugerea Ierusalimului, cuvintele Lui profetice au trecut de la
acest eveniment la lupta finală, care va avea loc în ziua când Domnul Se va
ridica din locul Său să pedepsească lumea pentru nelegiuirea ei și când Pământul
va lăsa să se vadă sângele lui și nu-și va mai acoperi ucișii. Toată această
cuvântare a fost ținută nu numai pentru ucenici, ci și pentru aceia care vor
trăi în timpul ultimelor momente ale istoriei Pământului. Întorcându-Se
către ucenici, Hristos a zis: „Băgați de seamă să nu vă înșele cineva. Fiindcă
vor veni mulți în Numele Meu și vor zice: Eu sunt Hristosul! Și vor înșela pe
mulți”. Mulți hristoși mincinoși se vor arăta, pretinzând că fac minuni și
declarând că a sosit timpul eliberării neamului iudeilor. Aceștia
vor rătăci pe mulți. Cuvintele lui Hristos s-au împlinit. Între moartea Sa și
asediul Ierusalimului, s-au arătat mulți hristoși mincinoși. Dar avertismentele
au fost date și pentru aceia care trăiesc în vremea de azi. Aceleași înșelăciuni
care au fost înainte de distrugerea Ierusalimului au fost practicate de-a
lungul veacurilor și vor fi practicate din nou. „Veți auzi de războaie și
vești de războaie; vedeți să nu vă înspăimântați; căci toate aceste lucruri
trebuie să se întâmple. Dar sfârșitul nu va fi atunci.” Înainte de distrugerea
Ierusalimului, oamenii se luptau pentru supremație. Împărații erau omorâți.
Aceia despre care se credea că stau mai aproape de tron erau uciși. Erau
războaie și vești de războaie. „Toate aceste lucruri trebuie să se întâmple”,
spunea Hristos, „dar sfârșitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula
împotriva altui neam și o împărăție împotriva altei împărății; și, pe alocuri,
vor fi cutremure de pământ, foamete și ciumi. Dar toate aceste lucruri nu vor
fi decât începutul durerilor.” Hristos a spus: Când vor vedea aceste semne,
rabinii vor spune că sunt judecățile trimise de Dumnezeu asupra neamurilor,
pentru motivul că țin în robie pe poporul Său ales. Ei vor declara că acestea
sunt semnele venirii lui Mesia. Nu vă înșelați: ele sunt începutul
judecăților Lui. Oamenii nu s-au gândit decât la ei înșiși. Nu s-au pocăit și
nu s-au convertit, ca să-i vindec. Semnele pe care ei le socotesc dovezile
eliberării lor din sclavie sunt semnele nimicirii lor. „Atunci vă vor da
să fiți chinuiți și vă vor omorî și veți fi urâți de toate neamurile pentru
Numele Meu. Atunci mulți vor cădea, se vor vinde unii pe alții și se vor urî
unii pe alții.” Toate acestea le-au suferit creștinii. Tați și mame și-au
trădat copiii. Copiii și-au trădat părinții. Oamenii au dat pe mâna Sinedriului
pe prietenii lor. Persecutorii și-au împlinit scopul, omorând pe Ștefan, pe
Iacov și pe alți creștini. Prin slujitorii Săi, Dumnezeu le-a dat iudeilor
o ultimă ocazie de a se pocăi. El S-a manifestat prin martorii Săi, când au
fost arestați, judecați și închiși. Cu toate acestea, judecătorii i-au
condamnat la moarte. Ei erau oameni de care lumea nu era vrednică și,
omorându-i, iudeii răstigneau din nou pe Fiul lui Dumnezeu. Lucrurile acestea
se vor petrece din nou. Autoritățile vor face legi pentru a restrânge
libertatea religioasă. Ele își vor însuși un drept pe care-l are numai
Dumnezeu. Vor crede că pot constrânge conștiința, pe care numai Dumnezeu o
poate stăpâni. Au început deja să facă lucrul acesta și vor continua până vor
ajunge la o limită peste care nu vor putea trece. Dumnezeu va interveni pentru
poporul Său credincios, care păzește poruncile, popor format, în vremea
sfârșitului din creștini dar și din iudeii convertiți, în cele din urmă, la creștinism.De
fiecare dată când are loc o persecuție, cei care sunt martori la ea se hotărăsc
fie pentru Hristos, fie împotriva Lui. Aceia care își arată simpatia pentru cei
condamnați pe nedrept dovedesc legătura lor cu Hristos. Alții nu se simt bine,
pentru că principiile adevărului constituie o piedică în calea lor. Mulți se
poticnesc și cad, depărtându-se de credința pe care odată au apărat-o. Aceia
care cad de la credință în vremuri de încercare, pentru a fi ei în siguranță,
vor aduce mărturie mincinoasă și vor trăda pe frații lor. Hristos ne-a
avertizat cu privire la aceasta, ca să nu fim surprinși de puterea nefirească
și crudă a celor care resping lumina. Hristos le-a dat ucenicilor un semn
al prăpădului care avea să vină asupra Ierusalimului și le-a spus cum să scape:
„Când veți vedea Ierusalimul înconjurat de oști, să știți că atunci pustiirea
lui este aproape. Atunci cei din Iudea să fugă la munți, cei din mijlocul
Ierusalimului să iasă afară din el; și cei de prin ogoare să nu intre în el.
Căci zilele acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce e
scris”. Acest avertisment a fost dat ca să se țină seama de el după patruzeci
de ani, la distrugerea Ierusalimului. Creștinii au ținut seama de avertisment
și niciunul n-a pierit la căderea cetății. „Rugați-vă ca fuga voastră să
nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat”, a zis Hristos, pentru că, ar fi stârnit
o și mai mare persecuție din partea iudeilor fanatici în respectarea Sabatului.
De la distrugerea Ierusalimului, Hristos a trecut repede la un eveniment mai
mare, ultimul inel din lanțul istoriei acestui Pământ - venirea Fiului lui
Dumnezeu în mărire și slavă. Între aceste două evenimente s-au deschis privirii
lui Hristos îndelungate secole de întuneric, secole care, pentru Biserica
Lui, sunt însemnate cu sânge, lacrimi și chinuri. Ucenicii nu erau pregătiți
atunci să privească aceste scene, și Iisus a trecut peste ele, amintindu-le
doar pe scurt. „Atunci va fi un necaz așa de mare”, a zis El, „cum n-a fost
niciodată de la începutul lumii până acum, și nici nu va mai fi. Și dacă zilele
acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar din pricina celor aleși,
zilele acelea vor fi scurtate.” O persecuție cum nu mai văzuse lumea niciodată
urma să vină în vremea Necazului cel Mare. În continuare, Domnul nostru
vorbește în cuvinte clare despre a doua venire și vestește primejdiile care Îi
vor preceda venirea în lume. „Dacă vă va spune cineva: Iată Hristosul este aici
sau acolo, să nu-l credeți. Căci se vor scula hristoși mincinoși și prooroci mincinoși;
vor face semne mari și minuni, până acolo încât să înșele, dacă va fi cu
putință, chiar și pe cei aleși. Iată că v-am spus mai dinainte. Deci, dacă vă
vor zice: Iată-l în pustie, să nu vă duceți acolo! Iată-l în odăițe ascunse, să
nu credeți. Căci cum iese fulgerul de la răsărit și se vede până la apus, așa
va fi venirea Fiului omului.” După cum anunțase distrugerea Ierusalimului,
Hristos a arătat și acest semn: „Se vor scula mulți profeți mincinoși și vor
înșela pe mulți”. Prooroci mincinoși s-au ridicat și au înșelat pe oameni,
ducând un mare număr în pustie. Magi și vrăjitori, susținând că au puteri
miraculoase, au atras pe oameni după ei prin singurătățile munților. Dar
profeția aceasta a fost dată și pentru zilele din urmă. Semnul acesta este dat
ca o dovadă a celei de a doua veniri. Chiar acum, hristoși mincinoși și
prooroci mincinoși fac semne și minuni ca să înșele pe ucenicii Lui. Nu auzim
strigarea: „Iată-l în pustie”? N-au mers mii de oameni în pustie, nădăjduind
să-L găsească pe Hristos? Și din nenumărate întruniri, în care oamenii pretind
că au legătură cu spiritele celor morți, nu se aduce chemarea: „Iată-L în
odăițe ascunse”? Chiar aceasta este pretenția spiritismului. Dar ce zice
Hristos? „Să nu credeți. Căci cum iese fulgerul de la răsărit și se vede până
la apus, așa va fi venirea Fiului omului”. Mântuitorul arată semnele
venirii Sale și, chiar mai mult, fixează timpul când va apărea cel dintâi semn.
„Îndată după acele zile de necaz, soarele se va întuneca, luna nu-și va
mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer și puterile cerului vor fi
clătinate. Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate semințiile
pământului se vor boci și vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu
putere și cu o mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbița răsunătoare
și vor aduna pe aleșii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerului
până la cealaltă.” El spune: „De la smochin învățați pilda lui. Când îi
frăgezește mlădița, știți că vara este aproape. Tot așa și voi, când veți vedea
toate aceste lucruri, să știți că Fiul omului este aproape, este chiar la uși.”
(Matei 24, 32, 33.). Hristos a arătat semnele venirii Lui. El declară că
noi putem ști când este aproape, chiar la uși. El spune despre aceia care văd
aceste semne: „Nu va trece neamul acesta, până se vor întâmpla aceste lucruri”.
Semnele acestea s-au arătat. Acum știm cu siguranță că a doua venire este
aproape. „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”, a zis
El. Hristos vine pe nori cu mare slavă. Va fi însoțit de o mulțime de
îngeri strălucitori. El va veni să trezească pe cei morți și să glorifice pe
sfinții cei vii din mărire în mărire. El va veni să onoreze pe aceia care L-au
iubit și au păzit poruncile Sale, pentru a-i lua la Sine. El nu i-a uitat nici
pe ei, nici făgăduințele Lui. Legătura familiei se va reface. Când privim în
urmă la morții noștri, ne putem gândi la dimineața în care trâmbița lui
Dumnezeu va suna, când „morții vor învia nesupuși putrezirii, și noi vom fi
schimbați.” (1 Corinteni 15, 52.). Încă puțin, și vom vedea pe Împărat în
frumusețea Lui. Încă puțin, și El șterge orice lacrimă din ochii noștri. Încă
puțin, și El ne va înfățișa „fără prihană și plini de bucurie înainte slavei
Sale.” (Iuda 24.). De aceea, când a dat semnele venirii Sale, El a zis: „Când
vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitați în sus și să vă ridicați
capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie”. Cu toate acestea,
Hristos nu a descoperit ziua și ceasul venirii Sale. Le-a spus clar ucenicilor
că nici El nu le poate spune ziua sau ceasul celei de a doua veniri. Dacă ar fi
fost liber să le descopere lucrul acesta, de ce trebuia să-i mai îndemne să
păstreze o atitudine de continuă așteptare? Sunt unii care pretind că știu
exact ziua venirii Domnului. Cu multă sârguință, ei caută să
descrie viitorul. Dar Domnul i-a avertizat în ce situație se află.
Momentul exact al celei de a doua veniri a Fiului omului este o taină a lui
Dumnezeu. Hristos vorbește mai departe, arătând starea lumii la venirea Lui.
„Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla și la venirea
Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau și
beau, se însurau și se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, și
n-au știut nimic până când a venit potopul și i-a luat pe toți, tot așa va fi
și la venirea Fiului omului.” Cum a fost în zilele lui Noe? „Domnul a văzut că
răutatea omului era mare pe pământ, și că toate întocmirile gândurilor din
inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.” (Geneza 6, 5.)
Locuitorii lumii dinainte de potop se îndepărtează de Iehova, refuzând să
împlinească voința Lui sfântă. Ei se lăsau conduși de plăsmuirile minții lor
nesfințite și de idei pervertite. Tocmai din cauza stricăciunii lor au fost distruși;
și astăzi, lumea este pornită pe aceeași cale. Călcătorii Legii lui Dumnezeu
umplu Pământul de nelegiuiri. Pariurile, spectacolele unde desfrâul este la el
acasă, jocurile de noroc, risipa, practicile desfrânate, patimile neîmblânzite
umplu rapid lumea de violență. În profeția despre distrugerea
Ierusalimului, Hristos a spus: „Din pricina înmulțirii fărădelegii, dragostea
celor mai mulți se va răci. Dar cine va răbda până la sfârșit va fi mântuit.
Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea, ca să
slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârșitul”. Profeția
aceasta se va împlini din nou. Nelegiuirea copleșitoare din zilele acelea își
găsește corespondentul în această generație. La fel stau lucrurile și cu profeția
privitoare la predicarea Evangheliei. Înainte de căderea Ierusalimului, Pavel,
scriind inspirat de Duhul Sfânt, a declarat că Evanghelia se predicase
„oricărei ființe de sub cer.” (Coloseni 1, 23.). Tot astfel și acum, înainte de
venirea Fiului omului, Evanghelia veșnică se va predica „oricărui neam,
oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod.” (Apocalipsa 14, 6.14.).
Dumnezeu „a rânduit o zi în care să judece lumea.” (Faptele Apostolilor 17,
31.). Domnul Hristos ne spune cum vom putea recunoaște apropierea acelei zile.
El nu ne spune că toată lumea va fi convertită, ci că „Evanghelia aceasta a
Împărăției va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie
tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârșitul”. După ce a arătat semnele venirii
Sale, Hristos a spus: „Când veți vedea că se împlinesc aceste lucruri, să știți
că Împărăția lui Dumnezeu este aproape”. „Luați seama, vegheați și rugați-vă.”
Dumnezeu i-a avertizat întotdeauna pe oameni despre judecățile care trebuiau să
vină. Cei care credeau în mesajele Lui pentru vremea aceea și aplicau credința
lor în ascultare de poruncile Lui scăpau de judecățile care cădeau asupra celor
neascultători și necredincioși. Lui Noe i s-a spus: „Intră în corabie, tu și
toată casa ta; căci te-am văzut fără prihană înaintea Mea”. Noe a ascultat și a
fost salvat. Lui Lot i s-a trimis vestea: „Sculați-vă, ieșiți din locul acesta;
căci Domnul are să nimicească cetatea.” (Geneza 7, 1; 19, 14.). Lot s-a
lăsat ocrotit de trimișii Cerului și a fost salvat. Tot astfel le-a fost dat
ucenicilor Domnului un avertisment despre distrugerea Ierusalimului. Aceia care
au căutat să vadă semnul pierzării apropiate și au fugit din cetate au scăpat
de distrugere. Tot așa ni se dă și nouă o avertizare despre a doua venire a lui
Hristos și despre prăpădul care trebuie să cadă asupra lumii. Toți aceia care
iau seama la avertizare vor fi salvați. Pentru că nu știm timpul exact al
venirii Lui, ni se dă sfatul să veghem. „Ferice de robii aceia pe care stăpânul
îi va găsi veghind la venirea Lui.” (Luca 12, 37.). Aceia care așteaptă venirea
Domnului nu lenevesc. Așteptarea venirii lui Hristos are ca scop să-i facă pe
oameni să se teamă de Domnul și de judecățile Lui asupra neascultării. Ea
trebuie să le deschidă ochii față de păcatul cel mare al lepădării darurilor
milei Sale. Aceia care veghează în vederea venirii Domnului își curăță
sufletele, prin ascultare de adevăr. Și cu vegherea atentă ei combină o
activitate plină de zel. Pentru că știu că Domnul este la ușă, zelul lor este
înviorat și colaborează cu ființele cerești în lucrarea pentru salvarea
sufletelor. Aceștia sunt slujitorii credincioși și înțelepți, care dau celor
din casa Domnului „partea lor de hrană la timpul cuvenit.” (Luca 12, 42.). Ei
vestesc adevărul care este de folos în vremea aceasta. După cum Enoh, Noe,
Avraam și Moise au vestit adevărul, fiecare pentru vremea lui, tot astfel și
slujitorii lui Hristos dau acum o avertizare deosebită pentru generația
lor. Dar Hristos scoate în evidență încă o clasă: „Dacă este un rob rău,
care zice în inima lui: Stăpânul meu zăbovește să vină! Dacă va începe să bată
pe tovarășii lui de slujbă și să mănânce și să bea cu bețivii, stăpânul robului
aceluia va veni în ziua în care el nu se așteaptă și în ceasul pe care nu-l
știe”. Robul cel rău zice în inima lui: „Domnul meu zăbovește să vină!” El
nu spune că Hristos nu va veni. Nu ia în râs ideea celei de a doua veniri a
Lui. Dar în inimă, prin purtarea și cuvintele lui, el declară că venirea
Domnului întârzie. El izgonește din mintea altora convingerea că Domnul vine în
curând. Influența lui îi duce pe oameni la o amânare neglijentă și sfidătoare
în comportarea lor. Ei sunt întăriți în viața lumească și în nepăsare. Pasiuni
firești, gânduri stricate pun stăpânire pe mintea lui. Servul cel rău mănâncă
și bea cu bețivii, se unește cu lumea în căutarea de plăceri. El îi bate pe cei
împreună-slujitori cu el, acuzând și calomniind pe cei care sunt credincioși
față de Domnul lor. El se asociază cu lumea. Cu cât se aseamănă mai mult cu ea,
cu atât înaintează în nelegiuire. Este o asociere groaznică. Împreună cu lumea,
el este prins în laț. „Stăpânul robului aceluia va veni în ceasul pe care nu-l
știe, îl va tăia în două și soarta lui va fi soarta fățarnicilor.” „Dacă
nu veghezi, voi veni ca un hoț și nu vei ști în care ceas voi veni peste tine.”
(Apocalipsa 3, 3.). Venirea lui Hristos va fi o surpriză pentru învățătorii
mincinoși. Ei zic: „Pace și liniște”. La fel ca preoții și învățătorii
dinaintea căderii Ierusalimului, ei caută ca biserica să se bucure de
prosperitate și slavă. Interpretează semnele timpului ca preînchipuind lucrul
acesta. Dar ce zice Cuvântul Inspirației? „O prăpădenie neașteptată va veni
peste ei.” (1 Tesaloniceni 5, 3.). Asupra tuturor acelora care locuiesc pe fața
Pământului, asupra tuturor acelora care fac din lumea aceasta locuința lor,
ziua Domnului va veni ca o capcană. Ea vine ca un hoț, pe furiș. Lumea,
plină de răzvrătire și plăceri nelegiuite, a adormit în siguranța firească.
Oamenii consideră venirea Domnului îndepărtată. Ei râd de avertismente. Cu
îngâmfare se spune: „Toate rămân așa cum erau de la începutul zidirii”. „Mâine
vom face tot ca azi, ba încă și mai rău!” (2 Petru 3, 4; Isaia 56, 12.).
Ne vom afunda și mai mult în iubirea de plăceri. Dar Hristos zice: „Iată, Eu
vin ca un hoț.” (Apocalipsa 16, 15.). Tocmai în timpul când lumea întreabă în
batjocură: „Unde este făgăduința venirii Lui?” se împlinesc semnele. Când
strigă „pace și liniște”, vine deodată distrugerea. Când batjocoritorul, cel
care leapădă adevărul, a devenit îndrăzneț, când oamenii caută să câștige bani
fără să țină seama de principii, când cercetătorul caută cunoștințe de tot
felul, dar numai din Biblie nu, Hristos vine ca un hoț. Totul se agită în
lume. Semnele timpului sunt de rău augur. Evenimentele gata să izbucnească își
aruncă deja umbrele. Duhul lui Dumnezeu Se retrage de pe Pământ și nenorociri
după nenorociri vin pe apă și pe uscat. Au loc furtuni mari, cutremure de
pământ, incendii devastatoare, inundații, crime de tot felul, pandemii. Cine poate
citi viitorul? Unde este siguranța? Siguranța nu este în nimic din cele
pământești sau omenești. Oamenii se grupează rapid sub steagul pe care și l-au
ales. Cu neliniște, așteaptă și urmăresc mișcările conducătorilor lor. Sunt
însă și aceia care așteaptă, veghează și lucrează pentru arătarea Domnului
nostru. O altă clasă se aliază sub conducerea primului mare apostat. Puțini
sunt aceia care cred din toată inima și din tot sufletul că avem de evitat un
iad și că avem de câștigat un Cer. Criza se furișează asupra noastră.
Soarele strălucește pe cer, urmându-și cursul obișnuit, și Cerurile încă mai
spun slava lui Dumnezeu. Oamenii încă mai mănâncă și beau, sădesc și zidesc, se
căsătoresc și dau în căsătorie. Negustorii încă mai cumpără și mai vând. Oamenii
încă se mai aruncă unii asupra altora, luptându-se pentru locul cel mai de
frunte. Iubitorii de plăceri încă se mai duc cu grămada la teatre,
laspectacole, la malluri, la jocuri de noroc. Deși se manifestă cea mai mare
agitație, ceasul de probă este aproape să se încheie și fiecare caz este pe
punctul de a fi hotărât pentru veșnicie. Satana vede că timpul lui este scurt.
El și-a pus toți agenții la lucru pentru ca oamenii să fie amăgiți, înșelați,
ocupați și vrăjiți, până când trece ziua cercetării și ușa milei se va închide
pentru totdeauna. Cu solemnitate, de-a lungul veacurilor, vin până la noi
cuvintele de avertizare ale Domnului, rostite pe Muntele Măslinilor: „Luați
seama la voi înșivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare
și băutură și cu îngrijorările vieții acesteia, și astfel ziua aceea să vină
fără veste asupra voastră”. „Vegheați dar în tot timpul și rugați-vă ca să
aveți putere să scăpați de toate lucrurile acestea, care se vor întâmpla, și să
stați în picioare înaintea Fiului omului.”
69 - „Acești foarte neînsemnați frați ai
mei”:
„Când
va veni Fiul omului în slava Sa, cu toți sfinții îngeri, va ședea pe scaunul de
domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va
despărți pe unii de alții.” În felul acesta, Hristos, aflat pe Muntele
Măslinilor, le-a zugrăvit ucenicilor scena din ziua cea mare a judecății. El a
spus că hotărârea ce se va lua atunci va depinde de un singur lucru. Când
popoarele vor fi adunate înaintea Lui, vor fi acolo numai două clase și
viitorul lor în veșnicie va fi hotărât de ceea ce au făcut sau au neglijat să
facă pentru El, în persoana celor săraci și suferinzi. În ziua aceea, în
loc să prezinte marea lucrare pe care El a făcut-o, dându-și viața pentru
mântuirea oamenilor, Hristos le va arăta lucrarea plină de credință pe care ei
au făcut-o pentru El. Celor pe care îi va așeza la dreapta Sa, le va zice:
„Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți Împărăția care v-a fost
pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând și Mi-ați dat de
mâncat; Mi-a fost sete și Mi-ați dat de băut; am fost străin și M-ați primit;
am fost gol și M-ați îmbrăcat; am fost bolnav și ați venit să Mă vedeți; am
fost în temniță și ați venit pe la Mine”. Dar aceia pe care Hristos îi laudă nu
vor ști că I-au servit Lui. La întrebările lor neliniștite, El va răspunde:
„Ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia dintre acești foarte
neînsemnați frați ai Mei, Mie Mi le-ați făcut”. Iisus le-a spus ucenicilor
că aveau să fie urâți de toți oamenii, persecutați și chinuiți. Mulți urmau să
fie izgoniți din casele lor și aduși la sărăcie. Mulți aveau să fie în
suferință din cauza bolii și a lipsurilor. Mulți aveau să fie aruncați în
închisoare. Tuturor acelora care părăseau prieteni și familii pentru Numele
Lui, le-a făgăduit însutit în viața aceasta. Acum i-a asigurat de o
binecuvântare deosebită pe toți cei care aveau să le slujească fraților lor. În
toți aceia care suferă pentru Numele Meu, a zis Iisus, trebuie să Mă
recunoașteți pe Mine. După cum Mi-ați slujit Mie, așa să le slujiți și lor.
Aceasta este dovada că voi sunteți ucenicii Mei. Toți aceia care, prin
nașterea din nou, au intrat în familia cerească sunt în mod special frați ai
Domnului. Iubirea lui Hristos îi leagă pe membrii familiei Sale și oriunde se
manifestă această iubire, se descoperă și înrudirea aceasta dumnezeiască.
„Oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu.” (1 Ioan 4,
7.). Cei pe care Hristos îi va lăuda la judecată au cunoscut poate puțină
teologie, dar au cultivat principiile Lui. Prin influența Duhului Sfânt, ei au
fost o binecuvântare pentru cei din jurul lor. Cât de surprinși și bucuroși vor
fi cei umili când vor auzi de pe buzele Mântuitorului: „Ori de câte ori ați
făcut aceste lucruri unuia dintre acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie
Mi le-ați făcut!” Dar iubirea lui Hristos nu este restrânsă la o anumită clasă
de oameni. El Se identifică astfel cu fiecare copil al omenirii. El a devenit
membru al familiei pământești, pentru ca noi să putem deveni membri ai familiei
cerești. El este Fiul omului și, în felul acesta, frate cu fiecare copil al lui
Adam. Urmașii Lui nu trebuie să se simtă despărțiți de lumea care piere în
jurul lor. Ei sunt o parte din uriașa țesătură a omenirii, iar Cerul îi
consideră frați cu păcătoșii și cu sfinții. Iubirea lui Hristos îmbrățișează pe
cel decăzut, rătăcit și păcătos; și fiecare faptă de bunătate îndeplinită
pentru înălțarea unui suflet căzut, fiecare faptă de milă este primită ca fiind
făcută pentru El. Cei de la stânga lui Hristos, cei care L-au neglijat în
persoana celor săraci și suferinzi, nu și-au dat seama de vinovăția lor. Satana
i-a orbit; ei nu au înțeles ce le datorau fraților lor. Ei au fost absorbiți de
eul lor și nu s-au îngrijit de nevoile altora. Dumnezeu le-a dat bogăție
celor bogați ca să-i ajute și să-i mângâie pe copiii Lui aflați în suferință;
dar, prea adesea, ei sunt nepăsători față de nevoile altora. Se cred superiori
fraților lor săraci. Nu se așează în locul omului sărac. Ei nu înțeleg ispitele
și luptele celui sărac și mila piere din inima lor. În locuințe costisitoare și
biserici fastuoase, cei bogați se despart de săraci; mijloacele materiale, pe
care Dumnezeu li le-a dat pentru a-i binecuvânta pe cei nevoiași, sunt
cheltuite pentru a hrăni mândria și egoismul. Zilnic, săracii sunt jefuiți de
învățătura pe care ar trebui să o primească despre mila fără margini a lui
Dumnezeu; căci El a luat suficiente măsuri pentru ca ei să fie mângâiați în
lipsurile vieții. Ei sunt nevoiți să simtă sărăcia care le limitează viața și
sunt deseori ispitiți să devină invidioși, geloși și plini de bănuieli rele.
Aceia care n-au simțit povara lipsurilor îi tratează prea adesea pe cei săraci
în chip disprețuitor și îi fac să simtă că sunt priviți ca oameni
săraci. Dar Hristos vede toate acestea și zice: Eu am fost flămând și
însetat. Am fost străin. Am fost bolnav. Am fost închis. În timp ce voi
petreceați la mesele voastre îmbelșugate, Eu flămânzeam prin colibe sau pe
ulițe pustii. În timp ce voi mâncați în casele voastre luxoase, Eu nu aveam
unde să-Mi plec capul. În timp ce voi vă adunați haine bogate, Eu eram
gol. În timp ce voi vă țineați de distracții, Eu zăceam în închisoare! Când ați
drămuit pâinea pentru săracii care flămânzesc, când ați dat hainele cele uzate
ca să-i feriți de gerul mușcător, v-ați amintit voi că le dădeați Domnului
măririi? În toate zilele vieții voastre, am fost aproape de voi în persoana
celor suferinzi, dar voi nu M-ați căutat. N-ați vrut să fiți în tovărășia Mea.
Nu vă cunosc! - zice, practic, Mâtuitorul. Mulți cred că ar fi un mare privilegiu
să viziteze locurile unde a trăit Hristos pe Pământ, să-și poarte pașii pe unde
a mers El și să privească lacul pe malul căruia Îl plăcea să învețe, dealurile
și văile asupra cărora adesea I se odihneau privirile. Dar nu este nevoie să
mergem la Nazaret, Capernaum sau Betania ca să umblăm pe urmele lui Iisus.
Putem găsi urmele Lui lângă patul celui bolnav, în colibele sărăciei, pe
străzile prea aglomerate ale marilor orașe și în tot locul unde inima omului
are nevoie de mângâiere. Făcând așa cum a făcut Iisus când era pe Pământ, vom
merge pe urmele Lui! Toți pot găsi ceva de făcut. „Pe săraci totdeauna îi aveți
cu voi” (Ioan 12, 8), a zis Iisus, și nimeni nu trebuie să creadă că nu se
găsește loc unde să poată lucra pentru El. Milioane și milioane de suflete gata
să piară, legate în lanțurile neștiinței și păcatului, n-au auzit niciodată
despre iubirea lui Iisus pentru ele. Dacă am fi în situația lor, ce am dori să
facă pentru noi? Atât cât stă în puterea noastră, avem obligația imperioasă să
facem totul pentru acești oameni. Regula de viață a lui Hristos, în fața
căreia, în ziua judecății, fiecare va sta sau va cădea, este aceasta: „Tot ce
voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel.” (Matei 7,
12.). Când ne vom da seama, cu adevărat, că suntem lucrători împreună cu
Dumnezeu, făgăduințele Lui nu vor fi rostite cu nepăsare. Ele ne vor mistui
inima și ne vor arde buzele. Când Moise a fost chemat să lucreze pentru un
popor ignorant, nedisciplinat și răzvrătit, Dumnezeu i-a dat făgăduința: „Voi
merge Eu Însumi cu tine și îți voi da odihnă”. Și El a zis: „Eu voi fi negreșit
cu tine.” (Exod 33, 14; 3, 12.). Făgăduința aceasta este pentru toți cei
care lucrează în locul lui Hristos pentru cei suferinzi și
întristați. Iubirea pentru om este manifestarea pe Pământ a iubirii lui
Dumnezeu. Tocmai pentru a sădi această iubire în noi, pentru a ne face copii ai
unei singure familii, Împăratul Slavei S-a făcut una cu noi. Și când vor fi
împlinite cuvintele Lui de despărțire: „Să vă iubiți unii pe alții cum v-am iubit
Eu” (Ioan 15, 12), când noi vom iubi lumea așa cum a iubit-o El, atunci, în
ceea ce ne privește, misiunea Lui este împlinită. Suntem pregătiți pentru Cer,
deoarece avem Cerul în inimă. Fiecărui suflet i s-a dat o însărcinare. Pe
fiecare îl va întreba Marele Păstor: „Unde este turma care-ți fusese dată,
turma ta frumoasă?” Și „ce vei zice când te va pedepsi?” (Ieremia 13,
20.21.). Faptele bune, care demonstrează credința creștină adevărată,
reprezintă turma frumoasă a fiecărui creștin adevărat!
70 - Un serv al servilor:
În
camera de sus a unei locuințe din Ierusalim, Hristos stătea la masă cu
ucenicii. Ei se adunaseră să sărbătorească Paștile. Mântuitorul dorise să
petreacă această sărbătoare singur cu cei doisprezece. El știa că Îi venise
ceasul. El Însuși era adevăratul miel pascal și, în ziua când se mânca Paștile,
El trebuia să fie jertfit. Era gata să bea cupa mâniei; în curând trebuia să
primească ultimul botez al suferinței. Dar Îi mai rămâneau câteva ceasuri
liniștite, și acestea urmau să fie folosite pentru binele iubiților Săi
ucenici. Întreaga viață a lui Hristos a fost o viață de slujire
neegoistă. „N-a venit să I se slujească, ci El să slujească” (Matei 20, 28)
fusese învățătura dată de fiecare faptă a Lui. Dar ucenicii nu primiseră încă
învățătura. La această ultimă Cină de Paști, Iisus a repetat învățătura
printr-o ilustrație pe care le-a întipărit-o pentru totdeauna în minte și în
inimă. Întâlnirile lui Isus cu ucenicii, foarte mult apreciate de ei toți,
erau, de obicei, prilejuri de bucurie liniștită. Cina de Paști se bucurase
întotdeauna de un deosebit interes; dar, de data aceasta, Iisus era tulburat.
Inima Lui era împovărată și fața îi era umbrită. Când S-a întâlnit cu
ucenicii în camera de sus, ei și-au dat seama că sufletul Îi era adânc împovărat
și, cu toate că nu știau cauza, simțeau durerea împreună cu El. Când erau
adunați în jurul mesei, El a spus pe un ton de profundă tristețe: „Am dorit
mult să mănânc Paștile acesta cu voi, înainte de patima Mea; căci vă spun că de
acum încolo nu le voi mai mânca până la împlinirea lor în Împărăția lui
Dumnezeu. Și a luat un pahar, a mulțumit lui Dumnezeu, și a zis: Luați paharul
acesta și împărțiți-l între voi; pentru că vă spun că nu voi mai bea de acum
încolo din rodul viței, până când va veni Împărăția lui Dumnezeu”. Hristos
știa că sosise timpul ca El să plece din lumea aceasta, să meargă la Tatăl. Și,
fiindcă îi iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt. Umbra
crucii se lăsa deja peste El, iar inima Îi era chinuită de durere. Știa că va
fi părăsit în ceasul în care va fi trădat. Știa că va fi omorât prin cel mai
umilitor mijloc la care erau supuși criminalii. Cunoștea nerecunoștința și
cruzimea acelora pe care venise să-i salveze. Cunoștea cât de mare era
sacrificiul pe care trebuia să-l facă și pentru câți acesta va fi în zadar.
Știind tot ce urma să se întâmple, fără îndoială, ar fi putut să fie apăsat de
gândul propriei umilințe și suferințe. Dar El i-a privit pe cei doisprezece
care fuseseră cu El ca fiind ai Săi și care urmau să fie lăsați să lupte în
lume, după ce vor fi trecut ocara, întristarea și chinurile Lui. Gândurile cu
privire la cele ce avea să sufere erau întotdeauna legate de ucenicii Săi. El
nu Se gândea la Sine. Mintea Îi era mai mult stăpânită de grija pentru ei. În
această ultimă seară cu ucenicii, Iisus avea să le spună multe. Dacă ar fi fost
pregătiți să primească ceea ce El dorea să le dea, ar fi fost scăpați de
durerea care le zdrobea inima, de dezamăgire și necredință. Dar Iisus a văzut
că ei nu puteau să suporte ceea ce avea să le spună. În timp ce le privea
fețele, cuvintele de avertisment și de mângâiere I s-au oprit pe buze. Clipele
treceau în tăcere. Iisus părea că așteaptă. Ucenicii erau stingheriți. Se părea
că simpatia și duioșia deșteptate de durerea lui Hristos trecuseră. Cuvintele
Lui întristate, arătând către propria suferință, făcuseră o slabă impresie.
Privirea cu care se uitau unii la alții arăta că sunt plini de gelozie și
luptă. Între ei „s-a iscat și o ceartă, ca să știe care din ei avea să fie
socotit ca cel mai mare”. Această luptă, dusă în fața lui Hristos, Îl întrista
și-L rănea. Ucenicii se agățau de ideea lor preferată, că Hristos Își va arăta
puterea și va lua tronul lui David. Fiecare nutrea în inimă dorința de a avea
locul cel mai de seamă din împărăție. Ei se comparau unii cu alții și
fiecare se considera ca fiind cel mai bun, în loc să-i privească pe frații lui
ca fiind mai de preț. Cererea lui Iacov și a lui Ioan de a sta la dreapta și la
stânga tronului lui Hristos trezise nemulțumirea celorlalți. Faptul că cei doi
frați îndrăzniseră să ceară poziția cea mai înaltă îi iritase atât de mult pe
cei zece, încât erau amenințați cu înstrăinarea. Li se părea că erau judecați
greșit și că atât credincioșia, cât și talentele lor nu erau prețuite. Iuda era
cel mai aspru cu Iacov și Ioan. Când ucenicii au intrat în camera cinei,
inima lor era plină de resentimente. Iuda s-a înghesuit lângă Hristos, la
stânga; Ioan era în dreapta. Dacă era un loc mai de frunte, Iuda era hotărât
să-l aibă, și locul cel mai de frunte era considerat a fi lângă Hristos. Dar
Iuda era un trădător. Se mai ridicase o cauză de neînțelegere. Era
obiceiul ca la zilele de sărbătoare un slujitor să spele picioarele oaspeților;
și de data aceasta se făcuseră pregătiri pentru slujire. Vasul cu apă,
ligheanul și ștergarul erau acolo, gata pentru spălarea picioarelor; dar nu era
niciun slujitor de față și ar fi trebuit ca ucenicii să facă lucrul acesta. Dar
fiecare dintre ei, mânați de mândria lor rănită, s-a hotărât să nu facă
lucrarea de slujitor. Toți se arătau nepăsători, ca și când n-ar fi știut că
aveau ceva de făcut. Prin tăcerea lor, refuzau să se umilească. Cum putea
să aducă Hristos aceste biete suflete la acea stare, încât Satana să nu câștige
asupra lor o biruință definitivă? Cum putea El să le arate că o simplă
mărturisire a uceniciei nu făcea din ei adevărați ucenici și nici nu le asigura
un loc în Împărăția Lui? Cum putea El să le arate că adevărata măreție constă
într-o slujire din iubire, într-o reală umilință? Cum putea El să aprindă
iubirea în inima lor și să-i facă în stare să înțeleagă ce dorea să le
spună? Ucenicii nu făceau nicio mișcare pentru a sluji unul altuia. Iisus
a așteptat un timp, să vadă ce vor face. Apoi El, Învățătorul Ceresc, S-a
ridicat de la masă. Lăsând la o parte veșmântul care I-ar fi împiedicat
mișcările, a luat ștergarul și S-a încins. Ucenicii priveau surprinși și plini
de interes și, în tăcere, așteptau să vadă ce va urma. „Apoi a turnat apă
într-un lighean și a început să spele picioarele ucenicilor și să le șteargă cu
ștergarul cu care era încins.” Fapta aceasta a deschis ochii ucenicilor. O
rușine și o amară umilință le-au umplut inima. Au înțeles mustrarea nerostită
și s-au văzut într-o lumină cu totul nouă. În felul acesta și-a arătat
Hristos iubirea față de ucenici. Spiritul lor egoist L-a umplut de întristare,
dar n-a intrat în dispută cu privire la problema lor. În schimb, le-a dat
o pildă pe care ei să n-o uite niciodată. Iubirea Lui pentru ei nu putea fi
tulburată ușor sau stinsă. El știa că Tatăl dăduse toate lucrurile în mâinile
Lui și că El Însuși venea de la Dumnezeu și Se ducea la Dumnezeu. Era deplin
conștient de divinitatea Sa; dar a lăsat la o parte coroana împărătească și
îmbrăcămintea de domn și a luat chip de rob. Una din ultimele fapte pe care
le-a făcut cât a trăit pe Pământ a fost aceea de a Se încinge și de a face
lucrarea de rob. Înainte de Paști, Iuda se întâlnise pentru a doua oară cu
preoții și cărturarii și se înțeleseseră să-L dea pe Iisus în mâinile lor. Și totuși,
după aceea s-a amestecat cu ceilalți ucenici, ca și cum n-ar fi fost vinovat de
nimic, și se interesa de lucrările de pregătire pentru sărbătoare. Ucenicii nu
știau nimic despre planurile lui Iuda. Numai Iisus putea să cunoască taina lui.
Și, cu toate acestea, nu l-a demascat. Iisus îl iubea din toată inima. Simțea
pentru el aceeași povară ca pentru Ierusalim, când a plâns pentru cetatea
nepocăită. Inima Lui plângea: „Cum pot să te părăsesc?” Puterea constrângătoare
a acestei iubiri a fost simțită de Iuda. Când mâinile Mântuitorului i-au spălat
picioarele murdare și le-au șters cu ștergarul, inima lui Iuda s-a cutremurat
de dorința ca atunci și acolo să-și mărturisească păcatul. Dar n-a vrut să se
umilească. Și-a împietrit inima și nu s-a pocăit; iar vechile porniri, date
pentru o clipă la o parte, au ajuns din nou să-l stăpânească. Iuda s-a simțit
jignit de faptul că Hristos spală picioarele ucenicilor. Dacă Iisus Se putea
umili în felul acesta, gândea el, nu putea să fie împăratul lui Israel. Toate speranțele
pentru a fi onorat într-o împărăție pământească erau acum spulberate. Iuda era
mulțumit că nu se putea câștiga nimic urmându-L pe Hristos. După ce L-a văzut
că Se înjosește, cum credea el, s-a decis să se lepede de El și să susțină că
s-a înșelat. Era stăpânit de un demon și s-a hotărât să desăvârșească lucrarea
pe care o acceptase, de a trăda pe Domnul său. Alegându-și locul la masă,
Iuda a încercat să se așeze în frunte, și Hristos, ca slujitor, l-a servit
primul. Ioan, împotriva căruia Iuda avusese atâta necaz, a fost lăsat la urmă.
Dar Ioan n-a luat aceasta ca o mustrare sau ca o lipsă de considerație.
Ucenicii au fost foarte mult mișcați, urmărind lucrarea lui Hristos. Când a
venit rândul lui Petru, el I-a zis înmărmurit: „Doamne, Tu să-mi speli mie
picioarele?” Umilința lui Hristos i-a sfâșiat inima. Se simțea cuprins de o
mare rușine la gândul că niciunul dintre ucenici nu făcuse serviciul acesta.
„Ce fac Eu”, i-a zis Hristos, „tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea.”
Petru nu putea suporta să-L vadă pe Domnul său, pe care-L considera Fiul lui
Dumnezeu, îndeplinind lucrarea unui slujitor. Tot sufletul lui s-a ridicat
împotriva acestei umilințe. El nu-și dădea seama că tocmai pentru aceasta
venise Hristos în lume. Cu glasul hotărât, el a zis: „Niciodată nu-mi vei spăla
picioarele!” Hristos i-a zis lui Petru cu solemnitate: „Dacă nu te spăl
Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine”. Serviciul pe care-l refuza Petru
preînchipuia o curățire mai înaltă. Hristos venise să spele inima întinată de păcat.
Nelăsându-L pe Hristos să-i spele picioarele, Petru refuza curățirea mai
înaltă, cuprinsă în cea umilă. De fapt, el Îl lepăda pe Domnul său. Nu este o
umilință pentru Domnul, dacă este lăsat să lucreze pentru curăția noastră.
Adevărata umilință este să primești cu inima recunoscătoare orice lucrare în
favoarea noastră și să lucrezi cu sârguință în slujba lui Hristos. La
cuvintele: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine”, Petru a
renunțat la mândria și încăpățânarea sa. El nu putea să suporte gândul
despărțirii de Hristos; aceasta ar fi însemnat pentru el moarte. „Nu numai
picioarele”, a zis el, „dar și mâinile și capul.” Iisus i-a zis: „Cine s-a
scăldat, n-are trebuință să-și spele decât picioarele, ca să fie curat de
tot”. Cuvintele acestea înseamnă mai mult decât curățire trupească.
Hristos vorbește și de o curățare mai înaltă, care este simbolizată prin cea
umilă, a picioarelor. Acela care venea de la baie era curat, dar picioarele din
sandale se umpleau repede de praf și trebuiau să fie spălate din nou. La fel și
Petru și frații lui fuseseră spălați în marele izvor deschis pentru păcat și
necurăție. Hristos îi recunoștea ca fiind ai Lui. Dar ispita îi dusese la rău
și încă aveau nevoie de harul Lui curățitor. Când Iisus S-a încins cu ștergarul
pentru a spăla praful de pe picioarele lor, El dorea ca prin acest lucru să
spele înstrăinarea, gelozia și mândria din inimile lor. Aceasta reprezenta o
valoare mult mai mare decât spălarea picioarelor lor prăfuite. Cu spiritul pe
care-l aveau atunci, niciunul dintre ei nu era pregătit pentru părtășia cu
Hristos. Până când nu erau aduși la umilință și iubire, nu era pregătiți să ia
parte la cina pascală sau să fie părtași la slujba de amintire, pe care Hristos
era gata să o instituie. Inima lor trebuia să fie curățită. Mândria, interesul
egoist născuseră despărțire și ură, dar Iisus îndepărtase toate acestea la
spălarea picioarelor. Se făcuse o schimbare de sentimente. Privind la ei, Iisus
putea să zică: „Voi sunteți curați”. Acum se restabilise unirea inimilor,
precum și iubirea unul față de altul. Ei deveniseră umili și gata să primească
învățătura. Afară de Iuda, fiecare era gata să cedeze locul cel mai de frunte
celuilalt. Acum, cu inima supusă și recunoscătoare, puteau primi cuvintele lui
Hristos. La fel ca Petru și frații lui, și noi am fost spălați în sângele
lui Hristos, dar adesea curăția inimii este întinată prin atingerea de cele
rele. Trebuie să venim la Hristos pentru harul Lui curățitor. Petru se îngrozea
la gândul că mâinile Domnului și Învățătorului lor ating picioarele lui
murdare; dar de câte ori nu atingem noi cu inimile noastre păcătoase și
întinate inima lui Hristos! Cât de dureroase sunt pentru El caracterul nostru
rău, deșertăciunea și îngâmfarea noastră! Și totuși trebuie să aducem la El
toate slăbiciunile și faptele noastre murdare. Numai El ne poate curăța. Noi nu
suntem pregătiți pentru părtășia cu El decât atunci când suntem curățiți prin
puterea Lui. Iisus le-a spus ucenicilor: „Voi sunteți curați, dar nu
toți”. El spălase picioarele lui Iuda, dar inima nu I se predase. Ea nu era
curățită. Iuda nu se supusese lui Hristos. După ce Hristos a spălat
picioarele ucenicilor, și-a luat veșmântul, S-a așezat la masă și le-a spus:
„Înțelegeți voi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiți: Învățătorul și Domnul, și bine
ziceți, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul și Învățătorul vostru, v-am spălat
picioarele, și voi sunteți datori să vă spălați picioarele unii altora. Pentru
că Eu v-am dat o pildă, ca și voi să faceți cum am făcut Eu. Adevărat, adevărat,
vă spun, că robul nu este mai mare decât domnul său, nici apostolul mai mare
decât cel care l-a trimis”. Hristos voia ca ucenicii Săi să priceapă că,
deși le spălase picioarele, aceasta nu-I lua nicidecum ceva din demnitate. „Voi
Mă numiți Învățătorul și Domnul, și bine ziceți, căci sunt.” Și, fiind cu mult
superior, El a dat acestui serviciu frumusețe și însemnătate. Nimeni nu era
atât de înălțat ca Hristos și, cu toate acestea, El S-a coborât să facă
lucrarea cea mai umilă. Pentru ca poporul Său să nu fie rătăcit de egoismul
care se află de obicei în inima firească și care se întărește prin slujirea de
sine, Hristos Însuși a dat pilda umilinței. El n-a vrut să lase lucrul acesta
pe seama omului. L-a socotit atât de important, încât El Însuși, Cel egal cu
Dumnezeu, le-a slujit ucenicilor. În timp ce ei se certau pentru locul cel mai
de frunte, El, înaintea căruia trebuie să se plece orice genunchi, Cel pe care
îngerii slavei Îl slujesc cu cinste, S-a plecat să spele picioarele acelora
care Îl numeau Domn. El a spălat chiar și picioarele celui care L-a vândut!
Acum, după ce spălase picioarele ucenicilor, El a zis: „V-am dat o pildă, ca și
voi să faceți cum am făcut Eu”. În cuvintele acestea, Hristos nu recomanda doar
simpla ospitalitate. Era de înțeles mai mult decât simpla spălare a picioarelor
oaspeților de praful drumului. Trebuie să înțelegem că atât timp cât cultivăm
mândria, discordia și lupta pentru întâietate, inima noastră nu poate să intre
în părtășie cu Hristos. Dacă avem astfel de sentimente nu suntem pregătiți să
primim împărtășirea cu trupul și sângele Lui. De aceea, Hristos a rânduit ca
mai întâi să se comemoreze scena umilinței Sale. Pentru cei care primesc
spiritul acestei slujiri, niciodată el nu poate deveni o simplă ceremonie. Învățătura
lui neîntreruptă va fi: „În iubire, slujiți unii altora.” (Galateni 5, 13.).
Spălând picioarele ucenicilor, Hristos a dovedit că ar dori să îndeplinească
orice slujire, oricât de umilă, care ar putea să facă din ei moștenitori
împreună cu El ai bogăției veșnice din tezaurul Cerului. Săvârșind acest
ritual, ucenicii se angajau să slujească în același fel pe frații lor. Ori de
câte ori rânduiala aceasta este îndeplinită așa cum trebuie, copiii lui
Dumnezeu sunt aduși într-o sfântă părtășie, care îl ajută și îl binecuvântează
pe fiecare. Ei făgăduiesc ca viața să fie predată unei lucrări neegoiste. Și
aceasta nu numai între ei. Câmpul lor de lucru este tot atât de întins ca al
Domnului lor. Lumea este plină de oameni care au nevoie de slujirea noastră.
Cei săraci, cei nevoiași, cei ignoranți se găsesc peste tot. Cei care au avut
părtășie cu Hristos în camera de sus vor merge să servească așa cum a făcut
El. Iisus, Cel slujit de toți, a venit să fie slujitorul tuturor. Și
datorită faptului că a slujit tuturor, El va fi din nou slujit și onorat de
toți. Iar cei care vor să aibă parte de însușirile Lui dumnezeiești și să
împărtășească bucuria Lui de a vedea suflete mântuite trebuie să urmeze pilda
Lui de slujire neegoistă. Toate acestea sunt cuprinse în cuvintele lui
Hristos: „Pildă v-am dat, ca să faceți așa cum v-am făcut Eu”. Acesta a fost
scopul serviciului stabilit de El. Și El zice: „Dacă știți lucrul acesta”, dacă
vă este cunoscut scopul învățăturii, „ferice de voi dacă le faceți”.
71 - În amintirea mea:
„Domnul
Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine. Și, după ce a mulțumit
lui Dumnezeu, a frânt-o și a zis: Luați, mâncați; acesta este trupul Meu, care
se frânge pentru voi; să faceți lucrul acesta spre pomenirea Mea. Tot astfel,
după cină, a luat paharul și a zis: Acest pahar este legământul cel nou în
sângele Meu; să faceți lucrul acesta spre pomenirea Mea, ori de câte ori veți
bea din el. Pentru că, ori de câte ori mâncați din pâinea aceasta și beți din
paharul acesta, vestiți moartea Domnului, până va veni El.” (1 Corinteni 11,
23-26.). Hristos Se afla la trecerea dintre cele două sisteme și cele două
mari sărbători ale lor. El, Mielul fără cusur al lui Dumnezeu, era gata să Se
ofere ca jertfă pentru păcat, urmând ca, în felul acesta, să pună capăt
sistemului de simboluri și ceremonii care, de peste patru mii de ani, arătau
spre moartea Lui. În timp ce mânca Paștile cu ucenicii, a instituit în locul
acestui sistem slujba care avea să amintească de jertfa cea mare. Sărbătoarea
națională a iudeilor trebuia să fie desființată pentru totdeauna. Slujba
rânduită de Hristos trebuia să fie îndeplinită de urmașii Lui în toate țările,
în toate timpurile. Paștile fusese rânduit ca amintire a eliberării lui
Israel din robia egipteană. Dumnezeu dăduse îndrumarea ca, în fiecare an,
atunci când copiii întrebau ce înseamnă aceste lucruri, să li se povestească
din nou cele întâmplate. În felul acesta, minunata eliberare urma să se
păstreze vie în amintirea tuturor. Instituirea Cinei Domnului a fost dată pentru
a comemora marea eliberare săvârșită prin moartea Domnului Hristos. Această
Cină trebuie să se serbeze până la a doua Sa venire în slavă și putere. Ea este
mijlocul prin care putem păstra mereu în minte marea Lui lucrare, făcută pentru
noi. Când au fost eliberați din Egipt, copiii lui Israel au mâncat Paștile
în picioare, având mijlocul încins, cu toiegele în mâini, gata de drum. Felul
în care ei serbau acest Paști reflecta starea lor, deoarece ei urmau să fie
izgoniți din țara Egiptului și să înceapă călătoria grea și chinuitoare prin
pustie. Dar pe vremea lui Hristos lucrurile se schimbaseră. De data aceasta, ei
nu mai urmau să fie izgoniți dintr-o țară străină, ci locuiau în țara lor.
Potrivit cu posibilitatea de odihnă ce li se dăduse, oamenii participau la
Paști într-o poziție diferită. În jurul mesei erau așezate paturi, iar oaspeții
erau întinși, sprijinindu-se pe mâna stângă, iar dreapta o aveau liberă pentru
a mânca. În poziția aceasta, un mesean putea să-și așeze capul pe pieptul celui
care se găsea alături de el, iar picioarele, ajungând la marginea patului,
puteau fi spălate de cineva care trecea pe dinafara cercului. Hristos era
încă la masa pe care se împărțise cina pascală. Pâinile nedospite, folosite la
Paști, erau în fața Lui. Vinul pascal era pe masă. Hristos folosește aceste
simboluri pentru a reprezenta jertfa Sa fără pată. „Pe când mâncau ei, Iisus a
luat o pâine; și, după ce a binecuvântat, a frânt-o și a dat-o ucenicilor,
zicând: Luați, mâncați; acesta este trupul Meu. Apoi a luat un pahar și, după
ce a mulțumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: Beți toți din el; căci acesta
este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulți,
spre iertarea păcatelor. Vă spun că, de acum încolo, nu voi mai bea din acest
rod al viței, până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăția Tatălui
Meu.” Iuda trădătorul, era de față la serviciul sfânt. El a primit de la
Iisus simbolurile trupului Său frânt și sângelui Său vărsat. El a auzit: „Să
faceți acestea spre amintirea Mea”. Și cum stătea acolo, chiar în fața Mielului
lui Dumnezeu, vânzătorul punea la cale planurile lui întunecate și nutrea
gânduri încăpățânate, de răzbunare. Cu prilejul spălării picioarelor,
Hristos dăduse dovezi convingătoare că înțelesese caracterul lui Iuda. „Voi nu
sunteți toți curați.” (Ioan 13, 11), spusese El. Cuvintele acestea l-au
convins pe falsul discipol că Hristos îi citise tainele inimii. De data
aceasta, Hristos a vorbit mai lămurit. În timp ce ei erau așezați la masă, El a
zis, privind spre ucenicii Săi: „Nu vorbesc despre voi toți; cunosc pe aceia pe
care i-am ales. Dar trebuie să se împlinească Scriptura, care zice: Cel ce
mănâncă pâine cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea”. Nici de data
aceasta ucenicii nu l-au bănuit pe Iuda. Dar au văzut că Hristos era foarte
tulburat. Un nor de tristețe s-a așezat asupra lor, ca un fel de presimțire a
unei îngrozitoare nenorociri, a cărei natură n-o înțelegeau. În timp ce mâncau
în tăcere, Iisus a zis: „Adevărat, adevărat vă spun, că unul din voi Mă va vinde”.
Auzind aceste cuvinte, au fost cuprinși de uimire și întristare. Nu înțelegeau
cum L-ar fi putut trăda unul dintre ei pe Învățătorul divin. Din ce cauză să-L
trădeze? Și cui? Inima cui putea da naștere unui asemenea plan? Desigur că nu
putea fi unul dintre cei doisprezece, care avuseseră privilegiul, mai mult
decât ceilalți, de a asculta învățăturile Lui, care se împărtășiseră din
minunata Lui iubire și față de care El arătase atâta bunătate, aducându-i
într-o comuniune atât de strânsă cu El. Dându-și seama de însemnătatea
cuvintelor Lui și amintindu-și că El întotdeauna spusese adevărul, au fost
cuprinși de teamă și neîncredere. Au început să-și cerceteze inimile, ca să
vadă dacă nu aveau vreun gând împotriva Învățătorului lor. Cu cea mai
chinuitoare emoție, au întrebat unul după altul: „Doamne, sunt eu?” Dar Iuda
stătea tăcut. Ioan, în adâncă tulburare, în cele din urmă a întrebat: „Doamne,
cine este?” Și Iisus a răspuns: „Cel ce a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă
va vinde. Negreșit, Fiul omului Se duce după cum este scris despre El. Dar vai
de omul acela prin care este vândut Fiul omului! Mai bine ar fi fost pentru el
să nu se fi născut!” Ucenicii își cercetaseră îndeaproape fețele unii altora în
timp ce întrebau: „Nu cumva sunt eu?” Și tăcerea lui Iuda atrăsese toate
privirile asupra lui. În încurcătura de întrebări și expresii de uimire, Iuda
nu auzise cuvintele prin care Iisus răspunsese la întrebarea lui Ioan. Dar
acum, pentru a scăpa de privirile cercetătoare ale ucenicilor, a întrebat și
el, cum făcuseră ceilalți: „Doamne, sunt eu?” Iisus i-a răspuns cu gravitate:
„Tu ești”. Surprins și încurcat de demascarea planului, Iuda s-a ridicat
în grabă și a părăsit camera. „Iisus i-a zis: Ce ai să faci, fă repede. Iuda,
după ce a luat bucățica, a ieșit afară în grabă. Era noapte.” Era într-adevăr
noapte pentru trădător, atunci când a plecat de la Hristos, în întunericul de
afară. Până a făcut pasul acesta, Iuda a mai avut posibilitatea pocăinței.
Dar, când a părăsit fața Domnului său și pe cei care erau împreună cu el
ucenici, hotărârea cea din urmă fusese luată. El trecuse hotarul acestei ultime
posibilități. Minunată a fost îndelungata răbdare a lui Iisus în purtarea
Lui cu acest suflet ispitit. Nimic din ceea ce l-ar fi putut salva pe Iuda nu a
fost lăsat nefăcut. După ce Iuda se angajase de două ori să-L trădeze pe Domnul
său, Iisus i-a dat încă o ocazie să se pocăiască. Citind planul tainic din
inima vânzătorului Său, Hristos i-a dat lui Iuda ultima dovadă convingătoare
despre divinitatea Lui. Aceasta a fost pentru falsul ucenic cea din urmă
chemare la pocăință. Nu a fost cruțat niciun apel pe care inima de Dumnezeu-om
îl putea face. Valurile milei, aruncate înapoi de îngâmfarea încăpățânată, se
întorceau ca un flux și mai puternic de iubire copleșitoare. Cu toate că a fost
surprins și alarmat pentru că i s-a descoperit vinovăția, Iuda a devenit și mai
hotărât. De la cina sacramentală a plecat să desăvârșească
trădarea. Rostind vaiul asupra lui Iuda, Hristos avusese încă un gând plin
de milă față de ucenici. El le-a dat în felul acesta dovada cea mai mare a
mesianității Sale. „Vă spun lucrul acesta de pe acum, înainte ca să se
întâmple”, a zis El, „pentru ca atunci când se va întâmpla să credeți că EU
SUNT.” Dacă Iisus ar fi tăcut, lăsând să se înțeleagă că nu știe ce avea să I
se întâmple, ucenicii ar fi putut crede că Învățătorul lor n-ar avea prevedere
dumnezeiască și a fost surprins și trădat în mâinile gloatei ucigașe. Cu un an
înainte, Iisus le spusese ucenicilor că alesese doisprezece și că unul era
diavol. Acum, cuvintele Lui către Iuda, arătând că trădarea Îi era pe deplin
cunoscută Învățătorului său, urmau să-i întărească în credință pe adevărații
urmași ai lui Hristos în timpul umilinței Lui. Iar când Iuda trebuia să ajungă
la groaznicul lui sfârșit, ei urmau să-și reamintească de vaiul pe care Iisus
îl pronunțase asupra trădătorului. Dar Mântuitorul mai avea un scop. El
nu-și retrăsese harul de la acela pe care-l știa că este un trădător. Ucenicii
nu înțeleseseră cuvintele Lui, când El spusese la spălarea picioarelor: „Voi nu
sunteți toți curați” și nici atunci când, fiind la masă, El declarase: „Cel ce
mănâncă pâine cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea.” (Ioan 13, 11.18.) Dar
după aceea, când gândurile I-au fost înțelese, ei au putut cugeta la răbdarea
și îndrumarea lui Dumnezeu față de greșeala cea mai gravă. Deși îl
cunoscuse pe Iuda de la început, Iisus i-a spălat picioarele, iar trădătorul
avusese privilegiul de a se uni cu Hristos prin împărtășirea la actul cel
sfânt. Un Mântuitor îndelung răbdător a folosit orice mijloc de atracție față
de păcătos ca să-l primească să se pocăiască și să fie curățit de pângărirea
păcatului. Pilda aceasta este pentru noi. Când presupunem despre cineva că este
în rătăcire și păcat, nu trebuie să ne despărțim de el. Nu trebuie ca, printr-o
nepăsătoare despărțire, să-l lăsăm pradă ispitei sau să-l izgonim pe
câmpul de luptă al lui Satana. Nu aceasta este metoda lui Hristos. Datorită
faptului că ucenicii erau rătăciți și plini de greșeli, El le-a spălat picioarele
și, în felul acesta, toți, afară de unul din cei doisprezece, au fost aduși la
pocăință. Exemplul lui Hristos nu îngăduie ca cineva să fie exclus de la
masa Domnului. Este adevărat că păcatul cunoscut pe față exclude pe păcătos.
Acest fapt este arătat clar de Duhul Sfânt. (1 Corinteni 5, 11.). Dar, dincolo
de aceasta, nimeni nu trebuie să judece. Dumnezeu n-a lăsat oamenilor să spună
cine trebuie să ia parte la asemenea împrejurări. Pentru că cine poate să
citească inimile? Cine poate deosebi grâul de neghină? „Fiecare să se cerceteze
dar pe sine însuși și așa să mănânce din pâinea aceasta și să bea din paharul
acesta.” Deoarece „oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în
chip nevrednic va fi vinovat de trupul și sângele Domnului”. „Căci cine mănâncă
și bea, își mănâncă și bea osânda lui însuși, dacă nu deosebește trupul
Domnului.” (1 Corinteni 11, 28.27.29.). Nimeni nu trebuie să se retragă de
la împărtășire pentru că persoane nevrednice sunt de față. Se cere de la
fiecare ucenic să participe în mod public și să mărturisească în felul acesta
că primește pe Hristos ca Mântuitor personal. Tocmai în aceste întocmiri ale
Sale, Hristos Se întâlnește cu poporul Său și îi dă puteri prin prezența Sa. Se
poate ca mâini și inimi întinate să servească Cina, totuși Hristos servește pe
copiii Săi. Toți cei care vin cu credință legată de El vor fi foarte mult
binecuvântați. Toți cei care neglijează aceste ocazii de privilegii
dumnezeiești vor pierde. Despre ei se poate spune foarte bine: „Voi nu sunteți
cu toții curați”. Împărțind cu ucenicii pâinea și vinul, Hristos S-a
obligat să fie Răscumpărător. El le-a încredințat Noul Legământ, prin care
toți cei care Îl primesc devin copii ai lui Dumnezeu și moștenitori împreună cu
Hristos. Prin acest legământ, primesc orice binecuvântare pe care Cerul o poate
da pentru viața aceasta și pentru cea viitoare. Acest act al legământului
trebuie să fie ratificat cu sângele lui Hristos. Iar aducerea la îndeplinire a
actului sfânt trebuia să le amintească ucenicilor jertfa Sa nemărginită, adusă
pentru fiecare ca o parte din marele întreg al neamului omenesc
decăzut. Dar serviciul de împărtășire nu trebuie să fie o ocazie de
întristare. Nu acesta a fost scopul lui. Când ucenicii Domnului se adună în
jurul mesei Sale, nu trebuie să-și amintească, nici să deplângă slăbiciunile
lor. Nu trebuie să se ocupe de experiențele lor religioase trecute, fie că
acestea sunt înălțătoare, fie că sunt descurajatoare. Nu trebuie să dezgroape
neînțelegerile cu frații lor. Serviciul pregătitor a cuprins toate acestea.
Totul s-a făcut înainte: cercetarea de sine, mărturisirea păcatelor, rezolvarea
neînțelegerilor. Acum, ucenicii vin să-L întâlnească pe Hristos. Ei nu trebuie
să stea în umbra crucii, ci în lumina ei mântuitoare. Trebuie să-și deschidă
sufletul în fața razelor strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii. Cu inima
curățită prin sângele scump al lui Hristos, în deplină cunoștință a prezenței
Lui, deși nevăzut, ei urmează să audă cuvintele: „Vă las pacea, vă dau pacea
Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea.” (Ioan 14, 27.). Domnul nostru zice: Când
ești convins de păcat, adu-ți aminte că Eu am murit pentru tine. Când ești
urmărit, persecutat și întristat pentru Numele Meu și pentru Evanghelie, adu-ți
aminte de iubirea Mea atât de mare, încât pentru tine Mi-am dat viața. Când
îndatoririle tale îți par prea aspre și dureroase și poverile tale prea grele
de purtat, adu-ți aminte că pentru tine am purtat crucea, disprețuind rușinea.
Când inima ta se strânge de teama celor ce-i stau în față, amintește-ți că
Răscumpărătorul tău trăiește ca să mijlocească pentru tine. Serviciul de
împărtășire arată spre a doua venire a lui Hristos. El a fost destinat să țină
vie în mintea ucenicilor tocmai această nădejde. Ori de câte ori se întâlneau
pentru a comemora moartea Lui, își reaminteau cum „El a luat un pahar și, după
ce a mulțumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: Beți toți din el; căci acesta
este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulți,
spre iertarea păcatelor. Vă spun că de acum încolo nu voi mai bea din acest rod
al viței, până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăția Tatălui Meu”. În
necazul lor, ei au găsit mângâiere în speranța că El va reveni. Neprețuit a
fost pentru ei gândul: „Ori de câte ori mâncați din pâinea aceasta și beți din
paharul acesta, vestiți moartea Domnului până va veni El.” (1 Corinteni 11,
26.). Acestea sunt lucrurile pe care niciodată nu trebuie să le uităm.
Iubirea lui Hristos, cu puterea ei constrângătoare, trebuie să fie păstrată vie
în amintirea noastră. Hristos a instituit acest serviciu divin pentru ca el să
ne poată vorbi despre iubirea lui Dumnezeu care a fost manifestată în favoarea
noastră. Nu poate fi nicio unire între sufletele noastre și Dumnezeu decât prin
Hristos. Iubirea și unirea dintre frați trebuie să fie cimentate și făcute
veșnice prin iubirea lui Iisus. Și n-a trebuit nimic altceva decât moartea lui
Hristos pentru a face ca iubirea Lui să aibă efect asupra noastră. Numai prin
faptul că El a murit putem noi să privim cu bucurie la a doua Lui venire.
Jertfa Lui este centrul nădejdii noastre. De ea trebuie să ne prindem
credința. Când primim pâinea și vinul, care simbolizează trupul frânt al
lui Hristos și sângele Lui vărsat, în imaginație, ne alăturăm la scena
împărtășirii din camera de sus. Ni se pare că trecem și noi prin grădina
sfințită de agonia Aceluia care a purtat păcatele lumii. Suntem și noi martori
la lupta prin care s-a câștigat împăcarea noastră cu Dumnezeu. Hristos ne este
arătat ca răstignit între noi. Privind la Răscumpărătorul răstignit, noi
înțelegem mai bine măreția și însemnătatea jertfei aduse de Maiestatea cerului.
Planul mântuirii este slăvit înaintea noastră și gândul despre Golgota
deșteaptă în inima noastră emoții vii și sfinte. În inimile și pe buzele noastre
vor fi laude pentru Dumnezeu și pentru Miel; mândria și adorarea de sine nu pot
să crească în sufletul care păstrează o vie amintire a celor petrecute pe
Golgota. Acela care privește iubirea inegalabilă a Mântuitorului va fi
învățat în gând, curățit în inimă și transformat în caracter. El va merge în
lume spre a fi o lumină, pentru a reflecta într-o anumită măsură această
tainică iubire. Cu cât contemplăm mai mult crucea lui Hristos, cu atât mai mult
ne vom însuși vorbirea apostolului, când a zis: „Departe de mine gândul să mă
laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea
este răstignită față de mine și eu față de lume!” (Galateni 6, 14.).
72 - „Să nu vi se tulbure inima”:
Privind
la ucenicii Săi cu iubire dumnezeiască și cu cea mai blândă simpatie, Hristos a
zis: „Acum Fiul omului a fost proslăvit, și Dumnezeu a fost proslăvit în El”.
Iuda părăsise camera de sus și Hristos era numai cu cei unsprezece. El Se
pregătea să le vorbească despre apropiata despărțire de ei; dar, înainte de a
face aceasta, le-a arătat ținta cea mare a lucrării Lui. Acest lucru El l-a
avut totdeauna înaintea Sa. Bucuria Lui era că toată umilința și suferința Lui
aveau să preamărească Numele Tatălui. Către acest lucru a îndreptat Iisus mai
întâi gândurile ucenicilor. Apoi, adresându-li-Se prin cuvântul plin de
iubire: „Copilașilor”, le-a zis: „Mai sunt puțin cu voi. Mă veți căuta, și cum
am spus iudeilor că, unde Mă duc Eu, ei nu pot veni, tot așa vă spun și vouă
acum”. Ucenicii nu s-au bucurat când au auzit aceasta. Teama a pus
stăpânire pe ei. Ei s-au strâns lângă Mântuitorul. Stăpânul și Domnul lor,
iubitul lor Învățător și Prieten, le era mai scump decât viața. La El căutaseră
ajutor în toate necazurile lor și mângâiere în întristările și descurajările
lor. Acum avea să-i lase o grupă singuratică și neajutorată. Presimțirile care
le umpleau inimile erau întunecate. Dar cuvintele adresate lor de către
Mântuitorul erau pline de nădejde. El știa că urmau să fie asaltați de
vrăjmașul și că viclenia lui Satana are cel mai mare succes împotriva celor
apăsați de greutăți. De aceea le-a îndreptat atenția de la „lucrurile care se
văd”, la „cele ce nu se văd.” (2 Corinteni 4, 18.). El le-a îndreptat gândurile
de la exilul pământesc către căminul ceresc. „Să nu vi se tulbure inima”, a zis
El. „Aveți credință în Dumnezeu și aveți credință în Mine. În casa Tatălui Meu
sunt multe locașuri. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc
un loc. Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă
voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiți și voi. Știți unde Mă duc, și
știți calea într-acolo.” În lume am venit pentru binele vostru. Lucrez acum
pentru voi. Chiar dacă plec de aici, tot pentru binele vostru voi lucra, cu
toată sârguința. Am venit în lume ca să Mă descopăr vouă, pentru ca voi să
credeți. Mă duc la Tatăl ca să conlucrez cu El în favoarea voastră. Scopul
plecării lui Hristos era altul decât acela de care se temeau ucenicii. Aceasta
nu însemna o despărțire pentru totdeauna. El Se ducea să pregătească un loc
pentru ei, ca să vină iarăși și să-i primească la Sine. În timp ce clădea
locașuri pentru ei, aceștia urmau să își dezvolte caractere asemănătoare celui
ceresc. Ucenicii erau încă nedumeriți. Toma, frământat mereu de îndoieli,
a zis: „Doamne, nu știm unde Te duci; cum putem să știm calea într-acolo?”
Iisus i-a zis: „Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât
prin Mine. Dacă M-ați fi cunoscut pe Mine, ați fi cunoscut și pe Tatăl Meu. Și
de acum încolo Îl veți cunoaște: și L-ați și văzut”. Nu sunt multe căi
către Cer. Nu se poate ca fiecare să-și aleagă drumul său. Hristos zice: „Eu
sunt calea.... Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. Chiar de atunci de
când s-a predicat întâi Evanghelia, când în Eden s-a declarat că sămânța femeii
va sfărâma capul șarpelui, Hristos a fost înălțat ca fiind calea, adevărul și
viața. El a fost calea pe când trăia Adam, când Abel I-a înfățișat lui Dumnezeu
sângele mielului înjunghiat, care reprezenta sângele Mântuitorului. Hristos a
fost calea prin care au fost mântuiți patriarhii și profeții. El este singura
cale pe care putem ajunge la Dumnezeu. „Dacă M-ați fi cunoscut pe Mine,
ați fi cunoscut și pe Tatăl Meu. Și de-acum încolo Îl veți cunoaște; și L-ați
și văzut.” Dar nici acum ucenicii n-au înțeles. „Doamne, arată-ne pe Tatăl”, a
exclamat Filip, „și ne este de ajuns.” Uimit de nepriceperea lui, Hristos
a întrebat cu o dureroasă surprindere: „De atâta vreme sunt cu voi, și nu M-ai
cunoscut, Filipe?” Este cu putință să nu vezi pe Tatăl în lucrările pe care le
face prin Mine? Nu crezi că am venit să mărturisesc despre Tatăl? „Cum zici tu
dar: Arată-ne pe Tatăl? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl”. Domnul
Hristos n-a încetat să fie Dumnezeu când a devenit om. Cu toate că Se
umilise luând chip de om, Își păstrase natura divină. Numai Hristos putea să-L
reprezinte pe Tatăl între oameni, iar ucenicii avuseseră privilegiul să
privească această reprezentare timp de peste trei ani. „Credeți-Mă că Eu
sunt în Tatăl și Tatăl este în Mine; credeți cel puțin pentru lucrările
acestea.” Credința lor se putea sprijini pe dovada dată de lucrările lui
Hristos, lucrări pe care niciun om nu le-ar fi putut face vreodată de la sine.
Lucrările lui Hristos mărturisesc despre dumnezeirea Lui. Prin El S-a
descoperit Tatăl. Dacă ucenicii ar fi crezut în această legătură vitală
dintre Tatăl și Fiul, credința lor nu i-ar fi părăsit atunci când au văzut
suferința și moartea lui Hristos pentru a salva o lume gata să piară. Hristos
căuta să-i conducă de la starea lor de credință slabă la experiența pe care ar
fi câștigat-o, dacă și-ar fi dat seama cu adevărat de ceea ce era El - Dumnezeu
în trup omenesc. El dorea ca ei să-și dea seama că trebuie să fie conduși la
Dumnezeu prin credință, iar aceasta să rămână ancorată în El. Cu câtă râvnă și
stăruință a căutat Mântuitorul nostru plin de milă să-i pregătească pe ucenici
pentru furtuna de ispite ce urma să se abată curând asupra lor! Ar fi dorit ca
ei să fie ascunși cu El în Dumnezeu. Când Hristos spunea aceste cuvinte,
Slava lui Dumnezeu strălucea pe fața Sa și toți cei prezenți simțeau o teamă
sfântă când ascultau cu atenția încordată cuvintele Lui. Inima lor era atrasă
și mai puternic spre El; în timp ce erau atrași cu o iubire mai mare către
Hristos, erau atrași și unul către altul. Simțeau că Cerul era foarte aproape
și că vorbele pe care le ascultau erau un mesaj pentru ei de la Părintele
Ceresc. „Adevărat, adevărat vă spun”, a continuat Hristos, „că cine crede
în Mine, va face și el lucrările pe care le fac Eu.” Mântuitorul dorea foarte
mult ca ucenicii Săi să înțeleagă scopul pentru care natura Lui dumnezeiască
era unită cu natura omenească. El a venit în lume ca să arate Slava lui
Dumnezeu, pentru ca omul să fie înălțat prin puterea ei recreatoare. Dumnezeu
Se descoperea în El, pentru ca El să Se descopere în ei. Iisus n-a dat pe față
însușiri și nu S-a folosit de puteri pe care omul n-ar putea să le aibă prin
credința în El. Toți urmașii Lui pot avea natura Lui omenească desăvârșită,
dacă se vor supune lui Dumnezeu ca El. „Va face lucrări și mai mari decât
acestea; pentru că Eu Mă duc la Tatăl.” Prin aceasta, Hristos nu voia să spună
că lucrarea ucenicilor Săi va avea un caracter mai înalt decât a Sa, dar că va
fi mai întinsă. El nu S-a referit numai la săvârșirea de minuni, ci la tot ceea
ce urma să aibă loc sub lucrarea Duhului Sfânt. După înălțarea Domnului,
ucenicii și-au dat seama de împlinirea făgăduinței Sale. Scenele răstignirii,
învierii și înălțării lui Hristos erau pentru ei realități vii. Ei au văzut că
profețiile s-au împlinit așa cum stătea scris. Au cercetat Scripturile și au
primit învățătura lor cu o credință și o siguranță necunoscute mai înainte.
Știau că Învățătorul divin era exact ceea ce El pretinsese că este. În timp ce
își povesteau experiențele și slăveau iubirea lui Dumnezeu, inimile oamenilor
erau înduioșate și supuse, iar mulțimile credeau în Iisus. Făgăduința dată
de Iisus ucenicilor este o făgăduință pentru Biserica Sa, până la sfârșitul
timpului. Dumnezeu n-a intenționat ca planul Său minunat pentru răscumpărarea
oamenilor să aibă urmări neînsemnate. Toți aceia care merg la lucru
încrezători, nu în ceea ce pot face ei singuri, ci în ceea ce poate să facă
Dumnezeu pentru ei și prin ei, cu siguranță vor simți împlinirea făgăduinței
Sale: „Va face alte lucrări și mai mari decât acestea”, declară El, „pentru că
Eu Mă duc la Tatăl”. Până în clipa aceea, ucenicii nu cunoscuseră puterea
și posibilitățile nemărginite ale Mântuitorului lor. El le-a spus: „Până acum
n-ați cerut nimic în Numele Meu.” (Ioan 16, 24.). El le-a explicat că secretul
succesului lor va depinde de cererea puterii și a harului în Numele Său. El
urma să fie prezent înaintea Tatălui pentru a face cereri în numele lor.
Rugăciunea închinătorului umil va fi prezentată de El ca fiind rugăciunea Sa în
beneficiul acelei ființe. Orice rugăciune sinceră se aude în Cer. Poate că nu
este exprimată curgător; dar, dacă inima este în ea, ruga se va înălța spre
Sanctuarul în care slujește Hristos și El o va înfățișa Tatălui fără niciun
cuvânt stângaci, bâlbâit, ci înfrumusețată și plăcută prin parfumul propriei
desăvârșiri.
„În
Numele Meu”, i-a îndemnat Hristos pe ucenici să se roage. În Numele lui Hristos
vor sta urmașii Lui în fața lui Dumnezeu. Datorită valorii jertfei aduse pentru
ei, au și ei valoare în fața Domnului. Pentru că li se atribuie neprihănirea
lui Hristos, sunt priviți ca având preț. Pentru Numele lui Hristos, Domnul
iartă pe aceia care se tem de El. El nu vede în ei ticăloșia păcatului. El
recunoaște în ei asemănarea cu Fiul Său, în care aceștia cred. Dar
rugăciunea în Numele lui Hristos înseamnă mai mult. Înseamnă a primi caracterul
Său, a da pe față spiritul Său și a săvârși lucrările Sale. Făgăduința
Mântuitorului este condiționată. „Dacă Mă iubiți”, zice El, „veți păzi
poruncile Mele.” El mântuiește pe oameni nu în păcat, ci din păcat; și aceia
care Îl iubesc își vor dovedi iubirea prin ascultare. Orice ascultare
adevărată vine din inimă. Hristos a lucrat în felul acesta. Și dacă noi
consimțim, El Se va identifica în așa măsură cu gândurile și cu țintele
noastre, încât va lega inima și mintea noastră cu voința Sa, astfel că, atunci
când ascultăm de El, vom împlini propriile îndemnuri. Voința, înnobilată și
sfințită, își va găsi cea mai mare plăcere în slujirea Lui. Când Îl cunoaștem
pe Dumnezeu așa cum avem privilegiul să-L cunoaștem, viața noastră va fi o
viață de continuă ascultare. Prin aprecierea caracterului lui Hristos, prin
comuniunea cu Dumnezeu, păcatul va ajunge pentru noi ceva odios. Înainte
de a Se jertfi, Hristos a căutat darul cel mai însemnat și desăvârșit pe care
să-l reverse asupra urmașilor Săi, un dar care să le pună la îndemână
izvoarele nesecate ale harului. „Eu voi ruga pe Tatăl și El vă va da un alt
Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; și anume Duhul adevărului, pe care
lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede și nu-L cunoaște; dar voi Îl
cunoașteți, căci rămâne în voi și va fi în voi. Nu vă voi lăsa orfani. Mă voi
întoarce la voi.” (Ioan 14, 16-18.). Duhul fusese și mai înainte în lume;
El lucrase asupra inimii oamenilor chiar de la începuturile lucrării de
mântuire. Dar, câtă vreme Hristos fusese pe Pământ, ucenicii nu doriseră alt
ajutor. Numai când aveau să fie lipsiți de prezența Lui aveau să simtă nevoia
după Duhul, și atunci El urma să vină. Duhul Sfânt este reprezentantul lui
Hristos, dar fără trup omenesc și deci independent de acesta. Împiedicat de
corpul omenesc, Hristos nu putea să fie prezent peste tot, în același timp. De
aceea, era spre binele lor ca El să meargă la Tatăl și să trimită Duhul Sfânt
ca înlocuitor pe Pământ. Nimeni nu mai putea spune că avea un avantaj din cauză
că se găsea într-un anumit loc sau pentru că avea legătură personală cu
Hristos. Prin Duhul, Mântuitorul putea fi în legătură cu toți. În felul acesta,
era mai aproape de ei decât dacă nu S-ar fi înălțat. „Cine Mă iubește, va
fi iubit de Tatăl Meu, Eu îl voi iubi și Mă voi arăta lui.” Iisus a citit
viitorul ucenicilor Săi. El a văzut pe unul dus la eșafod, pe altul la cruce,
pe altul exilat printre stâncile singuratice ale mării, pe alții persecutați și
omorâți. El i-a încurajat cu făgăduința că, în orice încercare, va fi cu ei.
Făgăduința aceasta nu și-a pierdut nimic din putere. Domnul știe totul cu
privire la slujitorii Săi credincioși, care, pentru Numele Lui, zac în
închisoare sau sunt izgoniți pe insule pustii. El îi mângâie prin prezența Sa.
Când, din cauza adevărului, credinciosul se găsește la bara tribunalelor
nedrepte, Hristos este lângă el. Toate ocările care cad asupra lui cad asupra
lui Hristos. Hristos este condamnat din nou în persoana ucenicilor Săi. Când
cineva este închis între zidurile închisorii, Hristos îi întărește inima prin
iubirea Sa. Când cineva suferă moartea pentru Numele Lui, Hristos zice: „Eu
sunt cel viu. Am fost mort, și iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu țin cheile
morții și ale locuinței morților.” (Apocalipsa 1, 18.). Viața care se jertfește
pentru Mine este păstrată pentru slava veșnică. Oricând și în orice loc,
în toate întristările și în toate necazurile, când împrejurările sunt
întunecoase și viitorul plin de tulburări, iar noi ne simțim fără putere și
singuri, Mângâietorul va fi trimis ca răspuns la rugăciunea credinței.
Împrejurările ne pot despărți de orice prieten pământesc; dar nici
împrejurarea, nici depărtarea nu ne pot despărți de Mângâietorul ceresc.
Oriunde am fi, oriunde am merge, El Se află totdeauna la dreapta noastră ca să
ne sprijine, să ne ajute, să ne ridice și să ne îmbărbăteze. Nici de data
aceasta ucenicii nu au înțeles cuvintele lui Hristos în sensul lor spiritual,
și Domnul le-a lămurit din nou înțelesul. El a zis că li Se va descoperi prin
Duhul. „Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele
Meu, vă va învăța toate lucrurile.” Nu veți mai zice: Nu pot să înțeleg. Nu veți
mai vedea ca într-o oglindă, în chip întunecos. Atunci „puteți pricepe împreună
cu toți sfinții, care este lărgimea, lungimea, adâncimea și înălțimea; și să
cunoașteți dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoștință.” (Efeseni 3,
18.19.). „Mai am să vă spun multe lucruri”, a continuat El, „dar acum nu
le puteți purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă
călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce
va fi auzit și vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că
va lua din ce este al Meu și vă va descoperi.” Hristos deschisese ucenicilor
cărarea nesfârșită a adevărului. Dar pentru ei era foarte greu să despartă
învățăturile Lui de tradițiile și învățăturile cărturarilor și fariseilor. Ei
fuseseră deprinși să considere învățăturile rabinilor ca fiind glasul lui
Dumnezeu și acestea mai aveau încă putere asupra minții și sentimentelor lor.
Lucrurile trecătoare și gândurile pământești ocupau un loc de frunte în mintea
lor. Ei nu înțelegeau natura spirituală a Împărăției lui Hristos, cu toate că
El le lămurise acest lucru de atâtea ori. Mintea lor se încurcase. Ei nu
apreciau valoarea Scripturilor pe care le prezenta Hristos. Multe din
învățăturile Lui păreau că sunt pierdute pentru ei. Iisus a văzut că nu
prinseseră adevăratul înțeles al cuvintelor Lui. Plin de milă, le-a făgăduit că
Duhul Sfânt le va reaminti ceea ce le spusese. El mai lăsase nerostite multe
lucruri care nu puteau să fie înțelese de ucenici. Și lucrurile acestea urmau
să fie descoperite prin Duhul. Duhul avea să le lumineze înțelegerea,
pentru ca ei să aprecieze lucrurile cerești. „Când va veni Mângâietorul, Duhul
adevărului”, a zis Iisus, „are să vă călăuzească în tot
adevărul.” Mângâietorul este numit „Duhul adevărului”. Lucrarea Lui este
să definească și să susțină adevărul. La început, El locuiește în inimă ca Duh
al adevărului și, după aceea, ajunge Mângâietor. Adevărul aduce mângâiere și
pace, în timp ce minciuna nu poate să dea adevărata pace și mângâiere. Satana
ajunge să stăpânească prin teorii și prin tradiții mincinoase mintea oamenilor.
Îndrumându-i către idealuri neadevărate, el le denaturează caracterul. Duhul
Sfânt vorbește minții prin Scripturi și le întipărește adevărul în inimă. În
felul acesta, demască rătăcirea și o alungă din suflet. Tocmai prin Duhul
adevărului, care lucrează prin Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos Își supune
poporul Său ales. Descriindu-le lucrarea Duhului Sfânt, Hristos a căutat
să le insufle ucenicilor aceeași bucurie și aceeași nădejde care se aflau în
inima Sa. El Se bucura pentru că putea să dea Bisericii Sale un ajutor atât de
îmbelșugat. Duhul Sfânt era cel mai de seamă dar pe care-l putea cere de la
Tatăl pentru înălțarea poporului Său. Duhul trebuia să fie dat ca o putere
înnoitoare, căci, fără aceasta, jertfa lui Hristos n-ar fi folosit la nimic. În
decursul veacurilor, puterea răului se întărise, iar supunerea oamenilor față
de această putere satanică era uluitoare. Păcatul nu putea să fie oprit și
înfrânt decât prin mijlocirea celei de a treia Persoane a Dumnezeirii, care
urma să vină nu cu puterea schimbată, ci cu plinătatea puterii dumnezeiești.
Doar Duhul face să aibă efect cele săvârșite de Mântuitorul lumii. Prin Duhul
ajunge inima curată. Prin Duhul ajunge credinciosul părtaș de natură
dumnezeiască. Hristos a dat Duhul Său cu putere divină, pentru a birui toate
înclinațiile spre rău, moștenite și cultivate, și pentru a întipări caracterul
Său în Biserică. Iisus a spus despre Duhul: „El Mă va proslăvi”.
Mântuitorul venise pentru a proslăvi pe Tatăl, descoperind iubirea Lui; tot
astfel Duhul trebuia să proslăvească pe Hristos, arătând lumii harul Lui. În
natura omenească trebuia să se refacă însuși chipul lui Dumnezeu. Slava lui
Dumnezeu și a lui Hristos necesită desăvârșirea caracterului poporului
Său. „Când va veni El (Duhul adevărului), va dovedi lumea vinovată în ce
privește păcatul, neprihănirea și judecata.” Predicarea Cuvântului nu va fi de
niciun folos fără prezența continuă a Duhului Sfânt și fără ajutorul Său
neîncetat. Acesta este singurul Învățător capabil al adevărului
dumnezeiesc. Adevărul va trezi conștiința și va transforma viața numai
atunci când este însoțit în inimă de Duhul. Poate că cineva este în stare să
prezinte litera Cuvântului lui Dumnezeu, poate că are cunoștință de toate
poruncile și făgăduințele lui, dar, dacă Duhul Sfânt nu sădește adevărul în
inimă, niciun suflet nu va cădea pe Stâncă, să se zdrobească. Învățătura,
oricât de multă, și avantajele, oricât de strălucite, nu fac din om un canal de
lumină fără conlucrarea Duhului lui Dumnezeu. Semănarea seminței Evangheliei nu
va avea succes decât atunci când semințele sunt trezite la viață de roua
Cerului. Înainte ca vreo carte a Noului Testament să fi fost scrisă, înainte ca
vreo predică de vestire a Evangheliei să se fi rostit, după înălțarea lui
Hristos la Cer, Duhul Sfânt a venit asupra apostolilor plecați în rugăciune.
După aceea, vrăjmașii lor au spus: „Ați umplut Ierusalimul cu învățătura
voastră.” (Faptele Apostolilor 5, 28.).
Hristos
a făgăduit Bisericii Sale darul Duhului Sfânt, și făgăduința ne aparține în
aceeași măsură ca și celor dintâi ucenici. Dar, ca oricare altă făgăduință, și
aceasta este dată în mod condiționat. Sunt mulți care cred și mărturisesc că au
încredere în făgăduința Domnului; ei vorbesc despre Hristos și despre Duhul
Sfânt și, cu toate acestea, n-au niciun folos. Ei nu-și supun sufletul pentru a
fi îndrumat și călăuzit de puterile cerești. Noi nu putem folosi Duhul Sfânt.
Duhul trebuie să ne folosească pe noi. Dumnezeu lucrează prin Duhul în poporul
Său „și voința și înfăptuirea după buna Lui plăcere.” (Filipeni 2, 13.). Dar
mulți nu vor să se supună acestei acțiuni. Ei doresc să se conducă singuri. Din
cauza aceasta nici nu primesc darul ceresc. Duhul Sfânt este dat numai acelor care
caută cu umilință pe Dumnezeu, care urmează călăuzirea și harul Său. Puterea
lui Dumnezeu așteaptă să fie cerută și primită. Această binecuvântare
făgăduită, dacă este cerută prin credință, aduce cu sine toate celelalte
binecuvântări. Ea se dă potrivit cu bogățiile harului lui Hristos, și El este
gata să dea fiecărui suflet atât cât poate să primească. În cuvântarea Sa
adresată ucenicilor, Iisus n-a făcut nicio aluzie dureroasă cu privire la
suferințele și moartea Sa. Moștenirea pe care le-a lăsat-o era o moștenire de
pace. El a zis: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să
nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.” Înainte de a părăsi
odaia de sus, Mântuitorul i-a condus pe ucenici într-o cântare de laudă. Glasul
Lui s-a auzit nu în acordurile unui plâns dureros, ci în notele de bucurie ale
unui imn de Paști: „Lăudați pe Domnul, toate neamurile,
Lăudați-L, toate popoarele! Căci mare este bunătatea Lui față de noi
Și credincioșia Lui ține în veci. Lăudați pe Domnul!” (Psalm 117 - T.M.). După cântare, au ieșit. Și-au făcut drum pe străzile aglomerate, ieșind pe poarta cetății spre Muntele Măslinilor. Mergeau încet, fiecare stăpânit de gândurile lui. Când s-au îndreptat spre munte, Iisus a zis cu glas de adâncă întristare: „În noaptea aceasta, toți veți găsi în Mine o pricină de poticnire; căci este scris: Voi bate Păstorul, și oile turmei vor fi risipite.” (Matei 26, 31.). Ucenicii ascultau plini de întristare și uimire. Și-au amintit cum, în sinagoga din Capernaum, când Hristos a vorbit despre Sine ca fiind Pâinea Vieții, mulți au găsit prilej de poticnire și au plecat de la El. Dar cei doisprezece nu se arătaseră necredincioși. Petru, vorbind în numele fraților săi, declarase credincioșie față de El. Mântuitorul spusese atunci: „Nu v-am ales Eu pe voi cei doisprezece? Și totuși unul din voi este un drac.” (Ioan 6, 70.). În camera de sus, Iisus a spus că unul din cei doisprezece Îl va vinde și că Petru se va lepăda de El. Dar cuvintele de acum îi vizau pe toți. Petru a început să protesteze cu putere: „Chiar dacă toți ar avea un prilej de poticnire, eu nu voi avea”. În camera de sus, el spusese: „Eu îmi voi da viața pentru Tine”. Iisus îl avertizase că Îl va tăgădui pe Mântuitorul său chiar în noaptea aceea. Hristos a repetat avertizarea: „Adevărat îți spun că astăzi, chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cânte cocoșul de două ori, te vei lepăda de Mine de trei ori”. „Dar Petru I-a zis cu și mai multă tărie: Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine. Și toți ceilalți au spus același lucru.” (Marcu 14, 29-31.). În încrederea lor în sine, au tăgăduit cuvintele repetate de Acela care știa totul. Ei nu erau pregătiți să dea piept cu încercarea; numai atunci când avea să-i doboare ispita urmau să-și dea seama de slăbiciunea lor. Când Petru spunea că-L va urma pe Domnul său chiar și la închisoare și la moarte, așa se și gândea să facă; dar el nu se cunoștea pe sine. În ascunzișurile inimii lui erau elemente de răutate, pe care împrejurările urmau să le scoată în evidență. Dacă el nu-și dădea seama de primejdia în care se afla, lucrurile acestea puteau să-l ducă la ruină veșnică. Mântuitorul a văzut în el o iubire de sine și o siguranță care urmau să copleșească până și iubirea pentru Hristos. În experiența lui se manifestaseră multă slăbiciune, multe păcate necrucificate, un duh de nepăsare, un temperament nesfințit și o intrare necugetată în ispită. Avertismentele pline de gravitate ale lui Hristos erau o invitație la cercetarea inimii. Petru avea nevoie să nu se încreadă în sine și să aibă o încredere mai profundă în Hristos. Dacă ar fi primit avertismentul cu umilință, L-ar fi rugat pe Păstorul turmei să-și apere oaia. Când era gata să se înece pe Marea Galileii, el striga: „Doamne, scapă-mă?” (Matei 14, 30.). Atunci Domnul Hristos și-a întins mâna ca să-l prindă. Tot așa și acum, dacă L-ar fi rugat pe Iisus: „Scapă-mă de mine însumi”, El l-ar fi ajutat. Dar Petru simțea că nu era crezut, și lucrul acesta era prea dureros pentru el. S-a simțit jignit și de aceea s-a încăpățânat și mai mult să se încreadă în sine. Iisus îi privea cu milă pe ucenici. Nu putea să-i scape de încercare, dar nu voia să-i lase nemângâiați. El i-a asigurat că va sfărâma lanțurile mormântului și că iubirea Sa pentru ei nu va slăbi. „După ce voi învia”, a spus El, „voi merge înaintea voastră în Galilea.” (Matei 26, 32.). Chiar înainte de a se lepăda de El, ei au avut asigurarea că vor fi iertați. După moartea și învierea Sa, au știut că erau iertați și scumpi inimii lui Hristos. Iisus și ucenicii Săi erau în drum către Ghetsemani, la poalele Muntelui Măslinilor, un loc retras, unde El Se dusese adesea să Se roage. Mântuitorul le explicase ucenicilor misiunea Sa în lume și legătura spirituală pe care ei trebuiau să o păstreze cu El. Acum, le-a ilustrat învățătura. Luna lumina strălucitor asupra unei vițe înflorite. Arătându-le-o ucenicilor, Iisus a folosit-o ca simbol. „Eu sunt adevărata Viță”, a zis El. În loc să aleagă palmierul plin de grație, cedrul înalt sau stejarul puternic, Iisus a ales vița, cu cârceii ei agățători, ca să Se prezinte pe Sine. Palmierul, cedrul și stejarul stau prin puterea proprie. Ei n-au nevoie de sprijin. Dar vița se agață de araci și, în felul acesta, se înalță către cer. Tot astfel și Hristos, în natura Lui omenească, avea nevoie de putere dumnezeiască. „De la Mine Însumi, nu pot face nimic”, spusese El mai înainte. (Ioan 5, 30.). „Eu sunt adevărata Viță.” Iudeii consideraseră totdeauna vița ca fiind planta cea mai nobilă și simbol a tot ce este puternic, minunat și roditor. Israel fusese reprezentat printr-o vie pe care Dumnezeu o plantase în țara Făgăduită. Iudeii își întemeiaseră nădejdea de mântuire pe legăturile lor cu Israel. Dar Iisus a zis: „Eu sunt adevărata Viță”. Să nu credeți că din cauza legăturii voastre cu Israel puteți ajunge părtași la viața lui Dumnezeu și moștenitori ai făgăduinței Lui. Numai prin Mine se primește viața spirituală. „Eu sunt adevărata Viță, și Tatăl Meu este vierul.” Părintele Ceresc sădise această viță de soi bun pe dealurile Palestinei și El Însuși fusese vierul. Mulți erau atrași de frumusețea acestei Vițe și recunoscuseră obârșia ei dumnezeiască. Dar, pentru conducătorii lui Israel, era ca un lăstar dintr-un pământ uscat. Au luat Vița, au zdrobit-o și au călcat-o în picioarele lor nesfinte. Gândul lor era să o nimicească pentru totdeauna. Dar Vierul ceresc niciodată nu pierduse din vedere vița Sa. După ce oamenii ajunseseră să creadă că au nimicit-o, El a luat-o și a răsădit-o de cealaltă parte a zidului. Tulpina de viță nu se mai vedea. Ea era ascunsă de atacurile crude ale oamenilor. Dar mlădițele viței atârnau peste zid. Ele trebuiau să facă vița cunoscută. Prin ele se mai puteau altoi și alte ramuri în viță. Din ele a ieșit roadă. Roadele lor îmbelșugate au fost culese de trecători. „Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele”, a zis Hristos către ucenici. Cu toate că avea să fie despărțit de ei, unirea spirituală cu El rămânea neschimbată. Legătura care este între mlădiță și viță, a zis El, reprezintă legăturile voastre cu Mine. Altoiul este înfipt în vița cea vie și apoi crește în tulpină, legându-se fibră cu fibră și nervură cu nervură. Viața viței devine viața mlădiței. Tot așa și sufletul, care era mort în nelegiuiri și păcate, primește viață prin legătura cu Hristos. Legătura cu El se face prin credința în El ca Mântuitor personal. Păcătosul își unește slăbiciunea cu tăria lui Hristos, goliciunea sa cu plinătatea lui Hristos, nimicnicia sa cu puterea dăinuitoare a lui Hristos. El are gândul lui Hristos. Natura omenească a lui Hristos a atins natura noastră omenească și natura noastră omenească a atins divinitatea. În felul acesta, cu ajutorul Duhului Sfânt, omul ajunge părtaș al naturii dumnezeiești. El este primit în Cel Preaiubit. Această unire cu Hristos, o dată realizată, trebuie păstrată. Hristos a zis: „Rămâneți în Mine, și Eu voi rămâne în voi. După cum mlădița nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi nu puteți aduce roadă, dacă nu rămâneți în Mine”. Aceasta nu este o atingere întâmplătoare și nicio legătură din când în când. Mlădița ajunge parte integrantă din viță. Revărsarea de viață, tărie și putere de rodire de la rădăcină la ramuri nu este împiedicată de nimic și curge neîntrerupt. Despărțită de viță, mlădița nu poate să trăiască. Nici voi, a zis Iisus, nu puteți trăi despărțiți de Mine. Viața pe care ați primit-o de la Mine nu poate fi păstrată decât printr-o legătură neîntreruptă. Fără Mine nu puteți birui niciun păcat și nu puteți să vă împotriviți niciunei ispite. „Rămâneți în Mine, și Eu voi rămâne în voi.” A rămâne în Hristos înseamnă a primi fără încetare Duhul Lui și a trăi o viață de supunere fără rezerve în slujba Lui. Canalul de legătură între om și Dumnezeu trebuie să fie deschis continuu. După cum mlădița trage neîntrerupt seva din vița-de-vie, tot astfel și noi trebuie să ne prindem de Iisus și să primim de la El, prin credință, tăria și desăvârșirea Lui de caracter. Rădăcina își trimite hrana prin ramuri până la cea mai slabă mlădiță. Tot așa și Hristos trimite fiecărui credincios curentul puterilor spirituale. Atâta vreme cât sufletul este unit cu Hristos, nu este nicio primejdie ca el să se ofilească sau să se strice. Viața viței se va arăta în chip de roadă bogată pe mlădițe. „Cine rămâne în Mine, și în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărțiți de Mine, nu puteți face nimic.” Când trăim prin credința în Fiul lui Dumnezeu, se vor da pe față în noi roadele Duhului Sfânt; nu va lipsi niciuna. „Tatăl Meu este vierul. Pe orice mlădiță care este în Mine și nu aduce roadă, El o taie.” Chiar dacă pe dinafară s-ar părea că altoiul este unit cu vița, se poate ca să nu aibă o legătură vitală cu ea. În cazul acesta, nu poate să se arate nici creștere, nici rodire. Tot astfel poate să fie o legătură aparentă cu Hristos, fără o unire adevărată cu El, prin credință. Prin mărturisire de credință, cineva poate să pătrundă în Biserică, dar numai caracterul și purtarea arată dacă este în legătură cu Hristos. Dacă nu aduc roadă, sunt ramuri amăgitoare. Faptul că sunt despărțiți de Hristos aduce după sine o ruină totală, cum este aceea reprezentată prin mlădița moartă. „Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădița neroditoare, și se usucă; apoi mlădițele uscate sunt strânse, aruncate în foc și ard.” „Și pe orice mlădiță care aduce roadă, o curățește ca să aducă și mai multă roadă.” Din cei doisprezece care Îl urmaseră pe Iisus, unul, care se asemăna cu mlădița uscată, urma să fie îndepărtat, iar restul trebuia să treacă pe sub cosorul încercărilor amare. Plin de duioșie, Iisus le-a explicat ucenicilor scopul Vierului. Curățirea aduce durere, dar lucrarea de tăiere este făcută de Tatăl. El nu lucrează cu o mână lipsită de dibăcie sau cu inimă nepăsătoare. Unele mlădițe se întind pe pământ; acestea trebuie să fie liberate de lucrurile pământești, de care s-au prins cu cârceii lor. Ele trebuie să se îndrepte către cer și să se sprijine pe Dumnezeu. Frunzișul prea îmbelșugat, care atrage curentul de viață și nu-l lasă să ajungă la roade, trebuie să fie tăiat. Tot ceea ce a crescut peste măsură trebuie să fie îndepărtat, pentru a face loc razelor vindecătoare ale Soarelui Neprihănirii. Vierul taie toate creșterile dăunătoare, pentru ca roadele să fie mai bogate și mai abundente. „În aceasta este proslăvit Tatăl Meu”, a zis Hristos, „dacă aduceți multă roadă.” Dumnezeu dorește să dea pe față prin tine sfințenia, bunătatea și mila caracterului Său. Cu toate acestea, Mântuitorul nu cere de la ucenici să se chinuiască pentru a aduce roadă. El le spune să rămână în El. „Dacă rămâneți în Mine”, zice El, „și dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereți orice veți vrea și vi se va da.” Hristos rămâne în urmașii Săi prin Cuvânt. Legătura aceasta este tot atât de vitală ca aceea reprezentată prin a mânca trupul Său și a bea sângele Său. Cuvintele lui Hristos sunt duh și viață. Primindu-le, primiți viața Viței. Voi trăiți „prin orice cuvânt care vine din gura lui Dumnezeu.” (Matei 4, 4.). Viața lui Hristos ajunsă în voi dă naștere acelorași roade ca și în El. Dacă trăiți în Hristos, dacă vă alipiți de Hristos, dacă sunteți sprijiniți de Hristos și trageți hrana din Hristos, veți aduce roade ca Hristos. Dorința cea mare, pe care Hristos și-a exprimat-o la această ultimă întâlnire cu ucenicii, era ca ei să se iubească unii pe alții așa cum El îi iubise. Despre lucrul acesta le vorbise de multe ori: „Vă poruncesc”, le repetase El adesea, „să vă iubiți unii pe alții”. Cele dintâi cuvinte pe care le-a rostit după ce a fost singur cu ei în camera de sus au fost: „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții.” Porunca aceasta era nouă pentru ucenici, deoarece ei nu se iubiseră unii pe alții așa cum îi iubise Hristos. El a văzut că ei trebuie să fie stăpâniți de idei și îndemnuri noi; că trebuie să trăiască după principii noi; prin viața și moartea lui Hristos, ei trebuiau să ajungă la o nouă înțelegere a iubirii. Porunca de a se iubi unii pe alții avea un înțeles nou în lumina jertfei Sale. Toată lucrarea harului este o slujire continuă, plină de iubire și de strădanii pline de lepădare de sine și jertfire de sine. În tot timpul cât a fost Hristos pe Pământ, iubirea lui Dumnezeu se revarsă de la El în râuri nestăvilite. Toți cei plini de Duhul Lui vor iubi așa cum a iubit El. Același principiu care îndemna pe Hristos la lucru îi va îndemna și pe ei în legăturile lor unul cu altul. Această iubire este dovada că ei sunt ucenici. „Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unul pentru altul.” Când oamenii sunt strâns legați, nu prin forță sau interese egoiste, ci prin iubire, ei dau dovadă despre lucrarea unei influențe care este mai presus de orice influență omenească. Oriunde ar exista această unire, ea este o dovadă că s-a refăcut în om chipul lui Dumnezeu și că a fost sădit un nou principiu de viață. Ea ne dovedește că în natura divină se află putere pentru a sta împotriva forțelor supranaturale ale răului și că harul lui Dumnezeu biruie egoismul inimii firești. Iubirea aceasta, manifestată în Biserică, va provoca fără îndoială ura lui Satana. Hristos n-a croit pentru ucenicii Săi o cale ușoară. „Dacă vă urăște lumea”, a zis El, „să știți că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteți din lume și pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăște lumea. Aduceți-vă aminte de vorba pe care v-am spus-o: Robul nu este mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, și pe al vostru îl vor păzi. Dar vă vor face toate aceste lucruri pentru Numele Meu, pentru că ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis.” Evanghelia urmează să fie vestită printr-o luptă neîncetată în mijlocul împotrivirii, primejdiilor, pagubelor și suferințelor. Dar aceia care fac lucrarea aceasta nu fac altceva decât să meargă pe urmele Domnului.
Și credincioșia Lui ține în veci. Lăudați pe Domnul!” (Psalm 117 - T.M.). După cântare, au ieșit. Și-au făcut drum pe străzile aglomerate, ieșind pe poarta cetății spre Muntele Măslinilor. Mergeau încet, fiecare stăpânit de gândurile lui. Când s-au îndreptat spre munte, Iisus a zis cu glas de adâncă întristare: „În noaptea aceasta, toți veți găsi în Mine o pricină de poticnire; căci este scris: Voi bate Păstorul, și oile turmei vor fi risipite.” (Matei 26, 31.). Ucenicii ascultau plini de întristare și uimire. Și-au amintit cum, în sinagoga din Capernaum, când Hristos a vorbit despre Sine ca fiind Pâinea Vieții, mulți au găsit prilej de poticnire și au plecat de la El. Dar cei doisprezece nu se arătaseră necredincioși. Petru, vorbind în numele fraților săi, declarase credincioșie față de El. Mântuitorul spusese atunci: „Nu v-am ales Eu pe voi cei doisprezece? Și totuși unul din voi este un drac.” (Ioan 6, 70.). În camera de sus, Iisus a spus că unul din cei doisprezece Îl va vinde și că Petru se va lepăda de El. Dar cuvintele de acum îi vizau pe toți. Petru a început să protesteze cu putere: „Chiar dacă toți ar avea un prilej de poticnire, eu nu voi avea”. În camera de sus, el spusese: „Eu îmi voi da viața pentru Tine”. Iisus îl avertizase că Îl va tăgădui pe Mântuitorul său chiar în noaptea aceea. Hristos a repetat avertizarea: „Adevărat îți spun că astăzi, chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cânte cocoșul de două ori, te vei lepăda de Mine de trei ori”. „Dar Petru I-a zis cu și mai multă tărie: Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine. Și toți ceilalți au spus același lucru.” (Marcu 14, 29-31.). În încrederea lor în sine, au tăgăduit cuvintele repetate de Acela care știa totul. Ei nu erau pregătiți să dea piept cu încercarea; numai atunci când avea să-i doboare ispita urmau să-și dea seama de slăbiciunea lor. Când Petru spunea că-L va urma pe Domnul său chiar și la închisoare și la moarte, așa se și gândea să facă; dar el nu se cunoștea pe sine. În ascunzișurile inimii lui erau elemente de răutate, pe care împrejurările urmau să le scoată în evidență. Dacă el nu-și dădea seama de primejdia în care se afla, lucrurile acestea puteau să-l ducă la ruină veșnică. Mântuitorul a văzut în el o iubire de sine și o siguranță care urmau să copleșească până și iubirea pentru Hristos. În experiența lui se manifestaseră multă slăbiciune, multe păcate necrucificate, un duh de nepăsare, un temperament nesfințit și o intrare necugetată în ispită. Avertismentele pline de gravitate ale lui Hristos erau o invitație la cercetarea inimii. Petru avea nevoie să nu se încreadă în sine și să aibă o încredere mai profundă în Hristos. Dacă ar fi primit avertismentul cu umilință, L-ar fi rugat pe Păstorul turmei să-și apere oaia. Când era gata să se înece pe Marea Galileii, el striga: „Doamne, scapă-mă?” (Matei 14, 30.). Atunci Domnul Hristos și-a întins mâna ca să-l prindă. Tot așa și acum, dacă L-ar fi rugat pe Iisus: „Scapă-mă de mine însumi”, El l-ar fi ajutat. Dar Petru simțea că nu era crezut, și lucrul acesta era prea dureros pentru el. S-a simțit jignit și de aceea s-a încăpățânat și mai mult să se încreadă în sine. Iisus îi privea cu milă pe ucenici. Nu putea să-i scape de încercare, dar nu voia să-i lase nemângâiați. El i-a asigurat că va sfărâma lanțurile mormântului și că iubirea Sa pentru ei nu va slăbi. „După ce voi învia”, a spus El, „voi merge înaintea voastră în Galilea.” (Matei 26, 32.). Chiar înainte de a se lepăda de El, ei au avut asigurarea că vor fi iertați. După moartea și învierea Sa, au știut că erau iertați și scumpi inimii lui Hristos. Iisus și ucenicii Săi erau în drum către Ghetsemani, la poalele Muntelui Măslinilor, un loc retras, unde El Se dusese adesea să Se roage. Mântuitorul le explicase ucenicilor misiunea Sa în lume și legătura spirituală pe care ei trebuiau să o păstreze cu El. Acum, le-a ilustrat învățătura. Luna lumina strălucitor asupra unei vițe înflorite. Arătându-le-o ucenicilor, Iisus a folosit-o ca simbol. „Eu sunt adevărata Viță”, a zis El. În loc să aleagă palmierul plin de grație, cedrul înalt sau stejarul puternic, Iisus a ales vița, cu cârceii ei agățători, ca să Se prezinte pe Sine. Palmierul, cedrul și stejarul stau prin puterea proprie. Ei n-au nevoie de sprijin. Dar vița se agață de araci și, în felul acesta, se înalță către cer. Tot astfel și Hristos, în natura Lui omenească, avea nevoie de putere dumnezeiască. „De la Mine Însumi, nu pot face nimic”, spusese El mai înainte. (Ioan 5, 30.). „Eu sunt adevărata Viță.” Iudeii consideraseră totdeauna vița ca fiind planta cea mai nobilă și simbol a tot ce este puternic, minunat și roditor. Israel fusese reprezentat printr-o vie pe care Dumnezeu o plantase în țara Făgăduită. Iudeii își întemeiaseră nădejdea de mântuire pe legăturile lor cu Israel. Dar Iisus a zis: „Eu sunt adevărata Viță”. Să nu credeți că din cauza legăturii voastre cu Israel puteți ajunge părtași la viața lui Dumnezeu și moștenitori ai făgăduinței Lui. Numai prin Mine se primește viața spirituală. „Eu sunt adevărata Viță, și Tatăl Meu este vierul.” Părintele Ceresc sădise această viță de soi bun pe dealurile Palestinei și El Însuși fusese vierul. Mulți erau atrași de frumusețea acestei Vițe și recunoscuseră obârșia ei dumnezeiască. Dar, pentru conducătorii lui Israel, era ca un lăstar dintr-un pământ uscat. Au luat Vița, au zdrobit-o și au călcat-o în picioarele lor nesfinte. Gândul lor era să o nimicească pentru totdeauna. Dar Vierul ceresc niciodată nu pierduse din vedere vița Sa. După ce oamenii ajunseseră să creadă că au nimicit-o, El a luat-o și a răsădit-o de cealaltă parte a zidului. Tulpina de viță nu se mai vedea. Ea era ascunsă de atacurile crude ale oamenilor. Dar mlădițele viței atârnau peste zid. Ele trebuiau să facă vița cunoscută. Prin ele se mai puteau altoi și alte ramuri în viță. Din ele a ieșit roadă. Roadele lor îmbelșugate au fost culese de trecători. „Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele”, a zis Hristos către ucenici. Cu toate că avea să fie despărțit de ei, unirea spirituală cu El rămânea neschimbată. Legătura care este între mlădiță și viță, a zis El, reprezintă legăturile voastre cu Mine. Altoiul este înfipt în vița cea vie și apoi crește în tulpină, legându-se fibră cu fibră și nervură cu nervură. Viața viței devine viața mlădiței. Tot așa și sufletul, care era mort în nelegiuiri și păcate, primește viață prin legătura cu Hristos. Legătura cu El se face prin credința în El ca Mântuitor personal. Păcătosul își unește slăbiciunea cu tăria lui Hristos, goliciunea sa cu plinătatea lui Hristos, nimicnicia sa cu puterea dăinuitoare a lui Hristos. El are gândul lui Hristos. Natura omenească a lui Hristos a atins natura noastră omenească și natura noastră omenească a atins divinitatea. În felul acesta, cu ajutorul Duhului Sfânt, omul ajunge părtaș al naturii dumnezeiești. El este primit în Cel Preaiubit. Această unire cu Hristos, o dată realizată, trebuie păstrată. Hristos a zis: „Rămâneți în Mine, și Eu voi rămâne în voi. După cum mlădița nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi nu puteți aduce roadă, dacă nu rămâneți în Mine”. Aceasta nu este o atingere întâmplătoare și nicio legătură din când în când. Mlădița ajunge parte integrantă din viță. Revărsarea de viață, tărie și putere de rodire de la rădăcină la ramuri nu este împiedicată de nimic și curge neîntrerupt. Despărțită de viță, mlădița nu poate să trăiască. Nici voi, a zis Iisus, nu puteți trăi despărțiți de Mine. Viața pe care ați primit-o de la Mine nu poate fi păstrată decât printr-o legătură neîntreruptă. Fără Mine nu puteți birui niciun păcat și nu puteți să vă împotriviți niciunei ispite. „Rămâneți în Mine, și Eu voi rămâne în voi.” A rămâne în Hristos înseamnă a primi fără încetare Duhul Lui și a trăi o viață de supunere fără rezerve în slujba Lui. Canalul de legătură între om și Dumnezeu trebuie să fie deschis continuu. După cum mlădița trage neîntrerupt seva din vița-de-vie, tot astfel și noi trebuie să ne prindem de Iisus și să primim de la El, prin credință, tăria și desăvârșirea Lui de caracter. Rădăcina își trimite hrana prin ramuri până la cea mai slabă mlădiță. Tot așa și Hristos trimite fiecărui credincios curentul puterilor spirituale. Atâta vreme cât sufletul este unit cu Hristos, nu este nicio primejdie ca el să se ofilească sau să se strice. Viața viței se va arăta în chip de roadă bogată pe mlădițe. „Cine rămâne în Mine, și în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărțiți de Mine, nu puteți face nimic.” Când trăim prin credința în Fiul lui Dumnezeu, se vor da pe față în noi roadele Duhului Sfânt; nu va lipsi niciuna. „Tatăl Meu este vierul. Pe orice mlădiță care este în Mine și nu aduce roadă, El o taie.” Chiar dacă pe dinafară s-ar părea că altoiul este unit cu vița, se poate ca să nu aibă o legătură vitală cu ea. În cazul acesta, nu poate să se arate nici creștere, nici rodire. Tot astfel poate să fie o legătură aparentă cu Hristos, fără o unire adevărată cu El, prin credință. Prin mărturisire de credință, cineva poate să pătrundă în Biserică, dar numai caracterul și purtarea arată dacă este în legătură cu Hristos. Dacă nu aduc roadă, sunt ramuri amăgitoare. Faptul că sunt despărțiți de Hristos aduce după sine o ruină totală, cum este aceea reprezentată prin mlădița moartă. „Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădița neroditoare, și se usucă; apoi mlădițele uscate sunt strânse, aruncate în foc și ard.” „Și pe orice mlădiță care aduce roadă, o curățește ca să aducă și mai multă roadă.” Din cei doisprezece care Îl urmaseră pe Iisus, unul, care se asemăna cu mlădița uscată, urma să fie îndepărtat, iar restul trebuia să treacă pe sub cosorul încercărilor amare. Plin de duioșie, Iisus le-a explicat ucenicilor scopul Vierului. Curățirea aduce durere, dar lucrarea de tăiere este făcută de Tatăl. El nu lucrează cu o mână lipsită de dibăcie sau cu inimă nepăsătoare. Unele mlădițe se întind pe pământ; acestea trebuie să fie liberate de lucrurile pământești, de care s-au prins cu cârceii lor. Ele trebuie să se îndrepte către cer și să se sprijine pe Dumnezeu. Frunzișul prea îmbelșugat, care atrage curentul de viață și nu-l lasă să ajungă la roade, trebuie să fie tăiat. Tot ceea ce a crescut peste măsură trebuie să fie îndepărtat, pentru a face loc razelor vindecătoare ale Soarelui Neprihănirii. Vierul taie toate creșterile dăunătoare, pentru ca roadele să fie mai bogate și mai abundente. „În aceasta este proslăvit Tatăl Meu”, a zis Hristos, „dacă aduceți multă roadă.” Dumnezeu dorește să dea pe față prin tine sfințenia, bunătatea și mila caracterului Său. Cu toate acestea, Mântuitorul nu cere de la ucenici să se chinuiască pentru a aduce roadă. El le spune să rămână în El. „Dacă rămâneți în Mine”, zice El, „și dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereți orice veți vrea și vi se va da.” Hristos rămâne în urmașii Săi prin Cuvânt. Legătura aceasta este tot atât de vitală ca aceea reprezentată prin a mânca trupul Său și a bea sângele Său. Cuvintele lui Hristos sunt duh și viață. Primindu-le, primiți viața Viței. Voi trăiți „prin orice cuvânt care vine din gura lui Dumnezeu.” (Matei 4, 4.). Viața lui Hristos ajunsă în voi dă naștere acelorași roade ca și în El. Dacă trăiți în Hristos, dacă vă alipiți de Hristos, dacă sunteți sprijiniți de Hristos și trageți hrana din Hristos, veți aduce roade ca Hristos. Dorința cea mare, pe care Hristos și-a exprimat-o la această ultimă întâlnire cu ucenicii, era ca ei să se iubească unii pe alții așa cum El îi iubise. Despre lucrul acesta le vorbise de multe ori: „Vă poruncesc”, le repetase El adesea, „să vă iubiți unii pe alții”. Cele dintâi cuvinte pe care le-a rostit după ce a fost singur cu ei în camera de sus au fost: „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții.” Porunca aceasta era nouă pentru ucenici, deoarece ei nu se iubiseră unii pe alții așa cum îi iubise Hristos. El a văzut că ei trebuie să fie stăpâniți de idei și îndemnuri noi; că trebuie să trăiască după principii noi; prin viața și moartea lui Hristos, ei trebuiau să ajungă la o nouă înțelegere a iubirii. Porunca de a se iubi unii pe alții avea un înțeles nou în lumina jertfei Sale. Toată lucrarea harului este o slujire continuă, plină de iubire și de strădanii pline de lepădare de sine și jertfire de sine. În tot timpul cât a fost Hristos pe Pământ, iubirea lui Dumnezeu se revarsă de la El în râuri nestăvilite. Toți cei plini de Duhul Lui vor iubi așa cum a iubit El. Același principiu care îndemna pe Hristos la lucru îi va îndemna și pe ei în legăturile lor unul cu altul. Această iubire este dovada că ei sunt ucenici. „Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unul pentru altul.” Când oamenii sunt strâns legați, nu prin forță sau interese egoiste, ci prin iubire, ei dau dovadă despre lucrarea unei influențe care este mai presus de orice influență omenească. Oriunde ar exista această unire, ea este o dovadă că s-a refăcut în om chipul lui Dumnezeu și că a fost sădit un nou principiu de viață. Ea ne dovedește că în natura divină se află putere pentru a sta împotriva forțelor supranaturale ale răului și că harul lui Dumnezeu biruie egoismul inimii firești. Iubirea aceasta, manifestată în Biserică, va provoca fără îndoială ura lui Satana. Hristos n-a croit pentru ucenicii Săi o cale ușoară. „Dacă vă urăște lumea”, a zis El, „să știți că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteți din lume și pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăște lumea. Aduceți-vă aminte de vorba pe care v-am spus-o: Robul nu este mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, și pe al vostru îl vor păzi. Dar vă vor face toate aceste lucruri pentru Numele Meu, pentru că ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis.” Evanghelia urmează să fie vestită printr-o luptă neîncetată în mijlocul împotrivirii, primejdiilor, pagubelor și suferințelor. Dar aceia care fac lucrarea aceasta nu fac altceva decât să meargă pe urmele Domnului.
Ca
Mântuitor al lumii, Hristos avea de făcut față continuu unei înfrângeri
aparente. El, vestitorul milei în lumea noastră, părea să realizeze puțin din
lucrarea pe care dorea să o facă pentru înălțare și mântuire. Influențe
satanice se împotriveau continuu drumului Său. Dar El nu Se descuraja. Prin
profetul Isaia, spune: „Degeaba am muncit, în zadar și fără folos Mi-am istovit
puterea. Dar dreptul Meu este la Domnul, și răsplata Mea la Dumnezeul Meu ...
ca să aduc înapoi la El pe Iacov și pe Israel, care este încă împrăștiat; căci
Eu sunt prețuit înaintea Domnului și Dumnezeul Meu este tăria Mea”. Domnului
Hristos I se dă această făgăduință: „Așa vorbește Domnul, Răscumpărătorul,
Sfântul lui Israel, către Cel disprețuit și urât de popor; ... Așa
vorbește mai departe Domnul: ... Te voi păzi și te voi pune să faci legământ cu
poporul, să ridici țara și să împarți moștenirile pustiite; să spui prinșilor
de război: „Ieșiți” și celor ce sunt în întuneric: „Arătați-vă” ... Nu le va fi
foame, nici nu le va fi sete; nu-i va bate arșița, nici soarele; căci Cel ce
are milă de ei îi va călăuzi și-i va duce la izvoare de ape.” (Isaia 49,
4.5.7-10.). Iisus Se sprijinea pe cuvântul acesta și de aceea nu i-a dat lui
Satana niciun câștig de cauză. Atunci când urma să se ia ultimele măsuri pentru
umilirea lui Hristos și când sufletul Său a fost cuprins de cea mai adâncă
durere, le-a spus ucenicilor: „Vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic
în Mine”. „Stăpânitorul lumii acesteia este judecat.” „Acum va fi aruncat.”
(Ioan 14, 30; 16, 11; 12, 31.). Cu ochi profetic, Hristos a văzut
scenele care aveau să aibă loc în ultima Sa bătălie. El știa că, atunci când va
zice: „S-a sfârșit!”, tot Cerul va tresălta de bucuria biruinței. Urechea Lui a
auzit cântecele îndepărtate și strigătele de biruință din curțile cerești. Știa
că atunci avea să sune clopotul de moarte al domniei lui Satana, iar Numele lui
Hristos avea să fie rostit dintr-o lume în alta, în tot Universul. Hristos
Se bucura că putea să facă pentru urmașii Săi mai mult decât puteau ei să ceară
sau să gândească. El vorbea cu siguranță, știind că se dăduse un decret
atotputernic, înainte de a se face lumea. El știa că adevărul, înarmat cu atotputernicia
Duhului Sfânt, va birui în lupta cu răul și că stindardul însângerat va flutura
biruitor deasupra urmașilor Săi. Știa că viața ucenicilor încrezători va fi ca
a Sa, un șir neîntrerupt de biruințe, nevăzute aici ca atare, dar socotite în
felul acesta în marele viitor. „V-am spus aceste lucruri”, a zis El, „ca
să aveți pace în Mine. În lume veți avea necazuri; dar îndrăzniți, Eu am biruit
lumea.” Hristos n-a fost nici înfrânt și nici nu S-a descurajat și urmașii Lui
trebuie să dea pe față o credință tot atât de dăinuitoare ca a Lui. Ei trebuie
să trăiască așa cum a trăit El și să lucreze așa cum a lucrat El, pentru că
depind de Marele lor Maestru. Ei trebuie să aibă curaj, energie și stăruință.
Cu toate că drumul lor este barat de aparente imposibilități, trebuie să meargă
înainte, prin harul Lui. În loc să se plângă de greutăți, ei sunt chemați să le
depășească. Nu trebuie să se descurajeze de nimic, ci să nădăjduiască. Hristos
i-a legat de tronul lui Dumnezeu prin lanțul de aur al neîntrecutei Sale
iubiri. Planul Lui este ca ei să aibă cea mai înaltă influență din Univers,
care vine de la izvorul a toată puterea. Ei vor avea putere să se
împotrivească răului, putere pe care nu o pot înfrânge nici Pământul, nici
moartea și nici locuința morților, putere care îi va face în stare să biruie
așa cum a biruit Hristos.
Prin
cuvintele puternice și pline de nădejde, Hristos și-a încheiat învățăturile.
După aceea, și-a revărsat povara sufletului în rugăciune pentru ucenici.
Înălțând privirile către Cer, a zis: „Tată, a sosit ceasul! Proslăvește pe Fiul
Tău, ca și Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine, după cum I-ai dat putere peste
orice făptură, ca să dea viață veșnică tuturor acelora pe care I-ai dat Tu. Și
viața veșnică este aceasta: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat,
și pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis Tu”. Hristos Își terminase
lucrarea care-I fusese încredințată. Proslăvise pe Dumnezeu pe Pământ. Făcuse
cunoscut Numele Tatălui Său. Adunase pe aceia care aveau să continue lucrarea
Lui între oameni. Și a zis: „Eu sunt proslăvit în ei. Eu nu mai sunt în lume,
dar ei sunt în lume, și Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzește în Numele Tău pe
aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum suntem Noi”. „Și Mă rog
nu numai pentru ei, ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă
rog ca toți să fie una... Eu în ei, și Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip
desăvârșit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, și că i-ai iubit, cum
M-ai iubit pe Mine.” Astfel, în limbajul Unuia care avea putere
dumnezeiască, Hristos predă Biserica Sa aleasă în brațele Tatălui. Ca un Mare
Preot consacrat, El mijlocește pentru poporul Său. Ca un păstor credincios, Își
adună turma la umbra Celui Atotputernic, în adăpostul cel puternic și sigur. Îl
așteaptă ultima bătălie cu Satana și merge să o întâmpine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu