CARTEA BIBLICĂ „APOCALIPSA” - CHEMAREA LA TRANSCENDENȚĂ! - CAPITOLELE 11-22!

CARTEA BIBLICĂ „APOCALIPSA” -  CHEMAREA LA TRANSCENDENȚĂ! - CAPITOLELE 11-22!

Capitolul 11 - Doi martori în Ierusalim pentru mântuirea evreilor!

  Al doilea element din Interludiul prezentat între trâmbița a șasea și trâmbița a șaptea are rolul să ne reamintească de bunătatea și puterea lui Dumnezeu. Apariția celor doi martori la Ierusalim este încă un gest de har în mijlocul mâniei divine. El vrea să mai facă o demonstrație în mijlocul poporului Său la Ierusalim. Martorii vor profeții, vor face semne, vor muri, vor învia pentru ca oamenii, în mod special cei din poporul evreu, să se întoarcă la Dumnezeu. Vom argumenta împreună aceste afirmații. Ce putem spune despre cei doi martori? Primul lucru pe care-l putem spune este că mărturia lor apare pe fondul unui conflict între Dumnezeu și dușmanii Lui. Așa a fost pe vremea lui Moise și tot așa a fost pe vremea lui Ilie. În Egipt, faraonul care-i ținea pe copiii lui Dumnezeu în robie n-a vrut să-i lase să plece decât după teribila mărturie a celor zece plăgi. Conducătorul Egiptului a spus: „Cine este Dumnezeu ca să vă dau voie să vă duceți și să vă închinați Lui?” Mărturia lui Moise a fost zdrobitoare. Pe vremea lui Ilie, copiii lui Dumnezeu erau robi ai idolatriei. Mărturia profetului a fost necesară pentru a-i scoate din această robie și a-i întoarce de la Baal la Dumnezeul cel adevărat. În contextul capitolului 11 din Apocalipsa, omenirea este roabă Antihristului care coboară chiar și foc din cer ca să-i convingă de autoritatea lui. Dumnezeu trimite doi martori ca să întoarcă oamenii la El. Ei intră în acest conflict de partea lui Dumnezeu, în condițiile în care, parte a Templului de la Ierusalim este călcată și pângărită de Neamuri: „Apoi mi s-a dat o trestie asemenea unei prăjini şi mi s-a zis: Scoală-te şi măsoară Templul lui Dumnezeu, altarul şi pe cei ce se închină în el. Dar curtea de afară a Templului las-o la o parte nemăsurată, căci a fost dată neamurilor, care vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci şi două de luni. Voi da celor doi martori ai mei să prorocească îmbrăcaţi în saci o mie două sute şaizeci de zile” (Apoc. 11:1-3). Așa cum am spus deja, ne aflăm la jumătatea ultimei săptămâni din profețiile lui Daniel, când Antihristul va rupe legământul, va intra în Templu și se va da drept Dumnezeu: „Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice. Să ştii dar şi să înţelegi că, de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strâmtorare. După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi Sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile. El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât” (Daniel 9:25-27). Domnia Antihristului va face parte din manifestările celei de a patra „fiare” din calendarul profetic al vremii neamurilor. Ea va fi una din  manifestările Imperiului Roman, ajuns iar la putere înainte de revenirea Domnului. Despre aceasta știm tot din cartea profetului Daniel, din cele scrise în capitolul 7: „În urmă am dorit să ştiu adevărul asupra fiarei a patra - care se deosebea de toate celelalte şi era nespus de grozavă: avea dinţi de fier şi gheare de aramă, mânca, sfărâma şi călca în picioare ce rămânea - şi asupra celor zece coarne pe care le avea în cap, şi asupra celuilalt corn care ieşise şi înaintea căruia căzuseră trei, asupra cornului acestuia, care avea ochi, o gură care vorbea cu trufie şi avea o înfăţişare mai mare decât celelalte coarne. Am văzut, de asemenea, cum cornul acesta a făcut război sfinţilor şi i-a biruit, până când a venit Cel Îmbătrânit de zile şi a făcut dreptate sfinţilor Celui Preaînalt, şi a venit vremea când sfinţii au luat în stăpânire împărăţia. El mi-a vorbit aşa: Fiara a patra este o a patra împărăţie care va fi pe pământ. Ea se va deosebi de toate celelalte, va sfâşia tot pământul, îl va călca în picioare şi-l va zdrobi. Cele zece coarne înseamnă că din împărăţia aceasta se vor ridica zece împăraţi. Iar după ei se va ridica un altul, care se va deosebi de înaintaşii lui şi va doborî trei împăraţi. El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea, şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme. Apoi va veni judecata şi i se va lua stăpânirea, care va fi prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna. Dar domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinţilor Celui Preaînalt. Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică şi toate puterile Îi vor sluji şi-L vor asculta! (Daniel 7:19-27). Asupra acestor lucruri vom mai reveni atunci când vom analiza cele scrise în capitolul 13 din Apocalipsa. Tot despre biruința aparentă a lui Antihrist a vorbit și apostolul Pavel, când îl descrie ca „omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tesal. 2:3-4). Al doilea lucru pe care-l putem spune despre acești doi martori este că, de departe, ei arată că nu este vorba despre un conflict între egali, Dumnezeu fiind infinit mai puternic decât toți adversarii Lui. În Egipt, Moise a făcut lucrări extraordinare, ca și Ilie pe vremea Izabelei. Lucrările săvârșite de cei doi martori sunt în mare parte asemănătoare cu lucrările acestor două personalități din vechime, ceea ce ne face să spunem că cei doi martori vor fi tot ei. Unii îl pun în locul lui Moise pe Enoh, argumentând că Enoh este acela care, alături de Ilie, a fost strămutat la Cer fără să vadă moartea. Motivarea acestei preferințe ar fi versetul care spune că fiecare om „trebuie să moară”: „ … oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata …” (Evrei 9:27). Acest argument este însă șubred, pentru că o întreagă generație nu va cunoaște moartea la Răpire, ci vor fi înălțați la Cer. În plus, toți cei care au fost înviați în Vechiul și Noul Testament au murit iar, trăind astfel două morți consecutive. Plăgile săvârșite de Dumnezeu în mărturia lui Moise sunt mai asemănătoare cu minunile săvârșite de cei doi martori decât viața lui Enoh. Cât despre Ilie, este scris că seceta provocată de el a ținut exact atât cât va dura și mărturia acestor doi martori: „Ilie era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi şi s-a rugat cu stăruinţă să nu plouă, şi n-a plouat deloc în ţară trei ani şi şase luni” (Iacob 5:17). Mai este o precizare despre lucrarea acestor doi martori: „Aceştia sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice care stau înaintea Domnului pământului” (Apoc. 11:4). Este o trimitere la o imagine din cartea profetului Zaharia și se referă la lucrarea făcută de Dumnezeu prin preotul Iosua și conducătorul Zorobabel pentru reașezarea Israelului în matca mesianică după exilul babilonian: „Îngerul care vorbea cu mine s-a întors şi m-a trezit ca pe un om pe care-l trezeşti din somnul lui. El m-a întrebat: „Ce vezi?” Eu am răspuns: „M-am uitat şi iată că este un sfeşnic cu totul de aur şi deasupra lui, un vas cu untdelemn şi pe el şapte candele, cu şapte ţevi pentru candelele care sunt în vârful sfeşnicului. Şi lângă el sunt doi măslini, unul la dreapta vasului şi altul la stânga lui.” Şi, luând iarăşi cuvântul, am zis îngerului care vorbea cu mine: „Ce înseamnă lucrurile acestea, domnul meu?” Îngerul care vorbea cu mine mi-a răspuns: „Nu ştii ce  nseamnă aceste lucruri?” Eu am zis: „Nu, domnul meu.” Atunci, el a luat din nou cuvântul şi mi-a zis: „Acesta este cuvântul Domnului către Zorobabel şi sună astfel: „Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu”, zice Domnul oştirilor! Cine eşti tu, munte mare, înaintea lui Zorobabel? Te vei preface într-un loc şes. El va pune piatra cea mai însemnată în vârful Templului, în mijlocul strigătelor de: Îndurare, îndurare cu ea!” (Zah. 4:1-7). Iertarea și binecuvântarea poporului Israel se va face tot pe baza lucrării lui Iisus Hristos, „odrasla” născută din fecioară și va fi realizată nu prin puterea omenească sau prin meritele evreilor, ci prin Duhul lui Dumnezeu! Așa este precizat în Zaharia: „Ascultă dar, Iosua, mare preot, tu şi tovarăşii tăi de slujbă, care stau înaintea ta - căci aceştia sunt nişte oameni care vor sluji ca semne. Iată, voi aduce pe Robul Meu, Odrasla. Căci iată că numai spre piatra aceasta pe care am pus-o înaintea lui Iosua sunt îndreptaţi şapte ochi; iată, Eu Însumi voi săpa ce trebuie săpat pe ea, zice Domnul oştirilor, şi într-o singură zi, voi înlătura nelegiuirea ţării acesteia. În ziua aceea, zice Domnul oştirilor, vă veţi pofti unii pe alţii sub viţă şi sub smochin.” (Zah. 3:8-10). Oricine va încerca să-i atace pe cei doi martori ai lui Dumnezeu din Ierusalim vor fi incendiați de mânia divină. Ei vor fi literalmente nemuritori pe durata misiunii lor: „Dacă umblă cineva să le facă rău, le iese din gură un foc care mistuie pe vrăjmaşii lor; şi dacă vrea cineva să le facă rău, trebuie să piară în felul acesta. Ei au putere să închidă cerul, ca să nu cadă ploaie în zilele prorociei lor, şi au putere să prefacă apele în sânge şi să lovească pământul cu orice fel de urgie ori de câte ori vor voi” (Apoc. 11:5-6). Al treilea lucru pe care-l putem spune despre acești doi martori este că toate biruințele adversarilor lui Dumnezeu sunt numai aparente și doar de scurtă durată, în timp ce aparentele înfrângeri ale lui Dumnezeu sunt temporare și întotdeauna urmate de biruință. Fiara îi omoară pe cei doi martori și toți cei generic numiți „locuitorii pământului”, oameni lipsiți de Cer, se bucură și își trimit daruri. Înfrângerea celor doi martori însă, asemenea aparentei înfrângeri a Domnului lor, nu durează însă decât „trei zile”, după care ei învie spre groaza tuturor și sunt ridicați biruitori la Cer. „Când îşi vor isprăvi mărturisirea lor, fiara care se ridică din Adânc va face război cu ei, îi va birui şi-i va omorî. Şi trupurile lor moarte vor zăcea în piaţa cetăţii celei mari, care, în înţeles duhovnicesc, se cheamă „Sodoma” şi „Egipt”, unde a fost răstignit şi Domnul lor. Şi oameni din orice norod, din orice seminţie, de orice limbă şi de orice neam vor sta trei zile şi jumătate şi vor privi trupurile lor moarte şi nu vor da voie ca trupurile lor moarte să fie puse în mormânt. Şi locuitorii de pe pământ se vor bucura şi se vor veseli de ei şi îşi vor trimite daruri unii altora, pentru că aceşti doi prooroci chinuiseră pe locuitorii pământului. Dar, după cele trei zile şi jumătate, duhul de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei şi s-au ridicat în picioare şi o mare frică a apucat pe cei ce i-au văzut. Şi au auzit din cer un glas tare, care le zicea: „Suiţi-vă aici!” Şi s-au suit într-un nor spre cer, iar vrăjmaşii lor i-au văzut” (Apoc. 11:7-12). Într-o altă simetrie cu mărturia Domnului Iisus, învierea celor doi martori va fi însoțită și ea de un cutremur de pământ, iar cei afectați se vor întoarce „în masă” la Dumnezeu, ca cei din marele seceriș de la Rusalii: „În clipa aceea s-a făcut un mare cutremur de pământ şi s-a prăbuşit a zecea parte din cetate. Şapte mii de oameni au fost ucişi în cutremurul acesta de pământ. Şi cei rămaşi s-au îngrozit şi au dat slavă Dumnezeului cerului” (Apoc. 11:13). „Locuitorii pământului”, mulți dintre ei, ne spune textul, își vor relua legătura cu Cerul. Dumnezeu nu se va lăsa niciodată fără mărturie pe Pământ. În vremurile Necazului cel Mare, după Răpirea Bisericii, pe scena lumii va exista mărturia acestei cărți scrise de apostolul Ioan, Apocalipsa, și mărturia celor 144.000 de evrei pecetluiți pentru vestirea Evangheliei. Capitolul 11 ne prezintă încă două personaje excepționale însărcinate cu depunerea mărturiei despre Hristos și Împărăția Sa. Capitolul este fascinant, iar acești doi martori sunt cu totul ieșiți din comun. Prin lucrarea lor, harul lui Dumnezeu va aduna de pe Pământ prin pocăință și martiraj o mulțime al cărui număr nu-l poate socoti nimeni, așa cum am văzut în Apocalipsa 7. Apocalipsa 11:13 precizează un amănunt peste care nu putem trece cu vederea. Relatarea este despre cetatea Ierusalim și semnalizează împlinirea unor străvechi profeții despre reluarea planului mesianic al lui Dumnezeu cu evreii. Dincolo de faptul că șapte mii de locuitori ai Ierusalimului vor muri într-un cutremur care va distruge a zecea parte din cetate este precizat că „ceilalți” au început să-L slăvească pe Dumnezeu. „Şi cei rămaşi s-au îngrozit şi au dat slavă Dumnezeului cerului” (Apoc. 11:13). Pare neînsemnat, dar urmează imediat în acest capitol reacția cerească la sunarea din cea de a șaptea trâmbiță. Dacă le citim una după alta, vedem că se va împlini atunci ceea ce a vestit apostolul Pavel în Epistola către Romani, contestând ideea unora că Biserica ar fi înlocuit pe veci poporul Israel în planul mesianic: „Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţinea până va intra numărul deplin al neamurilor. Şi atunci, tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: ,,Izbăvitorul va veni din Sion şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legământul pe care-l voi face cu ei, când le voi şterge păcatele.” În ce priveşte Evanghelia, ei sunt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru, dar în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi din pricina părinţilor lor. Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută” (Romani 11:25-29). Hotărârea lui Dumnezeu de a salva Israelul prin har și de a-l repune în privilegiile și prerogativele mesianice a fost vestită de mulți profeți. Ne vom limita aici să-l cităm pe Isaia: „Cine a auzit vreodată aşa ceva? Cine a văzut vreodată aşa ceva? Se poate naşte oare o ţară într-o zi? Se naşte un neam aşa dintr-o dată? Abia au apucat-o muncile, şi fiica Sionului şi-a şi născut fiii! Aş putea să deschid pântecele mamei şi să nu o las să nască? zice Domnul. Eu, care fac să nască, aş putea să împiedic oare naşterea?” zice Dumnezeul tău. „Bucuraţi-vă împreună cu Ierusalimul şi veseliţi-vă cu el, toţi cei ce-l iubiţi; împărţiţi şi bucuria cu el, acum, toţi cei ce l-aţi plâns, ca să fiţi săturaţi bând laptele mângâierilor lui, ca să vă desfătaţi în totul de plinătatea slavei lui.” Căci aşa vorbeşte Domnul: „Iată, voi îndrepta spre el pacea ca un râu şi slava neamurilor ca un pârâu ieşit din matcă, şi veţi fi alăptaţi; veţi fi purtaţi în braţe şi desmierdaţi pe genunchi. Cum mângâie pe cineva mamă-sa, aşa vă voi mângâia Eu; da, veţi fi mângâiaţi în Ierusalim! Şi când veţi vedea aceste lucruri, inima vi se va bucura şi oasele voastre vor prinde putere ca iarba”. Domnul Îşi va arăta astfel puterea faţă de robii Săi, dar va face pe vrăjmaşii Lui să-I simtă mania” (Isaia 66:8-14). În ziua descrisă de Apocalipsa 11:13, Necazul lui Iacov se va transforma în Binecuvântarea lui Iacov, în salvarea și mântuirea lui Iacov. Aceasta este una din marile teme ale acestui capitol! Altfel, de ce nu i-ar fi trimis Dumnezeu pe cei doi martori să profețească la Roma, Washington, Moscova, Beijing, Paris sau Londra? Lucrarea celor doi martori la Ierusalim marchează atenția acordată de Dumnezeu poporului Israel și momentul reașezării lui în planul mesianic. Într-o simetrie cu precizie matematică, în ziua în care Antihristul rupe legământul cu Israelul, la jumătatea celei de a șaptezecea săptămâni, Dumnezeu își reactivează Legământul Lui cu poporul ales! Imediat ce sună trâmbița a șaptea, Cerul intră în sărbătoare. Ascultați mesajul celor de acolo și veți vedea imediat că este legat de Împărăția lui Dumnezeu pe Pământ împreună cu cei din Israel: „Îngerul, al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.” Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, care stăteau înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor de domnie, s-au aruncat cu feţele la pământ şi s-au închinat lui Dumnezeu şi au zis: „Îţi mulţumim Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi prooroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!” Şi Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis şi s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său. Şi au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ şi o grindină mare” (Apocalipsa 11:15-19). Biserica a avut de a face cu Împărăția lui Dumnezeu în inimile oamenilor. Israelul are de a face cu Împărăția lui Dumnezeu pe Pământ. Reacția glasurilor puternice din Cer care ziceau: „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor” marchează un moment de răscruce în istoria lumii. Ea declară că „vremurile Neamurilor” s-au încheiat: „Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile neamurilor” (Luca 11:24). Dumnezeu se va întoarce la Israel și Israelul se va întoarce la Dumnezeu. Poporul lui Dumnezeu, un neam de preoți, o națiune sfântă, va redeveni instrumentul lui Dumnezeu în mijlocul omenirii. Satan se va năpusti asupra lor cu o furie teribilă, dar va fi neputincios în fața împlinirilor planului profetic. Ca să înțelegem mai bine acest program al lui Dumnezeu cu Pământul, autorul Apocalipsei suspendă narațiunea pedepselor declanșate de trâmbița a șaptea pentru a ne recapitula planul mesianic printr-o metaforă cu șapte personaje. Cu asta ne întâlnim în capitolele 12-14 ale Apocalipsei.

Suplimentar:  Despre cei doi martori:

Apocalipsa 11.7-9:

Cei doi martori omorâți în Ierusalim, denumit Sodoma și Egipt: Martorii sunt de neînvins până când mărturia lor este deplină. Atuncii ei sunt omorâți de fiara care se ridică din adânc, despre care avem detalii în capitolul 13. Mărturia lor avea ca centru Ierusalimul, și acolo zăceau trupurile lor moarte. Ierusalimul fusese numit „sfânta cetate” în versetul 2, așa cum este în planul lui Dumnezeu. Având pe acei martori omorâți și zăcând pe stradă, ea este numită „cetatea cea mare”, care din punct de vedere spiritul este chiar „Sodoma și Egipt”. Este clar identificată de cuvintele „unde a fost răstignit și Domnul lor”. Sodoma a devenit simbolul lumii în pofta ei nestăpânită și în imoralitatea ei, în care omul se degradează mai jos de nivelul animalelor, încât strigătul ei se ridică la Dumnezeu pentru a interveni în judecată. Egiptul simbolizează lumea cu exteriorul ei măreț care oferă tuturor celor ce se slujesc de ea plăceri omenești și satisfacții ale cărnii, dar care totodată stăpânește printr-o idolatrie care degradează și care chiar robește pe oamenii lui Dumnezeu, dacă ei vin sub puterea ei. Toate acestea pot fi mari în ochii omului, dar în mod sigur nu sunt sfinte. Așa va ajunge Ierusalimul călcat în picioare de națiuni și sub dominația fiarei care se ridică din adânc. Într-o astfel de cetate mor martorii, și bucuria celor ce și-au atins scopul va fi mare.

Apocalipsa 11.10: Cei ce locuiesc pe Pământ bucuroși că nu mai sunt chinuiți de adevăr: Versetul 10 îi menționează pe „cei care locuiesc pe pământ” - locuitorii pământului. Oamenii în general, potrivit versetului 1o, se vor bucura, dar acești „locuitori ai pământului” vor fi plini de veselie și vor avea mari festivități, pentru că mărturia celor doi profeți „îi chinuia”. Putem înțelege lucrul acesta, pentru că același fel de lucruri pot fi văzute și astăzi. Adevăraților martori ai lui Hristos în evanghelie li se împotrivește lumea nepăsătoare; totodată se stârnește o repulsie și o respingere violentă din partea celor ce se socotesc oameni moderni, al căror efort este să degradeze credința lui Hristos la o încercare de îmbunătățire pământească, tăgăduindu-i originea cerească și scopul ceresc la care ea te conduce. Ei nu pot sta alături de adevăr; el îi chinuiește.

Apocalipsa 11.11-12: Învierea și suirea la Cer a martorilor: Bucuria locuitorilor Pământului și a persecutorilor în general este totuși de scurtă durată. După trei zile și jumătate ei sunt ridicați din moarte și suiți la Cer într-un nor. Dușmanii lor îi văd, deci triumful lor este complet. Ei suferă sub domnia fiarei, dar sunt ridicați într-o poziție cerească, nu pământească. Înălțarea lor prevestea căderea care urma îndată a fiarei și a sateliților ei. 

Capitolul 12 - Taina fărădelegii:

  Pe lângă descoperirea lui Iisus Hristos, cartea Apocalipsa ne înlesnește accesul într-o serie întreagă de alte realități din Multiversul în care existăm. Una dintre ele este „taina fărădelegii” despre care amintește și apostolul Pavel, el însuși un om care a fost pentru o vreme „dincolo” de dimensiunile lumii noastre, în realitățile celui de al Treilea Cer (2 Cor. 12:1-5). Scriindu-le celor din Thesalonic, Pavel le aduce aminte despre acest subiect pe care îl mai abordase într-una din vizitele sale: „Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea când eram încă la voi? Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Iisus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale” (2 Tes. 2:5-8).

Ce este „taina fărădelegii”? O taină este un adevăr ținut ascuns de Dumnezeu până la vremea la care devine public. Există o „taină a fărădelegii”,  ca o piesă în mai multe acte care străbate toată istoria omenirii. Ea clocotește în adâncuri și manevrează din umbră, căutând să împiedice realizarea planului mesianic pe Pământ. Apocalipsa ridică cortina să putem privi pe scena lucrărilor demonice cu care au cochetat, conștienți sau inconștienți, toți împărații Pământului. Vom afla lucruri extraordinare în capitolele care urmează! Până acum am privit în Apocalipsa istoria prin prisma oamenilor de pe Pământ a căror existență este determinată decisiv de evenimente din Cerul al Treilea. Ni s-a îngăduit să privim în ceea ce oamenii de știință de astăzi numesc intuitiv „hiperspațiu”, chiar dacă n-am putut înțelege deplin realitatea cu dimensiunile multiple de acolo. În capitolul 12 schimbăm punctul de vedere al acțiunii și recapitulăm evenimentele de la finalul istoriei din prisma ridicării, lucrării și prăbușirii lui Antihrist. Apocalipsa 12 - 14 așează în context marele conflict din ultima parte a săptămânii a șaptezecea din profeția lui Daniel, numit Necazul cel Mare sau Necazul lui Iacov. Va fi cumplit pentru poporul care s-a identificat cu planul mesianic al lui Dumnezeu în istorie, căci „taina fărădelegii” va lucra cu toară puterea în fiii neascultării. Suntem la mijlocul cărții Apocalipsa și Dumnezeu vrea să ne familiarizăm cu evoluția răului în lume ca să justifice încă o dată mânia și pedeapsa pe care o va dezlănțui asupra lui prin revărsarea celor șapte potire ale mâniei Mielului. Efectele trâmbiței a șaptea vor veni doar începând cu capitolul 15. Până atunci, Dumnezeu vrea să ne deschidă ochii să înțelegem teribila încleștare care există în lume între forțele răului și Dumnezeu. Vom cunoaște „taina fărădelegii”. Narațiunea va fi mai ușor de urmărit dacă identificăm cele „șapte” personaje ale ei. 1. Femeia învăluită în soare - Apoc. 12:1-2; 2. Balaurul - Apoc. 12:3-4; 3. Copilul de parte bărbătească - Apoc. 12:5-6; 4. Arhanghelul și războiul stelelor - Apoc 12:7-12; 5. Rămășița evreiască - Apoc. 12:17; 6. Fiara ieșită din mare - Apoc. 13:1-10; 7. Fiara ridicată din Pământ - Apoc. 13:11-18. Pe măsura parcurgerii textului vom vedea ce rol a jucat, joacă și va juca fiecare personaj în marea dramă a istoriei umane. În capitolul 12 ne întâlnim cu primele cinci personaje principale. În capitolele 12 - 19 se găsesc nu mai puțin de șapte „semen” care apar pe Cer. Secțiunea este supranumită și „cartea semnelor”. După ce n-am avut niciun „semn” în primele 11 capitole, vom citi despre trei semne în Cer (Apoc. 12:1, 3; 15:1) și patru semne pe Pământ (Apoc. 13:13-14; 16:14; 19:20). Ne așteptam să fie așa, pentru că și în Evanghelia scrisă de același Ioan am întâlnit tot șapte „semen” ale divinității lui Iisus din Nazaret.

1. Femeia învăluită în soare - Apoc. 12:1-2: „În cer s-a arătat un semn mare - o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap. Ea era însărcinată, ţipa în durerile naşterii şi avea un mare chin ca să nască” (Apoc. 12:1-2). Expresia „un semn mare” atrage atenția nu doar asupra dimensiunilor, ci a importanței. În limba greacă, „semeion” înseamnă un anunț, o comunicare, un gest simbolic, un tip, iar termenul „mare” este „megas”.  Asistăm la descrierea unor megaviziuni, care acopere adevăruri masive, cu implicații majore în istoria lumii. Cine este „femeia învăluită în soare”? Dacă ar fi să  ne luăm după iconografia catolică și ortodoxă, femeia este Maria, mama Domnului Iisus, iar cele douăsprezece stele sunt apostolii. Din această fantasmagorie s-a născut doctrina „învierii Mariei” și a înălțării ei la Cer. Alții spun că femeia ar fi Biserica, iar stele sunt cei doisprezece apostoli. Pentru aceștia din urmă, femeia este biserica cu literă mică, adică organizația instituțional-tradițională, iar pruncul pe care-l va naște este Biserica cu literă mare, adevărata Biserică, singura care va fi răpită la Cer. Realitatea este că „femeia” metaforică nu poate fi nici fecioara Maria și nici Biserica creștină. Ea este poporul Israel, națiunea lui Israel. Este suficient să ne aducem aminte de visul lui Iosif: „Am mai visat un vis! Soarele, Luna şi unsprezece stele se aruncau cu faţa la pământ înaintea mea.” L-a istorisit tatălui său şi fraţilor săi. Tatăl său l-a mustrat şi i-a zis: Ce înseamnă visul acesta pe care l-ai visat? Nu cumva vom veni eu, mama ta şi fraţii tăi să ne aruncăm cu faţa la pământ înaintea ta?” (Gen. 37:9). Iosif a fost atunci cea de a douăsprezecea stea din cununa amintită în textul Apocalipsei, întregind astfel numărul celor doisprezece seminții ale lui Israel. Vechiul Testament este plin de pasaje în care poporul Israel este asemănat metaforic cu o femeie. Iată un exemplu din Isaia: „Nu te teme, căci nu vei rămâne de ruşine; nu roşi, căci nu vei fi acoperită de ruşine, ci vei uita şi ruşinea tinereţii tale şi nu-ţi vei mai aduce aminte de văduvia ta, căci Făcătorul tău este bărbatul tău: Domnul este Numele Lui şi Răscumpărătorul tău este Sfântul lui Israel. El Se numeşte Dumnezeul întregului pământ, căci Domnul te cheamă înapoi ca pe o femeie părăsită şi cu inima întristată, ca pe o nevastă din tinereţe, care a fost izgonită, zice Dumnezeul tău. Câteva clipe te părăsisem, dar te voi primi înapoi cu mare dragoste. Într-o izbucnire de mânie, Îmi ascunsesem o clipă Faţa de tine, dar Mă voi îndura de tine cu o dragoste veşnică, zice Domnul, Răscumpărătorul tău.” (Isaia 54:4-8). Când a păcătuit și a fost lepădată temporar de Dumnezeu, națiunea a fost comparată cu o „văduvă” (Isaia 47:7-9; Luca 18:1-8), cu o femeie părăsită de bărbat (Isaia 50:1) și chiar cu o femeie curvă (Ieremia 3:1-25, Osea 2:1-23). Prin contrast, Biserica este prezentată în Noul Testament drept „o fecioară”, o logodnică curată care se pregătește de nuntă: „Căci sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată. Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos” (2 Cor. 11:2-3). „Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (Efes. 5:25-27). În Apocalipsa, „femeia învăluită în soare” este „însărcinată, țipa în durerile nașterii și avea un mare chin ca să nască”.  Cum ar putea Biserica să fie într-o astfel de stare? S-ar potrivi așa ceva pentru o fecioară care se pregătește de nuntă? Realitatea biblică este că nu Biserica L-a născut pe Hristos, ci Biserica s-a născut din suferințele Lui! Nu este scris nicăieri în Biblie că Biserica va deveni Mamă, dar acest lucru este pomenit de multe ori despre poporul Israel. Chiar și apostolul Pavel, amintind despre cele șapte privilegii ale poporului ales scrie: „Ei sunt israeliţi, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele, patriarhii, şi din ei a ieşit, după trup, Hristosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin!” (Romani 9:4-5). Hristos s-a născut trupește din Israel. El este „sămânța promisă” de Dumnezeu: „Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui” (Isaia 9:6-7). Revenirea lui Iisus Hristos pentru Israel se va petrece după evenimente pe care Biblia le numește „durerile nașterii”: „Adevărat, adevărat vă spun că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura; vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. Femeia, când este în durerile naşterii, se întristează, pentru că i-a sosit ceasul, dar, după ce a născut pruncul, nu-şi mai aduce aminte de suferinţă, de bucurie că s-a născut un om pe lume” (Ioan 16:20-21). „Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor. Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî; veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu” (Mat. 24:8-0). Nu există nicio îndoială! Femeia din Apocalipsa 12 este poporul Israel! De fapt, în Apocalipsa sunt pomenite patru „femei” simbolice. Cu cea dintâi ne-am întâlnit în scrisoarea adresată bisericii din Tiatira și este un simbol al idolatriei păgâne deșănțate și poartă numele Izabelei din Vechiul Testament (Apoc. 2:20-23; 1 Regi 16:31;21:25; 2 Regi 9:7). Cea de a doua femeie din Apocalipsa este pomenită în Apocalipsa 19 și este Biserica cea Adevărată, Mireasa Mielului. Cea de a treia femeie este „curva cea mare cu care au curvit împărații pământului” și simbolizează Babilonul religios (Apoc. 17:1-18). Vom vorbi mai mult despre ea când vom ajunge la capitolul 17. Cea de a patra „femeie” este aceasta pomenită în capitolul 12 și ea este națiunea lui Israel.

2. Balaurul - Apoc. 12:3-4: Cel de al doilea „semn” cu semnificațoii profunde care s-a arătat „în Cer”, adică în hiperspațiul celei de a treia „întinderi” este grozav la înfățișare: „În cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a văzut un mare balaur roşu, cu şapte capete, zece coarne şi şapte cununi împărăteşti pe capete. Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ. Balaurul a stat înaintea femeii care stătea să nască, pentru ca să-i mănânce copilul, când îl va naşte” (Apoc. 12:3-4). Identitatea lui ne este descoperită în versetul 9: „Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui” (Apoc. 12:9). Balaurul poartă culoarea sângelui vărsat, pentru că este ucigaș prin însăși natura lui (Ioan 8:44). Cele șapte capete și zece coarne și șapte cununi împărătești sunt embleme ale puterii lui și ale autorității, căci el este „domnul puterii văzduhului” și „stăpânitorul lumii acesteia” (Efes. 6:12. Ioan 12:31, 14:30, 16:11). Înfățișarea lui se aseamănă cu înfățișarea „fiarei” cu care ne vom întâlni în următorul capitol, ceea ce ne face să spunem că între cei doi există o legătură organică. Fiara va fi întruparea balaurului. Ea nu apare decât după ce balaurul va fi aruncat din Cer. Diavolul va intra în Antihrist, cum a intrat altă dată în Iuda (Ioan 13:27), va rupe legământul cu evreii la jumătatea Săptămânii Necazului cel Mare, va intra în Templu ca „urâciune a pustiirii”, se va da drept dumnezeu și va prăbușii lumea într-un teribil cataclism final. „A treia parte din stelele cerului” care îl urmează sunt îngerii contaminați de răscoala lui împotriva lui Dumnezeu. Îngerii sunt numiți „stele ale cerului” (Iov 38:7). Ei vor împărtăși soarta eternă a lui Satan în iadul de foc și pucioasă (Mat. 25:41). Ioan ne spune că balaurul „a stătut înaintea femeii, care stătea să nască, pentru ca să-i mănânce copilul, când îl va naște”. Istoria lumii este istoria acestei încercări a lui Satan de a împiedica lucrarea lui Dumnezeu prin Mesia-Iisus Hristos. El știe că Cel născut din „sămânța femeii” îi va zdrobi capul (Gen. 3:15). În Egipt, Diavolul a încercat să-i omoare pe toți copiii de parte bărbătească din Israel. Prin Haman, același Diavol a încercat să omoare tot neamul evreilor. Toate eforturile lui au fost însă zadarnice și copilul minune s-a născut în Betleemul din Iudea. Atunci Diavolul l-a influențat pe Irod să ucidă toți copiii de parte bărbătească sub doi ani din ținutul acela. Dumnezeu  și-a scăpat Fiul, trimițând familia lui Iosif în Egipt. Toată viața lui Iisus a fost marcată de încercări ale Diavolului de a-L omorî. I-a făcut pe cei din Nazaret să încerce să-L arunce în prăpastie de pe sprânceana muntelui, a stărnit o furtună teribilă pe marea Galileii, I s-a împotrivit prin cărturari și farisei, a intrat în Iuda ca să-L vândă și L-a pus pe o cruce prin vocea norodului și prin indecizia compromițătoare a lui Pilat. Dezbrăcat de putere la Calvar, Satan a căutat și mai caută încă și azi să zădărnicească planurile lui Dumnezeu prin Hristos cu Biserica Sa. Apostolul Pavel a simțit-o pe propria lui piele: „Astfel, o dată şi chiar de două ori, am voit (eu, Pavel, cel puţin) să venim la voi, dar ne-a împiedicat Satana” (1 Tes. 2:18).

3. Copilul de parte bărbătească - Apoc. 12:5-6: Cel de al treilea personaj al dramei dezlănțuite de „taina fărădelegii” în Apocalipsa 12 - 14 este acest copil, neapărat de parte bărbătească: „Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească. El are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier. Copilul a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul Lui de domnie. Şi femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute şaizeci de zile” (Apoc. 12:5-6). Nu încape nicio îndoială! Acest copil născut din Israel este Iisus Hristos, nădejdea veacurilor. Psalmul 2 ne-o spune clar: „Totuşi Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, Muntele Meu cel sfânt.” „Eu voi vesti hotărârea Lui - zice Unsul. Domnul Mi-a zis: „Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut. Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire şi marginile pământului în stăpânire! Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar” (Ps. 2:6-9). Biruitor asupra lui Satan, Pruncul ceresc a fost „răpit” la Dumnezeu și la scaunul Lui de domnie. Apostolul Ioan, insuflat de Duhul lui Dumnezeu, trece cu vederea perioada Bisericii (care ar trebui să fie între versetele 5 și 6 din Apocalipsa 12) și sare de la „stărpirea Unusului” direct la „fuga femeii în pustie”. Turbat de mânie pentru că l-a scăpat pe Prunc, balaurul caută să se răzbune pe femeia care l-a născut, adică pe poporul Israel, instrumentul împlinirilor profetice despre Domnia lui Hristos pe Pământ. Important de știut: Trebuie să fim atenți să nu cădem în plasa „cronologiilor” minuțioase în care se desfășoară aceste evenimente. Pentru că avem de a face cu revelații din hiperspațiu, despre o realitate cu mult mai multe dimensiuni decât ale noastre, este bine să ne ferim de tabele și schițe care să încerce să așeze „în timp”, ceea ce se petrece mult dincolo de timp și de spațiu. Relatarea din Apocalipsa atinge iar sferele evenimentelor care se desfășoară dincolo de lumea noastră, așa că trebuie să le luăm „thematic”, nu cronologic, silindu-le și înghesuindu-le ca să ne iasă nouă schițele și tabelele escatologice. Revelațiile din capitolul 12 ne dau panorama cerească a evenimentelor legate de lucrarea „tainei fărădelegii” de-a lungul istoriei. Analiza acestui tip de text trebuie să fie în același timp analitică, dar și integratoare, pentru că anumite „evenimente” acopere de fapt perioade foarte mari de „timp”. În timpul Necazului lui Iacov, întrupat în Antihrist, Satan se va năpusti ca un turbat asupra celor din Israel. Poporul lui Dumnezeu va fugi însă într-un loc din pustie. Vor fi vremuri grele pentru evrei, vremuri teribile. Comentându-le, Domnul Iisus a spus: „De aceea, când veţi vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit prorocul Daniel, aşezată în Locul Sfânt - cine citeşte să înţeleagă! - atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi; cine va fi pe acoperişul casei să nu se pogoare să-şi ia lucrurile din casă; şi cine va fi la câmp să nu se întoarcă să-şi ia haina. Vai de femeile care vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţâţă în zilele acelea! Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat. Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate” (Mat. 24:15-22).

4. Arhanghelul și războiul stelelor - Apoc 12:7-12: După cele două „semen” care au apărut în Cer, apostolul Ioan ne vorbește despre un teribil conflict angelic care a avut loc acolo. Nevăzut de noi, dar resimțit din plin, în sferele Cerului de Mijloc are loc un război teribil, un conflict angelic, un veritabil „război al stelelor”: „Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui” (Apoc. 12:7-9). Faptul că Satan a putut veni în Eden să-i ispitească pe Adam și Eva, precum și faptul că el s-a putut înfățișa împreună cu ceilalți „fii ai lui Dumnezeu” înaintea tronului ceresc pentru a-l învinovăți pe Iov ne arată clar că, deși aruncat de pe „muntele lui Dumnezeu”, el are pentru o vreme o mare libertate de mișcare. El și îngerii lui nu sunt aruncați deocamdată toți în adânc, ci sunt oarecum liberi. Ioan ne spune că această libertate de mișcare îi va fi restrânsă drastic la sfera din jurul planetei Pământ. Nu știm multe despre acest război al stelelor. Am mai auzit despre el dintr-una din exclamațiile Domnului Iisus: „Isus le-a zis: Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer” (Luca 10:18). Cel care se luptă cu Satan din partea lui Dumnezeu este arhanghelul Mihail. Ne-am mai întâlnit cu el în descoperirile din profețiile lui Daniel. Vorbind despre Mihail în contextul conflictelor angelice din sferele cerești, un alt înger de rang înalt, Gabriel, a spus: „Dar căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile, şi iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor şi am ieşit biruitor acolo lângă împăraţii Persiei” (Daniel 10:13). „Dar vreau să-ţi fac cunoscut ce este scris în cartea adevărului. Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, afară de voievodul vostru Mihail” (Daniel 10:21). „În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar, în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte” (Daniel 12:1-2). Tradus, numele lui Mihail înseamnă „Cine este ca Iehova?”, o foarte categorică alternativă la atitudinea lui Lucifer-Satan care a fost creiat un heruvim strălucitor, dar s-a semețit și a vrut să fie ca Dumnezeu (Ezec. 29:2). Marele voievod Mihail este ocrotitorul poporului evreu și va fi instrumental în pecetluirea soartei lui Satan. El s-a luptat cu Satan și pentru trupul lui Moise, într-o înfruntare al cărui sens nu ne-a fost descoperit nouă: „Arhanghelul Mihail, când se împotrivea diavolului şi se certa cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată de ocară, ci doar a zis: Domnul să te mustre!” (Iuda 1:9). Este important să observăm că Satan nu se luptă direct cu Dumnezeu. Nici n-ar putea! Dumnezeu este infinit în toate atributele Sale și atotputernicia Lui l-ar nimici într-o clipă. Pentru a-l alunga pe Satan, marele balaur, din Cer este suficient ca Dumnezeu să trimită împotriva lui pe una din căpeteniile oștilor cerești. Mihail biruiește, iar Satan este alungat. Ioan spune simplu: „Și locul lor nu s-a mai găsit în cer” Apoc. 12:8). „Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Lui, pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte. De aceea bucuraţi-vă, ceruri şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare! Căci Diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme” (Apoc. 12:10-12) Alungarea lui Satan din sferele înalte ale Cerului va umple de bucurie pe cei de acolo, dar va fi vai de cei de pe Pământ. Apostolul Petru a avut în vedere și el aceste vremuri atunci când a scris: „Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită” (1 Petru 5:8). Războiul din Cer s-a transformat în războiul de pe pământ. „Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte.” Hristos l-a biruit pe Satan prin sângele Său vărsat și tot așa îl vor birui și cei care-l urmează pe Hristos, mai ales cei care vor pecetlui cu viața mărturia lor în cea de a doua parte a Necazului cel Mare: „Când s-a văzut balaurul aruncat pe pământ, a început să urmărească pe femeia care născuse copilul de parte bărbătească. Şi cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii ca să zboare cu ele în pustie, în locul ei unde este hrănită o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi, departe de faţa şarpelui” (Apoc. 12:13-14). Pentru că femeia și balaurul sunt numiri metaforice, trebuie să luăm în același semn și numirea pentru „cele două aripi ale vulturului celui mare care au fost date femeii ca să zboare cu ele în pustie”. Expresia ne aduce aminte de izbăvirea evreilor din robia egipteană: „Aţi văzut ce am făcut Egiptului şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine” (Exod 19:4). Profetul Isaia vorbește și el despre această vreme a protecției divine când scrie: „Du-te, poporul meu (Israel), intră în odaia ta şi încuie uşa după tine; ascunde-te câteva clipe (trei ani și jumătate), până va trece mânia!” (Isaia 26:20). Persecuția dezlănțuită de balaur împotriva evreilor va fi mare, dar protecția oferită de Dumnezeu va fi și mai mare. „Atunci, şarpele a aruncat din gură apă, ca un râu, după femeie, ca s-o ia râul. Dar pământul a dat ajutor femeii. Pământul şi-a deschis gura şi a înghiţit râul pe care-l aruncase balaurul din gură.” (Apoc. 12:15-16). Profetul Daniel a avut mari probleme cu aceste vremuri din urmă și a cerut explicații suplimentare. Iată răspunsul primit atunci: „Unul din ei a zis omului aceluia îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului: Cât va mai fi până la sfârşitul acestor minuni? Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic că vor mai fi o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme (3,5 ani) şi că toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot. Eu am auzit, dar n-am înţeles şi am zis: Domnul meu, care va fi sfârşitul acestor lucruri? El a răspuns: Du-te, Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului.  Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul şi niciunul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege. De la vremea când va înceta jertfa necurmată şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile (3,5 ani). Ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile!” (Daniel 12:6-12). Putem vedea în urmărirea evreilor de balaurul cel mare prigoana care i-a însoțit pe cei din Israel în cei aproape 2.000 de ani scurși de la răstignirea lui Hristos. Iată scena petrecută în Ierusalim: „Când a văzut Pilat că n-ajunge la nimic, ci că se face mai multă zarvă, a luat apă, şi-a spălat mâinile înaintea norodului şi a zis: Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia. Treaba voastră! Şi tot norodul a răspuns: Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Matei 27:25).Dreptatea lui Dumnezeu a făcut ca aceste vorbe să fie împlinite întocmai. Pentru vina sângelui vărsat, „răzbunătorul sângelui” îi urmărește în fiecare generație. Au ajuns pribegi printre străini. Porecla batjocoritoare pe care au primit-o a fost „evreul rătăcitor”. Antisemitismul a fost, este și va fi o constantă a lumii acesteia, împlinind într-un fel descrierile din Deuteronom: „Domnul te va împrăştia printre toate neamurile, de la o margine a pământului până la cealaltă, şi acolo vei sluji altor dumnezei pe care nu i-ai cunoscut nici tu, nici părinţii tăi, dumnezei de lemn şi de piatră.  Între aceste neamuri, nu vei fi liniştit şi nu vei avea un loc de odihnă pentru talpa picioarelor tale. Domnul îţi va face inima fricoasă, ochii lâncezi şi sufletul îndurerat. Viaţa îţi va sta nehotărâtă înainte, vei tremura zi şi noapte, nu vei fi sigur de viaţa ta. În groaza care-ţi va umple inima şi în faţa lucrurilor pe care ţi le vor vedea ochii, dimineaţa vei zice: O, de ar veni seara! şi seara vei zice: O, de ar veni dimineaţa!” (Deut. 28:64-67). Singura scăpare pentru vărsătorul de sânge era să fugă într-una din cetățile de scăpare rânduite de Dumnezeu. Trebuia să stea acolo până la moartea Marelui Preot, iar apoi putea pleca în siguranță, absolvit de vină. Poporul evreu n-a putut beneficia de protecția cetății de scăpare, care-L simboliza pe Hristos, din pricina necredinței. Când se vor întoarce însă la Domnul, evreii vor intra sub protecția divină, așa cum ne indică acest text din Apocalipsa. În total, balaurul a lansat trei atacuri asupra femeii și le-a ratat pe toate. A vrut să ucidă copilul și n-a putut. A atacat femeia și ea a scăpat în pustie. A lansat un potop de ape, dar a ratat și atacul acesta. Nebun de furie, el s-a întors să se lupte cu urmașii femeii.

5. Rămășița evreiască - Apoc. 12:17: Mânios că nu i-a putut face nimic femeii apărate de Dumnezeu în pustie, balaurul s-a întors să se răfuiască cu cei rămași: „Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, cu cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Iisus Hristos” (Apoc. 12:17). Aici avem încă o dovadă că „femeia” din acest capitol nu este Biserica, ci Israelul. Când Biserica va fi răpită la Cer nu va rămâne în urma ei nicio „rămășiță”. Toți cei găsiți „în Hristos” vor părăsi Pământul. Versetul ne vorbește aici despre o rămășiță cu două caracteristici: cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Iisus Hristos. Ei sunt în același timp și evrei ortodocși care țin foarte strict Legea strămoșească (de aceea le spune Domnul Iisus: „Rugați-vă ca fuga voastră să nu fie iarna și nici într-o zi de Sabat”), dar au ajuns să creadă și în salvarea prin Iisus Hristos. Aduceți-vă aminte cele spuse de profetul Daniel: „Nişte oşti trimise de el vor veni şi vor spurca Sfântul Locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată şi vor aşeza urâciunea pustiitorului. Va ademeni prin linguşiri pe cei ce rup legământul.  Dar aceia din popor care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămâne tari şi vor face mari isprăvi. Înţelepţii poporului vor învăţa pe mulţi. Unii vor cădea, pentru o vreme, loviţi de sabie şi de flacără, de robie şi de jaf. Când vor cădea, vor fi ajutaţi puţin, şi mulţi se vor uni cu ei din făţărnicie. Chiar şi din cei înţelepţi, mulţi vor cădea, ca să fie încercaţi, curăţiţi şi albiţi până la vremea sfârşitului, căci sfârşitul nu va fi decât la vremea hotărâtă” (Daniel 11:31-35). Acesta este contextul istoric în care se va împlini ceea ce a spus Domnul Iisus în Matei 25 despre Judecata viitoare a neamurilor. El va despărți atunci oile de capre, după atitudinea pe care au avut-o „față de unul din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei”. Sub influența balaurului, „rămășița seminței femeii” va fi persecutată și privată de drepturi în toată lumea. Dumnezeu îi va răsplăti pe cei care, în ciuda pericolelor care-i amenință pe toți cei ce-i vor ajuta pe evrei, le vor da apă și mâncare, haine și îngrijire. Aparent, va fi o judecată a faptelor, dar vor fi niște fapte ale credinței și consacrării față de poporul lui Dumnezeu.  Despre vremea teribilă a progromului mondial vom citi în capitolul următor: „I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască” (Apoc. 13:7).

Capitolul 13 - Fiarele fărădelegii:

  Mâniat pe femeie, „balaurul” s-a dus să facă război cu rămășița seminței ei (Apoc. 2:17). Taina fărădelegii descoperită în capitolul 12 devine vizibilă prin influența pe care o are asupra sistemului politico-administrativ și a sistemului religios. În capitolul 13 asistăm la instaurarea unui climat de teroare prin ridicarea celor două „fiare” care vor stăpâni cu autoritate absolută asupra tuturor „locuitorilor pământului”. Fiara ieșită din mare - Apoc. 13:1-10; Fiara ridicată din pământ - Apoc. 13:11-18. Împreună cu balaurul, aceste două fiare vor alcătui o trinitate. Comentatorii o numesc „ne-sfânta trinitate” sau „trinitatea satanică”, o imitație demonică a sfintei trinități a dumnezeirii. Pentru recuperarea omenirii și pentru instaurarea Împărăției lui Dumnezeu pe Pământ, Tatăl a făcut planul, Fiul este instrumentul prin care se realizează, iar Duhul Sfânt este Cel care-i convinge pe oameni să se supună Fiului. Cele două fiare din acest capitol vor imita demonic lucrarea Fiului și a Duhului Sfânt. Să le luăm pe rând.

6. Fiara ieșită din mare - Apoc. 13:1-10: Cel de al șaselea personaj din drama numită „taina fărădelegii” este teribil în putere, în împotrivire față de Dumnezeu și în tiranie. El se ivește „din mare” adică din zarva popoarelor și va instaura domnia absolută a lui Antihrist într-o formă finală a Imperiului Roman readus la viață. Să nu uităm că ultima „trăznaie” a Romei a fost să-și proclame Cezarul ca ființă „divină”. În anul 42 d.H., romanii l-au zeificat pe Cezar cu titlul „Divus Iulius”, Octavian, urmașul său a devenit în mod automat Divi filius („Fiul celui divin”). Aceeași obrăznicie exaltantă îl va caracteriza și pe Antihrist: „Apoi am stat pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti şi pe capete avea nume de hulă” (Apoc. 13:1). Cel care însuflețește această fiară este „balaurul” din capitolul precedent, adică Diavolul însuși. Nu este la prima ispravă de genul acesta. El a fost păpușarul care a tras sforile și în spatele altor puteri politico-administrative.  Cele șapte imperii care s-au succedat sub influența demonică au fost: Egipt, Asiria, Babilon, Medo-Persia, Grecia, Roma și Roma redivivus sau faza romană a Antihristului. Înainte de a prezenta fiara ieșită din mare este folositor să ne aducem aminte cum a fost numit balaurul care a însuflețit împotrivirile față de planul lui Dumnezeu în alte cărți ale Bibliei: În Vechiul Testament: „Asirianul” - Isaia 10:5-6; Isaia 30:27-33; „Împăratul Babilonului” - Isaia 14:4; „Lucifer” - Isaia 14:12 „Cornul cel mic” - Dan. 7:8; Dan. 8:9-12; „Împărat fără rușine și viclean” - Dan. 8:23; „Domnul care va veni” – Dan. 9:26; „Împăratul care va face ce va dori” - Dan. 11:36. În Noul Testament: „Fiul pierzării” - Ioan 17:12; „Omul fărădelegii” - 2 Tesal. 2:3-8; „Fiul pierzării” (din nou) - 2 Tesal. 2:3-8; „Potrivnicul” - 2 Tesal. 2:3-8; „Antihrist” - 1 Ioan 2:18; „Fiara” - Apoc. 13:1-2. Aceeași „fiară” ca în profețiile lui Daniel: Fiara din vedenia lui Ioan este aceiași cu cea de a patra fiară din vedeniile profetului Daniel. Ordinea imperiilor este însă inversă, pentru că Daniel le vedea în perspectiva viitorului, iar Ioan le privește retroactiv, spre trecut. Daniel le-a văzut în ordinea: leu, urs, pardos, fiara înspăimântătoare, iar Ioan le amintește invers: leopard (pardos), urs și leu. „Fiara pe care am văzut-o semăna cu un leopard, avea labe ca de urs şi gură ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare” (Apoc. 13:2). Fiara din Apocalipsa este o combinație a fiarelor din cartea Daniel, cea de a patra nemaifiind descrisă pentru că Ioan o va descrie în acest capitol. Ca și în cartea profetului Daniel, sistemul omenesc dominant pe Pământ la un anumit moment este numit „fiară”, pentru a sublinia faptul că este ceva sălbatic, sub nivelul omului și al animalelor obișnuite, total sălbăticit și neascultător de Dumnezeu. Și tot ca în cartea lui Daniel, fiara politico-administrativă este alcătuită dintr-un complex de patru imperii mondiale, așezate într-o ordine decrescătoare. În cartea profetului Daniel, în capitolul 2 ni se spune că Dumnezeu i-a dat lui Nebucadnețar programul politic al veacurilor prin imaginea unui chip de om care avea capul de aur, pieptul și brațele de argint, pântecele și coapsele de aramă, iar picioarele de fier cu partea de la fluierele picioarelor în jos parte de fier și parte de lut (Dan. 2:31-33). Imperiile mondiale s-au succedat unul după altul, babilonienii, medo-persanii, grecii și romanii, de fiecare dată următorul fiind mai puțin puternic și slăvit decât precedentul. Dumnezeu îi descoperă apoi lui Daniel aceeași succesiune de imperii mondiale sub chipul a patru „fiare” distincte: „În vedenia mea de noapte, am văzut cum cele patru vânturi ale cerurilor au izbucnit pe Marea cea Mare. Şi patru fiare mari au ieşit din mare, deosebite una de alta. Cea dintâi semăna cu un leu … o a doua fiară era ca un urs … o a treia ca un pardos … și a patra era nespus de grozav de înspăimântătoare și de puternică” (Dan. 7:2-7). Același personaj misterios cu puteri nemaipomenite: Ca și în cartea lui Daniel, fiara a patra este dominată de apariție unui personaj extrem de puternic și de obraznic față de Dumnezeu. Iată ce este scris în cartea profetului Daniel: „M-am uitat cu băgare de seamă la coarne şi iată că un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor şi, dinaintea acestui corn, au fost smulse trei din cele dintâi coarne. Şi cornul acesta avea nişte ochi ca ochii de om şi o gură care vorbea cu trufie” (Dan. 7:8). „Dintr-unul din ele a crescut un corn mic, care s-a mărit nespus de mult spre miazăzi, spre răsărit şi spre ţara cea minunată. S-a înălţat până la oştirea cerurilor, a doborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele şi le-a călcat în picioare. S-a înălţat până la căpetenia oştirii, i-a smuls jertfa necurmată şi i-a surpat locul locaşului său celui sfânt. Oastea a fost pedepsită din pricina păcatului săvârşit împotriva jertfei necurmate; cornul a aruncat adevărul la pământ şi a izbutit în ce a început” (Dan. 9:9-12). „La sfârşitul stăpânirii lor, când păcătoşii vor fi umplut măsura nelegiuirilor, se va ridica un împărat fără ruşine şi viclean. El va fi tare, dar nu prin puterea lui însuşi; el va face pustiiri de necrezut, va izbuti în tot ce va începe, va nimici pe cei puternici şi chiar pe poporul sfinţilor. Din pricina propăşirii lui şi izbândirii vicleniilor lui, inima i se va îngâmfa, va pierde pe mulţi oameni care trăiau liniştiţi şi se va ridica împotriva Domnului domnilor, dar va fi zdrobit fără ajutorul vreunei mâini omeneşti” (Dan. 8:23-25). Iată ce este scris în Apocalipsa: „Unul din capetele ei părea rănit de moarte, dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară. Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?” (Apoc. 13:3-4). Nu cred că acest personaj va muri și va avea parte de o înviere demonică pentru simplul fapt că Satana nu poate da viață nimănui. Cred că „rănit de moarte” este o aluzie la revenirea Imperiului Roman după o aparentă moarte care a durat multe secole. Imperiul se va reface în vatra vechii Europe unite și va avea sediul de conducere la Roma. Personajul care va stăpâni atunci peste toată lumea se va numi Antihrist, care înseamnă în același timp și „împotriva lui Hristos” și „înlocuitorul lui Hristos”. Numirea a fost lansată tot de apostolul Ioan în cea dintâi epistolă a sa: „Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină Antihrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti - prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă” (1 Ioan 2:18). „Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristosul? Acela este Antihristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul” (1 Ioan 2:22). „ … şi orice duh care nu mărturiseşte pe Iisus nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum” (1 Ioan 4:3). „Căci în lume s-au răspândit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc că Iisus Hristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată antihristul!” (2 Ioan 1:7). Antihristul va apărea mai întâi ca un veritabil „superman”. Va poza drept un mare umanitarian, un prieten al tuturor și mai ales un protector al poporului Israel, pe care-i va convinge că este purtătorul de vești bune, cel ce inaugurează „epoca de aur” descrisă de profeți și pe care-i va convinge să-l accepte drept un adevărat mesia. Aceeași obrăznicie împotriva lui Dumnezeu: Ca în toate cazurile aparițiilor lui anterioare, Satana se va ridica împotriva lui Dumnezeu în persoana acestui final Antchrist. De data aceasta o va face public și va câștiga adeziunea locuitotilor Pământului în cea de a doua jumătate a Necazului cel Mare: „I s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni” (Apoc. 13:5). Pentru liniștea noastră este bine să reamintim că aici apare iar expresia „i s-a dat”. Asta înseamnă că Satan nu poate face decât exact cât îi permite Cel Atotputernic, ca și în cazul patriarhului Iov. Intensitatea lucrărilor lui și durata lor este prestabilită de Dumnezeu însuși, care este întotdeauna pe tron, deasupra tuturor tronurilor care există. Profetul Daniel precizează durata lucrării la exact „trei ani și jumătate”, adică durata celei de a doua jumătăți a Necazului cel Mare. Când citim că „Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare” trebuie să înțelegem că până și tronul Satanei, Domnul veacului acestuia, îi este subordonat lui Dumnezeu. Conflictul Antihristului cu Cerul va fi pe față. Vor fi două tabere clare și distincte. „Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer” (Apoc. 13:6). Fără nicio îndoială că Satana va prezenta o variantă mincinoasă a evenimentelor, justificând Răpirea Bisericii și atrăgând asupra celor plecați de pe Pământ antipatia și dușmănia „locuitorilor pământului”. Antihrist îi va vrăji pe oameni cu abilitățile lui de a rezolva toate problemele, toate situațiile de criză, câștigându-și astfel încrederea  lor totală și libertatea de a face tot ce dorește: „El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea” (Dan. 7:25). Îl va deranja probabil că „era noastră” se numără de la nașterea Domnului Iisus și va introduce un calendar universal nou, cu date legate de propria sa identitate. Scopul lui declarat va fi să-L scoată pe Iisus Hristos și influența Lui din istoria și conștiința oamenilor: „Din pricina propăşirii lui şi izbândirii vicleniilor lui, inima i se va îngâmfa, va pierde pe mulţi oameni care trăiau liniştiţi şi se va ridica împotriva Domnului domnilor” (Dan. 8:25). „Împăratul va face ce va voi; se va înălţa, se va slăvi mai presus de toţi dumnezeii şi va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor şi va propăşi până va trece mânia, căci ce este hotărât se va împlini. Nu va ţine seamă nici de dumnezeii părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor; cu un cuvânt, nu va ţine seamă de niciun dumnezeu, ci se va slăvi pe sine mai presus de toţi” (Dan. 11:36). Este posibilă apariția unui astfel de exemplar al speciei umane? Biblia spune că da, iar istoria o confirmă. Vreau să vă dau un exemplu din istoria recentă. Am avut curiozitatea să studiez viața lui Hitler. M-am convins că el a fost cea mai grafică ilustrare a Antihristului. A fost un fel de „repetiție generală”, înainte de apariția lui. Am citit o carte fascinantă cu titulul „The Morning of the Magicians” (Dimineața vrăjitorilor) scrisă în 1969 de Louis Paules și Jacque Bergier. Autorii examinează activitatea lui Hitler și ajung la o concluzie teribillă. Ei nu au fost creștini, ci scriitori liberali. Ca să se documenteze, s-au dus și au studiat procesele verbale de la procesul din Nuremberg și au citit o mulțime de alte cărți scrise de alții despre hitlerism. Iată concluzia lor. Citez de la pagina 249: „Este imposibil să înțelegi planurile politice ale lui Hitler dacă nu ești familiarizat cu convingerile lui fundamentale, iar cea mai importantă dintre aceste convingeri a fost că există o legătură magică între om și Univers.” Cu alte cuvinte, Hitler a crezut din toată inima că între om și lumea nevăzută există o legătură mistică, magică. Autorii continuă spunând că Hitler a practicat personal magia și a fost obsedat de ea. Hitler și-a văzut viața ca un destin care i-a fost hărăzit de forțele nevăzute. L-a citit cu aviditate pe Aenids de Plutonius, un mare specialist în domeniul inițierii oculte în magie. Hitler a devenit membru al unor societăți secrete oculte ale intelectualilor pro-arieni, unde s-a familiarizat cu texte hinduse străvechi. A fost inițiat în aceste discipline împreună cu Nietzsche și magiciani din Tibet. Paules și Bergier spun că cea mai probabilă explicație a faptelor lui Hitler este căderea lui sub influența unor forțe satanice care s-au manifestat în aceste societăți mistice. Ei cred că lumea a fost atunci sub umbra întunecată a forțelor oculte și că nimeni nu va putea înțelege exaltarea care l-a cuprins pe Hitler dacă nu ține seama de intrarea lui sub influența lor. Am găsit o altă carte, scrisă de Eric Norman în 1972, cu titlul „The Hollow Earth” (Pământul gol pe dinăuntru). Autorul spune că participarea lui Hitler la societățile oculte l-a convins să se închine la niște ființe care trăiesc în interiorul Pământului. Aceste spirite puternice au programul de a ieși până  la urmă din centrul planetei și vor deveni stăpânii Pământului. Sună familiar, nu-i așa? Este exact ceea ce ni se spune în cartea Apocalipsa că va face Satan. Am văzut în capitolul 9 că miriade de demoni vor ieși din Adânc și-i vor chinui pe oamenii din toată lumea. Societățile oculte nu studiază Biblia, așa că singura lor sursă de informare este direct de la demonii care așteaptă în Adânc. Hitler a fost convins că dacă nu se va alinia cu planurile civilizației subpământene, va fi ucis când vor veni ele să ia în stăpânire lumea. Pare caragios, dar el a căutat în trei ocazii să pătrundă pe căi bizare în interiorul Pământului. Tot din cărțile despre civilizația subpământeană s-a născut și ideea de a-i folosi pe copii în război. Hitler i-a numit „mici pui de lup”, le-a făcut uniforme negre iar pe mâneci le-a așezat câte un sinistru cap de mort. Fanatismul acestor copii a fost teribil și majoritatea încercărilor făcute asupra lor după război pentru a-i recupera pentru o viață normală au eșuat. Cel de al Treilea „Reich” a fost incredibil de înțesat cu practicanții ai științelor oculte. De exemplu, Karl Haushofer, unul din generalii lui Hitler, a fost unul din fondatorii Societății Zorilor de Aur specializată în magia neagră. El a fost cel care l-a îndemnat pe Hitler să scrie „Mein Kampf”, cartea ideologiei naziste. Haushofer a vizitat Tibetul, China și India, s-a convertit la budism, devenind membrul unei societăți secrete care practica magia neagră și din care nu puteai să ieși decât prin moarte naturală sau sinucidere. A avut puteri magice deosebite cu care l-a manipulat pe Hitler. Rudolf Hess a declarat că, de fapt, „Haushofer conduce, magicianul din spatele lui Hitler și legiunile lui de demoni”. În contionuare el spune că Hitler însuși era un „medium” dirijat de puterile oculte. Chiar și „svastica”, emblema hitlerismului, care avea forma unei cruci pătrate cu brațele rupte a fost adusă tot din magia neagră din Tibet și India. În 1925, la ordinul lui Hitler, un grup de călugări budiști din Tibet s-au mutat în Berlin, au jurat credință societății oculte din care făcea parte Hitler și au început imediat să infiltreze toată societatea germană cu învățăturile lor. Emisarii trimiși de Hitler în Tibet i-au identificat pe cei cu puteri oculte și au finanțat toată expediția care i-a transplantat în inima Germaniei. După capitularea Germaniei la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, când anchetatorii au căutat să deznoadele ițele structurii de putere ale nazismului prin stabilirea rolului jucat de conducătorii temutului SS, au descoperit cu uimire că foarte mulți dintre ei au fost tibetani din Himalaia, fără niciun fel de acte de identitate germane. Rosenberg spune că au fost ultimii care au rămas alături de Hitler ca să-l sfătuiască și să-l direcționeze. În martie 1946, Haushofer și-a omorât soția, iar apoi, în fața unui altar budist, și-a jertfit fiul și s-a sinucis. Toți cei șapte membrii fondatori ai partidului nazist au fost membrii în societăți oculte. Am fost uimit să citesc în cărțile studiate mărturiile celor din preajma lui Hitler. Ei au declarat că Hitler avea întotdeauna o altfel de voce când vorbea în public, de parcă o putere supraomenească venea peste el și-i vrăjea pe cei care-l ascultau. Avea un magnestism teribil. Nu era vocea cu care erau ei obișnuiți din convorbirile lor personale cu „marele lider”. De pe buzele lui ieșeau în public altfel de sunete care vesteau lucruri mari, viziuni cuceritoare. Un apropiat cu care a trăit sub același acoperiș, mărturisește că Hitler avea coșmare teribile, convulsii mari în somn care făceau să se miște patul. Intra într-o formă de catarsis (semiparalizie imobilizantă) și scotea gemete înfricoșătoare. Într-un miez de noapte l-au găsit sufocându-se și scoțând sunete neinteligibile, din care n-au putut desluși decât mărturisiri teribile: „Uite-l! Este aici! A venit după mine!” Avea buzele albe și a început să strige isteric. Hitler era convins că aparține unei rase superioare, „ariene” cu rădăcini orientale, destinată să conducă lumea și să o ducă spre orizonturi noi, necunoscute. La fel de convins a fost și că omenirea pe drumul înnoirii purta în ea vestigiile unor rămășițe nereușite, un fel de rase inferioare, care trebuie eliminate repede. Aceste rase nici nu merită să poarte numele de oameni, fiind încă la nivelul porcilor și al gândacilor puturoși. Rasele inferioare sunt negrii, țiganii și evreii. Sunt convins că acesta a fost motivul holocaustului și al lagărelor de exterminare. Un singur om, cu puteri de mediu spiritist, stăpânit de puteri supranaturale demonice a putut duce o întreagă națiune de germani inteligenți în pragul nebuniei și i-a transformat în asasini fără scrupule. A fost la lucru puterea incredibilă a lui Satan. Cred că, cel de al Treilea Reich, cu conotațiile lui de cea de a treia încercare de a reface puterea Imperiului Roman, după Carol cel Mare și Napoleon, a fost una din „repetițiile generale” cu public de dinaintea ridicării adevăratului Antihrist. Până și pretențiile lui de a fi o împărăție care va dura o mie de ani (un mileniu nebiblic) au fost imitații caraghioase ale planului lui Dumnezeu cu poporul Său, Israel. Hitler i-a urât pe evrei cu o ură desăvârșită. A omorât șase milioane din poporul Israel, împlinind parcă ad literam versetul din Apocalipsa 12:3: „Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, cu cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Iisus Hristos” (Apooc. 12:17). Aceeași neputincioasă încercare de a-L imita pe Dumnezeu: Balaurul se va întrupa în Antihrist ca să imite întruparea Fiului lui Dumnezeu. El îi va imita până și „învierea” ca să-i ducă în eroare pe locuitorii Pământului: „Unul din capetele ei părea rănit de moarte, dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară. Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei” (Apoc. 13:3). Se va împlini astfel profeția făcută de Domnul Iisus: „Eu am venit în Numele Tatălui Meu, şi nu Mă primiţi; dacă va veni un altul, în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi” (Ioan 5:43). Deși va fi extrem de puternic, asta nu înseamnă că Antichrist va fi invincibil! Iată ce vom citi peste doar câteva capitole tot în cartea Apocalipsa: „ … Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc şi pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei şi ai numărului numelui ei. Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi cântarea Mielului. Şi ziceau: Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!” (Apoc. 15:2-3).Aceeași falsitate a celui ce este mincinos și tatăl minciunii: Satan n-ar putea niciodată să-i păcălească pe fiii luminii, dar cei ce au preferat întunerecul vor fi o pradă ușoară pentru vicleșugurile lui: „I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam. Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului, care a fost înjunghiat” (Apoc. 13:7-8). Asta pentru că „locuitorii pământului” n-au vrut să primească adevărul adus de Evanghelia Domnului Iisus. Aduceți-vă aminte de avertismentul apostolului Pavel: „Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Iisus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase  şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi” (2 Tesal. 2:7-12). Dumnezeu reușește în tot ceea ce-și propune și când El însuși trimite oamenilor o lucrarea de rătăcire, lumea va fi înșelată. Este permisiunea pe care i-o dă El lui Satan. Ioan nu se poate opri să-și avertizeze cititorii de această tragică posibilitate. Simțim imediat simpatia apostolului pentru cititorii și ascultătorii lui, care mai aveau șansa să creadă Evanghelia și să nu ajungă în teribila vreme a Necazului lui Iacov. Formularea avertismentului lui este identică cu cea din avertismentele trimise de Domnul Iisus creștinilor în cuprinsul celor șapte scrisori din Apocalipsa 2 și 3: „Cine are urechi să audă! Cine duce pe alţii în robie va merge şi el în robie. Cine ucide cu sabia trebuie să fie ucis cu sabie. Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor” (Apoc. 13:9-10).

7. Fiara ridicată din pământ - Apoc. 13:11-18: Cel de al șaptelea personaj din drama „tainei fărădelegii” este tot o fiară, tot însuflețită de Satan, dar diferită de cea dintâi: „Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel şi vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată” (Apoc. 13:11-12). Această a doua fiară are un nume: „profetul mincinos”. „Apoi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura proorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte” (Apoc. 16:13 vezi și Apoc. 19:20; 20:10). Dacă prima fiară se ridică din mare, adică din mijlocul neîntreruptei agitări a popoarelor lumii, această a doua fiară se ridică ,,din pământ”, adică din ceva stabil din punct de vedere social. Fiara aceasta va întregi „trinitatea păgână” cu origini demonice. Ea va apare după ridicare fiarei dintâi, ca să respecte ordinea în care au lucrat cele trei persoane ale Trinității dumnezeiești. Tatăl l-a trimis pe Fiul, iar apoi s-a pogorât asupra oamenilor Duhul Sfânt. Într-o voită imitare a lucrării Duhului Sfânt, „profetul mincinos” va lua ceea ce este al fiarei dintâi și le va descoperi oamenilor ca să-i aducă la o totală închinare și ascultare. Printr-o concurență asemănătoare cu cea în care vrăjitorii Egiptului i s-au opus lui Moise și au făcut o vreme aceleași minuni ca ale lui, această fiară a doua va deveni un „mare preot, și profet” care va concura cu lucrarea miraculoasă a celor doi martori: „Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se pogoare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei” (Apoc. 13:13-14). În esență, profetul acesta mincinos face două mari lucrări: produce o icoană a fiarei, un fel de robot însuflețit și pune la punct un sistem totalitar de control absolut asupra omenirii: „Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Şi a făcut ca toţi - mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei” (Apoc. 13:14b-17). Pe vremuri, cei ce citeau aceste lucruri le priveau cu neîncredere. Astăzi, când lumea este obișnuită deja cu computerele, cărțile de credit, camerele de supraveghere și telefonia mobilă inteligentă, versetele acestea reprezintă o realitate nu numai posibilă, dar și probabilă. Taina fărădelegii descrisă în capitolele 12 și 13 din Apocalipsa se încheie cu un test pentru înțelepciunea sfinților. Examenul nu este însă prea greu pentru că imediat ni se dă și rezolvarea: „Aici e înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. Şi numărul ei este: şase sute şaizeci şi şase” (Apoc. 13:18). Pentru ilustrarea acestei probleme ne sunt necesare câteva cunoștințe elementare de numerologie biblică. Le puteți găsi în studiul „Planul profetic în Biblie: Cifrul spiritual al cifrelor - de pe acest blog! Pentru cei ce n-aveți timp sau dispoziție să citiți întreg studiul este suficient aici să spunem că numărul 3 reprezintă trinitatea dumnezeirii, iar numărul 6 reprezintă imperfecțiunea ființei umane. Trei cifre de 6 așezate una lângă alta ne dau mesajul despre „un om care se dă drept Dumnezeu”. Problema este și simplă și complicată, în funcție de pătrunderea fiecăruia în tainele limbii ebraice în care fiecare literă din alfabet joacă și rolul unei cifre!

Reflecții suplimentare: Antihristul! - Capitolul 13.11-18:

   Lumea aşteaptă un lider religios cu autoritate. Într-un timp al îndoielii şi nesiguranţei, oamenii ar dori pe cineva care să aibă răspuns la toate problemele etice, religioase şi politice care îi frământă. Credincioşii însă ştiu că Dumnezeu a vorbit deja cu autoritate în persoana Fiului Său şi Şi-a descoperit gândul în Cuvântul Său cel sfânt. Privitor la Pământ, şi credincioşii aşteaptă pe Cineva în viitor, și anume pe Domnul Iisus Hristos venind în glorie ca să stabilească autoritatea şi puterea Cerului pe Pământ. El va coborî din Cer pe Pământ însoțit de toți sfinţii Lui glorificaţi, care vor domni pe Pământ împreună cu El timp de o mie de ani de pace şi binecuvântări. Însă „omul viitor” pe care necredincioşii îl aşteaptă să se nască pe Pământ este un om al pământului, pământesc, și nu Domnul din Ceruri. Aşteptarea aceasta urmează să-şi aibă împlinirea în „omul păcatului”, Antihristul, falsul Mesia, care se va descoperi în curând. Acesta nu va fi cunoscut decât după ce Biserica celor întâi născuţi va fi răpită în prezenţa Domnului. Mulţi care aşteaptă pe Antihrist, închipuindu-şi că aşteaptă o reîntoarcere a lui Hristos Însuşi, mărturisesc că sunt în aşteptarea unui mântuitor care să se nască pe Pământ în mod firesc. O societate cunoscută ca „Ordinul Stelei de Răsărit” a înrolat la repezeală mii de membri care declară că aşteaptă un mare învăţător mondial, dar care în realitate pregătesc lumea pentru primirea acelui monstru al nelegiuirii, falsul Hristos, a cărui venire este prin lucrarea balaurului, cu semne şi minuni mincinoase. A fi înştiinţat înseamnă a fi înarmat: sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu a prezis venirea acelui viclean şi a arătat unde va duce descoperirea lui. Niciun cercetător atent al Cuvântului, învăţat de Duhul Sfânt, nu poate să nu observe umbra Antihristului descrisă pe multe pagini ale Scripturii. Ioan spune: „aţi auzit că are să vină Antihrist” (1 Ioan 2.18). Singura întrebare care frământă pe mulţi priveşte identificarea persoanei sau a lucrurilor la care se referă. Este Antihristul o persoană sau un sistem? Multe nume cu greutate pot fi citate ca fiind în favoarea unei sau altei opinii, dar, pentru ca încrederea noastră să nu se întemeieze pe înţelepciunea oamenilor ci pe puterea lui Dumnezeu în această problemă, ca şi în oricare alta, dorim să fim călăuziţi de Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Să reamintim acest fapt binecuvântat şi anume că, Hristos este o Persoană glorioasă, sfântă, atotputernică, una din Treimea veşnică, care a pus pe oameni în legătură cu Dumnezeu; El S-a născut ca om pe Pământ dintr-o fecioară, şi S-a smerit şi S-a făcut ascultător ca om până la moarte şi încă moarte de cruce. Logic vorbind, cine aşteaptă ca Antihristul să fie tot om, cu o personalitate definită și opusă Domnului Iisus Hristos, dar pretinzând să fie tot ce a fost El, aşteaptă uzurparea locului lui Hristos. Să nu uităm că în lume există un Trup unit cu Hristos, al cărui Cap glorios este El. Tot în lume există de asemenea, şi un sistem religios apostat, așa-zis creștin, opus celui divin, pretinzând fals că este mireasa lui Hristos şi singurul păzitor autorizat a tainelor lui Dumnezeu. Este sistemul acesta Antihrist sau este mai degrabă Babilonul cel Mare, Antibiserica? Probabil că această opinie din urmă este cea corectă. Cuvântul profetic scoate în evidenţă două mari înşelătorii religioase: un fals Hristos şi o falsă Biserică. Nu trebuiesc confundate una cu cealaltă. Antihristul va fi un om, aşa cum Hristosul lui Dumnezeu a fost Om. Babilonul însă este un vast sistem organizat, aşa cum Biserica lui Dumnezeu este o organizaţie divină. Dar una este o contrafacere satanică. Când glasul profeţiei vorbeşte despre Antihrist, este folosit pronumele masculin „el”. Când se vorbeşte despre biserica falsă, se foloseşte femininul „ea”. Antihristul este capul suprem al sistemului apostat care are aceeaşi relaţie cu el, ca şi Hristos cu Biserica. De la prima promisiune făcută Seminţei femeii, care urma să zdrobească la împlinirea vremii capul şarpelui, oamenii au aşteptat şi aşteaptă să se ridice dintre ei un izbăvitor. O astfel de aşteptare se bizuie pe Scriptură şi a fost realizată la naşterea Domnului Hristos. Dar de când El a fost lepădat, continuarea aşteptării a devenit o pervertire a adevărului. Pentru că Izbăvitorul trimis de Dumnezeu, „Sămânţa femeii”, a fost răpit de Dumnezeu şi aşezat pe tronul Său. În locul Lui a venit sămânţa şarpelui (Antihristul) şi cei ce îl aşteaptă nu-şi dau seama de aceasta. De mii de ani şarpele a fost simbolul religiei ezoterice (ascunse) care reprezintă înţelepciunea şi venirea celui ce revendică a fi înţelepciunea lui Dumnezeu. Religia ezoterică este religia prin excelenţă a lui Antihrist. Deci, un om este aşteptat. Venirea lui se apropie. El va veni când, în cele din urmă, puterea care-l opreşte acum, adică Duhul Sfânt, va fi luat la venirea Domnului Iisus pentru răpirea credincioșilor Lui. Cel ce va veni este marele monarh al cultului Noii Ordini Mondiale. El va fi un supus al lui Satan, un hulitor al lui Dumnezeu, fără nicio conştiinţă, aproape un supraom, un individ a cărui descoperire va însemna încoronarea prezentei apostazii şi deplina zeificare a umanităţii pentru victimele lui zăpăcite. Astfel, lumea va fugi de Hristosul lui Dumnezeu şi îşi va întinde mâinile dornice să ureze bun venit viitorului, adică „omului păcatului”. Bizuindu-se pe el, acesta va urma să vină la timpul său. Cuvântul lui Dumnezeu declară că venirea lui este la fel de sigură ca şi a doua venire a Domnului Iisus Hristos din glorie. Între timp marea Antibiserică (sistemul rău care este o contrafacere a adevăratei Biserici), aruncă sistematic peste bord adevărurile Scripturii şi urmează minciunile ce va pregăti lumea să primească pe „mincinosul” despre care spune 1 Ioan 2.22, adică Antihristul. Cine este mincinosul? Cel ce tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul. Cine iubeşte şi spune o minciună îşi va avea partea în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, este porunca neschimbată a Dumnezeului adevărului. Nu este de dorit pentru nimeni să fie amestecat în această nelegiuire îngrozitoare! Cea mai completă descriere a lui Antihrist în Scriptură se află în Daniel 11.36-45. A se citi acest pasaj. Observăm că aici este prezis că un împărat, care va fi un ateu, se va ridica în Ierusalim, deci un evreu; pentru că este prezis clar despre el că „nu va ţine seamă nici de Dumnezeul părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor”. Expresia „Dumnezeul părinţilor săi” nu poate însemna nimic altceva decât Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, şi este o expresie frecvent folosită în Scriptură; în timp ce expresia „dorinţa femeilor” este recunoscută, atât de evrei cât şi de comentatorii creştini ca referindu-se la Mesia. Punctul acesta cred că este foarte important, pentru că Antihristul n-ar fi putut să fie falsul Mesia dacă n-ar fi fost evreu, sau, în caz contrar, n-ar fi putut revendica supunerea lui Israel. El va fi un mare conducător evreu care, la început, va părea un mare iubitor al poporului său. Dar în curând va da la o parte orice restricţie şi înălţându-se pe sine, se va mări împotriva oricărui dumnezeu, va vorbi lucruri mari împotriva Dumnezeului dumnezeilor în timpul ultimilor trei ani şi jumătate a celei de-a 70 săptămână a lui Daniel. Să facem o comparaţie dintre cele două texte: cel din Daniel şi cel din Apocalipsa 13.11 unde citim: „Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel şi vorbea ca un balaur”. Observăm că nu se ridică din naţiunile păgâne ca prima fiară, ci iese din pământ (ţară), ţara Palestinei, exact aceeaşi ţară în care împăratul din Daniel 11, urmează să se descopere. El avea „două coarne ca un miel”, pentru că la început pare să aibă şi blândeţe (ca un miel), dar vorbirea lui este apoi asemănătoare cu a balaurului şi aceasta îl trădează ce este de fapt. Este vorbirea înălţării de sine care arată că păcatul său este acelaşi ca şi al stăpânului său, diavolul, care a căzut datorită mândriei. Acum Daniel spune că deşi încăpăţânatul împărat nu vrea să recunoască niciun dumnezeu supranatural, totuşi el cinsteşte pe unul numit „dumnezeul cetățuilor”, evident, un om, pentru că este unul căruia el îi plăteşte tribut: „un dumnezeu pe care părinţii lui nu l-a cunoscut, va fi cinstit cu aur, argint, pietre scumpe şi lucruri plăcute”. Acest om puternic va fi sprijinitorul lui Antihrist şi, în schimbul protecţiei lui, va face ca Palestina să se supună autorităţii sale şi să-i plătească tribut. Acest „dumnezeu străin” îl va confirma şi îl va acoperi cu slavă şi-l va face să cârmuiască peste mulţi şi să împartă ţara pentru câştig. Dar acelaşi lucru este implicat în Apoc.13.12: „Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei; şi făcea ca pământul şi locuitorii ei să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată”. Înţelegem că el este viceregele primei fiare, pe care lumea o recunoaşte ca dumnezeu (în sensul în care erau recunoscuţi Cezarii în vechime, ca dumnezei), și ca stăpân, îmbogăţind-o cu averile evreiești. Antihristul nu va fi numai un abil om de stat, un politician viclean, ci şi un făcător de minuni: „Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se coboare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dădea să le facă în faţa fiarei. Și a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie şi trăia” (v.13-14). Aceasta se potriveşte cu relatarea izbitoare a „omului fărădelegii” din 2 Tesaloniceni 2.3-12. A se citi aceste versete. Aici este o precizare a venirii împăratului ateu din Daniel 11 şi a făcătorului de minuni din Apocalipsa 13. Unul din semnele timpurilor din zilele noastre este setea nesănătoasă după minuni şi semne, predominantă în multe domenii. Este cea mai periculoasă stare a minţii, iar Domnul Hristos se ferea de orice lucru de genul acesta. Suntem prea aproape de sfârşitul epocii actuale, a Bisericii, ca să mai aşteptăm vreo minune divină; numai semnele satanice şi minunile vor creşte pe măsură ce ne apropiem de sfârşit şi, când Antihristul va apărea, el va da oamenilor toate minunile pe care le doresc, doar ca să-i amăgească şi să-i facă să accepte pretenţiile lui nelegiuite. Ce semnifică cu exactitate imaginea fiarei, nu ştim. Putem spune că este legată de înştiinţarea Domnului nostru că „urâciunea pustiirii” va fi aşezată în locul sfânt. În orice caz, va fi apogeul apostaziei, va fi semnalul ca toţi evreii credincioşi, care în zilele acelea de mari prigoniri se vor lipi de Domnul, trebuie să fugă din Ierusalim printre naţiuni, până la arătarea Domnului Hristos. Se spune că fiara, asemănătoare cu mielul, va da viaţă imaginii (icoanei) şi va vorbi şi va face „ca cei ce nu se vor închina icoanei fiarei, să fie omorâţi”. O mare companie se va forma din evrei apostaţi şi naţiuni apostate care vor copia într-un fel sindicatele noastre din ziua de astăzi şi organizaţiile unite prin jurământ. Aceasta se spune în versetele 16 şi 17: „Şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, liberi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei”. Este bine ca cei credincioşi de astăzi să se păzească de astfel de asociaţii lumeşti şi de juguri nepotrivite.Domnul nostru Iisus Hristos spunea iudeilor: „Eu am venit în Numele Tatălui Meu şi nu Mă primiţi; dacă va veni un altul în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi” (Ioan 5.43). El vorbea despre această îngrozitoare persoană arătată mai sus. Şi Zaharia 11.16-17 spune: „Căci iată că voi ridica în ţară un păstor, căruia nu–i va păsa de oile care pier; nu se va duce să caute pe cele mai tinere, nu va vindeca pe cele rănite, nu va îngriji de cele sănătoase; ci va mânca din carnea celor mai grase şi nu le va mai lăsa decât copitele! Vai de păstorul de nimic care îşi părăseşte oile! Să cadă sabia pe braţul lui şi pe ochiul lui cel drept! Să i se usuce braţul de tot şi să i se stingă ochiul drept!” Acest idol păstor este pus în contrast cu Păstorul cel Bun, pe care Zaharia trebuie să-l personifice sau să-l reprezinte, aşa cum este descris în prima parte a capitolului, că a fost vândut pe 30 de arginţi. Această parte a profeţiei a fost literalmente împlinită şi putem crede că restul se va împlini la timpul potrivit. Pe idolul păstor evreii îl aşteaptă chiar acum, deşi ei nu-şi dau seama. Mulți reformaţi moderni consideră că Papa reprezintă împlinirea profeţiilor la care am meditat. Şi nu ne miră, pentru că papalitatea, acest sistem nesfânt, este unul din cele mai uluitoare contrafaceri a ceea ce este din Dumnezeu. Însă este cert că aceasta nu satisface cerinţele cazului nostru, deşi negreşit că este unul din „mulţii antihrişti” despre care scrie apostolul Ioan, când ne înştiinţează mai dinainte de „Antihrist”, a cărui venire este încă viitoare. Dacă ne îndreptăm atenţia către acest mincinos înlocuitor al lui Iisus pe Pământ, de la Roma, găsim şase lucruri prezise despre Antihrist care pentru papă n-au fost niciodată adevărate şi probabil că nu vor fi nici în viitor:

1.      Antihristul trebuie să fie iudeu, altfel nu ar fi recunoscut de Israel ca Mesia al lui;

2.      El trebuie să se ridice în Palestina, nu în Italia la Roma, și nici în Ierusalim;

3.      El trebuie să fie supus şi legat cu putere civilă; nu să o domine, cum a făcut papalitatea de veacuri;

4.      El trebuie să fie recunoscut de masa evreilor ca împăratul şi liderul lor religios şi este bine cunoscut faptul că evreii n-au recunoscut niciodată pretenţiile papilor;

5.      El trebuie să fie ocrotitorul Israelului, pe când Biserica Romano-Catolică a fost întotdeauna prigonitorul lor;

6.      El nu trebuie să se descopere decât după ce piedica, adică Duhul Sfânt, va fi luat din drumul lui, iar aceasta va fi numai atunci când Duhul Sfânt se va ridica împreună cu Biserica la revenirea Domnului Iisus Hristos; aceasta va avea loc înainte să sune ceasul judecăţii pentru această lume nelegiuită unde Domnul Iisus Hristos și Cuvântul lui Dumnezeu au fost lepădați.

  Sunt şi alte sisteme deopotrivă anticreştine ca şi papalitatea, dar niciuna din ele nu corespunde cerinţelor de mai sus; de aceea niciuna din ele nu trebuie confundată cu Antihristul ca persoană, care trebuie totuşi să se ridice şi să înşele o vreme pe cei ce „au refuzat dragostea adevărului ca să fie mântuiţi”. Antihriştii cei mulţi pregătesc numai calea pentru această întrupare a nelegiuirii; şi setea cu care oamenii beau din învăţăturile lor rele, pot să ne dea o idee de cât de ușor îi va fi falsului Mesia să stabilească revendicările sale.Unii poate ar ridiculiza gândul că va fi un mare număr de oameni ce va răspunde la acele pretenţii monstruoase, dar noi să ne amintim că Dumnezeu Însuşi îi va lepăda la judecată pentru că au crezut o minciună şi n-au primit adevărul. Şi în timpurile moderne, ce uşor au putut înşelători ca Mary Baker Patterson Clover Eddy, Ellen G. White, doamna Blatvasky, Annie Basant, Katherine Tingley, John Alexander, „Elijah” Dowie, dar şi alţi şarlatani, să înrobească mintea şi cugetele unor vaste mulţimi de oameni care refuză adevărul simplu al Cuvântului lui Dumnezeu; şi acestea se întâmplă acum când este prezent Duhul Sfânt în lume, când El călăuzeşte în tot adevărul pe fiecare suflet cinstit care se lasă călăuzit de El şi învăţat prin Cuvântul lui Dumnezeu, dar atunci ce uşor vor fi rătăciţi oamenii când Duhul Sfânt nu va mai fi pe Pământ. „Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere, să socotească numărul fiarei. Pentru că este un număr de om. Şi numărul ei este: 666”. Tot ce pot să spun este că numărul şase este numărul omului, iar trei al Dumnezeirii. În aceşti trei de şase eu văd descoperirea a ceea ce este în inima omului - ultimul efort al omului de a atinge divinitatea şi zeitatea - de a fura gloria lui Dumnezeu ca să se înalţe pe sine. Evident, când Antihristul se va arăta în realitate şi prima fiară se va descoperi, înţelesul va fi atât de deplin încât oricine se va întoarce la Dumnezeu în timpul acela, va fi înştiinţat prin aceasta să „nu aibă nicio părtăşie cu lucrările neroditoare ale întunericului”, ci să se lipească de Domnul cu atât mai serios, pentru că se ştie că sfârşitul s-a apropiat. Presupunerile cu privire la 666 au fost nenumărate. Timpul zboară atât de repede! Dacă vreunul din noi nu este mântuit, este bine să-şi aducă aminte că ziua harului aproape s-a dus. Lumina Evangheliei va dispărea de pe Pământ; întunericul apostaziei face progrese; în curând aici va fi foame după auzirea Cuvântului lui Dumnezeu. Fie ca acum, în această zi a harului, oamenii să ia seama la mărturia Scripturii adevărului, să primească pe Fiul lui Dumnezeu născut din fecioară ca Mântuitor şi Domn, şi să dispreţuiască minciunile fiecărui antihrist. „Cel ce aude Cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (Ioan 5:24).

Capitolul 14 - Biruitorii tainei fărădelegii:

   Tema generală a capitolului 14 este „finalul tainei fărădelegii”. După capitolele 12 și 13 care ne-au arătat drama sfârșitului din punctul lui Satan de vedere, capitolul 14 ne readuce la perspectiva lui Dumnezeu asupra sfârșitului. Taina fărădelegii care lucrează acum pe Pământ în fiii neascultării din marea dramă de la sfârșit poate și trebuie să fie învinsă. O va învinge Iisus Hristos însuși și o vor învinge sfinții Mielului. Ei răspund obrăznicei provocării din capitolul 12: „Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?” (Apoc. 13:4). Vă aduc aminte că ne aflăm într-un intermezzo, o pauză în descrierea efectului pe care-l are pe Pământ sunetul celor șapte trâmbițe. Ca într-un reportaj cinematografic, camera se retrage din scenele apropiate ale conflictelor pentru a ne da o perspectivă panoramică, ajutându-ne să înțelegem de unde a început și spre ce se îndreaptă istoria. Prin aceasta vedem nu numai ce se întâmplă, ci și cine se află în spatele evenimentelor, cine „face să se întâmple” istoria. În Apocalisa 12 am văzut efortul depus de Satan de-a lungul istoriei pentru a împiedica nașterea copilului femeii (Iisus Hristos - Mesia) și eforturile lui disperate de a distruge femeia și sămânța ei (poporul Israel) ca să împiedice venirea Împărăției. În Apocalipsa 13 am văzut cum se vor materializa aceste eforturi ale Diavolului în formarea trinității satanice: fiara, antihristul și proorocul mincinos. În capitolul 14, ne întoarcem în slava Cerului pentru a arunca o privire panoramică asupra biruinței pe care o va lucra Mielul prin sfinții Lui de pe Pământ. Limbajul este caracteristic timpului profetic, ne-liniar, ne-cronologic, preocupat cu descrierea tematică a evenimentelor. Capitolul este o anticipare a judecăților care vor veni, culminând cu glorioasa revenire a Domnului Iisus, la sfârșitul Necazului cel Mare. Capitolul 15 va relua apoi șirul cronologic și va începe să descrie în amănunt cele prezentate tematic în capitolul 14. Este esențial să înțelegem balansul descrierilor din acest interludiu dinaintea trâmbiței a șaptea. Pe de o parte, în capitolele 12 și 13 personajul central este Satan. În capitolul 14, personajul central este Dumnezeu. Acțiunile ne sunt prezentate pe rând, deși în timpul profetic ele se împlinesc simultan pe straturi suprapuse. Contrastul dintre capitolul 13 și 14 este categoric, evident și total. Capitolul 14 este inversul capitolului 13. Capitolul 13 este întunericul de pe Pământ, capitolul 14 este lumina din Cer. Capitolul 13 este despre Antihrist și oamenii lui; capitolul 14 este despre Hristos și oamenii Lui. Capitolul 13 este despre Satan, antihrist, profetul mincinos, demoni, decadență, idolatrie și semnul fiarei. Capitolul 14 este despre Dumnezeu, Hristos, îngerii, sfinții biruitori, adevărul, închinarea adevărată și pecetea lui Dumnezeu. În treisprezece ne-am întâlnit cu fiara. În paisprezece ne întâlnim cu Mielul. În treisprezece avem hulă, în paisprezece avem laudă. În treisprezece avem 6-6-6, îm paisprezece avem 144.000. În Apocalipsa 14 ni se dau trei viziuni în care-L vedem pe Dumnezeu în acțiune. Toate trei anticipează biruința Domnului Iisus asupra tainei fărădelegii. Cea dintâi viziune este cea a celor 144.000. A doua viziune este despre acțiunile a trei îngeri, iar cea de a treia este despre judecata secerișului și a culegerii viei.

Viziunea celor 144.000: Ne aflăm iar în hiperdimensiunile Cerului, pe muntele Sion, descris și în Epistola către Evrei: „Voi nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge …  Ci v-aţi apropiat de Muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, … (Evrei 12:18-23). Ce vede apostolul Ioan acolo? „Apoi m-am uitat şi iată că Mielul stătea pe Muntele Sionului şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său” (Apocc. 14:1). Astăzi sunt în lumea aproximativ 50.000 de misionari creștini. Vă dați seama ce forță extraordinară vor fi acești 144.000 de evrei de talia apostolului Pavel pentru evanghelizarea lumii? Viața lor a fost unică, închinarea lor pe muntele Sionului din Cer va fi unică și cântarea lor înaintea celei mai ilustre audiențe din Univers va fi unică: „Şi am auzit venind din cer un glas ca un vuiet de ape mari, ca vuietul unui tunet puternic şi glasul pe care l-am auzit era ca al celor ce cântă cu alăuta şi cântau din alăutele lor. Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru făpturi vii şi înaintea bătrânilor. Şi nimeni nu putea să înveţe cântarea, afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii, care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ” (Apoc. 14:2-3). Impactul  lor asupra lumii va fi excepțional pentru că și consacrarea lor, pecetluirea divină combinată cu caracterul lor impecabil, vor fi excepționale. Dacă vreți să-i asemuiți cu cineva, metafora cea mai potrivită mi se pare a fi „vitejii” care l-au însoțit în lupte pe împăratul David. Oameni mari care au făcut mari isprăvi împreună cu Dumnezeu. Cei 144.000 sunt oameni excepționali în viața lor, în misiunea lor, în sacrificiul lor, în destinul lor etern și chiar, ne spune Ioan, în cântarea pe care o vor cânta. Biserica ordodoxă are termenul de „anahoret” aplicat unuia care nu se căsătorește niciodată, ci își dedică viața pentru Dumnezeu. Tudor Vladimirescu a fost un „anahoret”. Cam așa ceva a fost și apostolul Pavel ( 1 Cor. 9:5) și la fel vor fi acești 144.000: „Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt feciori şi urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel. Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Apoc. 14:5). Acești misionari evrei nu vor fi perfecți, altfel ei ar fi singurii oameni din istorie pentru care n-ar fi trebuit să moară Hristos!  Textul ne spune însă clar că și  ei au avut nevoie de răscumpărare: „cei o sută patruzeci şi patru de mii, care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ” (Apoc. 14:3). Nu vor fi perfecți, dar vor purta în ei perfecțiunea și puterea lui Hristos, Mielul pe care-L urmează etern. Amintiți-vă că rodul mărturiei lor va fi acea „mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini şi strigau cu glas tare şi ziceau: Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!” (Apoc. 7:9-10).

Acțiunile celor trei îngeri: După viziunea celor 144.00 urmează această viziune a celor trei îngeri, iar apoi va fi viziunea sfârșitului. Toate cele trei viziuni folosesc, așa cum o face Dumnezeu în toată Biblie, limbajul unui an agricol. Cei 144.000 au fost „cel dintâi rod” sau „pârga”, iar finalul istoriei acestui veac va fi ca un „seceriș” și ca un „cules al viei”. Toate acestea se vor petrece la porunca lui Dumnezeu. Capitolele 14-16 pomenesc de 11 ori expresia „un glas” alături de prezența îngerilor. Ei sunt purtătorii mesajelor lui Dumnezeu care marchează desfășurarea fiecărei etape din evenimentele sfârșitului. Este răspunsul lui Dumnezeu la cuvintele de „hulă” cu care a umplut Satan Pământul (Apoc. 13:5-6). Am putea intitula acest capitol și „vocile victorioșilor” sau „glasurile biruitorilor”. Mesajele acestor trei îngeri anticipează efectele judecățiilor celor șapte potire ale mâniei cu care ne vom întâlni în următorul capitol. Apocalipsa ne descoperă rolul îngerilor în împlinirea planului lui Dumnezeu; de la capitolul 4 la 14, cu excepția capitolului 13, ne-a întâlnit cu o mulțime de îngeri. Acum ne concentrăm atenția asupra acestor trei. Iată ce strigă cel dintâi înger: „Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui, şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!” (Apoc. 14:6-7). Este pentru prima dată că ni se spune despre un înger că predică. Misiunea aceasta a fost încredințată prin excelență oamenilor. Și tot pentru prima dată în textul Apocalipsei întâlnim aici termenul „judecată”. Doar ca o observație pe text, aici este pomenit pentru prima dată cuvântul „judecată” în cartea Apocalipsei. Îl vom mai întâlni apoi în capitolele 16, 18 și 19, dar aici apare pentru prima dată. Spre deosebiore de „evanghelia mântuirii” (Efes. 1:13), de „evanghelia împărăției” (Mat. 24:14) sau de orice „altă evanghelie”, acest strigăt este o veste bună trimisă ca un avertisment final. „Evanghelia veșnică” anunță apropierea marii judecăți de la urmă. Chiar și în pragul distrugerii, Dumnezeu mai lasă încă ușa corăbiei salvării deschisă, ca pe vremea lui Noe. Primul înger le dă oamenilor motivația pentru temerea de Dumnezeu și pentru închinarea în fața Lui: Dumnezeu este Făcătorul tuturor lucrurilor. Satan și Antihristul n-au creat nimic. Totul, până și izvoarele apoelor care dau viața pe Pământ au fost făcute de Dumnezeu. El le-a adus în ființă și tot El, numai El, le poate distruge. Acesta este baza închinării noastre. Bunul simț ar trebui să-i îndemne pe toți oamenii să se plece înaintea Celui de care depind cu suflarea, ființa și mișcarea lor. Iată ce strigă cel de al doilea înger: „Apoi a urmat un alt înger, al doilea, şi a zis: A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!” (Apoc. 14:8). Este anticiparea tematică a unui eveniment cu care ne vom întâlni iar în descrierea narațiunii cronologice din capitolele următoare. Suficient să spunem aici că Biblia profețește reconstrucția acestui mare oraș și revenirea lui în centrul atenției mondiale. Istoria se va întorce acolo unde a început, în valea Mesopotamiei, acolo unde Satan i-a ispitit pe primii doi oameni în grădina Eden. Și tot acolo unde, după potop, oamenii nostalgici după lumea de dinaintea lui Noe s-au apucat să construiască turnul Babel, cu care să forțeze intrarea în Cer. Când au fost împiedicați de Dumnezeu s-o facă și răspândiți ca pedeapsă pe toată fața Pământului, cei de atunci au luat cu ei elementele religioase ale Babelui, elementele idolatre din care s-au adăpat în istorie toate religiile păgâne. Istoria încheie o evoluție de 360 de grade. Cei ce au fost una la turnul babel vor fi iar una sub Antihrist și în Babilonul cel Mare. Posibil, acest oraș va fi capitala lumii, iar la Ierusalim va fi așezată doar icoana profetului mincinos. Ca și la potop, unitatea locuitoriulor pământului nu duce la nimic bun, pentru că ei sunt nu „una în Hristos“, ci una împotriva Lui prin adorarea Antihristului. Mesajul celui de al doilea înger nu mai este o „evaghelie”, ci pronunțarea unei judecăți teribile. Îngerul nu spune că Babilonul „va cădea”, ci anunță caderea ca un fapt deja împlinit. În cel de al Treilea Cer, timpul nu curge după regulile noastre, pentru că operează o realitate în alte dimensiuni legate de omniștiința lui Dumnezeu. Iată ce strigă cel de al treilea înger: „Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei! Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus.” (Apoc. 14:9-12).  Cei ce se închină fiarei vor bea din potirul mâniei lui Dumnezeu. „În mâna Domnului este un potir în care fierbe un vin plin de amestecătură. Când îl varsă toţi cei răi de pe pământ sug, îl sorb şi-l beau până în fund!” (Psalm 75:8 - T.M.). Iadul a fost pregătit pentru Diavol și pentru îngerii lui, nu pentru oameni, dar cei ce se pleacă înaintea lui Satan vor împărtăși și soarta lui (Mat. 25:41). Mesajul acesta este comentat de Dumnezeu, așa că nu trebuie să-i căutăm prea mult înțelesul.  „Şi am auzit un glas din cer care zicea: Scrie: Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul!  Da, zice Duhul, ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!” (Apoc. 14:13). În vremea aceea va fi foarte greu să fi de partea lui Dumnezeu, dar va fi și mai greu în eternitate dacă cineva va fi credincios fiarei și sistemului ei antihrist. Versetele citate mai sus se folosesc și azi la înmormântări, dar ele vor fi în mod special valabile și se vor aplica prin excelență sfinților care îi vor fi credincioși lui Dumnezeu în vremea Necazului cel Mare. Nu uitați că, tematic, capitolul 14 este antiteza lucrării lui Satan din capitolul 13 și arată că, deși va fi foarte greu, Dumnezeu va salva oameni și în acele vremuri teribile. În versetele 11 și 13, apostolul Ioan face un joc de cuvinte, așezând în contrast pe cei ce se închină fiarei și vor ajunge în pedeapsă chinului veșnic unde „n-au odihnă” și cei ce se ostenesc în credincioșia lor pentru Domnul, care „se vor odihni” veșnic.

Judecata secerișului și a culesului viei: Alți trei îngeri sunt menționați în această a treia viziune, dar personajul principal nu sunt ei, ci Altcineva: „Apoi m-am uitat şi iată un nor alb şi pe nor şedea cineva care semăna cu un fiu al omului; pe cap avea o cunună de aur, iar în mână, o seceră ascuţită. Şi un alt înger a ieşit din Templu şi striga cu glas tare Celui ce şedea pe nor: Pune secera Ta şi seceră, pentru că a venit ceasul să seceri şi secerişul pământului este copt. Atunci, Cel ce şedea pe nor Şi-a aruncat secera pe pământ. Şi pământul a fost secerat” (Apoc. 14:14-15). Prima dată Fiul lui Dumnezeu a venit pe Pământ smerit și umil ca un Miel, ca o jertfă de ispășire. A doua oară va veni în toată Slava Sa Cerească asemenea unui ca Suveran care stăpânește peste tot și peste toate. Prima dată a venit ca să ne aducă harul și adevărul. A doua oară vine mânios să-i judece pe cei care n-au vrut să le primească. Mânia divină n-a fost un concept străin celor care L-au cunoscut pe Dumnezeu. Aduceți-vă aminte că ea a fost tema principală a predicilor lui Ioan Botezătorul: „Dar când a văzut pe mulţi din farisei şi din saduchei că vin să primească botezul lui, le-a zis: Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră.  … Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci, orice pom, care nu face rod bun, va fi tăiat şi aruncat în foc.”  (Mat. 3:7-10). În Vechiul Testament, mânia lui Dumnezeu este anunțată de profetul Isaia: „Iată, vine Ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el. Căci stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui şi luna nu va mai lumina. Voi pedepsi - zice Domnul - lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufaşi şi voi doborî semeţia celor asupritori. Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat şi mai scumpi decât aurul din Ofir. Pentru aceasta voi clătina cerurile şi pământul se va zgudui din temelia lui, de mânia Domnului oştirilor, în ziua mâniei Lui aprinse” (Isaia 13:9-13). Cred că am ajuns destul de familiarizați cu studiul profețiilor ca să abordăm un termen „de specialitate”, numit „rezonanță profetică”. El definește legătura dintre diferitele pasaje profetice ale Bibliei. Dicționarul definește astfel rezonanța: „Stare de vibrație în care se găsește un corp sau un sistem fizic când asupra lui se exercită o acțiune exterioară periodică, cu o frecvență egală ori apropiată cu frecvența proprie vibrației corpului sau a sistemului”. Profețiile sunt ca o rețea uriașă răspândită în mai toate cărțile Bibliei. Dacă a „apeși” pe un anumit pasaj profetic, se „aprind” o sumedenie de alte pasaje asemănătoare cu aceeași temă. Acesta este motivul pentru care am spus la începutul acestui comentariu asupra Apocalipsei că pătrunderea sensului acestei cărți este direct proporțională cu măsura în care suntem familiarizați cu restul Bibliei, pentru că toate temele majore din celelalte cărți ale ei se întălnesc în această carte „ a sfârșitului”. Cartea Geneza lansează temele Bibliei, celelalte cărți le completează, iar iar cartea Apocalipsa le dă rezolvarea finală. Cei ce au studiat textul Scintelor Scripturi au plasat sub fiecare verset „trimiteri” spre aceste legături tematice. În pasajul de față, care consemnează cea de a treia viziune din acest capitol, întâlnim cel puțin două „rezonanțe profetice”: tema celui ce „seamănă cu un fiu al omului” și tema celor două finaluri de an agricol, secerișul și culesul viei. „Apoi m-am uitat și iată un nor alb; și pe nor ședea cineva care semăna cu un fiu al omului” (Apoc. 14:14). Sub versetul din Apocalipsa 14:14, care vorbește despre „cineva care semăna cu un fiu al omului” sunt așezate două „trimiteri” de rezonanță profetică spre Ezec. 1:26 și Daniel 7:13.  Faptul că în acele două pasaje s-a vorbit clar despre o apariția a lui Iisus Hristos i-a făcut pe cei care au tradus și tipărit Biblia în limba română să folosească în versetul imediat următor literă mare atunci când îl pemenesc cu termenul generic „Celui ce ședea pe nor”: „Şi un alt înger a ieşit din Templu şi striga cu glas tare Celui ce şedea pe nor: Pune secera Ta şi seceră, pentru că a venit ceasul să seceri şi secerişul pământului este copt” (Apoc. 14:15). Ce scrie în Ezechiel 1:26? „Deasupra cerului care era peste capetele lor, era ceva ca o piatră de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om, care şedea pe el”. Ce spune Daniel 7:13? „M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui.  I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum şi Împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată” (Dan. 7:13-14). Dumnezeu este Domnul secerișului (Mat. 9:38), iar agentul Lui în această lucrare este Iisus Hristos. Despre secerișul lumii ne-a vorbit Domnul Iisus în pilda neghinei: „Iisus le-a pus înainte o altă pildă şi le-a zis: Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat o sămânţă bună în ţarina lui. Dar, pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină între grâu şi a plecat. Când au răsărit firele de grâu şi au făcut rod, a ieşit la iveală şi neghina. Robii stăpânului casei au venit şi i-au zis: Doamne, n-ai semănat sămânţă bună în ţarina ta? De unde are dar neghină? El le-a răspuns: Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta. Şi robii i-au zis: Vrei dar să mergem s-o smulgem? Nu, le-a zis el, ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeţi şi grâul împreună cu ea. Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi, la vremea secerişului, voi spune secerătorilor: Smulgeţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grânarul meu. ” (Mat. 13:24-30). Secerătorul cu cununa de aur este Semănătorul care a ieșit să semene (Mat. 13:1-23), adică Iisus Hristos, Fiul omului și Fiul lui Dumnezeu. Apocalipsa ne spune că este vremea sfârșitului și secera este ascuțită, gata de lucrare. În alte pasaje, secerișul este metafora care identifică aducerea păcătoșilor la Dumnezeu prin Hristos, ca în pasajul care vorbește despre femeia samariteancă  (Ioan 4:34-38), în alte pasale el este folosit clar pentru judecata lui Dumnezeu (Mat. 13:24-30, 36-43; Luca 3:8-17). Dumnezeu a îngăduit în istorie ca răul să coexiste împreună cu binele până la o anumită limită prestabilită: „În al patrulea neam, ea se va întoarce aici, căci nelegiuirea amoriţilor nu şi-a atins încă vârful” (Gen. 15:16). Dezlănțuirea mâniei lui Dumnezeu este ilustrată în Apocalipsa 14 și prin culesul viei: „Şi din Templul, care este în cer, a ieşit un alt înger, care avea şi el un cosor ascuţit. Şi un alt înger, care avea stăpânire asupra focului, a ieşit din altar şi a strigat cu glas tare către cel ce avea cosorul cel ascuţit: Pune cosorul tău cel ascuţit şi culege strugurii viei pământului, căci strugurii ei sunt copţi. Şi îngerul şi-a aruncat cosorul pe pământ, a cules via pământului şi a aruncat strugurii în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu. Şi teascul a fost călcat în picioare afară din cetate; şi din teasc a ieşit sânge până la zăbalele cailor, pe o întindere de o mie şase sute de stadii” (Apoc. 14:17-20). Pasajul de rezonanță profetică este în cartea profetului Ioel: „Să se scoale neamurile şi să se suie în valea lui Iosafat! Căci acolo voi şedea să judec toate neamurile de primprejur. Puneţi mâna pe secere, căci secerişul este copt! Veniţi şi călcaţi cu picioarele, căci linurile sunt pline şi tocitorile dau peste ele! Căci mare este răutatea lor! Vin grămezi-grămezi în valea judecăţii, căci ziua Domnului este aproape, în valea judecăţii. Soarele şi luna se întunecă şi stelele îşi pierd strălucirea. Domnul răcneşte din Sion, glasul Lui răsună din Ierusalim de se zguduie cerurile şi pământul. Dar Domnul este scăparea poporului Său şi ocrotirea copiilor lui Israel. Şi veţi şti că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, care locuieşte în Sion, muntele Meu cel sfânt” (Ioel 3:12-17). Metafora viei care trebuie culeasă este folosită în Biblie în trei feluri distincte. a. Via este poporul lui Dumnezeu, Israelul. Ei au fost plantați în țara promisă ca să aducă rod pentru Dumnezeu, dar și-au neglijat misiunea și a trebuit să simtă asprimea judecății divine (Psalm. 80:8-16 - T.M.; Isa. 5:1-7; dar și Mat. 21:33-46). b. Astăzi, via lui Dumnezeu este Hristos, iar cei credincioși sunt mlădițele care trebuiesc curățite din când în când (Ioan 15). c. Din perspectiva finalului de istorie, lumea întreagă este o vie sălbăticită care trebuie tăiată, pentru că nu mai aduce roadă. Vicleanul Babilon a răspândit altoiul lui care a produs „vinul mâniei curviei lui”  idolatre. Altoiul acesta sălbatic trebuie cules și stors în „teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu”. Anunțul acesta întră în rezonanță profetică cu toate celelalte din Biblie care vorbesc despre zdrobirea Neamurilor la grozava bătălie de la Armaghedon. Vom vedea împlinită descrierea și în Apocalipsa va fi descris în amănunțime în capitolul 16 al cății: „Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu.” (Apoc. 19:15). Potirul mâniei, secerișul nemilos de la urmă și culegerea viei sunt toate trei metafore ale soartei teribile pe care o vor avea cei care nu se întorc cu pocăință la Dumnezeu. Iisus Hristos, în mânia Mielului, se va ocupa personal de pedepsirea de la urmă. S-ar putea ca această pedeapsă în două faze, mai întâi seceratul și după aceea culesul viei să nu fie o repetare care să accentueze, ci o distincție necesară a celor două faze în care va lucra Hristos. Mai întâi va trimite succesiunea rapidă a celor șapte potire ale mâniei, iar apoi va veni El însuși și-i va zdrobi pe cei care au cutezat să I se împotrivească. Profetul Isaia descrie extrem de clar acest lucru: „Cine este acesta care vine din Edom, din Boţra, în haine roşii, în haine strălucitoare, şi calcă mândru, în plinătatea puterii Lui? Eu sunt Cel care am făgăduit mântuirea, şi am putere să izbăvesc! Dar pentru ce Îţi sunt hainele roşii şi veşmintele Tale ca veşmintele celui ce calcă în teasc? Eu singur am călcat în teasc şi niciun om dintre popoare nu era cu Mine; i-am călcat astfel în mânia Mea şi i-am zdrobit în urgia Mea; aşa că sângele lor a ţâşnit pe veşmintele Mele şi Mi-am mânjit toate hainele Mele cu el.  Căci în inima Mea era o zi de răzbunare şi venise anul celor răscumpăraţi ai Mei. Mă uitam împrejur, şi nu era nimeni să M-ajute şi Mă îngrozeam, dar nu era cine să Mă sprijine; atunci braţul Meu Mi-a fost într-ajutor şi urgia mea M-a sprijinit! Am călcat astfel în picioare popoare în mânia Mea, le-am îmbătat în urgia Mea şi le-am vărsat sângele pe pământ” (Isaia 63:1-6; vezi și Isaia 34:1-8). Vom reveni asupra acestei imagini în capitolele următoare.

Reflecții suplimentare: 1. O altă perspectivă (foarte posibilă!) asupra Babilonului cel Mare: „Apoi a urmat un alt înger, al doilea, şi a zis: „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!” Babilonul este descris mai complet în cap. 17 şi 18. Babilonul din vechime a fost izvorul idolatriei, pe când Babilonul mistic de astăzi este mama oricărei false învăţături religioase în creştinătate (dar și din celelalte religii). În timpurile din urmă el va fi vârful unei biserici mari şi false - acea Biserică universală care s-a dovedit nevrednică de Domnul ei şi care urmează să fie sfărâmată în bucăţi, distrusă completamente. Probabil că vor fi scene în toată lumea ca cele ce se petreceau  în U.R.S.S., cu oameni strigând: „Fără Biserică, fără Dumnezeu”. Sunt mulţi lideri religioşi în timpul de faţă foarte entuziasmaţi de ceea ce numesc „unirea creştinismului”, dar unirea va fi pur şi simplu o mare federaţie a Bisericilor fără Hristos, formând cea mai puternică asociaţie religioasă cunoscută vreodată în lume - catolici, greci, protestanţi şi toate celelalte sisteme unite în una - după ce adevăraţii credincioşi vor fi fost luaţi de pe Pământ. O vreme, această mare instituţie va domina totul, până ce oamenii vor spune în final „la ce ne foloseşte o biserică asemănătoare; de ce să n-o nimicim cu totul şi să terminăm cu ea odată pentru totdeauna?” Şi astfel ei o vor distruge pretutindeni în lume, cum au distrus-o odată în Franţa revoluționară  sau în Rusia sovietică. S-au gândit vreodată predicatorii titraţi ai Evangheliei, înainte de a fi prea târziu, că atunci când oamenilor li se serveşte o religie lipsită de o întoarcere reală la Dumnezeu şi fără niciun loc pentru lucrarea Duhului Sfânt, în curând totul se risipeşte? În ciuda toleranţei religioase a timpului în care trăim, este încă o binecuvântare că atunci când bărbaţi credincioşi predică vechea Evanghelie curată a harului lui Dumnezeu cu putere, oamenii sunt bucuroşi să se ducă şi să asculte. Vorbind la modul general, chiar oamenii nemântuiţi au mai mult respect faţă de vechea istorie a răscumpărării decât au pentru aceste prefăcătorii moderne. Când cineva vine într-un loc unde nu se mai crede în Biblie, în sângele lui Hristos, în naşterea din nou, îşi zice lui însuşi: „sunt un prost că plătesc bani ca să întreţin Biserica. Mai bine aş plăti la o lojă masonică sau un club. M-aş alege cu ceva mai mult decât cu ce-mi poate da Biserica”. Când un predicator ajunge la concluzia că nu mai crede în dreapta lui credinţă, o să constatăm că rămâne pe acea poziţie cât timp poate pentru avantajul financiar! Şi astfel putem înţelege cum va fi în Necazul cel Mare. Câtva timp, Babilonul va domina totul. Capul naţiunilor va fi capul Bisericii. Antihristul va fi suprem în materie religioasă; dar când Babilonul va cădea, ce ruină cumplită va fi!

2.  Mesajul celui de-al treilea înger: „Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului” (v.9-10). Ce serios este lucrul acesta! Un mesaj ceresc declarând că cei care se abat de la adevăratul Dumnezeu, care leapădă Cuvântul Său şi în schimb se închină fiarei şi icoanei ei, va trebui să bea din vinul paharului mâniei lui Dumnezeu. Adventiştii de ziua a şaptea cred că mesajul celui de-al treilea înger este mesajul care îndreptăţeşte ţinerea Sabatului, şi că primirea semnului fiarei constă în recunoaşterea sfinţeniei primei zile a săptămânii, adică duminica, în loc de ziua a şaptea, sâmbăta. Care poate să fie condiţia mintală, ca să nu mai vorbim de starea morală, a oamenilor care pot concepe despre un Dumnezeu al dragostei şi al harului că îşi revarsă mânia peste oameni doar pentru că, din cea mai fierbinte dorinţă de a-L glorifica, păzesc ziua învierii (întâi a săptămânii) care, din cele mai vechi timpuri ale istoriei Bisericii este cunoscută ca Ziua Domnului? Cred că cineva care susţine o astfel de teorie absurdă a pierdut orice simţ al valorilor morale, nu doar că s-a înşelat cu privire la ziua ce trebuie sfinţită. Dar când totuşi cineva îşi poate da seama că osânda rostită aici este osânda pentru apostazie, pentru care, în judecata de pedeapsă, Dumnezeu va pune paharul mâniei Lui pe buzele acelora care au refuzat paharul mântuirii, totul se clarifică. Mai mult, nu este nicio referire că acea judecată va avea vreun sfârşit, pentru că v.11 spune limpede: „Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei!”. Într-adevăr, se cere curaj de cel mai înalt grad ca cineva să se ridice împotriva acelei condiţii de apostazie generală de atunci şi să ţină cu tărie adevărul lui Dumnezeu, aşa cum va fi el descoperit atunci. De aceea în v.12 se spune: „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus”. Partea acestor martiri nu este să facă parte din trupul lui Hristos, -  acest adevăr glorios al epocii Bisericii de acum nu este pentru ei -; ajungem astfel la o expresie izbitoare din v.13, şi anume: „de acum încolo”. Această expresie am auzit-o adesea la înmormântări, că „de acum încolo” pentru cel mort în Domnul va fi ferice, şi aşa este; orice suferinţă şi nedesăvârşire a luat sfârşit pentru cel plecat la Domnul şi în odihna prezenţei Lui. Acum însă sunt evidenţiaţi cei ce mor în Domnul de acum încolo, ca fiind ferice: „Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul! „Da”, zice Duhul; „ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!”. Esenţialul este că cea mai întunecată parte a Necazului celui Mare este încă înaintea lor. Eruperea norilor grei ai judecăţii se pot sparge în orice moment, şi imediat după aceea, Împărăţia urmează să fie instaurată. Cei ce trec prin necaz vor intra în Împărăţia Pământului, dar cei ce mor în timpul înfăptuirii ei vor avea parte de Împărăţia Cerească, şi astfel de o binecuvântare deosebită. De aceea, din acest punct de vedere, mai ferice va fi atunci să mori decât să trăieşti. În Cer se vor odihni de ostenelile lor, vor fi cruţaţi de strâmtorările ulterioare ce vor mai veni pe Pământ şi vor avea locul cu Domnul în Ceruri, care va fi mult mai bun decât cel mai de sus loc al împărăţiilor de pe Pământ, oricât de glorioase ar fi ele. O întrebare atât pentru cei mântuiţi cât şi pentru cei nemântuiţi, care vom părăsi curând scena acestui Pământ: Ce fel de fapte ne vor urma? Dacă suntem mântuiţi, ce am făcut pentru Domnul? Dacă sunteţi nemântuiţi, să vă aduceţi aminte că păcatele vă vor urma - acele păcate pe care încercaţi să le uitaţi; păcatele de care aţi fugit; păcatele pe care, în nebunia voastră, credeaţi că le veţi ispăşi prin fapte. Când vă veţi afla în faţa tronului mare şi alb al judecăţii, veţi afla acolo toate păcatele făcute, şi acestea vă vor târî în iazul de foc. Acum, numai sângele Domnului Iisus Hristos poate să vă spele de toate păcatele; iar după aceea, ca şi credincios al Domnului Iisus, vei putea trăi o viaţă nouă pentru El, iar faptele vă vor urma în Ceruri, pentru că tot ce este făcut pentru Domnul Hristos rămâne veşnic. Așadar, versetele 12 și 13 vorbesc despre sfinții care nu se vor pleca înaintea Fiarei! Va fi un test suprem al răbdării și al tăriei. Când oamenii vor fi în mod general forțați să accepte cerințele și poruncile Fiarei, aceștia vor ține poruncile lui Dumnezeu; și se vor purta în acest fel pentru că ei nu se vor clinti de la „credința lui Iisusˮ. Ei poate nu-L vor cunoaște pe Iisus în felul acesta deplin, care este partea creștinilor astăzi, dar vor cunoaște că El, care a venit odinioară și a fost disprețuit și respins, este adevăratul Hristos al lui Dumnezeu, și vor avea credință în ciuda oricărui fapt, și vor înfrunta mânia diavolului. Unii vor scăpa de sub puterile lui, dar mulți dintre ei vor cădea ca victime înaintea Fiarei, și o binecuvântare deosebită este partea acestora. Închinătorii Fiarei vor trece din viața aceasta într-o condamnare veșnică de o intensitate deosebită - din gloria aparentă, în chin. Unii dintre sfinții cu credința lui Iisus vor fi martirizați în împrejurări cu maximum de necaz și aparent înviați, dar „de acum înainteˮ, chiar din acea clipă, începe binecuvântarea lor. O subliniere importantă este adăugată prin felul în care întreaga Dumnezeire este introdusă aici. Acești sfinți țin poruncile lui Dumnezeu și credința lui Iisus; ei mor în Domnul, adică recunoscând autoritatea Lui; Duhul le întărește binecuvântarea. Am văzut că cei condamnați nu au odihnă, dar aceștia „se odihnesc de lucrările lor și faptele lor îi urmează” în lumea veșnică, ca să-și primească răsplata.

Capitolul 15 - Motivația mâniei Mielului:

 Acesta este cel mai scurt capitol din Apocalipsa. Scopul lui este să arate motivele dezlănțuirii mâniei lui Dumnezeu asupra Pământului, așa cum le vom vedea în revărsarea celor șapte potire din capitolul șaisprezece. Ele fac parte din perioada celei de a șaptea trâmbițe cu care se va încheia „taina lui Dumnezeu”: „Şi îngerul pe care-l văzusem stând în picioare pe mare şi pe pământ şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nicio zăbavă, ci că, în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi prorocilor” (Apoc. 10:5-7). Capitolul este așadar o pregătire, o argumentare a mâniei care va produce măcelul final. „Apoi am văzut în cer un alt semn mare şi minunat: şapte îngeri care aveau şapte urgii, cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit mânia lui Dumnezeu” (Apoc. 15:1). Apogeul mâniei divine este ilustrat prin două lucruri: marea de sticlă ca de cristal pomenită în Apocalipsa 4:6 este acum amestecată cu foc și Templul ceresc este plin de fum: „Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc” (Apoc. 15:2). Şi Templul s-a umplut de fum din slava lui Dumnezeu şi a puterii Lui. Şi nimeni nu putea să intre în Templu, până se vor sfârşi cele şapte urgii ale celor şapte îngeri” (Apoc. 15:8). Singurii oameni muritori care au văzut cu ochii lor Templu (Cortul) din Cer au fost Moise și Ioan.  Lui Moise i s-a spus să facă pe Pământ un fel de „machetă” a locașului ceresc și să așeze în slujbă preoți. Iată ce găsim scris în Epistola către Evrei: „Ei fac o slujbă, care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti, după poruncile primite de Moise de la Dumnezeu, când avea să facă cortul: Ia seama, i s-a zis, să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe munte” (Evrei 8:5; Exod 25:40; 26:30). Un Templu plin de fumul Slavei lui Dumnezeu înseamnă o judecată teribilă. Dumnezeu era plin de mânie. Cum poate un Dumnezeu al dragostei să nimicească Pământul și omenirea? Capitolul 14 ne furnizează trei justificări mai mult decât suficiente. I. Cererea sfinților martirizați: Aduceți-vă aminte ce cereau sfinții de sub altarul din slavă: „Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului? Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi i s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei” (Apoc. 6:9-11). Aduceți-vă aminte și de ceea ce cântau cei douăzeci și patru de bătrâni căzuți cu fața la pământ înaintea lui Dumnezeu: „Îţi mulţumim Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi proroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!” (Apoc. 11:17-18). La fel va striga și mulțimea care va asista din Cer la prăpădul dezlănțuit pe Pământ asupra cetății blestemate: „După aceea, am auzit în cer ca un glas puternic de gloată multă, care zicea: Aleluia! Ale Domnului, Dumnezeului nostru, sunt mântuirea, slava, cinstea şi puterea! Pentru că judecăţile Lui sunt adevărate şi drepte. El a judecat pe curva cea mare, care strica pământul cu curvia ei, şi a răzbunat sângele robilor Săi din mâna ei.” (Apoc. 19:1-2). Nu este pentru prima dată că citim în Biblie despre necesitatea răzbunării tuturor celor chinuiți și uciși din pricină că au fost reprezentanții lui Dumnezeu printre oameni. Când era pe Pământ, Fiul lui Dumnezeu a anunțat venirea unui astfel de ceas: „De aceea, iată, vă trimit proroci, înţelepţi şi cărturari. Pe unii din ei îi veţi omorî şi răstigni, pe alţii îi veţi bate în sinagogile voastre şi-i veţi prigoni din cetate în cetate, ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de la sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între Templu şi altar. Adevărat vă spun, că toate acestea vor veni peste neamul acesta.” (Mat. 23:34-36). Sistemul lumii stăpânite de Diavol va fi tras la răspundere pentru toate persecuțiile religioase îndreptate asupra celor ce L-au mărturisit pe Dumnezeul cel adevărat. Aceasta se va vedea deslușit în Apocalipsa 18: „Lumina lămpii nu va mai lumina în tine şi nu se va mai auzi în tine glasul mirelui şi al miresei, pentru că negustorii tăi erau mai-marii pământului, pentru că toate neamurile au fost amăgite de vrăjitoria ta şi pentru că acolo a fost găsit sângele prorocilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor ce au fost înjunghiaţi pe pământ” (Apoc. 18:23-24). Ucigașii vor fi uciși, iar cei ce băgau groaza în copiii lui Dumnezeu vor avea parte de groază. Acesta este motivul pentru care se bucurau cei amintiți în versetul 2 din acest capitol: „Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc şi pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei şi ai numărului numelui ei” (Apoc. 15:2). II. Caracterul lui Dumnezeu: Corul biruitorilor fiarei, al icoanei ei și al numărului ei slăvea cel de al doilea motiv al mâniei Mielului: sfințenia caracterului lui Dumnezeu. „Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc şi pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei şi ai numărului numelui ei. Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi cântarea Mielului. Şi ziceau: Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor! Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti Sfânt şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate!” (Apoc. 15:2-4). Dumnezeu nu este doar dragoste, ci și sfințenie, excelență dincolo de orice ne putem închipui noi astăzi. Cântarea lui Moise și cântarea Mielului proslăvesc atributele dumnezeirii, scoțând în evidență sfințenia Lui și necesitatea eradicării totale a oricărui lucru care nu este conform cu desăvârșirea lui Dumnezeu. Moise i-a trecut pe evrei prin Marea Roșie și i-a scos biruitori de cealaltă parte. Iisus Hristos, Mielul înjunghiat, i-a trecut pe oameni prin marea sângelui Său ispășitor și i-a scos de cealaltă parte biruitori. Credința în El și loialitatea lor i-a făcut să iasă biruitori asupra teribilelor încercări din vremea prigoanelor dezlănțuite împotriva lor sub domnia lui Antihrist. Textul cântării biruitorilor vorbește despre măreția, atotputernicia, dreptatea și sfințenia lui Dumnezeu așa cum au fost ele scoase în relief de căile Lui și de judecățile Lui pe Pământ. Cântarea ne spune că a trebuit ca Dumnezeu să-și manifeste mânia pentru ca toți oamenii să învețe dreptatea și să I se închine. Titlul cu care va fi încuronat va fi „Împărat al Neamurilor”! În zilele în care Antihristul va intra în templu și se va da drept Dumnezeu (2 Tesal. 2:4), primind închinarea locuitorilor Pământului, în Templul Ceresc se dezlănțuiește mânia divină. Dumnezeu este un Dumnezeu gelos care nu-și împarte slava cu nimeni. Pământul va cunoaște ce înseamnă acum să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu. III. Clădirea Împărăției din planul lui Dumnezeu: Teribilele judecăți revărsate de potire asupra Pământului fac parte dintr-o slujbă preoțească legată de centrul închinării din Cer, Templul. Șapte îngeri înveșmântați ca preoții din vechiul Testament ies din prezența lui Dumnezeu ca să-i împlinească planurile: „După aceea, am văzut deschizându-se în cer Templul cortului mărturiei. Şi din Templu au ieşit cei şapte îngeri care ţineau cele şapte urgii. Erau îmbrăcaţi în in curat, strălucitor şi erau încinşi împrejurul pieptului cu brâie de aur. Şi una din cele patru făpturi vii a dat celor şapte îngeri şapte potire de aur, pline de mânia lui Dumnezeu, care este viu în vecii vecilor” (Apoc. 15:5-7). Distrugerea lumii de acum nu este decât o etapă a planului lui Dumnezeu cu lumea. Va urma o lume viitoare, Ceruri Noi și un Pământ Nou pe care va locui neprihănirea. Finalul Apocalipsei ne va descoperi scopul final minunat al tuturor lucrurilor: „Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: Iată, Eu fac toate lucrurile noi. Şi a adăugat: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate” (Apocalipsa 21:5). Lucrurile de acum trebuie să dispară pentru ca în locul lor să apară lucrurile viitoare, din Împărăția lui Dumnezeu pe Pământ.

Capitolul 16 - Demolarea finală!

   Celor ce le este greu să citească aceste capitole pline de judecăți, suferințe și pedepse vreau să le aduc aminte că Dumnezeu le-a poruncit evreilor să sărbătorească în fiecare an Paștile, care a fost tot un eveniment plin de pedepsele plăgilor. Dacă vreunul din copiii generațiilor de după eveniment avea să-i întrebe despre rolul atâtor suferințe trimise de Dumnezeu asupra egiptenilor, trebuia să i se răspundă: „Aceasta este spre pomenirea celor ce a făcut Domnul pentru mine, când am ieşit din Egipt” (Exodul 13:8). Atunci ce este „luminos” și demn de a fi sărbătorit de Paști? Ziua de Paști a fost decretată drept cea dintâi zi dintr-un calendar nou, al eliberării. În mod similar, după plăgile din Apocalipsa, ziua imediat următoare va fi cea dintâi zi din Împărăția lui Dumnezeu pe Pământ. Judecățile potirelor din acest capitol nu sunt arbitrare, ci seamănă cu plăgile din Egipt și cu judecățile trâmbițelor din Apocalipsa 8-9, cu două deosebiri. Prima este că cele din Egipt s-au manifestat asupra unei singure țări de pe Pământ, cele din Apocalipsa 8-9 s-au manifestat asupra celei de a treia părți a Pământului, dar acestea șapte de la urmă vor fi pe toată fața Pământului. Cea de a doua deosebire constă în rapiditatea cu care se succed. Cele din acest capitol vin rapid unele după altele. Apostolul Pavel a anunțat această caracteristică atunci când a spus: „Pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea. Când vor zice: „Pace şi linişte!”, atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată, şi nu va fi chip de scăpare” (1 Tesal. 5:2-3). În procesul nașterii, durerile vin peste femeia însărcinată la intervale din ce în ce mai mici și cu intensitate din ce în ce mai mare. Metafora durerilor nașterii a fost folosită profetic și de Domnul Iisus: „Aceste lucruri vor fi începutul durerilor” (Matei 24:8 și Marcu 13:8). Procesul durerilor nașterii are un final frumos prin nașterea copilului. La fel va fi și cu Israel și cu Pământul acesta. După durerile nașterii va fi instaurată Împărăția lui Dumnezeu pe Pământ! Acesta este singurul lucru bun pe care-l putem spune când ne ocupăm de capitolul acesta: Durerile vor trece, dar bucuria noii creații va rămâne: „Femeia, când este în durerile naşterii, se întristează, pentru că i-a sosit ceasul, dar, după ce a născut pruncul, nu-şi mai aduce aminte de suferinţă, de bucurie că s-a născut un om pe lume” (Ioan 16:21). Toate aceste revărsări ale mâniei din potirele divine se vor întâmpla în timp ce se va desfășura pe Pământ grozava încleștare de forțe de la Armaghedon. Dumnezeu va veni astfel în ajutorul poporului Său și va tuna și fulgera împotriva dușmanilor lui: „Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic că vor mai fi o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme şi că toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot” (Daniel 12:7). Satan va fi în fruntea confederației care va urmări să aneantizeze Israelul pentru ca Împărăția lui Dumnezeu să nu poată fi instaurată. Este acea mânie a balaurului pornit împotriva rămășiței femeii despre care am citit în Apocalipsa 12:17. Violența atacurilor lui asupra Israelului va fi întâmpinată cu violența din potirele mâniei divine trimisă din Cer de Dumnezeu însuși. Vor fi vremuri teribile: „Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi.  Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate” (Mat. 24:21-22). Primul verset din acest capitol Îl prezintă pe Dumnezeu dând comanda pentru vărsarea potirelor mâniei pe Pământ: „Şi am auzit un glas tare, care venea din Templu şi care zicea celor şapte îngeri: Duceţi-vă şi vărsaţi pe pământ cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu!” (Apoc. 16:1). Cel dintâi potir vărsat a cauzat o boală teribilă: „Cel dintâi s-a dus şi a vărsat potirul lui pe pământ. Şi o rană rea şi dureroasă a lovit pe oamenii care aveau semnul fiarei şi care se închinau icoanei ei” (Apoc. 16:2). Pedeapsa aceasta va veni NUMAI peste cei ce aveau semnul fiarei! Asta înseamnă că nu peste toți cei vii, iar asta înseamnă că încă vor mai fi atunci oameni care nu se vor închina fiarei! Suferința aceasta trimisă peste împotrivitorii lui Dumnezeu seamănă cu cea de a șasea plagă trimisă de Dumnezeu asupra Egiptului: „Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron: Umpleţi-vă mâinile cu cenuşă din cuptor, şi Moise s-o arunce spre cer, sub ochii lui Faraon. Ea se va preface într-o ţărână care va acoperi toată ţara Egiptului şi va da naştere în toată ţara Egiptului, pe oameni şi pe dobitoace, la nişte bube pricinuite de nişte băşici fierbinţi. Ei au luat cenuşă din cuptor şi s-au înfăţişat înaintea lui Faraon; Moise a aruncat-o spre cer, şi ea a dat naştere, pe oameni şi pe dobitoace, la nişte bube pricinuite de nişte băşici fierbinţi. Vrăjitorii nu s-au putut arăta înaintea lui Moise din pricina bubelor, căci bubele erau pe vrăjitori, ca şi pe toţi egiptenii” (Exodul 9:8-11). Al doilea și al treilea potir al mâniei a pricinuit transformarea apelor în sânge. Este o „pedeapsă poetică”. Celor care nu s-au săturat să verse sângele copiilor lui Dumnezeu li se va da sânge ca pedeapsă. „Sânge vreți, am să vă dau Eu sânge!” pare că este mesajul acestei pedepse: „Al doilea a vărsat potirul lui în mare. Şi marea s-a făcut sânge, ca sângele unui om mort. Şi a murit orice făptură vie, chiar şi tot ce era în mare. Al treilea a vărsat potirul lui în râuri şi în izvoarele apelor. Şi apele s-au făcut sânge. Şi am auzit pe îngerul apelor zicând: Drept eşti Tu, Doamne, care eşti şi care erai! Tu eşti Sfânt, pentru că ai judecat în felul acesta. Fiindcă aceştia au vărsat sângele sfinţilor şi al prorocilor, le-ai dat şi Tu să bea sânge. Şi sunt vrednici. Şi am auzit altarul zicând: Da, Doamne Dumnezeule, Atotputernice, adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale!” (Apoc. 16:3-7). Suferința seamănă cu prima plagă trimisă de Dumnezeu peste egipteni: „Acum, aşa vorbeşte Domnul: Iată cum vei cunoaşte că Eu sunt Domnul. Am să lovesc apele râului cu toiagul din mâna mea, şi ele se vor preface în sânge. Peştii din râu vor pieri, râul se va împuţi, aşa că le va fi greaţă egiptenilor să bea din apa râului. Domnul a zis lui Moise: Spune lui Aaron: Ia-ţi toiagul şi întinde-ţi mâna peste apele egiptenilor, peste râurile lor, peste pâraiele lor, peste iazurile lor şi peste toate bălţile lor. Ele se vor preface în sânge şi va fi sânge în toată ţara Egiptului, atât în vasele de lemn, cât şi în vasele de piatră. Moise şi Aaron au făcut cum le poruncise Domnul. Aaron a ridicat toiagul şi a lovit apele râului sub ochii lui Faraon şi sub ochii slujitorilor lui, şi toate apele râului s-au prefăcut în sânge. Peştii din râu au pierit, râul s-a împuţit, aşa că egiptenii nu mai puteau să bea apa râului şi a fost sânge în toată ţara Egiptului. Dar vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor. Inima lui Faraon s-a împietrit şi n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul. Faraon s-a întors de la râu şi s-a dus acasă, dar nu şi-a pus la inimă aceste lucruri. Toţi egiptenii au săpat în împrejurimile râului ca să găsească apă de băut, căci nu puteau să bea din apa râului” (Exodul 7:17-24). Dacă mă veți întreba cum se va reface flora și fauna planetei în aceste condiții vă voi răspunde că ele nu se vor mai reface. Aceasta este demolarea totală! Cel de al patrulea potir a cauzat intensificarea radiației solare: „Al patrulea a vărsat potirul lui peste soare. Şi soarelui i s-a dat să dogorească pe oameni cu focul lui. Şi oamenii au fost dogoriţi de o arşiţă mare şi au hulit Numele Dumnezeului care are stăpânire peste aceste urgii şi nu s-au pocăit ca să-I dea slavă” (Apoc. 16:8-9). Gândiți-vă că oamenii aceia nu vor avea de unde să bea apă, căci a fost prefăcută în sânge. Ce teribilă va fi suferința lor. Ea amintește de o profeție a lui Maleahi: „Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor, şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură” (Mal. 4:1). Cu numărul fiarei pe frunte și cu inima împietrită, locuitorii pământului vor refuza să se pocăiască, preluând atitudinea de frondă luciferică a Celui cu care au ales să fie părtași. Al cincilea potir va fi vărsat direct asupra fiarei: „Al cincilea a vărsat potirul lui peste scaunul de domnie al fiarei. Şi împărăţia fiarei a fost acoperită de întuneric. Oamenii îşi muşcau limbile de durere. Şi au hulit pe Dumnezeul cerului din pricina durerilor lor şi din pricina rănilor lor rele şi nu s-au pocăit de faptele lor” (Apoc. 16:10). Efectul seamănă cu cea de a noua plagă trimisă de Dumnezeu peste Egipt. Atunci, țara a fost acoperită de întuneric, dar locul unde erau evreii a fost luminat. Acum, lumea va avea parte de lumină, dar împărăția fiarei va fi cufundată în întuneric, ca o cerească bătaie de joc: „Domnul a zis lui Moise: Întinde-ţi mâna spre cer, şi va fi întuneric peste ţara Egiptului, aşa de întuneric de să se poată pipăi.  Moise şi-a întins mâna spre cer şi a fost întuneric beznă în toată ţara Egiptului timp de trei zile. Nici nu se vedeau unii pe alţii şi nimeni nu s-a sculat din locul lui timp de trei zile. Dar în locurile unde locuiau toţi copiii lui Israel era lumină” (Exodul 10:21-23). Ca și în cazul ciudatului întuneric din Egipt și ca și în cazul întunericului neobișnuit de la Cruce, întunericul acesta în care va cufunda Dumnezeu împărăția Antihristului va fi supranatural, dincolo de explicațiile posibile prin fenomeneologia obișnuită. Întunericul n-are „substanță”. El marchează doar lipsa luminii. Dumnezeu este Lumina și atunci când El își retrage prezența Sa de la cineva apare întunericul. În Egipt, Dumnezeu S-a retras puțin deasupra țării, dar a rămas cu lumina Sa acolo unde locuiau evreii (Exodul 10:23). La Calvar, de la ceasul al șaselea până la ceasul al nouălea „s-a făcut întuneric peste toată țara” (Marcu 15:33), semn că Dumnezeu și-a întors fața de la Fiul Său. Așa ne spune evanghelistul Matei: „De la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric peste toată ţara. Şi pe la ceasul al nouălea, Iisus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, Lama Sabactani?” Adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mat. 27:45-46). Efectele revărsării mâniei Mielului devin enorme când ajungem la cel de al șaselea și al șaptelea potir. Nu-i de mirare că li se acordă un spațiu mai mare în narațiunea biblică. Efectele lor sunt legate direct de marea conflagrație de la Armaghedon. Vom vedea aceasta când vom analiza capitolele 17 și 18 din Cartea Apocalipsa. Deocamdată este suficient să spunem următoarele: Țara Sfântă este locul ales de Dumnezeu pentru desfășurarea a două evenimente cruciale, interdependente, unul pe munte, iar altul într-o vale. Muntele Calvarului și valea Meghido sunt în esență două altare planetare care domină istoria lumii. Amândouă sunt sângeroase. Amândouă sunt retribuții pentru păcat. Amândouă sunt provocate de dușmanii înverșunați ai lui Dumnezeu. Din amândouă derivă o masă, un ospăț: una de amintire pentru copiii lui Dumnezeu, iar cealaltă de răsplată pentru corbi. Pe muntele Calvar a răsunat spre porțile slavei cerești strigătul: „S-a sfârșit!” (Ioan 19:30). În valea lui Armaghedon se va auzi ecoul întors din Cer: „S-a isprăvit!” (Apoc. 16:17). Folosirea naturii pentru pedepsirea oamenilor este justificată pentru că, iar și iar, în ciuda tuturor ocaziilor pe care li le-a oferit Dumnezeu, locuitorii pământului au refuzat să se întoarcă la El cu pocăință. Toate catastrofele provocate de „forțele naturii” de-a lungul istoriei n-au fost altceva decât avertismente trimise de Dumnezeu. Al șaselea potir provoacă schimbări cu consecințe geopolitice pe cursul râului Eufrat: „Al şaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor care au să vină din Răsărit. Apoi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte. Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic. „Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon” (Apoc. 16:12-16). Intensificarea dogoririi Soarelui provocată de potirul al patrulea (Apoc. 16:8), va face ca nivelul apelor planetare să crească. Topirea zăpezilor de pe muntele Ararat va produce inevitabil inundații majore pe tot cursul Eufratului care izvorăște de acolo. De aceea este numit aici „Râul cel mare”. Aparent, secarea apelor este un favor pe care li-l face Dumnezeu împăraților care au să vină din Răsărit (China, India, Japonia, etc.). În realitate, secarea apelor râului Eufrat le va înlesni intrarea într-o cursă și vor fi măcelăriți în „teascul mâniei” de la Armaghedon. Dar de ce vin împărații Răsăritului dincoace de Eufrat? Ce-i aduce? Cine-i mână din spate să intre în întunericul care planează peste împărăția lui Antihrist? Răspunsul este în activitatea celor trei duhuri care ies „din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura prorocului mincinos”. Noi știm de la Domnul Iisus că un duh „n-are nici carne, nici oase”  (Luca 24:39), așa că asemănarea cu broaștele subliniază, nu forma, ci  natura lor necurată (Levitic 11). Nu cred că vor fi trei broaște vizibile, ci doar entități demonice care vor intensifica lucrarea „trinității necurate” prin care se manifestă Diavolul. Ni se spune că „Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic”. Venirea împăraților din Răsărit va fi un rezultat al activității lor. Ei sunt o pradă ușoară în mâna marelui tartor. Fără să știe, ei împlinesc o profeție străveche din cartea lui Ioel: „Vestiţi aceste lucruri printre neamuri: pregătiţi războiul! Treziţi pe viteji! Să se apropie şi să se suie toţi oamenii de război! Fiarele plugurilor voastre prefaceţi-le în săbii şi cosoarele, în suliţe! Cel slab să zică: „Sunt tare!”. Grăbiţi-vă şi veniţi, toate neamurile de primprejur, şi strângeţi-vă! Acolo pogoară, Doamne, pe vitejii Tăi! Să se scoale neamurile şi să se suie în valea lui Iosafat! Căci acolo voi şedea să judec toate neamurile de primprejur. Puneţi mâna pe secere, căci secerişul este copt! Veniţi şi călcaţi cu picioarele, căci linurile sunt pline şi tocitorile dau peste ele! Căci mare este răutatea lor! Vin grămezi-grămezi în valea judecăţii, căci ziua Domnului este aproape, în valea judecăţii. Soarele şi luna se întunecă şi stelele îşi pierd strălucirea. Domnul răcneşte din Sion, glasul Lui răsună din Ierusalim de se zguduie cerurile şi pământul” (Ioel 3:9-16). „Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon” (Apoc. 16:16). Marșul împăraților din Răsărit va fi tratat mai amănunțit în Apocalipsa 17. Între potirul al șaselea și cel de al șaptelea este un scurt „respire”, o pauză pusă între ghilimele, un avertisment și o încurajare pentru sfinți: „Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” (Apoc. 16:15). Este același avertisment pe care-l găsim în Evanghelia lui Matei (Mat. 24:42), în Epistola către Thesaloniceni (1 Thesal. 5:3) și în cea de a doua Epistolă a lui Petru (2 Petru 3:10). Parte din limbajul lui se găsește deasemenea în avertismentul dat de Domnul Iisus Bisericii din Laodicea (Apoc. 3:18). Așezat aici, acest avertisment este adresat tuturor celor ce citesc de-a lungul veacurilor, cu precădere însă pentru cei ce vor simți presiunea persecuției în vremurile viitoare. Cel de al șaptelea potir declanșează lovitura de grație asupra locuitorilor pământului, care vor fi adunați atunci toți în asedierea Ierusalimului și la marea conflagrație de la Armaghedon. Dumnezeu a promis solemn: „că cel ce se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Lui” (Zaharia 2:8) și lucrul acesta se va vedea clar în cea din urmă scenă din marea dramă a istoriei lumii: „Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: „S-a isprăvit!” Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare. Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui. Toate ostroavele au fugit şi munţii nu s-au mai găsit. O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni. Şi oamenii au hulit pe Dumnezeu din pricina urgiei grindinei, pentru că această urgie era foarte mare” (Apoc. 16:17-21). „Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh”, ne spune Ioan. Oare de ce în văzduh? Este atacat domeniul în care locuiește și activează Satan însuși. Apostolul Pavel scrie: „Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre în care trăiaţi odinioară după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi” (Efes. 2:1-3). Apocalispa ne îngăduie, ne invită chiar să ieșim din dimensiunile pământești și să vedem unele din evenimentele și ființele care activează dincolo de ele, în hiperspațiu, în „lumea de dincolo”, în ceea ce ne este deocamdată „nevăzut” și „necunoscut”. Nu trebuie să înțelegem cum locuiește Satan în văzduh, ci este suficient să luăm Biblia pe cuvânt. Avem un dușman teribil care a fost alungat din Cer și limitat la statutul de „domn al puterii văzduhului”, cu un destin legat inseparabil de făptura pe care a ispitit-o în grădina Eden. În acest conflict final, Dumnezeu va zdrobi capul șarpelui străvechi, desăvârșind lucrarea începută la Calvar. Reluând această perioadă din perspectiva timpului profetic. vom vedea în capitolele următoare cum judecă Dumnezeu întregul eșafodaj al împărăției lui Satan pe Pământ: sistemul religios („curva cea mare”, Apoc. 17), sistemul politico-economic („Babilonul cel Mare”, Apoc. 18) și sistemul militar (armatele, Apoc. 19). Până atunci, este fascinant să ne oprim la semnificația versetelor de aici: „Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: S-a isprăvit!” (Apoc. 16:17). Urmăriți împreună cu mine, frumusețea acestei declarații divine. Declarația lui Iisus Hristos din Nazaret, regele iudeilor, „S-a sfârșit!” a fost pecetluită atunci de un cutremur de pământ. Aceeași declarație, „S-a sfârșit!” din Apocalipsa 16 va fi pecetluită de un alt cutremur de pământ, cel mai mare pe care l-a cunoscut lumea vreodată. Împreună cu el se vor dezlănțui alte forțe telurice care vor aduce prăpădul, demolarea totală pe Pământ: Dumnezeu curăță nu numai Pământul, ci și văzduhul. Potirul al șaptelea va provoca perturbări neînchipuite în ecosistemul planetar. Mânia lui Dumnezeu străbate întreaga creație: „Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare. Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui. Toate ostroavele au fugit şi munţii nu s-au mai găsit. O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni” (Apoc. 16:18-21). Ierusalimul va fi împărțit în trei, pregătindu-se de vremea în care va izvorî din el un râu care va vindeca apele Mării Moarte (Zah. 14:3-4; Ezechiel 47:8). Toate cetățile de pe fața Pământului vor fi dărâmate. Așa cum am spus din titlul acestui capitol, va fi demolarea finală. Va cădea Parisul, va cădea Moscova. Praf se va alege de New York și de Shanghai. Va cădea până și Babilonul cel mare, cetatea azi încă nereconstruită. Dar despre această monumentală cădere a Babilonului vom mai vorbi în capitolele vitoare. Relieful se va aplatiza („munții nu vor mai fi”), iar insulele îndepărtate, poate continentele despărțite de placa tectonică afro-eurasiatică, nu vor mai fi. Este imposibil să ne imaginăm ce clătinare de magnitudine astronomică va avea ultimul cutremurul de pământ. Va fi de parcă planeta se scutură de mizeria păcatului care a acoperit-o vremelnic și se pregătește pentru marea ei înnoire. O grindină globală cu blocuri de ghiață de câte 20-50 de kilograme va face prăpăd. Aceste proiectile din tunurile văzduhului vor nărui toate orașele neamurilor. Pedeapsa cu blocurile de gheață este și ea o justiție poetică. Inimile oamenilor vor rămâne însă la fel de reci ca grindina care-i chinuiește. Cu aceasta încheiem studiul evenimentelor din această teribilă „săptămână de ani”, numită Necazul cel Mare. Întrebare este: Ce facem noi? „Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea” (2 Petru 3:13). „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era” (Apocalipsa 21:1).

Capitolul 17 - Istoria celor două cetăți: Babilon și Ierusalim:

  Pentru cei ce au răbdare să studieze și har să înțeleagă, Apocalipsa este marea simplificare a istoriei. Dumnezeu ne spune răspunde la întrebările: „cine?”, „ce?” și „de ce?” pe care ni le-am pus când am parcurs Biblia. „Repetiția este mama învățăturii” s-a spus. Repetiția poate fi însă și recapitularea care iluminează, rumegarea care transformă ceea ce am înghițit repede în hrana necesară pentru creștere. Ce poate urma după acel: „S-a isprăvit!” (Apoc. 16:17) rostit cu glas tare de Dumnezeu în Templul Său?  Urmează să ne urcăm puțin mai sus la o perspectivă profetică mai înaltă și să aruncăm o privire integratoare asupra istoriei lumii. Capitolele 17, 18, 19 și 20 conțin deznodământul istoriei. Reluând această perioadă din perspectiva panoramei profetice, vom vedea cum judecă Dumnezeu întregul eșafodaj al împărăției lui Satan pe Pământ. Apostolul Pavel ne scrie despre un imperativ al istoriei stabilit de logica planului lui Dumnezeu cu lumea: „În urmă, va veni sfârşitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere. Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea” (1 Cor. 15:24-26). Pentru că Apocalipsa este cartea seriilor de șapte, vom grupa evenimentele din capitolele următoare în „șapte lucruri duse la pierzare”. Cu răbdare, le vom lua pe fiecare și le vom analiza în contextul Scripturii. Cartea Geneza ne-a arătat Paradisul pierdut. Cu Apocalipsa mergem prin reparațiile necesare spre Paradisul regăsit. În capitolele următoare vom vedea cum „toți dușmanii lui Hristos vor fi făcuți așternut al picioarelor Sale”.

Spre viitorul conflictelor … de ieri! Omenirea a avut, are și va avea întotdeauna doar două alternative: să existe în ordinea stabilită de Dumnezeu sau „să-și facă de cap”, implementând propria ei idee de ordine. Biblia ne spune că oamenii optează de regulă pentru cea de a doua alternativă. Stăruind în greșeala lor din Eden, oamenii nu urmează calea lui Dumnezeu, ci ascultă mai mult de Satan. Aceasta a doua alternativă, luciferică în esența ei, urmărește să se ridice independent de prezența, planul și puterea lui Dumnezeu. Ea este numită generic în Scriptură „Babel” și Babilon, oraș al răzvrătirii. Prin contrast, Dumnezeu a intervenit în istorie și a pus înaintea omenirii perspectiva revenirii în împărăția binecuvântată a ascultării și a părtășiei cu El. Cetatea aleasă de El s-a numit întotdeauna „Ierusalim”, orașul păcii. Babilonul ilustrează urcarea luciferică a omului care vrea să ajungă asemenea lui Dumnezeu. Ierusalimul ilustrează coborârea lui Dumnezeu să locuiască prin har împreună cu oamenii. Babilonul clădește mereu același turn al uzurpării autorității lui Dumnezeu. Ierusalimul este inițiativa lui Dumnezeu care vrea să ne dea pacea împărăției Sale. Există trei Babiloane istorice: Babilonul lui Nimrod zidit lângă turnul Babel, Babilonul de pe vremea exilului evreilor și acest „Babilon Mare” profețit în cartea Apocalipsa.

Babilonul numărul unu! - Un rebel din naștere: În Geneza 10, printre descendenții lui Noe, există un individ cu numele „Nimrod”. Sonoritatea acestui nume este foarte asemănătoare cu cea a cuvântului ebraic „Marad”, care înseamnă rebel, răzvrătit, războinic. Textul din Geneza 10:8-9 face un adevărat joc de cuvinte prin asocierea acestor două cuvinte: „Cuș a născut și pe Nimrod: el este acela care a început să fie puternic pe pământ. El a fost un viteaz vânător înaintea Domnului”. Există chiar și o zicere proverbială răspândită printre cei care i-au cunoscut faima: „ … iată de ce se zice: „Ca Nimrod, viteaz vânător înaintea Domnului”. Versetul următor, 10, enumeră orașele peste care s-a întins domnia lui și, primul de care dăm este … Babilonul, prima cetate zidită de oameni după potopul lui Noe. Gândiți-vă la aceasta: Babilonul a fost prima aglomerare urbană de după potop, iar numele celui care a ctitorit-o are semnificația de „rebel”! Ni se spune că omul acesta a mai zidit și alte cetăți: „El a domnit la început peste Babel, Erec, Acad și Calne, în țara Șinear” (Gen. 10:10). Șinear este câmpia aluvionară din sudul Irakului modern, între Bagdadul de azi și golful în care se varsă Tigrul și Eufratul. Șinear este regiunea, Babilon este cetatea, Nimrod este întemeietorul, iar cronologic evenimentul este prima formațiune urbană a oamenilor de după potop. Nimrod a fost liderul care i-a condus pe oamenii de după potop spre câmpia Șinear, unde au ridicat un turn și au întemeiat prima aglomerare umană din istorie. A fost o sfidare la adresa lui Dumnezeu care le-a poruncit după potop să se răspândească pe toată suprafața Pământului. „Creșteți, înmulțiți-vă și umpleți pământul” (Gen. 9:1). Să trecem acum la Geneza 11, pe care-l cunoaștem așa de bine că am ajuns să nu mai băgăm în seamă amănuntele lui semnificative. Iată primele două versete: „Tot pământul avea o singură limbă și aceleași cuvinte. Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o câmpie în țara Șinear; și au descălecat acolo. Și au zis unul către altul: Haidem! Să facem cărămizi, și să le ardem bine în foc. Și cărămida le-a ținut loc de piatră, iar smoala le-a ținut loc de var. Și au mai zis: Haidem! Să ne zidim o cetate și un turn al cărui vârf să atingă cerul, și să ne facem un nume, ca să nu fim împrăștiați pe toată fața pământului” (Gen. 11:1-4). Acestă „declarație-program” este „cheia” care ne poate ajuta să înțelegem ce înseamnă Babilonul în Biblie. Sub conducerea lui Nimrod, mulțimea aceea de oameni care s-au hotărât să întemeieze prima cetate de după potop urmărea un scop precis. Sunt trei raționamente pentru care a trebuit să existe o cetate și un turn în locul numit Babilon: I. Au vrut reintegrare în lumea spirituală cerească: „Un turn care să atingă cerul”. Așa cum bine a spus poetul englez John Milton trăim „În căutarea paradisului pierdut”. Expresia „Turnul Babel” nu se află în textul Bibliei, decât sub forma unui subtitlu adăugat mai târziu. „Babel” se poate traduce prin „poarta lui Dumnezeu” (Babilu în limba acadiană) sau „șarpele inelat”, din pricina formei în spirală pe care se presupune că a avut-o. În ebraică, „balal” înseamnă „încurcătură, confuzie” (Geneza 11:9). Profetul Isaia ne dă semnificația numelor străvechi și simbolurile lor: „În ziua aceea, Domnul va lovi cu sabia Lui cea aspră, mare şi tare Leviatanul, Babilonul, şarpele fugar (Asur), şi Leviatanul, şarpele inelat (Babel), şi va ucide balaurul de lângă mare (Egiptul)” (Isaia 27:1). Turnul din valea Șinear a reprezentat încercarea oamenilor de a construi o punte între locul „căderii lor” și „cerul prezenței lui Dumnezeu”. De aici și până acolo! De la Pământ până la Cer: „un turn al cărui vârf să atingă cerul”. Nimrod și oamenii de atunci nu s-au supus limitărilor stabilite de Dumnezeu după momentul căderii în păcat. Zidirea turnului a fost echivalentă cu adunarea tuturor resurselor umane de atunci pentru ca, prin puterile lor, oamenii să-L oblige pe Dumnezeu să-i reintegreze în ordinea cosmică. Examinat ușuratic și printr-un complex de falsă superioritate, pasajul ne-ar putea duce pe o pistă falsă, subliniindu-ne aparent incapacitatea omenirii de atunci de a înțelege legile fizicii și dimensiunile realității în care trăiau. Este clar că toată masa planetei Pământ nu le-ar fi fost deajuns oamenilor de atunci ca să facă un turn suficient de înalt pentru a străbate galaxiile spațiului cosmic. Turnul Babel n-ar fi putut niciodată să-și atingă scopul, dacă o punte materială între Pământ și Cer ar fi fost adevăratul scop al construirii lui. Amănuntul care ne arată că turnul a urmărit o altfel de dimensiune și o altfel de incursiune de la Pământ la Cer este scris în versetul 6. Examinând situația creată, Dumnezeu nu-și bate joc de oameni și nici nu le declară inițiativa drept o imposibilitate. Dumnezeu a înțeles că era vorba despre altceva și acest „altceva” ar fi fost foarte posibil și chiar probabil de realizat: „Domnul S-a coborât să vadă cetatea și turnul, pe care-l zideau fiii oamenilor. Și Domnul a zis: Iată, ei sunt un singur popor, și toți au aceeași limbă; și iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce și-au pus în gând” (Gen. 11:6). Turnul Babel din cetatea Babilonului așezat în câmpia Șinear a fost, în opinia, mea, un fel de „portal cosmic”, un observator astronomico-religios prin care creaturile de pe Pământ urmăreau să se asocieze cu „puterile văzduhului” despre care ne vorbește Noul Testament, extratereștrii supranaturali ostili ordinii lui Dumnezeu și atrași de arhanghelul Lucifer în răscoala lui spirituală. Nimrod și omenirea de atunci era nostalgică după combinarea dintre „îngerii lui Dumnezeu și fetele oamenilor” care produsese vremuri de nemaiauzit progres, este drept, cu foarte puternice tente demonice. Turnul era și realizabil și profund religios în întrebuințarea lui. Religia lui urmărea însă să fie „închinarea la Satan” și pătrunderea prin această alinață în dimensiunile pierdute ale „supranaturalului”. „Salvarea” pe care o dorea Nimrod era ieșirea din „starea noastră smerită” despre care vorbește Pavel și reintegrarea prin forță în sferele civilizațiilor cerești: „El va schimba trupul stării noastre smerite, și-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Și supune toate lucrurile” (Filipeni 3:21). „Ba încă, cineva a făcut undeva următoarea mărturisire: Ce este omul, ca să-ți aduci aminte de el, sau fiul omului, ca să-l cercetezi? L-ai făcut pentru puțină vreme mai prejos de îngeri …” (Evrei 2:6-7). De ce le-a blocat Dumnezeu calea aceasta spre salvare? Pentru că alternativa Babilonlui n-ar fi fost de fapt o „salvare”, ci o alegere rea cu consecințe nefaste eterne. Oprirea construirii turnului a fost un gest al dragostei și înțelepciunii divine, după cum fusese și alungarea din paradis și potopul de pe vremea lui Noe. Prin toate aceste trei aparente pedepse lucra harul lui Dumnezeu și hotărârea Lui nestrămutată de a ne face bine. Prin alungarea din paradis ni s-a interzis accesul la pomul vieții, care ar fi dat un caracter etern înstrăinării noastre de Dumnezeu; am fi început „moartea a doua” cu consecințele ei ireversibile. Prin potop, Dumnezeu a selectat o familie necontaminată de morbul încuscririi demonice cu „fiii lui Dumnezeu care nu și-au păstrat locuința”, ci s-au coborât să contamineze zestrea genetică și spirituală a omenirii pentru a bloca planul mesianic al întrupării lui Hristos printr-o femeie. Tot restul populației lumii, împreună cu toate viețuitoarele au trebuit omorâte, pentru a da o șansă unui început necontaminat: „Uriașii erau pe pământ în vremurile acelea, și chiar și după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor, și le-au născut ele copii: aceștia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume. Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ, și S-a mâhnit în inima Lui. Și Domnul a zis: Am să șterg de pe fața pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om până la vite, până la târâtoare și până la păsările cerului; căci îmi pare rău că i-am făcut. Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie. Dumnezeu S-a uitat spre pământ, și iată că pământul era stricat; căci orice făptură își stricase calea pe pământ” (Gen. 6:1-12). Oprirea construirii turnului Babel a blocat accesul omenirii „pe ușa din dos” în Universul spiritual cosmic și alianța dintre urmașii lui Noe și aceia care pervertiseră creația de pe Pământ înainte de Potop. II. Au vrut o semnificație deosebită de cea dată de Dumnezeu: „Și să ne facem un nume!” În Biblie, numele nu sunt doar o colecție plăcută de sunete, ci formulări care ascund în ele destăinuiri despre identitatea și destinul cuiva. Un „nume” reprezintă o anumită „stare”, definește o foarte precisă „calitate a cuiva”. Îndepărtarea de Creator a dus creatura în rătăcire. Alungarea din paradis le-a produs oamenilor o teribilă criză de identitate. Nemaifiind „ai Domnului”, ajunseseră „ai nimănui”. Aceasta era ceea ce simțeau și resimțeau dureros în inimi. A reintra în sferele cerești prin propriile puteri era echivalent cu a-I spune lui Dumnezeu: „Am făcut-o și fără Tine. Am realizat-o prin puterile noastre. Ne-am făcut singuri un nume mare printre creaturile Cerului”. Dumnezeu știa criza de semnificație prin care trecea omenirea și avea pregătită o cale pentru rezolvarea acestei probleme. În capitolul imediat următor citim că Dumnezeu l-a chemat pe Avraam din mulțimea păgână și i-a propus tocmai să-l scoată din groaznica criză de semnificație și să-i dea un „nume”: „Domnul zisese lui Avram: Ieși din țara ta, din rudenia ta, și din casa tatălui tău, și vino în țara pe care ți-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare, și te voi binecuvânta; Îți voi face un nume mare, … ” (Gen. 12:1-2). Identitatea veritabilă se definește în funcție de „ceva” sau de „cineva”. Orice identitate definită față de lucruri sau situații este falsă și efemeră. Numai identitatea definită față de Creatorul Universului, este și va rămâne pururi adevărată. Dumnezeu este un punct de reper universal pentru toate făpturile. Problema identității umane, rezolvată pentru Avraam prin chemarea lui, va fi rezolvată de Dumnezeu în final pentru toți aceia care s-au întors prin credință la El. Despre aceasta ne spune Domnul Iisus în cartea Apocalipsei: „Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă, și-i voi da o piatră albă, și pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l știe nimeni decât acela care-l primește” (Apoc. 2:17). „Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu și nu va mai ieși afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu și numele cetății Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care are să se coboare din cer de la Dumnezeul Meu și Numele Meu cel nou” (Apoc. 3:12). Semnificația noastră eternă va fi dată de această întreită identitate: pe noi va fi „scris”: „Numele Dumnezeului Meu”, „numele cetății Dumnezeului Meu”, și „Numele Meu cel nou”. Un veritabil „Social Security Number” cu trei seturi de numere! Ințiativa lui Nimrod și a oamenilor din Babilon urmărea dobândirea unei identități false obținute prin uzurpare. Era calea propusă de Lucifer. III. Au vrut puterea gloatei: „ … ca să nu fim împrăștiați pe toată fața pământului” Condițiile lumii de după cădere și potop erau grele și locurile erau periculoase. Există o putere în mulțime și un sentiment de siguranță în aglomerația unei mulțimi. Chiar așa a sunat și deviza din Internaționala comuniștilor: „De ce uitați că-n voi e număr și putere”. Formarea unor mari aglomerări umane era însă în directă contradicție cu porunca pe care le-o dăduse Dumnezeu oamenilor: „Iar voi, creșteți și înmulțiți-vă, răspândiți-vă pe pământ, și înmulțiți-vă pe el!” (Gen. 9:7). Nimrod a ales să nu se supună acestei porunci divine, de parcă i-ar fi spus lui Dumnezeu: „Nu sunt de acord cu planurile Tale. Avem noi unul mai bun. Vom sta aici împreună și nu vom merge nicăieri”. Babilonul este cel dintâi oraș zidit de oameni după pedeapsa potopului. A fost ridicat de un om care în nume, în porniri și în acțiuni a fost un „rebel” față de Dumnezeu. Nimrod a fost un om plin de mândrie. El și-a ridicat pumnul spre Dumnezeu și i-a zis: „N-avem nevoie de Tine! Nu Te vrem! Vrem să trăim așa cum hotărâm noi. Vom face ce ne place, când ne place și cum ne place. Vom trăi fără Tine”. Din momentul acesta, Babilonul și-a definit un caracter anume: Cetatea mândriei, a rebeliunii față de Dumnezeu, a împotrivirii față de planurile Lui și a construirii unor alternative proprii pentru soluționarea problemelor omenirii. Știm ce s-a întâmplat atunci. Dumnezeu a venit, a văzut și a spulberat planurile lui Nimrod. Prin încurcarea limbilor, Dumnezeu i-a împrăștiat cu forța pe toată suprafața Pământului. Edictele lui Dumnezeu sunt foarte eficiente. Cel dat la Babel n-a fost revocat niciodată și, de atunci, omenirea nu s-a mai putut aduna din fărâmițarea Neamurilor. Separată de Dumnezeu „mulțimea nu face putere”, ci prostii. Înțelepciunea divină a socotit că este mai bine să o fărâmițeze în fragmentele naționale pe care le vom întâlni chiar și în marea unitate a Împărăției viitoare: „frunzele pomului servesc la vindecarea Neamurilor” (Apocalipsa 22:2). Fiecare națiune a lumii își poate trasa drumul înapoi spre același punct de origine: Babilonul străvechi. De acolo au început toate problemele noastre. Toate au fost puse la cale în această cea dintâi cetate a omenirii care se ridica nesmerită după pedepsirea prin apele Potopului: „Domnul a zis în inima Lui: Nu voi mai blestema pământul din pricina omului, pentru că întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinerețea lui” (Gen. 8:21).

Babilonul numărul doi - temnița popoarelor: A doua apariție a Babilonului a fost prin 1972 î.H., odată cu apariția lui Hammurabi și a ținut până în 529 î.H., când a fost cucerit de Medo-persani. Supremația modială a Babilonului a durat deci cam 1.443 de ani. Mult, foarte mult, nemaiauzit de mult! Nu-i de mirare că în „chipul” pe care l-a visat Nebucadnețar, Babilonul ocupă locul prioritar: capul de aur: „Tu, împărate, eşti împăratul împăraţilor, căci Dumnezeul cerurilor ţi-a dat împărăţie, putere, bogăţie şi slavă. El ţi-a dat în mâini, oriunde locuiesc ei, pe copiii oamenilor, fiarele câmpului şi păsările cerului şi te-a făcut stăpân peste toate acestea: tu eşti capul de aur!” (Daniel 2:37-38). Babilonul al doilea a fost ridicat în aceeași regiune ca și Babilonul străvechi din cartea Genezei. Interesant, pe același mal al râului Eufrat, Nebucadnețar a ridicat un zigurat în șapte trepte, cea mai înaltă platformă, acoperită cu cărămidă de culoarea albastră, primind numele de „poartă a cerului”. Dincolo de extraordinara putere militară, Babilonul era renumit pentru „știința” vrăjitorilor, cititorilor în stele, descântătorilor și a magilor (Dan. 2:2). Împăratul nu făcea mai nimic fără a se consulta cu ei. Aduceți-vă aminte că Daniel și cei trei prieteni ai săi au fost supuși la „teste” de înțelepciune (Daniel 1:17-21). Babilonul și Egiptul au fost renunite pentru casta „preoților” care erau sfetnicii puterii politice. Am putea spune că imperiile de atunci erau conduse de „satrapi” cu puteri dictatoriale absolute, dar că acești satrapi se lăsau la rândul lor conduși de reprezentanții religioși ai cunoștințelor supranaturale. Împărații erau puterea naturală, iar preoții le adăugau accesul la puterea supranaturală. Babilonul de pe Eufrat a funcționat ca o temniță a popoarelor, dominând totul, dar înlesnind în același timp progresul și bunăstarea tuturor. Dumnezeu a avut dreptate atunci când l-a desemnat drept „epoca de aur” a istoriei. Babilonul de pe vremea robiei evreilor a căzut, dar multe din profețiile rostite atunci pentru el aveau în vedere căderea unui alt Babilon, păstrat pentru vremurile din urmă. Acele fragmente profetice rămase neîmplinite au accentul caracteristic evenimentelor din Apocalipsa: „Iată, vine Ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el.  Căci stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui şi luna nu va mai lumina. Voi pedepsi - zice Domnul - lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufaşi şi voi doborî semeţia celor asupritori. Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat şi mai scumpi decât aurul din Ofir. Pentru aceasta voi clătina cerurile şi pământul se va zgudui din temelia lui, de mânia Domnului oştirilor, în ziua mâniei Lui aprinse. Atunci, ca o căprioară speriată, ca o turmă fără păstor, fiecare se va întoarce la poporul său, fiecare va fugi în ţara lui…. Şi astfel, Babilonul, podoaba împăraţilor, falnica mândrie a caldeenilor, va fi ca Sodoma şi Gomora, pe care le-a nimicit Dumnezeu. El nu va mai fi locuit, nu va mai fi niciodată popor în el. Arabul nu-şi va mai întinde cortul acolo şi păstorii nu-şi vor mai ţărcui turmele acolo, ci fiarele pustiei îşi vor face culcuşul acolo, bufniţele îi vor umple casele, struţii vor locui acolo şi stafiile se vor juca acolo. Şacalii vor urla în casele lui împărăteşti pustii şi câinii sălbatici, în casele lui de petrecere. Vremea lui este aproape să vină şi zilele nu i se vor lungi” (Isaia 13:9-22). Dacă vreți să aflați când va fi pedepsit Babilonul astfel, căutați în Biblie descrierea unei zile ca aceasta. Căutați o zi în care Dumnezeu „va nimici pe toți păcătoții” de pe Pământ; una în care oamenii vor fi nimiciți în număr așa de mare că vor ajunge „mai rari decât aurul curat de Ofir”. Uitați-vă după o zi care se va preface în noapte, când Cerurile (la plural) se vor clătina și Pământul se va zgudui din temelia lui”. Dacă sunteți, cât de cât, familiarizați cu Biblia, veți găsi ceva despre această zi în cartea profetului Ioel (capitolele 2 și 3) și mai ales în cartea Apocalipsa (capitolele 6 la 19). Acolo se vorbește despre astfel de evenimente care se vor petrece pe Pământ cu foarte puțin timp înainte de revenirea Domnului Iisus în slavă. În esență deci, Isaia ne spune că Dumnezeu va pedepsi Babilonul, dar nu numai cetatea, ci și regiunea întreagă unde se află. Această distrugere masivă se va petrece în „ziua Domnului”. Vor fi semne supranaturale în Ceruri, distrugeri nemaintâlnite pe Pământ, uriașe pierderi de vieți omenești, toate acestea ca o consecință a faptului că Dumnezeu vine ca să-i judece pe cei păcătoși. „Pământul se rupe, pământul se sfărâmă, pământul se crapă, pământul se clatină ca un om beat, tremură ca o colibă; păcatul lui îl apasă, cade şi nu se mai ridică. În ziua aceea, Domnul va pedepsi în cer oştirea de sus, iar pe pământ pe împăraţii pământului. Aceştia vor fi strânşi ca prinşi de război şi puşi într-o temniţă, vor fi închişi în gherle şi, după un mare număr de zile, vor fi pedepsiţi. Luna va fi acoperită de ruşine şi soarele, de groază, căci Domnul oştirilor va împărăţi pe Muntele Sionului şi la Ierusalim, strălucind de slavă în faţa bătrânilor Lui” (Isaia 24:19-23).

Babilonul numărul trei: Babilonul cel Mare: Spre surprinderea noastră, Apocalipsa 17 ne vorbește despre o a treia apariție a Babilonului în istorie. Isaia și Ieremia au profețit despre Babilon înainte ca el să cadă. În Apocalipsa, Ioan profețește despre căderea celui de al treilea Babilon mai înainte ca acesta să existe! Suntem invitați de unul din cei șapte îngeri care purtau cele șapte potire să privim panoramic, în timp profetic, ultima formă de organizare a omenirii fără Dumnezeu. Va fi o „renaștere” a dimensiunilor religioase și politice care au existat latent în toate veacurile. „Apoi unul din cei şapte îngeri care ţineau cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei! Şi m-a dus, în Duhul, într-o pustie. Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă şi avea şapte capete şi zece coarne. Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu, era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei. Pe frunte purta scris un nume, o taină: Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului.” (Apoc. 19:1-5). Există o asemănare și o deosebire între Babilonul din Apocalipsa 17 și cel din Apocalipsa 18. Femeia îmbrăcată în stacojiu reprezintă Babilonul religios, iar Babilonul din capitolul 18 este Babilonul politic, reprezentat printr-o cetate. Babilonul din capitolul 17 este devorat chiar de fiara care-l poartă, în timp ce Babilonul din capitolul 18 este distrus de Dumnezeu și bocit de sistemul politico-economic mondial. În Apocalipsa 17:5, ne este prezentată o femeie care călărea pe o fiară. Pe frunte avea un nume, o taină: „Babilonul cel mare”. În capitolul 18, Dumnezeu descrie o putere economică mondială. Care este numele ei? Tot „Babilonul cel mare” (Apoc. 18:2). Conținutul celor două capitole merge în paralel, dar sunt deosebite unul de celălalt. Iată un tabel care ilustrează aceasta:

BABILONUL APOCALIPTIC:
Apocalipsa 17	Apocalipsa 18
„Babilonul cel mare” - 17:5	„Babilonul cel mare” - 18:2
„Și femeia, pe care ai văzut-o este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împărații pământului” - 17:18	„Vai! vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! într-o clipă ți-a venit judecata!” - 18:10
„Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură și stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe și cu mărgăritare” - 17:4	„Cetatea cea mare, care era îmbrăcată cu in foarte subțire, cu purpură și cu stacojiu, care era împodobită cu aur, cu pietre scumpe și cu mărgăritare…” – 18:16
„Ținea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni și de necurățiile curviei ei” – 17:4	„Răsplătiți-i cum v-a răsplătit ea, și întoarceți-i de două ori cât faptele ei. Turnați-i îndoit în potirul în care a amestecat ea!” - 18:6
„Cu ea au curvit împărații pământului, și locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!”           – 17:2	„Pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, și împărații pământului au curvit cu ea, și negustorii pământului s-au îmbogățit prin risipa desfătării ei” - 18:3
„Și am văzut pe femeia aceasta îmbătată de sângele sfinților și de sângele mucenicilor lui Iisus. ”- 17:6	„Și pentru că acolo a fost găsit sângele proorocilor și al sfinților și al tuturor celor ce au fost jungheați pe pământ” – 18:24

  În Vechiul Testament, Dumnezeu ne-a spus că Babilonul a fost locul în care a început răul pe fața Pământului după potop. După aceasta, Babilonul lui Nebucadnețar a distrus Ierusalimul și i-a dus în robie pe evrei. Prin profeții Isaia și Ieremia, Dumnezeu spune: „Am să pedepsesc Babilonul pentru tot răul pe care l-a făcut și am să reașez poporul Meu în legămintele făgăduințelor sfinte”. Acum, în Apocalipsa 17 și 18, Dumnezeu reia aceste două teme și ne spune: „Știți ceva? Vreau să vă spun ce am să-i fac Babilonului, cetății care va fi iarăși mare și tare la vremea sfârșitului. Babilonul va fi o cetate foarte bogată, cu influență puternică asupra întregii lumi. În plus, reputația ei va fi că i-a chinuit și persecutat pe copiii Mei. Am să nimicesc Babilonul cu desăvârșire. În Apocalipsa 17, numirea „Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului” identifică religia falsă dintotdeauna care va reapare în forma ei finală. Ea este deja numită o „religie a Epocii Noi” și îi va fermeca pe toți locuitorii Pământului. Sămânța ei este din răsadului străvechi al religiilor păgâne. Prin numirea „Babilonul cel mare” suntem anunțați că lumea va reveni la simbolurile mitologiei și se va uni într-o închinare despre care apostolul Pavel scrie că a fost, este și va fi o formă demonică de dominare a societății: „Deci ce zic eu? Că un lucru jertfit idolilor este ceva? Sau că un idol este ceva? Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc neamurile, jertfesc dracilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi în împărtăşire cu dracii. Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa dracilor” (1 Cor. 10:19-21). „Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor” (1 Cor. 4:1-2).Babilonul numărul trei nu există încă, dar semnele apariției lui sunt inconfundabile. Vă semnalizez doar câteva dintre ele. Ca o inconștientă și involuntară confirmare a profețiilor din Apocalipsa, „Europa Unită” a reactivat nostalgia unei noi ordini mondiale care seamănă suspect cu cea propusă de Nimrod în Babilonul numărul unu și de Nebucadnețar în Babilonul numărul doi. Simbolic și semnificativ „Europa unită” și-a ales drept „efigie” o imagine în care o femeie (Europa mitologică) este călare pe un taur (Zeus întrupat) și a publicat-o până și pe timbrele poștale. „Femeia sezând pe o fiară de culoare stacojie” este religia falsă pe care le-a oferit-o Satan oamenilor încă de la începutul istoriei, iar „fiara” este puterea politică pe care a călărit-o mereu, dar care o va distruge la sfârșit cu desăvârșire: „Apoi mi-a zis: Apele pe care le-ai văzut, pe care şade curva, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi. Cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe curvă, o vor pustii şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca şi o vor arde cu foc. Căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-I aducă la îndeplinire planul Lui: să se învoiască pe deplin şi să dea fiarei stăpânirea lor împărătească, până se vor îndeplini cuvintele lui Dumnezeu. Şi femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului” (Apoc. 17:15-18). Obrăznicia Europei unite merge însă dincolo de coincidențele întâmplătoare și alege deliberat simbolul biblic al Babilonului numărul unu! Pentru sediul puterii europene le-a fost comandată arhitecților o clădire care să semene întocmai cu cea dintr-n tablou făcut de un pictor celebru pentru Turnului Babel! Este vorba de tabloul realizat de Pieter Bruegel cel Bătrân - „Turnul Babel”! Europa lui Antihrist se prevestește acum prin arhitectură pentru al întâmpina! Europa se grăbește. În lume se propovăduiește o „nouă ordine mondială” în termenii unui „sat global” în care să locuim toți. Babilonul numărul trei este în construcție. Ce va fi cu el? Să citim ce ne spune capitolul 17 din Apocalipsa. Este evident că ni se prezintă o formă de spiritualitate păgână care „călărește” adică are autoritate, asupra unui sistem mondial politic.

Identitatea Babilonului religios: Unii cred că „Babilonul religios” este religia catolică. Nu împărtășesc această convingere din două motive. În Apocalipsa 17 ni se vorbește despre o religie cu care au curvit împărații Pământului. Aceasta include toată istoria omenirii, iar catolicismul nu se califică pentru această definiție. „Cu ea au curvit împăraţii pământului şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” (Apoc. 17:2). Al doilea motiv este că Babilonul religios va fi religia lui Antihrist, fără nicio asemănare cu creștinismul. Ea va apare așa cum precizează apostolul Pavel „după lepădarea de credință”. Apostazii locale și parțiale au mai fost dar, va exista o apostazie totală și definitivă, în care orice urmă de creștinism adevărat va fi înlăturat: „ … să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tesal. 2:2-4). Asta nu înseamnă că nu există elemente de păgânism străvechi în catolicism. Dimpotrivă! În cea mai adâncă decădere a ei, Biserica Roamo- Catolică a ajuns într-adevăr ca o religie păgână, dar n-a fost și nu este o religie păgână. În ea însă au pătruns, ca în toate celelalte religii, elementele unei „proto-religii” cu originea, ați ghicit, în … Babilon. Mulți scriitori și teologi notează faptul că multe ritualuri păgâne, necurate ale Babilonului s-au strecurat în Biserica Primară, iar mai târziu au fost încorporate în Romano-Catolicism (și Ortodoxie) , de care Protestantismul s-a separat în Evul Mediu. Texte străvechi din surse extrabiblice indică faptul că soția lui Nimrod, cel care a întemeiat cetatea Babilon, a devenit conducătoarea unei mișcări mistice numite „misterele babiloniene”, care constau în ritualuri religioase secrete. Femeia aceasta, cunoscută sub numele de Semiramis, a ajus mare preoteasă idolatră. Se spune că ea ar fi născut un fiu pe care l-ar fi conceput în chip miraculos. Acest fiu, numit Tamuz, a fost considerat salvatorul poporului său, un fel de precursor fals al lui Mesia, presupus a fi împlinirea promisiunii făcute de Dumnezeu lui Eva: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul” (Geneza 3:15). Elementele acestei legende babiloniene au fost încorporate în ritualurile religioase din câteva din marile religii ale lumii. Imaginea mamei, regină a Cerului, ținând un fiu în brațe este întâlnită în toată lumea antică și a fost introdusă în practici cu semnificația curățirii de păcat.Cu toate că ritualurile practicate în falsa religie a Babilonului erau mult diferite de la o cetate la alta, aproape în fiecare loc exista un ordin de preoți care se închinau mamei și copilului, practicau stropirea cu apă sfântă și au înfințat un ordin al fecioarelor care să practice prostituția religioasă. Despre Tamuz, fiul, se spune că a fost ucis de o fiară sălbatică și apoi a fost readus la viață, ceea ce, evident, este o imitație satanică care anticipează învierea lui Hristos. Religia Babilonului nu este descrisă expres în Biblie, dar avem refetințe clare la conflictul dintre adevărata credință și această pseudoreligie. Profetul Ezechiel s-a ridicat să protesteze din partea lui Dumnezeu față de ceremonia bocirii lui Tamuz: „Și mi-a zis: Vei mai vedea și alte urâciuni mari, pe care le săvârșesc ei! Și m-a dus la intrarea porții Casei Domnului dinspre miază-noapte și iată că acolo stăteau niște femei care plângeau pe Tamuz” (Ezechiel 8:13-14). Ieremia condamnă practica păgână a facerii de turte în cinstea împărătesei cerului și de a arde tămâie în cinstea ei: „Nu vezi ce fac ei în cetățile lui Iuda și pe ulițele Ierusalimului? Copiii strâng lemne, părinții aprind focul, și femeile frământă plămădeala, ca să pregătească turte împărătesei cerului, și să toarne jertfe de băutură altor dumnezei, ca să Mă mânie” (Ieremia 7:17-18). „Nu te vom asculta în nimic din cele ce ne-ai spus în Numele Domnului. Ci voim să facem cum am spus cu gura noastră, și anume: să aducem tămâie împărătesei cerului, și să-i turnăm jertfe de băutură, cum am făcut, noi și părinții noștri, împărații noștri și căpeteniile noastre, în cetățile lui Iuda și în ulițele Ierusalimului. Atunci aveam pâine de ne săturam, eram fericiți, și nu treceam prin nici o nenorocire! Dar, de când am încetat să aducem tămâie împărătesei cerului, și să-i turnăm jertfe de băutură, am dus lipsă de toate, și am fost nimiciți de sabie și de foamete… De altfel, când aducem tămâie împărătesei cerului și-i turnăm jertfe de băutură, oare fără voia bărbaților noștri îi pregătim noi turte ca s-o cinstim făcându-i chipul, și-i aducem jertfe de băutură?” … Așa vorbește Domnul, Dumnezeul lui Israel: Voi și nevestele voastre ați mărturisit cu gurile voastre și ați împlinit cu mâinile voastre ce spuneți: Vrem să împlinim juruințele pe care le-am făcut, să aducem tămâie împărătesei cerului, și să-i turnăm jertfe de băutură!” (Ieremia 44:17-19,25). Pentru cei care privesc cu atenție, închinarea către Baal, foarte răspândită la popoarele Canaanului, a fost o altă formă a aceleași religii a misterelor originară în Babilon. Baal este echivalentul perfect al lui Tamuz. Mai toate religiile antice conțin elementele „Tainelor” din religia babiloniană. Europa a fost fascinată de „Mitraism” o religie a acestor „taine” care a lăsat urme adânci în practicile și ritualurile catolicismului și ortodoxiei. Pe vremea bisericilor din primul secol, cultul misterelor Babilonului ajunsese și în Pergam, locul uneia din cele șapte biserici ale Asiei (Apocalipsa 2:12-17). Probabil că mulți v-ați întrebat de ce episcopii și cardinalii catolici poartă pe cap acele turnuri asemănătoare cu niște capete de pește! Ei bine, marii preoți ai cultului babilonian purtau pe cap coroane în formă de cap de pește, ca o recunoașterea lui Dagon, zeul pește. Acești mari preoți se numeau „păzitori ai podului”, adică ai pasajului de trecere dintre oameni și Satan, titlu imprimat pe aceste coroane. Echivalentul roman al acestui titplu, „Pontifex Maximus”, a fost folosit de Cezar Augustus și de împărații romani de mai târziu, dar a fost adoptat și ca titlu al episcopului Romei. În primele secole de existența ale bisericii din Roma, confuzia a crescut la cote incredibile. S-a încercat combinarea unor elemente ale religiei misterelor din Babilon (Mitraismul) cu credința creștină. Rezultatul n-a fost încreștinarea păgânismului, cum s-a dorit, ci păgânizarea creștinismului, cum vedem astăzi. Confuzia amalganului de atunci este prezentă și astăzi. Apostazia, vizibilă astăzi în forma ei latentă, va înflori în forma ei finală în vremea acestei „superbiserici” care se pare că va înghiți toate formele religioase după răpirea adevăratei Biserici la Cer. „Babilonul cel mare” va fi ceea ce „turnul din Șinear” a fost încă de la început: o încercare de spiritualitate pervertită, un asalt ilicit al lumii cerești, prin mijloace contaminate de Satan și îngerii lui căzuți. Apostolul Pavel scrie lămurit că religiile păgâne sunt demonice: „Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc Neamurile, jertfesc dracilor, și nu lui Dumnezeu. Și eu nu vreau ca voi să fiți în împărtășire cu dracii” (1 Corinteni 10:20). Curva cea mare reprezintă spiritualitatea pervertită a celor care, dorind să recâștige paradisul pierdut al Cerului, sunt gata să facă pact cu orice forță supranaturală care le promite obținerea acestui deziderat. Ultima religie a lumii nu va fi „catolicismul corupt”, ci religia Babilonului, un sincretism de religii foarte variate, toate încercări de a lua legătura cu ființe supranaturale „amabile” și gata să ne călăuzească pașii pe calea „îndumnezeirii”. Catolicismul nu mai face astăzi mulți convertiți. Se înmulțesc însă cu grămada adepții a tot felul de religii prin care oamenii iau legătura cu ființe extraterestre, cu entități angelice și cu reprezentanți ai unor civilizații care spun că veghează de mii de ani asupra noastră și ne dirijează evoluția. Iată mărturia uimitoare a unei prințese dintr-una din casele regale ale Europei: „Prințesa Norvegiei, Martha Louise, a declarat că deține puteri supranaturale și că poate învăța oamenii cum să comunice cu îngerii, informează bbc.com. Fiica regelui Harald și a reginei Sonja a făcut acest anunț pe un site, unde a mai spus că intenționează să deschidă un nou centru de terapie alternativă. Prințesa, în vârstă de 35 de ani, a mai declarat că încă din copilărie putea să citească gândurile și sentimentele oamenilor și că a reușit să intre în contact cu îngerii prin intermediul cailor. Martha Loise, care are pregătire de psihoterapeut, a mai spus că întotdeauna a fost interesată de tratamentele alternative. Cei care vor veni să studieze la centrul ei, vor învăța cum să „creeze miracole” în viața lor și cum să utilizeze puterile îngerilor lor. Prințesa descrie îngerii ca fiind „niște forțe care ne înconjoară, care ne dau resursele necesare și ne ajută în tot ceea ce facem pe parcursul vieții”. „Totul s-a întâmplat pe vremea în care aveam grijă de cai. Atunci am reușit să vorbesc cu îngerii. De abia mai târziu am înțeles cât de important este pentru mine acest dar și vreau să îl împărtășesc și altor oameni”, a mai declarat Martha Loise. Cursul prințesei se desfășoară pe o perioadă de trei ani și va costa 4150 de dolari pe an. Catolicismul, oricât de corupt și greșit ar fi el, mai este încă o religie care-L proclamă pe Iisus Hristos ca Domn. Înainte de cea de a doua venire a lui Hristos, împreună cu apariția „omului fărădelegii” se va produce și tragica „lepădare de credință”: „Cât privește venirea Domnului nostru Iisus Hristos și strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraților, să nu vă lăsați clătinați așa de repede în mintea voastră, și să nu vă tulburați de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca și cum ziua Domnului ar fi și venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credință, și de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalță mai presus de tot ce se numește „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Așa că se va așeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tesal. 2:1-4). Apostazii mai mici sau mai mari, mai banale sau mai spectaculoase s-au petrecut în toate veacurile. Nu despre ele vorbește apostolul Pavel. Un alt loc în care apostolul Pavel vorbește despre vremea „apostaziei” este 1 Timotei 4:1-2, unde apostolul adaugă câteva detalii: „Dar Duhul spune lămurit că în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credință, ca să se alipească de duhuri înșelătoare și de învățăturile dracilor, abătuți de fățărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnați cu fierul roșu în însuși cugetul lor”.

Soarta Babilonului religios: Este interesant că apostolul Ioan s-a mirat mult când a văzut-o pe femeia îmbătată de sângele sfinților și de sângele martirilor (mucenicilor) lui Iisus. Mirarea lui ilustrează mirarea noastră. Dumnezeu este însă gata să explice și să ne spună clar ce se va întâmpla cu ea: „Şi am văzut pe femeia aceasta îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Iisus. Când am văzut-o, m-am mirat minune mare. Şi îngerul mi-a zis: De ce te miri? Îţi voi spune taina acestei femei şi a fiarei care o poartă şi care are cele şapte capete şi cele zece coarne” (Apoc. 17:5-7). Existența ei este legată de apariția „fiarei” descrisă deja în Apocalipsa 11:7 și 13:1. Este teribila fiară a patra din viziunile profetului Daniel, „nespus de grozav de înspăimântătoare și de puternică” pe care am identificat-o deja cu Imperiul Roman. Intrat într-o adormire după primele secole de creștinism, prima fază a Imperiului Roman aținut aproximativ 1.000 de ani, din 753 î.H. până în 476 d.H.. După această aparentă moarte, Imperiul Roman revine în cea de a doua lui formă prin parafarea Europei Unite cu semnarea tratatului de la Maastricht în anul 1993. Semnatarii noii Constituții europene s-au grăbit să scoată din textul ei orice referinre la trecutul sau prezentul creștin al continentului. Era normal, această formă politică este insuflată de Satan însuși: „Fiara pe care ai văzut-o era şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, şi va veni” (Apoc. 17:8-9). Îngerul leagă reapariția fiarei de spațiul geografic al celor șapte coline (referință tradițională pentru Roma): „Aici este mintea plină de înţelepciune. - Cele şapte capete sunt şapte munţi pe care şade femeia. Sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă şi, când va veni, el va rămâne puţină vreme.  Şi fiara, care era şi nu mai este, ea însăşi este al optulea împărat: este din numărul celor şapte şi merge la pierzare” (Apoc. 17:10-11). Îngerul îi spune lui Ioan, care trăia întemnițat de prima formă a Imperiului Roman, că acest Imperiu va reveni în viitor sub forma unei confederații de zece unități administrative: „Cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împăraţi care n-au primit încă împărăţia, ci vor primi putere împărătească timp de un ceas împreună cu fiara” (Apoc. 17:12) Peste ele îl vor întrona pe Antihristul obraznic care se va lupta pe față cu Dumnezeu: „Toţi au acelaşi gând şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul, dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi care sunt cu El, de asemenea, îi vor birui” (Apoc. 17:13-14). Înainte de a pieri în lupta cu Mielul, Antihristul va face însă ceva: va distruge orice formă de religie pentru că se va declara pe sine drept Dumnezeu, atunci când va intra în Templul de la Ierusalim: „Apoi mi-a zis: Apele pe care le-ai văzut, pe care şade curva, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi. Cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe curvă, o vor pustii şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca şi o vor arde cu foc. Căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-I aducă la îndeplinire planul Lui: să se învoiască pe deplin şi să dea fiarei stăpânirea lor împărătească, până se vor îndeplini cuvintele lui Dumnezeu. Şi femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului” (Apoc. 17:15-18). Religiile idolatre vor fi înlăturate pentru a putea face loc cultului Satanei.Paradoxal, orgoliul Satanei va pune capăt tuturor formelor de religie păgâne. Măștile vor cădea și Satan va cere tuturor să i se închine pe față. Capitolul următor, Apocalipsa 18, ne va arăta cum va distruge Iisus Hristos Babilonul politic al Fiarei.

Capitolul 18 - Babel, Babilon, Babilonie - biruința binelui:

   Tot ce este înălțat înaintea omului trebuie să piară. Dumnezeu are ultimul cuvânt în istoria omenirii. Apocalipsa 18 descrie distrugerea Babilonului politico-economic al lui Antihrist condus de Satan însuși. După ce unul din cei șapte îngeri a vestit căderea Babilonului religios și a stat de vorbă cu Ioan în capitolul 17, „un alt înger” s-a coborât cu o altă solie: „După aceea, am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare şi a zis: A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte, pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei şi împăraţii pământului au curvit cu ea şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei” (Apoc. 18:1-3). Ioan vede acest eveniment de pe Pământ, căci scrie: „am văzut pogorându-se din cer un alt înger”. Acțiunea din capitolul 18 începe „după aceea”, adică după prăbușirea Babilonului magiei religioase din capitolul Apocalipsa 17. Strigătul „A căzut Babilonul cel mare!„ este un ecou al profeției din Isaia 21:9. Îngerul motivează decizia distrugerii Babilonului prin trei afirmații. El a ajuns: un locaş al dracilor; o închisoare a oricărui duh necurat; o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte. Cea dintâi afirmație ne spune că pe dărâmăturile Babilonului vor sta demoni (daimon). Nu va mai fi locuit de nicio ființă umană. Ideea că demonii locuiesc în locuri pustii apare și în alte locuri în Scriptură (Isaia 13:21-22; 34:14; Ieremia 9:11; 10:22; 51:37; Plângeri 5:18). Păsările necurate care îl vor locui vor fi carnivorele de pradă care se vor hrăni cu cadavrele celor morți.

Babilonul va fi reclădit: Ca să cadă trebuie mai întâi să se ridice în slavă și în putere. Prin Antihrist, Satan se va strădui să aducă lumii un climat de pace și bunăstare, o imitație a promisiunilor lui Dumnezeu pentru Împărăția milenară. Ca să fie distrus, Babilonul trebuie să existe, iar în vremea de acum, din Babilon au rămas numai niște ruine cu ziduri reconstruite pe ici pe colo de Saddam Husseim. Biblia ne vorbește despre Babilonul de pe vremea lui Nimrod și despre Babilonul de pe vremea robiei evreilor. Apocalipsa vestește însă un alt Babilon, ridicat din ruine la o stare de dominație mondială, un centru al comerțului mondial. Cei familiari cu cărțile profetice ale Bibliei știu că Isaia a vestit o distrugere a Babilonului înainte ca Babilonul să fie ridicat ca Imperiu mondial. În mod asemănător, Ioan ne vestește în Apocalipsa distrugerea Babilonului cel Mare, iar noi ne uităm de douăzeci de secole și vedem că Babilonul încă nu există! În nerăbdarea noastră am căutat să explicăm acest paradox spunând că Apocalipsa vorbește despre un Babilon metaforic care trebuie identificat cu complexul politico economic al lumii fără Dumnezeu. Unii au zis că Babilonul este Organizația Națiunilor Unite, Unii cred că Babilonul cel Mare este … America.  Lăsând la o parte astfel de „tălmăciri” metaforice fanteziste, trebuie să credem că Babilonul va fi exact ceea ce scrie în Apocalipsa 18, o cetate extraordinar de influentă în sistemul politic și economic al lumii, un centru indispensabil pentru comerțul și bunăstarea lumii. Pe timpul lui Isaia, Babilonul nu era decât o putere de mâna a doua. Tartorul cel mare era Asiria. Ea conducea atunci lumea. Asiria dusese în robie cele zece seminții din Regatul lui Israel și tot Asiria era atunci puterea care amenința Regatul lui Iuda. Asiria nu este însă decât pe locul doi în lista făcută de Dumnezeu. Pe locul întâi este, ca deobicei, Babilonul. „Proorocie împotriva Babilonului, descoperită lui Isaia, fiul lui Amoț. Ridicați un steag pe un munte gol, înălțați glasul spre ei, faceți semne cu mâna, ca să vină la porțile asupritorilor!” (Isaia 13:1-2). Întrebarea care ne stă în minte este: „La ce nimicire a Babilonului se referă profetul Isaia? Numai la cea de pe vremea mezilor sau și la o distrugere viitoare, păstrată pentru „vremurile de la urmă”? Isaia 13 ne spune clar că cel puțin o parte a pedepsei va fi prin poporul mezilor: „Iată, ațâț împotriva lor pe Mezi, care nu se uită la argint, și nu poftesc aurul. Cu arcurile lor vor dobor pe tineri, și vor fi fără milă pentru rodul pântecelor: ochiul lor nu va cruța pe copii. Și astfel Babilonul, podoaba împăraților, falnica mândrie a Haldeilor, va fi ca Sodoma și Gomora, pe care le-a nimicit Dumnezeu. El nu va mai fi locuit, nu va mai fi niciodată popor în el. Arabul nu-și va mai întinde cortul acolo, și păstorii nu-și vor mai țărcui turmele acolo, ci fiarele pustiei își vor face culcușul acolo, bufnițele îi vor umple casele, struții vor locui acolo, și stafiile se vor juca acolo. Șacalii vor urla în casele lui împărătești pustii, și câinii sălbatici în casele lui de petrecere. Vremea lui este aproape să vină, și zilele nu i se vor lungi” (Isaia 13:17-22). Textul are însă elemente escatologice și apocaliptice care ne obligă să credem că suntem în fața unei profeții cu împliniri multiple, în care planul imediat se suprapune peste planul îndepărtat în panorama profetică. Versetul 6 pomenește despre „ziua Domnului” care poate fi orice zi aleasă de Dumnezeu pentru una din intervențiile Sale pe Pământ, dar care înseamnă profetic epoca de la sfârșitul veacurilor, când Dumnezeu va pune capăt „zilei Omului” și va inaugura „Ziua Domnului”, cea mare și binecuvântată. Ziua Domnului despre care ni se vestește în profeția din Isaia 13 este plină de descrieri apocaliptice. Iată ce citim începând cu versetul 9: „Iată, vine ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie și urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu, și va nimici pe toți păcătoșii de pe el. Căci stelele cerurilor și Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui, și luna nu va mai lumina. Voi pedepsi, zice Domnul, lumea pentru răutatea ei, și pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufași, și voi doborî semeția celor asupritori. Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat, și mai scumpi decât aurul din Ofir. Pentru aceasta voi clătina cerurile, și pământul se va zgudui din temelia lui, de mânia Domnului oștirilor, în ziua mâniei Lui aprinse” (Isaia 13:9-13). O astfel de pedepsire a Babilonului n-a avut loc niciodată în istoie. Ea stă să vină în capitolul 18 din Apocalipsa.

Pregătirea Babilonului: În cartea profetului Zaharia ni se spune ceva foarte interesant despre comerț și despre valea Șinear. În primele șase capitole, profetul are o serie de opt vedenii, opt anunțuri făcute despre ordinea cronologică în care va lucra Dumnezeu cu Israelul până când va instaura cu ei Împărăția Mesianică. Să privim cu atenție la penultima vedenie. „Îngerul, care vorbea cu mine, a înaintat, și mi-a zis: Ridică ochii, și privește ce iese de acolo. Eu am răspuns: Ce este aceasta? Și el a zis: Iese efa. Și a adăugat: Aceasta este nelegiuirea lor în toată țara” (Zaharia 5:5-6). Un coș de mărime mijlocie s-a ridicat înaintea lui Zaharia, iar conținutul lui era acoperit de un capac greu ca de plumb, de mărimea unui talant. Când Dumnezeu a dat capacul la o parte, Zaharia a văzut o femeie. „Aceasta este nelegiuirea!” a zis îngerul (versetul 8). Este clar că imaginea ne spune că Dumnezeu ține sub control nelegiuirea și nu o lasă să se manifeste în toată puterea ei. Mai mult, Zaharia vede cum femeia numită „nelegiuire” este aruncată înapoi în coș: „Și i-a dat brânci în efă, și a aruncat bucata de plumb peste gura efei. Am ridicat ochii și m-am uitat, și iată că s-au arătat două femei. În aripile lor sufla vântul: ele aveau aripi ca ale cocostârcului. Au ridicat efa între pământ și cer. Atunci am întrebat pe îngerul care vorbea cu mine: Unde duc ele efa?” (Zaharia 5:9-10). Răspunsul este plin de semnificație: „El mi-a răspuns: Se duc să-i zidească o casă în țara Șinear, ca să fie așezată acolo și să rămână pe locul ei” (Zaharia 5:11).Unde am mai auzit noi de câmpia Șinear? În Geneza 10 - 11. „Nelegiuirea” este trimisă înapoi în locul de unde a început. Nelegiuirea este trimisă înapoi în Babilonia, în țara Șinear „ca să fie așezată acolo și să rămână pe locul ei”. În vremea lui Zaharia, Imperiul Babilonian tocmai căzuse. Iudeii se întorseseră în țara lor și se întrebau dacă venise vremea ca profețiile făcute de Isaia și Ieremia despre restaurarea împărației să se împlinească. Zaharia s-a ridicat și le-a spus din partea Domnului: Nu încă. Nelegiuirea lumii este ținută încă sub control. Va veni însă o zi în care nelegiuirea va fi eliberată din strânsoarea divină și așezată în țara Șinear ca să se manifeste acolo. La vremea potrivită, nelegiuirea se va arăta public acolo. Dacă este ca profeția lui Zaharia să se împlinească, Babilonul va trebui reconstruit încă o dată și va reveni în primul plan al activităților umane. Când Dumnezeu anunță prin Isaia și prin Zaharia că cetatea Babilon va fi fi în ființă înainte de revenirea Domnului Iisus și va conduce comerțul mondial trebuie să-L credem pe cuvânt. Babilonul, Babilonul cel mare, va exista iar și va fi judecat cu toată asprimea. Dumnezeu trebuie să termine ceea ce a început în cartea Genezei. Babel și Babilonul trebuiesc făcute praf.

Pericolul coabitării cu Babilonul: Imediat după solia îngerului s-a auzit un alt glas din Cer: „Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit şi au ajuns până în cer şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei. Răsplătiţi-i cum v-a răsplătit ea şi întoarceţi-i de două ori cât faptele ei. Turnaţi-i îndoit în potirul în care a amestecat ea! Pe cât s-a slăvit pe sine însăşi şi s-a desfătat în risipă, pe atât daţi-i chin şi tânguire! Pentru că zice în inima ei: Şed ca împărăteasă, nu sunt văduvă şi nu voi şti ce este tânguirea!” (Apoc. 18:4-8). Porunca separării prin care Dumnezeu le spune copiilor Lui; „Ieșiți din mijlocul lor!” este pomenită de cîteva ori în Biblie. În Vechiul Testament ea apare în Geneza 12:1; 19:12; Numeri 16:23; Isaia 48:20; 52:11; Ieremia 50:8; 51:6, 45; Zaharia 2:6-7. „Fugiţi, fugiţi din ţara de la miazănoapte! zice Domnul. Căci v-am împrăştiat în cele patru vânturi ale cerurilor, zice Domnul. Scapă, Sioane, tu care locuieşti la fiica Babilonului!” (Zaharia 2:6-7). Porunca separării apare și în Noul Testament: „Cercetaţi ce este plăcut înaintea Domnului şi nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ba încă mai degrabă osândiţi-le” (Efeseni 5:10-11). „Să ieşim dar afară din tabără la El şi să suferim ocara Lui” (Evrei 13:13). Coabitarea cu Babilonul va fi o mare ispită cu o deosebită forță de atracție, mai ales pentru evreii pricepuți la afaceri comerciale! Glasul ceresc este o chemare și un avertisment totodată. Cei tentați să împărtășească belșugul Babilonului vor gusta și belșugul de pedeapsă divină care se va vărsa asupra cetății. După cum Sodoma și Gomora n-au fost distruse până ce n-a fost scos de acolo neprihănitul Lot, nici Babilonul nu va fi distrus până ce copiii lui Dumnezeu nu vor ieși de acolo! Ce mare har! Babilonul numărul trei va păstra ceva din strălucirea „capului de aur” din vedeniile profetului Daniel. În timp ce Imperiul Roman a ocupat o arie de aproximativ 5.000.000 km. pătrați stăpânind peste aproximativ 20% din populația lumii de atunci, Imperiul Babilonian a ocupat o suprafață de 35.000.000 km pătrați stăpânind peste aproximativ 44% din populația lumii de atunci. Așezat în buricul pământului între platformele economice ale Asiei și platformele comerciale ale Europei și Africii, Babilonul va fi un centru nodal pentru toate tranzacțiile lumii. Citiți descrierile făcute de cei care bocesc distrugerea cetății ca să vă dați seama de enorma importanță economică pe care o va avea. În cuvintele Apocalipsei întrevedem parcă acțiunile unei Burse Mondiale, ale unei Case Mondiale de comerț și ale unei Bănci Mondiale: „Negustorii pământului o plâng şi o jelesc, pentru că nimeni nu le mai cumpără marfa:  marfă de aur, de argint, de pietre scumpe, de mărgăritare, de in subţire, de purpură, de mătase şi de stacojiu; nici feluritele lor soiuri de lemn de tiin, tot felul de vase de fildeş, tot felul de vase de lemn foarte scump, de aramă, de fier şi de marmură; nici scorţişoara, nici mirodeniile, nici miroznele, nici mirul, nici tămâia, nici vinul, nici untdelemnul, nici făina bună de tot, nici grâul, nici boii, nici oile, nici caii, nici căruţele, nici robii, nici sufletele oamenilor. Şi roadele atât de dorite sufletului tău s-au dus de la tine. Toate lucrurile alese, strălucite, sunt pierdute pentru tine şi nu le vei mai găsi. Cei ce fac negoţ cu aceste lucruri, care s-au îmbogăţit de pe urma ei, vor sta departe de ea, de frica chinului ei. Vor plânge, se vor tângui şi vor zice: Vai! vai! Cetatea cea mare, care era îmbrăcată cu in foarte subţire, cu purpură şi cu stacojiu, care era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare! Atâtea bogăţii într-un ceas s-au prăpădit!” (Apoc. 18:11-17a). Distrugerea Babilonului va afecta și comerțul maritim: „Şi toţi cârmacii, toţi cei ce merg cu corabia pe mare, marinarii şi toţi cei ce câştigă din mare stăteau departe şi, când au văzut fumul arderii ei, strigau: Care cetate era ca cetatea cea mare? Şi îşi aruncau ţărână în cap, plângeau, se tânguiau, ţipau şi ziceau: Vai! Vai! Cetatea cea mare, al cărei belşug de scumpeturi a îmbogăţit pe toţi cei ce aveau corăbii pe mare, într-o clipă a fost prefăcută într-un pustiu!” (Apoc. 18:17b-19).

Distrugerea Babilonului: Distrugerea Babilonului va fi rapidă și totală. Informațiile date în Apocalipsa ne spun că va fi distrus în urma marelui cutremur amintit în Apocalipsa 16:19: „Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare.  … şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui.” (Apoc. 16:18-19). A doua cauză va fi focul „va fi arsă de tot în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este tare”. Regiunea este bogată în bitum și petrol așa că nu este greu de imaginat un incendiu teribil. „Tocmai pentru aceea într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea şi foametea. Şi va fi arsă de tot în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este tare. Şi împăraţii pământului, care au curvit şi s-au dezmierdat în risipă cu ea, când vor vedea fumul arderii ei, o vor plânge şi o vor boci. Ei vor sta departe de frică să nu cadă în chinul ei şi vor zice: Vai! vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! Într-o clipă ţi-a venit judecata!” (Apoc. 18:8-10). Descrierea se potrivește cu profeția făcută de Isaia: „Şi astfel, Babilonul, podoaba împăraţilor, falnica mândrie a caldeenilor, va fi ca Sodoma şi Gomora, pe care le-a nimicit Dumnezeu” (Isaia 13:19). A treia cauză a distrugerii va fi prăbușirea sub scoarța Pământului. Va fi probabil o scufundare într-o baie de foc a unei pungi petroliere. „Atunci, un înger puternic a ridicat de jos o piatră ca o mare piatră de moară, a aruncat-o în mare şi a zis: Cu aşa repeziciune va fi aruncat Babilonul, cetatea cea mare, şi nu va mai fi găsit!” (Apoc. 18:21). Cuvintele îngerului sunt un ecou al unei profeții din cartea lui Ieremia: „Ieremia a scris într-o carte toate nenorocirile care aveau să vină asupra Babilonului, toate cuvintele acestea scrise asupra Babilonului. Ieremia a zis lui Seraia: Când vei ajunge la Babilon, vezi să citeşti toate cuvintele acestea şi să zici: Doamne, Tu ai spus că locul acesta are să fie nimicit şi că n-are să mai fie locuit nici de oameni, nici de dobitoace, ci are să ajungă un pustiu pentru totdeauna. Şi când vei isprăvi citirea cărţii acesteia, să legi de ea o piatră şi s-o arunci în Eufrat şi să zici: Aşa va fi înecat Babilonul şi nu se va mai ridica din nenorocirile pe care le voi aduce asupra lui; vor cădea sleiţi de puteri!” (Ieremia 51:60-64). Dumnezeu însuși va pedepsi Babilonul! Nu o armată ostilă îi va produce căderea, ci mâna Celui Atotputernic o va arde, îi va reduce clădirile la praf și moloz și o va probuși în adânc. Cel care s-a pogorât odinioară la turnul Babel să oprească progresul și să împiedice reintegrarea în sferele cerești cu ajutorul fințelor demonice, va veni s-o mai facă încă o dată. Blestemul rostit la turnul Babel n-a fost revocat niciodată și tot așa de parmenentă va fi și rostirea împotriva Babilonului numărul trei: „Şi nu se va mai auzi în tine nici sunet de alăute, nici cântece din instrumente, nici cântători din fluiere, nici cântători din trâmbiţe; nu se va mai găsi la tine niciun meşter în vreun meşteşug oarecare. Nu se va mai auzi în tine vuietul morii. Lumina lămpii nu va mai lumina în tine şi nu se va mai auzi în tine glasul mirelui şi al miresei, pentru că negustorii tăi erau mai-marii pământului, pentru că toate neamurile au fost amăgite de vrăjitoria ta şi pentru că acolo a fost găsit sângele prorocilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor ce au fost înjunghiaţi pe pământ” (Apoc. 18:22-24). Ca „scaun de domnie al lui Satan”, Babilonul va fi distrus nu numai pentru uciderea sfinților lui Dumnezeu, ci pentru toți cei care au fost omorâți vreodată în istorie. Satan este cel care a adus moartea și uciderea în ecosistemul terestru: „Voi aveţi de tată pe Diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş şi nu stă în adevăr” (Ioan 8:44). „Babilonul”, „șarpele inelat” care a râvnit la „poarta cerului”, vicleanul strecurat în paradis să-i ispitească pe primii doi oameni ca să-i despartă de Dumnezeu și să-i aducă sub stăpânirea lui va fi încă o dată înfrânt. Cel ce i-a zdrobit capul la Cruce are tot dreptul și toată puterea ca s-o facă. Apocalipsa 18 se încheie cu cântări de jale. Gata! Pe Pământ, petrecerea s-a terminat! În Cer, Apocalipsa 19 începe cu cântece de bucurie. Acolo, petrecerea abia începe. Toată lumea se pregătește de … nuntă!

Capitolul 19 - Nunta Mielului:

  După ce am văzut distrugerea primilor doi dușmani ai lui Dumnezeu, capitolul 19 începe cu o paranteză care ne strămută iar pe tărâmul hiperdimensiunilor din spațiului profetic: „După aceea am văzut în cer …” (Apoc. 19:1). Vedem la prezent ceea ce ne așteaptă, pământește vorbind, în viitor. Între cea de a doua și cea de a treia distrugere de pe Pământ suntem invitați în spațiul profetic pentru a asista la proclamarea Nunții Mielului. Capitolele 19 și 20 din Apocalipsa pot fi intitulate: „Împăratul și Împărăția Lui”. După ce a distrus Babilonul, care este o întruchipare a împărăției celui rău cu oamenii, Iisus Hristos vine în slavă, puternic să readucă Pământul în limitele Împărăției lui Dumnezeu. El nu „cucerește”, ci recuperează ce era pierdut.

Nunta Mielului: Înainte de a analiza elementele nunții cerești, se cuvine să facem câteva observații de ansamblu. Nunta este precedată de trei strigări, fiecare dintre ele începând cu un „Aleluia!” Prima sărbătorește distrugerea „Babilonului religios”: „ … am auzit în cer ca un glas puternic de gloată multă, care zicea: Aleluia! Ale Domnului, Dumnezeului nostru, sunt mântuirea, slava, cinstea şi puterea! Pentru că judecăţile Lui sunt adevărate şi drepte. El a judecat pe curva cea mare, care strica pământul cu curvia ei, şi a răzbunat sângele robilor Săi din mâna ei” (Apocalipsa 19:1-2). Cel de al doilea glas este despre căderea cetății Babilon: „Şi au zis a doua oară: Aleluia! Fumul ei se ridică în sus în vecii vecilor! Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni şi cele patru făpturi vii s-au aruncat la pământ şi s-au închinat lui Dumnezeu, care şedea pe scaunul de domnie. Şi au zis: „Amin! Aleluia!” Şi din scaunul de domnie a ieşit un glas care zicea: Lăudaţi pe Dumnezeul nostru, toţi robii Lui, voi care vă temeţi de El, mici şi mari!” (Apocalipsa 19:3-5). Iar cel de al treilea glas este despre revenirea Mielului pentru Nuntă și pentru Împărăție: „Şi am auzit ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească. Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat.” (Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor.) (Apocalipsa 19:6-8). Reacția celor din Cer este pusă în contrast cu bocetul care s-a rostogolit pe Pământ la căderea Babilonului cel Mare. Ea scoate în evidență marile diferențe care există între cei din Cer și cei de pe Pământ. Este pentru prima dată când întâlnim cuvântul „alleluia” (alelu - lăudat - ia - Iehova) în Noul Testament! El apare de 24 de ori în Vechiul Testament și de numai 4 ori în Noul Testament. O a doua observație generală asupra pasajului este că evenimentul nu este numit „Nunta Miresei”, ci „Nunta Mielului!”. De obicei, la nuntă atenția tuturor este atrasă de mireasă, dar în cazul nostru, toți ochii vor fi îndreptați spre Mire. Mărețul eveniment va fi nu atât împlinirea așteptărilor Miresei, cât împlinirea așteptărilor Fiului lui Dumnezeu căruia Tatăl i-a promis o Mireasă mai înainte de întemeierea lumii: „În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui” (Efes. 1:4). „Nunta Mielului” este împlinirea nădejdii lui Hristos ca OM. Unirea aceasta n-ar fi fost posibilă dacă Hristos nu s-ar fi întrupat mai întâi ca om, pentru că am fi avut naturi diferite. Iată care a fost logica nașterii Lui pe Pământ și iată de ce ni se spune că și astăzi El poartă în Cer chip de om: „Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Iisus Hristos” (1 Timotei 2:5). Apostolul Pavel profețește despre această unire de după învierea și înălțarea lui Hristos la Cer, zicând: „Căci sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată” (2 Corinteni 11:2). Au fost multe logodne în care așteptarea a fost lungă, dar aceasta este fără îndoială cea mai îndelungată dintre toate. Biserica așteaptă de două mii de ani, dar Fiul așteaptă dinainte de întemeierea lumii! O altă observație necesară este că nu Mireasa și-a pregătit rochia de nuntă, ci ea doar a primit-o în dar: „ … soţia Lui s-a pregătit şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat.” (Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor) (Apoc. 19:8). Iar aceste fapte neprihănite sunt „faptele bune care au fost pregătite pentru ca noi să umblăm în ele”: „Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Iisus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:10). Haideți acum să privim mai de aproape care sunt elementele Nunții Mielului.

I. Unde și când va avea loc Nunta Mielului? Evenimentul va avea loc înaintea tronului Tatălui, după ce Biserica va fi curățită prin „judecata răsplătirilor” (1 Cor. 3:10-15). Va fi o ceremonie grandioasă la care vor participa toate făpturile cerești. Biserica va fi lauda lui Hristos, pentru că El … „S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (Efes. 5:25-27).

 II. Cine este Mirele? Asupra acestui lucru nu încape nicio îndoială: Mirele este Iisus Hristos, fiul împăratului din pilda unui împărat care a făcut nuntă fiului său (Mat. 22:1-14). Mirele este Mielul prezentat lumii de Ioan Botezătorul. Ioan s-a prezentat pe sine drept „prietenul mirelui” care se bucură când îi aude glasul (Ioan 3:28). Domnul Iisus s-a prezentat El însuși drept mire atunci când a spus „Se pot jeli nuntașii câtă vreme este mirele cu ei?” (Mat. 9:15) și a vorbit clar despre Sine în pilda celor zece fecioare (Mat. 25:1-10).

III. Cine este Mireasa? Există păreri diferite. Unii cred că această „mireasă” ar fi poporul Israel pentru că este numită în versetul 7 „soția Lui”. Aceasta este poziția pe care a avut-o Israelul în Vechiul Testament: „ … căci Făcătorul tău este bărbatul tău: Domnul este Numele Lui şi Răscumpărătorul tău este Sfântul lui Israel. El Se numeşte Dumnezeul întregului pământ … ” (Isaia 54:5). Cei ce îmbrățișează această părere spun că „soție” ar identifica numele terestru al Israelului, în timp ce „mireasă” ar fi numele ceresc al poporului lui Dumnezeu. Ei mai spun că așa cum Isaac a trebuit să caute o nevastă „din neamul lui” și Domnul Iisus trebuie să se căsătorească cu cei din poporul Lui, Israel, nu cu cei ce sunt dintre neamuri. Nu trebuie să uităm însă că dacă Avraam a fost într-adevăr primul evreu, rudele lui au fost toate dintre ne-evrei, adică dintre păgâni. Rebeca, deși rudă de sânge cu Avraam, n-a fost o iudeică. Nu trebuie să uităm că Scriptura menționează două „mirese”. Una este în Vechiul Testament, iar cealaltă în Noul Testament. Cea din Vechiul Testament este Israelul, mireasa lui Iehova. Cea din Noul Testament este Biserica, Mireasa lui Iisus Christos. Despre Israel este scris „Făcătorul tău este bărbatul tău” (Isaia 5:-8). Din cauză că s-a dus în curvie după alți dumnezei, Israelul a fost lepădat o vreme, dar Dumnezeu a promis că o va lua înapoi atunci când va fi sfârșit cu curviile ei (Ier. 3:1-18; Ezec. 16:1-63; Osea 2:1-23; 3:1-5). Ea nu va fi luată înapoi ca fecioară, ci ca NEVASTĂ. Nunta pe care o va face Mielul este cu o FECIOARĂ, așa că Nevasta (Israelul) din Vechiul Testament nu poate fi Mireasa (Biserica) din Noul Testament. Într-o paralelă cu Cântarea Cântărilor, Mireasa provine dintr-un neam inferior ajuns așa din cauza păcatului tatălui lor în grădina Eden, dar prințul a văzut-o, a pețit-o, a răscumpărat-o, s-a dus să-i pregătească un loc, L-a lăsat pe Duhul Sfânt să aibă grijă de ea și o va chema la El, în văzduh, cu un mare alai de nuntă: „Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1 Tesal. 4:16-17). Unii cred că Mireasa va fi alcătuită din toți neprihăniții de la Adam până la ultimul convertit dinainte de Răpire, dar nu cred că va fi așa. „Biserica lui Hristos” n-a existat înainte de Rusalii, așa că numai cei ce au trăit în perioada de la Rusalii până la Răpire vor putea face parte din Mireasă.

IV. Ce este ospățul nunții Mielului? „Apoi mi-a zis: Scrie: Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!” Apoi mi-a zis: Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu!” (Apoc. 19:9). După ceremonia nunții va urma masa! Este o mare cinste să fi invitat la o asemenea festivitate. Nu degeaba i-a zis îngerul lui Ioan: „Scrie!”; avem de-a face cu o veritabilă invitație la ospăț! Toți sfinții veacurilor care n-au făcut parte din Biserica slăvită a lui Hristos vor sta la masă. „Adevărat vă spun că nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare. Dar vă spun că vor veni mulţi de la Răsărit şi de la Apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde vor fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Mat. 8:10-12).

V. Ce se va întâmpla după ospățul Nunții Mielului ? Primul lucru care se va întâmpla va fi marea taină a Bisericii, unirea ei cu Hristos: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mamă-sa şi se va lipi de nevastă-sa, şi cei doi vor fi un singur trup. Taina aceasta este mare (vorbesc despre Hristos şi despre Biserică). (Efeseni 5:31-32). Din acel moment înainte, Biserica va fi oriunde va fi Hristos și oriunde va fi Hristos va fi și Biserica. Împreună cu El va fi în Mileniul Domniei terestre și împreună cu El va fi în Noul Ierusalim. Biserica este o ceată distinctă în rândul cetelor mântuiților lui Dumnezeu. Destinul ei depășește destinele tuturor celorlalte. Nu există suficente cuvinte ca să pot descrie această cinste. Biserica este cu mult mai mult decât poporul Israel. Biserica este net superioară sfinților mântuiți din Necazul cel Mare. Biserica … ei bine, Biserica va fi … va fi Hristos. Atunci se va împlini deplin rugăciunea de mijlocire făcută de Fiul lui Dumnezeu în Ioan 17: „Tată, vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu, fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii. Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău, şi li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu să fiu în ei” (Ioan 17:24-26). Se pare că această revelație i-a tăiat respirația lui Ioan și acesta a căzut la picioarele îngerului care-i vorbea. Copleșit de recunoștință, el vrea să mulțumească și nu știe cui: „Şi m-am aruncat la picioarele lui ca să mă închin lui, dar el mi-a zis: Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi care păstrează mărturia lui Iisus. Lui Dumnezeu închină-te! (Căci mărturia lui Iisus este duhul prorociei.)  (Apoc. 19:10). S-ar putea ca anumite lucruri scrise de Ioan sau comentate de mine aici să nu corespundă cu ordinea evenimentelor din diferitele scheme profetice. Vă rog, țineți minte că avem de-a face cu înălțarea la planul superior al revelației profetice. Nu căutați cadențe cronologice acolo unde totul se vede deplin și deslușit „dintr-o dată”. Avem de-a face cu revelații tematice care se clădesc succesiv unele peste altele, se suprapun și se întrepătrund. Peste revelația Nunții Mielului se va suprapune acum revelația revenirii lui Hristos în glorie. Asistăm uimiți la următoarele trei distrugeri ale dușmanilor lui Hristos: Fiara, Profetul Mincinos și Neamurile Antihristice.

Marele război de la Armaghedon: De data aceasta, Ioan este plasat la intersecția dintre Pământ și Cer. În această vedenie, apostolul îl vede pe Domnul Iisus venind. Identitatea Lui este dincolo de orice îndoială: este Domnul Domnilor și Cuvântul întrupat în istorie: „Apoi am văzut cerul deschis şi iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce sta pe el se cheamă „Cel credincios” şi „Cel adevărat” şi El judecă şi Se luptă cu dreptate. Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărăteşti şi purta un nume scris pe care nimeni nu-l ştie, decât numai El singur. Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge. Numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu”. … Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu. Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor”. (Apocalipsa 19:11-13; 15-16). Domnul nu revine singur, ci în compania unei oștiri a Cerului: „Oştile din cer Îl urmau călare pe cai albi, îmbrăcate cu in subţire, alb şi curat” (Apoc. 19:14). Este clar că această a doua venire nu este tot una cu Răpirea Bisericii, cum confundă unii. Cele două evenimente sunt diferite și diferențiate în timp și în menire. Pentru cei ce doresc o privire panoramică asupra deosebirilor dintre Răpire și cea de  adoua venire a Domnului, iată un tabel cu astfel de date:

RĂPIRE	A DOUA VENIRE
Hristos vine DUPĂ‚ ai Săi 1Tes. 4:13-18	Hristos vine CU ai Săi Apoc. 19:14
Credincioșii sunt duși în casa Tatălui Ioan 14:3	Credincioșii vin pe Pământ Mat. 24:30
Văzut doar de credincioși 1 Cor. 15:52	Orice ochi Îl va vedea Apoc. 1:7: 19:11-6, Mat. 24:30
Nicio referire la Satan	Satan va fi legat Apoc. 20:1-3
Pământul nu este judecat	Pământul este judecat Apoc. 20:4-5
Este o „taină“ 1 Cor. 15:51	Vestită în Vechiul Testament Dan. 12:1-3; Zah. 12:10; 14:4

  Hristos revine așa cum a fost vestit în planul mesianic descris în Biblie. El împlinește astfel una din cee mai vechi profeții din Biblie, cea făcută de Enoh, omul care a umblat cu Dumnezeu: „Şi pentru ei a prorocit Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam, când a zis: Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi” (Iuda 14-15). Revenirea Domnului Iisus va avea loc în toiul marii înfruntări de la Armaghedon, când toți împărații Pământului vor veni să se înfrunte în Israel. Intervenția Lui în acest conflict va pune capăt măcelului total dezlănțuit de o umanitate sinucigașă.  Comentând acel ceas, Domnul Iisus a spus: „Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate” (Mat. 24:21-22). Expresia „din gura lui ieșea o sabie ascuțită” este o metaforă pentru felul în care vor fi nimiciți dușmanii Lui. Nu va fi o înfruntare armată, ci doar o „rostire” a „Cuvântului lui Dumnezeu”. Oștirile cerești nu vor lupta nici ele, ci doar vor privi nimicirea celor răi. Suntem familiari cu această imagine din profețiile făcute de apostolul Pavel: „Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Iisus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale” (2 Tesal. 2:7-8). Probabil că apostolul Pavel a fost la rândul lui familiar cu o altă profeție, aceea făcută de Isaia: „ … va lovi pământul cu toiagul cuvântului Lui şi cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel rău. Neprihănirea va fi brâul coapselor Sale şi credincioşia, brâul mijlocului Său” (Isaia 11:4-5). Aceste versete apar în Isaia în contextul capitolului 11 care vestește lucrea lui Dumnezeu prin „odrasla” mesianică cu care Dumnezeu va instaura pe Pământ Împărăția Lui de o mie de ani (despre asta vom vorbi în capitolul următor). Cu singuranță, apostolul Ioan cunoștea foarte bine conținutul Psalmului 2: „Daţi cinste Fiului, ca să nu Se mânie şi să nu pieriţi pe calea voastră, căci mânia Lui este gata să se aprindă!” (Psalm 2:12). De ce va avea Domnul Iisus haina muiată în sânge? Răspunsul îl găsim tot în cartea profetului Isaia: „Cine este acesta care vine din Edom, din Boţra, în haine roşii, în haine strălucitoare, şi calcă mândru, în plinătatea puterii Lui?” „Eu sunt Cel care am făgăduit mântuirea, şi am putere să izbăvesc!” „Dar pentru ce Îţi sunt hainele roşii şi veşmintele Tale ca veşmintele celui ce calcă în teasc?” „Eu singur am călcat în teasc şi niciun om dintre popoare nu era cu Mine; i-am călcat astfel în mânia Mea şi i-am zdrobit în urgia Mea; aşa că sângele lor a ţâşnit pe veşmintele Mele şi Mi-am mânjit toate hainele Mele cu el. Căci în inima Mea era o zi de răzbunare şi venise anul celor răscumpăraţi ai Mei. Mă uitam împrejur, şi nu era nimeni să M-ajute şi Mă îngrozeam, dar nu era cine să Mă sprijine; atunci braţul Meu Mi-a fost într-ajutor şi urgia mea M-a sprijinit! Am călcat astfel în picioare popoare în mânia Mea, le-am îmbătat în urgia Mea şi le-am vărsat sângele pe pământ” (Isaia 63:1-6). Ioan ne-a vestit deja despre teascul mâniei lui Dumnezeu în Apocalipsa 14; 14-20. Este important că Ioan nu revine la descrierile de acolo, pentru că el are de data aceasta un alt scop: nimicirea dușmanilor numărul trei, Fiara și Profetul mincinos, și numărul patru,  Neamurile care l-au urmat pe Antihrist. Judecata acestora începe printr-un anunț teribil: „Apoi am văzut un înger, care stătea în picioare în soare. El a strigat cu glas tare şi a zis tuturor păsărilor, care zburau prin mijlocul cerului: Veniţi, adunaţi-vă la ospăţul cel mare al lui Dumnezeu, ca să mâncaţi carnea împăraţilor, carnea căpitanilor, carnea celor viteji, carnea cailor şi a călăreţilor şi carnea a tot felul de oameni, slobozi şi robi, mici şi mari! Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului şi oştile lor, adunate ca să facă război cu Cel ce şedea călare pe cal şi cu oastea Lui” (Apoc. 19:17-19). Urmează apoi nimicirea Fiarei și a Profetului mincinos. Remarcați că ei nu sunt aruncați în locuința morților, ci direct în iazul cu foc și pucioasă. Pentru aceștia nu va fi o judecată, ci vor fi trimiși direct la pierzarea veșnică: „Şi fiara a fost prinsă. Şi, împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei şi se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă” (Apoc. 19:19-20). Amănuntele de mai sus ne arată clar că cei doi sunt Persoane, nu sisteme politice. Ei vor merge „de vii” în iazul cel veșnic. Așa cum Enoh și Ilie au fost mutați în Cer fără să moară, tot așa acești doi dușmani ai lui Dumnezeu vor fi aruncați fără să moară în pierzarea veșnică. Îi vom vedea vii acolo și la finalul Împărăției de o mie de ani (Apoc. 20:10). Este surprinzător ce puține amănunte ni se dau aici despre marea confruntare de la Armaghedon. Motivul este că s-a vorbit despre ea destul în alte părți ale Scripturii. Cu revenirea Domnului Iisus se împlinește profeția străbună făcută odată cu ispitirea femeii și căderea primilor oameni: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul” (Geneza 3:15). Cu revenirea Domnului Iisus se încheie un ciclu al istoriei profețit încă din Geneza 49: „Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, Nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, Până va veni Şilo. Şi de El vor asculta popoarele” (Geneza 49:10). Cu revenirea Domnului Iisus se împlinește profeța din 2 Samuel 7:13 care ne vorbeșe despre Fiul lui David care îi va zidi Numelui lui Dumnezeu o casă și un scaun de domnie care va dăinui veșnic. Cu revenirea Domnului Iisus se împlinesc profețiile din Ezechiel 37 și 38 care vorbesc despre adunarea lui Gog și Magog în valea lui Meghido. Dacă vreți amănuntele grozave ale măcelului de la Armaghedon, citiți Ezechiel 39 și țineți cont că evenimentul se desfășoară cronologic în perioada celui de al șaptelea potir al mâniei despre care am studiat în Apocalipsa 16: „Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic. … Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon” (Apocalipsa 16:14-16). Cu revenirea Domnului Iisus la acest ultim conflict se împlinește profeția din Zaharia care vorbește despre  Ierusalim ca de nodul problemelor imposibil de rezolvat ale omenirii: „În ziua aceea, voi face din Ierusalim o piatră grea pentru toate popoarele. Toţi cei ce o vor ridica vor fi vătămaţi şi toate neamurile pământului se vor strânge împotriva lui” (Zaharia 12:3). Am văzut cum au fost nimiciți fiara și profetul mincinos la revenirea Domnului Iisus. Al patrulea dușman învins cu această ocazie vor fi Neamurile care l-au urmat pe Antihrist. Ei nu vor fi aruncați deocamdată în iazul cu foc, ci se vor coborî în locuința morților: „Apoi am văzut un înger, care stătea în picioare în soare. El a strigat cu glas tare şi a zis tuturor păsărilor, care zburau prin mijlocul cerului:Veniţi, adunaţi-vă la ospăţul cel mare al lui Dumnezeu, ca să mâncaţi carnea împăraţilor, carnea căpitanilor, carnea celor viteji, carnea cailor şi a călăreţilor şi carnea a tot felul de oameni, slobozi şi robi, mici şi mari!” (Apoc. 19:17-18). „Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia, care ieşea din gura Celui ce şedea călare pe cal. Şi toate păsările s-au săturat din carnea lor” (Apoc. 19:21). Războiul de la Armaghedon prilejuiește desfințarea barierei temporare dintre Cer și Pământ. Cerul se deschide și din el coboară biruitor Fiul lui Dumnezeu împreună cu suita Sa regală. Prin aceasta, Pământul nu va mai fi niciodată ce a fost mai înainte. Vom vedea în capitolul următor ce urmări extraordinare va avea aceasta pentru Pământ, care nu va mai fi împărăția lui Satan, ci va intra în Împărăția odihnei de o mie de ani.

APOCALIPSA - CAPITOLUL 19 - REFLECȚII SUPLIMENTARE!

Apocalipsa 19:1-3: În cer un glas: „Aleluia!ˮ (19.1):

  Cât de încântător este contrastul când trecem în capitolul 19! Dacă ar fi să caracterizăm cu un singur cuvânt capitolele 17 și 18 acesta  este „pământul”. Credința creștină, care este centrată într-un Hristos ceresc, fusese înjosită într-o religie pământească - un plan de a produce un paradis pământesc, unde oamenii să-și aibă din plin bucurii pământești. Acest fel de religie se potrivește foarte bine „împăraților pământului”, și „locuitorilor pământului”, și „oamenilor mari ai pământului”, și „negustorilor pământului”; totuși aceasta produce „urâciunile pământului” și face ca sfinții să fie „omorâți pe pământ”. Acum, „după aceste lucruri”, spune Ioan, „am auzit în cer ca un glas puternic de mulțime mare”. Prin urmare pășim într-o scenă a purității și a laudei. Cuvântul caracteristic este „Aleluia”. Să notăm că în timp ce Babilonul este judecat pe Pământ, este o „mulțime mare” în cer. Toți sfinții care au fost adunați la Hristos la Răpire, acolo sunt. Ei înțeleg semnificația celor ce se întâmplă. Ei văd că Dumnezeu, ocupându-Se de centrul corupției Pământului, va termina repede cu violența pământului. Ei atribuie lui Dumnezeu mântuirea și Îi dau slavă, onoare și putere. Orice ar fi cu oamenii răi în această zi a mântuirii, ar fi greu pentru un sfânt să strige „Aleluia” dacă ar vedea judecata căzând peste cineva. Dar aici vede ziua judecății și faptele de judecată ale lui Dumnezeu sunt lăudate atunci, după cum faptele Sale pline de har sunt lăudate acum.

Fum care se ridică în vecii vecilor ca urmare a judecății (19.2-3):

  Judecățile oamenilor nu sunt niciodată absolut adevărate și drepte în ele însele, pentru că unele elemente ale eului nu pot fi niciodată înlăturate din ele. Ceea ce judecățile oamenilor nu sunt, judecățile lui Dumnezeu sunt. Prostituata cea mare a corupt Pământul, și judecata pură și sfântă a Cerului a venit peste ea. Fumul ei se va ridica în veci de veci. Este o amintire a judecății lui Dumnezeu împotriva corupției, care își va rosti glasul de avertizare în veacurile eternității.

Apocalipsa 19. 7: Adevărata Biserică recunoscută în Cer ca soția Mielului:

 „Biserica” falsă (Babilonul cel Mare religios este considerat de mulți comentatori ai Apocalipsei ca fiind reprezentat de Creștinismul fals), prostituata fiind judecată și distrusă pe Pământ, a venit clipa ca adevărata Biserică să fie recunoscută în cer ca „soția” Mielului. Este o măreție deosebită în limbajul versetelor 6 și 7. O dramă teribilă a corupției care depășește felul obișnuit de vorbire și o judecată violentă a trecut pe dinaintea noastră, dar, mai presus de orice rău, Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic stătea pe tron. Toate lucrurile au slujit puterii Lui și nimic nu s-a abătut de la scopul pe care îl are El. El a lucrat dincolo de ceea ce se vede pentru ca acel Unul, care aici este numit Mielul, să vadă pe deplin rodul muncii sufletului Său și să aibă „mireasa” pentru care a murit. Scopul Său în privința aceasta este acum împlinit, sfinții sunt în glorie și, mai mult, „soția Lui s-a pregătit”.

Apocalipsa 19:11-16: Cerul deschis pentru arătarea în glorie a lui Hristos (19.11):

 În versetul 11 Cerurile se deschid pentru a se arăta gloria marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor Iisus Hristos. Știm că El este, deși limbajul simbolic este încă folosit. Judecata va fi în cele din urmă într-o dreptate absolută, și numele Său - Cel credincios și adevărat - este garanția acestei lucrări. În final, perioada lungă a nedreptății omului și a păcatului se va termina. Toate simbolurile folosite vorbesc despre curăție, despre un discernământ pătrunzător, despre toată autoritatea și puterea Sa care înfruntă orice investigație a creaturii. El are un nume pe care niciun alt om nu-l cunoaște, în afara Lui Însuși.

Patru nume divine în arătarea glorioasă a Domnului (19.11-16):

  Numele divine sunt pline de semnificație. În arătarea Sa glorioasă, Domnul Iisus ne este prezentat prin patru nume. Deoarece El Se arată pentru judecată, Numele Său „Cel Credincios și Adevărat” este cel dintâi, asigurând absoluta corectitudine a fiecărui act de judecată al Său. Apoi vine Numele pe care nimeni nu-l cunoaște decât numai El Însuși. Numele acesta, deși necunoscut nouă, exprimă ceea ce este în El - Dumnezeu adevărat și totuși Om perfect - care trece dincolo de priceperea oricărei creaturi. De aceea nu suntem surprinși când citim: „Cât de nepătrunse sunt judecățile Lui!” (Romani 11.33).
În al treilea rând, „Numele lui este: Cuvântul lui Dumnezeu” (versetul 13). Este foarte semnificativ. Citim: „Cuvântul era Dumnezeu… Toate au fost făcute prin El” (Ioan 1.1-3); în felul acesta Dumnezeu S-a exprimat în mod foarte real în creație. Din nou, în același capitol citim: „Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi”, pentru a fi o prezentare deplină a Tatălui în har și adevăr față de noi. Dar acum nici creația, nici răscumpărarea nu sunt arătate, ci judecata. Dacă în judecată Numele Său trebuie să fie „Cuvântul lui Dumnezeu”, aceasta înseamnă că Dumnezeu va fi cunoscut în judecată - îndeosebi în dreptatea și sfințenia Sa, fără îndoială. Gândul este exprimat în cuvânt. Domnul Iisus este exprimarea gândului divin în toată această ordine de idei. Cel din urmă, Nume al Său de „Împărat al împăraților și Domn al domnilor” (versetul 16) este scris pe haina Lui; aceasta, în mod exterior, unde orice ochi îl poate vedea. Este de asemenea pe coapsa Lui; în exterior, în locul secret al puterii Lui. Cu greu ar putea fi o numire eternă, ca celelalte, deoarece cu greu ar fi luat când împărații și domnii ar veni în existență, creați de El. Totuși va fi de mare importanță în arătarea Sa glorioasă. Împărații sunt stăpânii (potentații) Pământului, în timp ce „domnii”, după cum gândim, ar cuprinde pe demnitarii cerești și pământești. La arătarea Sa, Domnul Iisus va veni „ca să-Și supună toate” (Filipeni 3.21). Acele multe diademe împărătești despre care vorbește versetul 12 sunt potrivite acestei situații.

Oștirile din cer care Îl urmează (19.14):

  Avem, așadar, înaintea noastră „venirea Domnului nostru Iisus împreună cu toți sfinții Săi” (1 Tesaloniceni 3.13). În pasajul nostru avem „oștile din cer”, care reprezintă pe sfinți într-un fel simbolic. Ei sunt pe cai albi, pentru că se anunță timpul când „sfinții vor judeca lumea”. Îmbrăcămintea lor de „in subțire, alb și curat” îi identifică astfel cu „soția” Mielului, care a fost împodobită într-un fel asemănător.

Sabia ascuțită care lovește și haina înmuiată în sânge (19.13-16):

  Ar fi bine să citim acum din nou capitolul 16.13-16. La Armaghedon împărații Pământului și ai întregii lumi sunt adunați pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic. Oștirile Pământului se adună la luptă, însă oștirile Cerului nu vor avea de luptat. Lovitura decisivă vine din gura slăvitului lor Conducător, ca o lovitură a unei săbii ascuție. Niciun om nu poate sta împotriva cuvântului hotărâtor care iese din gura Cuvântului lui Dumnezeu. Prin puterea cuvântului Său a venit în existență întreaga creație. Prin puterea cuvântului Său va fi dată judecata în această luptă. Însă răscumpărarea, care își are locul între acestea două nu s-a împlinit în felul acesta. Nu lucrarea unui cuvânt minunat a adus răscumpărarea; nimic altceva mai puțin decât însăși moartea și învierea Lui au împlinit-o. El era îmbrăcat cu o haină înmuiată în sânge. Dar faptul acesta gândim că nu este o referire la sângele crucii Lui, ci la ceea ce este profețit în Isaia 63.1-6, unde este prezisă lucrarea Sa de judecată. Când a citit în sinagoga din Nazaret, Domnul Iisus a închis cartea înainte de a ajunge la „ziua de răzbunare a Dumnezeului nostru”. În capitolul 63.4 se spune: „în inima Mea era ziua răzbunării” și sângele dușmanilor Lui era stropit pe hainele Lui, când a călcat singur în teasc. Aceasta este o lucrare de judecată, cum am văzut la sfârșitul capitolului 16. Înfrângerea oamenilor în mândria lor este pentru a începe o perioadă în care națiunile vor fi conduse cu o nuia de fier.

Apocalipsa 19:19-21: Război împotriva lui Dumnezeu (19.19):

  În viziune, Ioan îi vede pe regii Pământului și armatele lor strânse împreună sub Fiară ca să-și exprime scopul de a face război împotriva lui Dumnezeu, reprezentat de Hristos și armele Sale cerești. Ca omul muritor, chiar împreună cu alții, să fie văzut chiar pentru scurt timp luptând împotriva lui Dumnezeu ne-ar fi părut altădată incredibil. Am ajuns totuși să vedem o zi când descoperirile și invențiile minunate ale oamenilor i-au făcut să se îngâmfe și nu puțini să fie stăpâniți de acest spirit. Un conducător revoluționar al Rusiei sovietice  se mândrea că, înlăturând pe țar și autoritățile pământești, se va lupta cu Domnul Dumnezeu la timpul potrivit. Atât de departe s-a dus în mintea lui încât Îl desconsidera pe Dumnezeu și-l slăvea pe om. Versetul 19 ne dă culmea acestui spirit. Versetele 20 și 21 arată înfrângerea acestui spirit. Cei doi oameni în care își găsise expresia deplină sunt scoși în relief pentru pedeapsa meritată în cel mai extraordinar fel. În „Babilonul” din capitolele 17 și 18 s-a văzut corupția maximă. În Fiara descrisă în capitolul 13, violența a atins punctul culminant. „Timpurile neamurilor” se termină cu Fiara, după cum a început cu tiranul Nebucadnețar. Pe Profetul Fals îl identificăm cu acela pe care Domnul l-a prezis, spunând: „Eu am venit în Numele Tatălui Meu, și nu Mă primiți; dacă va veni un altul în numele lui însuși, pe acela îl veți primi” (Ioan 5.43). El este falsul Mesia, „idolulˮ sau păstorul nebun” care se va ridica „în țară”, despre care vorbește Zaharia 11.15-17. Iudeu apostat, va fi primit fără șovăire de iudeii apostați. Pe plan politic el își va găsi o afirmare profitabilă în calitate de marele monarh al națiunilor, urmând exemplul irodianilor despre care citim în evanghelii.

Fiara și profetul mincinos aruncați de vii în iazul de foc (19.20-21):

  Amândoi acești oameni sunt prinși de puterea irezistibilă a Domnului. Pe ei nu-i așteaptă ziua viitoare de judecată. Luați ca prinși asupra faptului, ca fiind conducători ai acțiunilor cele mai violente și mai sfidătoare față de Dumnezeu cum n-au mai fost vreodată, ei nu trec întâi prin moarte - despărțirea dintre suflet și trup - ci sunt aruncați direct în iazul de foc. Aici limbajul, ca în toată cartea, este simbolic, fără îndoială, dar este o arătare teribilă a judecății lui Dumnezeu în puterea ei pătrunzătoare. Chiar cuvântul „pucioasă„ are în el gândul la „focul divin”. În istoria Vechiului Testament doi oameni au fost luați în Cer fără să treacă prin moarte. Aici doi oameni trec de vii în pedeapsa focului. Oștile fără număr care îi urmaseră pe cei doi sunt oameni care au primit semnul Fiarei și au susținut relele lor enorme. Ei nu au parte de îndată de aceeași soartă. Ei mor, loviți de cuvântul cuceritor a toate al Celui care este Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca să-și aștepte judecata în ziua cea mare despre care vorbește capitolul următor. Situația lor va fi adusă la lumină într-o sesiune solemnă. Păcatul celor doi conducători este atât de revoltător și deschis încât le poate fi dată acea judecată sumară. Principiul acesta se vede în 1 Timotei 5.24.

Capitolul 20 - Lucrurile de la urmă: legarea lui Satana, cea dintâi înviere, Împărăția de o mie de ani:

  Ultimele capitole (20-22) sunt capitolele mele preferate din Apocalipsa. Mă bucur de ele cu bucuria descrisă de apostolul Petru: „Şi avem cuvântul prorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre” (2 Petru 1:19). De fiecare dată când ajung la Apocalipsa 20 îmi pare rău că evenimentele descrise sunt consemnate parcă „pe scurt” și în grabă. Gândiți-vă că Apocalipsa a dedicat unei perioade de șapte ani din Necazul cel Mare toate capitoltele de la 6 la 19, iar perioadei de o mie de ani îi acordă doar câteva versete din capitolul 20. Mi-ar fi plăcut ca să fie adunate aici toate elementele acestei perioade și să zăbovim în detaliu asupra fiecăruia din ele. De ce oare n-a făcut așa Duhul Sfânt? Primul motiv este că mai toate elementele Împărăției vitoare au fost deja pomenite și prezentate în celelalte cărți ale Bibliei. Al doilea este că, oricât ni s-ar spune, nu vom putea pătrunde în realitatea acestor evenimente pentru că ele sunt deasupra capacității noastre actuale de a înțelege. Vom vorbi despre Împărăția Milenară, de exemplu. Aici nu i se acordă decât șase versete succinte. Unii le consideră, așa cum deplângea Beniamin Fărăgău într-unul din studiile sale, drept „șase versete otrăvite” rătăcite într-o culegere de descoperiri adevărate. M-am bucurat să-l ascult cu cât dor a vorbit însă el despre ele. Mileniul este contestat de foarte mulți, iar venirea lui nu este așteptată aproape de nimeni. Mișcarea „milenaristă” a fost caracterizată pe nedrept „eretică” și oricine încearcă în România să se mai atingă de acest subiect a pierdut din start. Îmi aduc aminte că prin anii 90, Jody Dillow, trimisul bisericii păstorite de John MacArthur, care venea în România pentru a ține cursuri de BEE (Bible Education by Extension) cu păstori și lideri de biserici, a stârnit o reacție alergică atunci când a programat una din lecții despre „mia de ani”. Păstorii români i-au reproșat imediat că este o învățătură bazată doar pe șase versete dintr-una din cele mai metaforice cărți ale Bibliei. Jody a făcut ochii mari și le-a promis că a doua zi va vorbi despre Mileniu, fără să pomenească de loc textul din Apocalipsa. Așa a și făcut. A doua zi a fost una din cele mai fascinante călătorii prin profețiile Bibliei. Jody a luat ițele profețiilor din cărțile străvechi și a țesut covorul multicolor al planului minunat promis de Dumnezeu pentru evrei și nu numai pentru ei.  Rând pe rând, cam toate cărțile profetice au fost arătate ca având în finalul ultimelor capitole sau versete pasaje cu trimitere directă la gloria viitoare păstrată de Dumnezeu pentru copiii Săi. Fără venirea Împărăției Milenare, această mulțime de profeții ar rămâne neîmplinite, neputincioase sau, și mai rău, mincinoase. Reticiența și reținerea ascultătorilor lui s-a topit repede și au fost înlocuite cu emoția unei sinteze care arunca dintr-o dată altă lumină asupra revelației. Totul s-a încheiat cu emoție și anticipație. Mileniul sau Mia de ani este ținta profețiilor legate de destinul terestru al planului mesianic cu poporul Israel. Vechiul Testament mustește cu aluzii la el. Așa cum am mai scris, cartea Apocalipsa nu poate fi pătrunsă decât de cei suficient familiarizați cu restul Bibliei.Paranteza dintre cea de a patra și cea de a cincea „nimicire” a dușmanilor lui Dumnezeu cuprinde trei evenimente distincte: legarea lui Satana (20:1-3), cea dintâi înviere (20:4-5) și împărăția de o mie de ani (20:4). Pentru unii, acestea sunt concepte stranii și va trebui să ne familiarizăm puțin cu ele.

1. Legarea lui Satana pentru o mie de ani: „Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger, care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme” (Apocalipsa 20:1-3). Textul folosește patru nume diferite care-l identifică pe cel rău: balaur, șarpele cel vechi, Diavolul (pârâșul) și Satana (împotrivitorul). Din acest fapt și din faptul că această entitate va fi legată vedem clar că este vorba despre o persoană reală, nu despre o „influență” sau un „principiu al răului”. Satana nu este omnipotent (atotputernic) deși este numit în alte părți ale Scripturii „domnul puterii văzduhului” (Efes. 2:2), „dumnezeul veacului acestuia” (2 Cor. 4:4), „stăpânitorul întunericului acestui veac” (Efes. 6:11-12). Ioan ne spune că „un înger”, nici măcar un înger de rang mare a putut pune mâna pe el și l-a legat. Cred că acest înger este același pe care l-am văzut în Apocalipsa 9:1-2 când a răsunat pe Pământ cea de a cincea trâmbiță. Se pare că el este responsabil cu cheia „adâncului”. Dumnezeu și Satana nu evoluează pe același palier existențial. Dumnezeu este Creator. Satana este o simplă creatură. Nu, istoria nu este o înfruntare între doi adversari de forțe egale,Yin și Yang, cum cred orientalii și nici înfruntarea din interiorul unui dumnezeu care poate fi când bun, când rău, cum spunea misotheismul lui Goethe. Unii au obiectat la textul din Apocalipsa spunând că nu poți să legi un „spirit” imaterial cu un lanț de fier. Dar textul nu spune nicăieri că lanțul a fost de fier, ci doar că a fost „un lanț mare”. Așa ceva mai apare și în alte locuri din Scriptură: „Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în Adânc, unde stau înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată …” (2 Petru 2:4), „El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puşi în lanţuri veşnice, în întuneric, pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa” (Iuda 6). Cel ce a legat extraordinara putere creatoare în atom și ține galaxiile suspendate în spațiu îl poate lega și pe Satana. Nu este important ce fel de natură a avut această restrângere, ci că Satana a putut fi legat și ținut în adânc pentru o mie de ani. Dumnezeu are putere asupra lui și și-o exercită când și cum dorește, conform cu planul pe care-l are cu lumea. Observați că Satana nu este aruncat deocamdată în „iazul de foc, care arde cu pucioasă” unde au fost aruncați deja Fiara și Profetul Mincinos  (Apoc. 19:20), pentru că Dumnezeu mai are ceva de făcut pentru el la finalul celor o mie de ani. Ioan ne spune că atunci „va fi dezlegat” (Apoc. 20:7). Pentru o mie de ani, Diavolul va fi legat în „adânc”, care este un fel de temniță, de închisoare temporară pentru îngerii căzuți. Aduceți-vă aminte cu câtă groază au pomenit demonii de „adânc”, atunci când au avut de-a face cu Domnul Iisus în ținutul gherghesenilor: „Când a văzut pe Iisus, a scos un strigăt ascuţit, a căzut jos înaintea Lui şi a zis cu glas tare: Ce am eu a face cu Tine, Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt? Te rog nu mă chinui. Căci Iisus poruncise duhului necurat să iasă din omul acela, pe care pusese stăpânire de multă vreme; era păzit, legat cu cătuşe la mâini şi cu obezi la picioare, dar rupea legăturile şi era gonit de dracul prin pustii. Iisus l-a întrebat: Cum îţi este numele? „Legiune”, a răspuns el; pentru că intraseră mulţi draci în el. Şi dracii rugau stăruitor pe Iisus să nu le poruncească să se ducă în Adânc” (Luca 8:28-31). În Apocalipsa 9 am văzut cum 200 de milioane de demoni au fost eliberați temporar din „adânc” pentru a-i chinui pe locuitorii Pământului. Toți aceștia, împreună cu căpetenia lor cea mare, Satana, vor fi trimiși iar în adânc și legați acolo pe durata Împărăției terestre. Omenirea nu va mai fi infectată cu influența lor pe Pământ. Nu vor mai exista ideologii satanice, nici filosofii satanice, nici moralitate satanică, nici teorii juridice satanice, nici teorii sociale satanice, nici teorii militare satanice, nici teorii economice satanice, nimic din toate acestea. Pe tot Pământul nu vor exista decât elementele agendei de conducere a Domnului Iisus Hristos. Dacă am fi deja în Împărăția lui Dumnezeu, cum cred amileniștii, Satana ar trebui să fie legat și n-ar mai exista influența lui asupra oamenilor! Nu aceasta este însă realitatea pe care o experimentăm zilnic. Iată ce ne spune apsotolul Petru: „Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită” (1 Petru 5:8). Va veni însă o zi în care Împărăția lui Hristos cu oamenii va debuta pe Pământ, iar pentru aceasta Satana, marele nostru dușman, va trebui legat cu un lanț mare și trimis în „adânc”.

2. Cea dintâi înviere: „Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele, li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Iisus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani. Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere. Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani” (Apoc. 20:4-6). Este pentru prima oară când întâlnim expresia „cea dintâi înviere” în cartea Apocalipsei. Conceptul, mai puțin băgat în seamă, nu este nici el nou în Noul Testament. Iată un text complementar din scrierile apostolului Pavel: „Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1 Thesaloniceni 4:16). Pavel nu-i menționează în text pe „cei răi”. Învierea despre care vorbește el este rezervată doar pentru creștini. Revenind la analiza textului din Apocalipsa, remarcăm două categorii de beneficiari ai celei dintâi învieri. Ele urmează metafora secerișului anual: adunarea snopilor, adunarea spicelor rămase și pleava de la urmă care va fi arsă în foc. Adunarea snopilor a început cu „pârga celor adormiți”, Iisus Hristos și sfinții care au ieșit din morminte odată cu Învierea Lui: „Şi îndată, perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat, mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor, care muriseră, au înviat. Ei au ieşit din morminte, după învierea Lui, au intrat în sfânta cetate şi s-au arătat multora” (Matei 27:51-53). Adunarea snopilor se va declanșa plenar la Răpirea Bisericii, înainte de Necazul cel Mare (1 Tes. 4:13-18). La începutul Împărăției de o mie de ani va exista o strângere a spicelor rămase, iar după Împărăția de o mie de ani vor învia păcătoșii, pleava care va fi aruncată în foc. În capitolul 20 din Apocalipsa sunt descrise cele trei cete distincte afectate de înviere. Cea dintâi este ceata celor descriși așa: „Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele, li s-a dat judecata” (Apoc. 20:4a). Aceștia nu pot fi decât cei douăzeci și patru de bătrâni care sunt deja în sala tronului ceresc cu care am făcut cunoștință în Apocalipsa 4:4-5. Ei îi reprezintă pe cei din Biserica răpită deja la Cer înainte de Necazul cel mare. Ei sunt snopii marelui seceriș de suflete din vremea Bisericii. Cea de a doua ceată sunt sfinții din Necazul cel Mare, identificați prin cuvintele: „Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Iisus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână” (Apoc. 20:4b). Acești sfinți martirizați pentru credința lor reprezintă spicele răzlețe rămase în urma secerătorilor. Ni se spune despre aceste două cete că „au înviat”, adică au fost morți și au fost readuși la viață. Țineți minte că Ioan a văzut sub altarul din Cer „sufletele celor ce fuseseră înjunghiați” din pricina Cuvântului și din pricina mărturisirii pe care o ținuseră sub teribila domnie a lui Antihrist. „Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani” (Apoc. 20:4). Aceste două cete de sfinți fac parte din cea dintâi înviere. Următoarele cinci versete din Apocalipsa 20 vorbește despre o a treia ceată distinctă numită „ceilalți morți”, despre acare aflăm că: „ … n-au înviat până ce nu s-au sfârșit cei o mie de ani”. Este clar că avem de a face cu două învieri ale celor morți, cea dintâi va fi a celor neprihăniți, iar cea de a doua va fi a celor „răi”, iar intervalul dintre aceste două evenimente distincte va fi de cel puțin o mie de ani. Unii spun că nu putem face o doctrină bazată doar pe un singur verset din Biblie. Lor le răspundem că tot așa a fost și cu naștera Domnului din fecioară, care n-a apărut decât o singură dată în Vechiul Testament. În Apocalipsa, prima înviere apare de trei ori!  În plus, nici nu trebuie să depindem doar de textul din Apoxalipsa 20 ca să vestim că „cei neprihăniți” vor învia înaintea celor „răi”. Limbajul altor texte din Noul Testament implică acest lucru. Ele ne vorbesc despre dualitatea învierii: „Îţi mărturisesc că slujesc Dumnezeului părinţilor mei după Calea pe care ei o numesc partidă; eu cred tot ce este scris în Lege şi în Proroci şi am în Dumnezeu nădejdea aceasta, pe care o au şi ei înşişi, că va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi” (Fapte 24:14-15). „Nu vă miraţi de lucrul acesta, pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată” (Ioan 5:28-29). Textul spune clar că cei ce au făcut binele vor învia pentru viață și nu vor ajunge la învierea pentru judecată! Aceasta este promisiunea  Domnului Iisus: „Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (Ioan 5:24). Luca folosește aceeași terminologie a unui dublu caracter al învierii. Există „învierea celor neprihăniți”, deosebită de învierea celor răi: „Şi va fi ferice de tine, pentru că ei n-au cu ce să-ţi răsplătească, dar ţi se va răsplăti la învierea celor neprihăniţi” (Luca 14:14). Luca ne spune că ea va avea un caracter selectiv, afectându-i doar pe unii „dintre cei morți”, nu pe toți: „Iisus le-a răspuns: Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită, dar cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita” (Luca 20:34-35). La fel este și în Evrei 11:35: „ … unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea şi au fost chinuiţi”. Există deci această „înviere mai bună” de care vor avea parte doar fericiții copii ai lui Dumnezeu! Revenind la Apocalipsa 20, textul continuă cu această afirmație cât se poate de clară și de limpede: „Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani” (Apoc. 20:6). Moartea este separarea sufletului de trup. Aceasta este cea dintâi moarte. După Judecata de la urmă (descrisă în ultima parte a acestui formidabil capitol), sufletele celor păcătoși vor fi trimise departe de fața lui Dumnezeu în cea de a doua moarte. Ei vor ajunge în „iazul de foc și pucioasă” unde vor arde pentru totdeauna, ca bogatul nemilostiv din relatarea Domnului Iisus (Luca 16:19-31). Această „a doua moarte” nu are nicio putere asupra celor ce au avut parte de cea dintâi înviere în Hristos. Conceptele legării lui Satan și a celei dintâi învieri sunt strict necesare pentru înțelegerea învățăturii despre Împărăția terestră a Domnului Iisus.

3. Împărăția lui Hristos: Perioada de o mie de ani în care Hristos va domni pe Pământul acesta este menționată de șase ori în Apocalipsa 20:1-7 și este cunoscută de majoritatea creștinilor sub numele de „Mileniu”, de la cuvântul latin „mille” care înseamnă o mie și „annum” care înseamnă ani. Este regretabil însă că acest nume a fost preferat aceluia de „Împărăție”, pentru că Domnul Iisus nu ne-a învățat în „Tatăl nostru” să ne rugăm nu  pentru Mileniu, ci pentru venirea „Împărăției” Lui! Da, oricine rostește rugăciunea „Tatăl nostru”, crede implicit în mia de ani și se roagă pentru ea! Vă propun să renunțăm în acest studiu la termenul „mileniu“ (care a fost comprimis de așa zisă mișcare a mileniștilor) și să ne oprim asupra aceluia de „Împărăție“. Durata este secundară, esențială este Împărăția!

Un caracter dublu așezat în două faze: Promisiunea despre Împărăția lui Dumnezeu are un caracter dublu: terestru și ceresc. Cine citește cu atenție va observa că există în Biblie texte care descriu o Împărăție terestră și există alte texte care descriu o împărăție cerească. Împărăția terestră este poarta intermediară care ne poartă spre Împărăția cerească. Aceasta este și succesiunea din ultimele capitole ale Apocalipsei. În faza Împărăției terestre intră și oameni muritori care vor avea copii, vor putea alege să I se supună sau să nu I se supună lui Dumnezeu și vor fi supuși morții. În treapta cerească a Împărăției vor intra numai oameni în trupuri proslăvite care vor avea acces în multiplele dimensiuni ale hiperspațiului. În Apocalipsa 20 ne vom întâlni cu Împărăția terestră, iar în Apocalipsa 21 ne vom întâlni cu Împărăția cerească, caracterizată sumar prin expresia „ceruri noi și un pământ nou”.

A cincea împărăție mondială: În cartea profetului Daniel am fost anunțați că vor mai fi pe pământ încă patru „imperii mondiale”, patru „împărății ale neamurilor” și că acestea vor fi făcute praf de „împărăția de la urmă”. O „piatră”, care se va desprinde fără ajutorul vreunei mâini omenești va lovi chipul din vedenia lui Daniel la nivelul picioarelor, îl va preface în praf împrăștiat de vânt și va instaura pe pământ o împărăție „care va umple tot pământul”. O putem numi deci fără să greșim: „Împărăția pietrei”! Cele patru împărății din profeția lui Daniel au fost împărății reale, așa că n-avem altă alternativă decât să credem că și această ultimă împărăție va fi tot la fel de reală pe pământ. Am văzut deja în Apocalipsa 19:11-21) cum Iisus Hristos va reveni cu armata Sa pe Pământ și va zdrobi pe Antihrist și pe toți aceia care se vor alia cu el. Este evenimentul anunțat cu atâta precizie de însuși Domnul Iisus: „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui. Atunci, Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii” (Mat. 25:31-34). Domnul Iisus nu se ține de povești și nici nu minte. El ne promite că toți cei care sunt ascultători de El vor intra într-o Împărăție reală, cu toate elementele unei Împărății terestre. Le vom enumera în continuare pe fiecare dintre ele. Fiți atenți toți, chiar și cei care cred că, despre Împărăția de o mie de ani scrie „doar în Apocalipsa”!

1. Forma de guvernământ: Împărăția va fi împlinirea unui anunț străvechi din cartea Genezei: „Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, Nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, Până va veni Şilo, Şi de El vor asculta popoarele” (Geneza 49:10). Va fi o teocrație. Dumnezeu va domni în persoana Domnului Iisus Hristos, așa cum a fost vestit la debutul Noului Testament: Îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Şi iată că vei rămâne însărcinată şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Iisus. El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1:30-33). Promisiunea făcută Mariei are șase verbe la timpul viitor. Patru din ele s-au împlinit deja prin faptul că Maria a avut un „fiu”,al cărui nume a fost „Iisus”. El a fost „mare” și a fost chemat Fiul Celui Preaînalt”. Nu încape nicio îndoială că la fel de literal vor fi împlinite și celelalte două: „va împărăți peste casa lui Iacov în veci” și „Împărăția Lui nu va avea sfârșit“.Să ne amintim de mărturia pe care a depus-o Domnul Iisus înaintea lui Pilat:  „Da”, a răspuns Iisus. „Eu sunt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume” (Ioan 18:37). Destinul lui Iisus nu s-a schimbat după Înviere. Timp de 40 de zile, El s-a arătat ucenicilor și a vorbit cu ei „despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu”. Singurul lucru pe care nu li l-a spus lor a fost data inaugurării acestei Împărății. De aici și curiozitatea lor: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăţia lui Israel?” (Fapte 1:3-7). Împărăția terestră este un imperativ în planul lui Dumnezeu cu lumea: „Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale” (1 Cor. 15:25). Profetul Daniel descrie venirea Împărăției lui Hristos astfel: „M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum şi Împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată” (Daniel 7:13-14). Nu este clar dacă Iisus Hristos în trup proslăvit de om va sta pe tron sau dacă David, reprezentantul său va ocupa funcția aceasta. Există texte, cam obscure cei drept, care par a anunța că Dumnezeu îl va învia pe David și-i va da această cinste: „După aceea, copiii lui Israel se vor întoarce şi vor căuta pe Domnul, Dumnezeul lor, şi pe împăratul lor David şi vor tresări la vederea Domnului şi a bunătăţii Lui în vremurile de pe urmă” (Osea 3:5). „Ci vor sluji Domnului, Dumnezeului lor, şi împăratului lor David, pe care li-l voi scula” (Ieremia 30:9). „Eu, Domnul, voi fi Dumnezeul lor, şi Robul Meu David va fi voievod în mijlocul lor. Eu, Domnul, am vorbit!” (Ezechiel 37:24). „Robul Meu David va fi împărat peste ei şi toţi vor avea un singur păstor. Vor urma poruncile Mele, vor păzi legile mele şi le vor împlini” (Ezechiel 37:25). Isaia ne spune că … „Luna va fi acoperită de ruşine şi soarele, de groază, căci Domnul oştirilor va împărăţi pe Muntele Sionului şi la Ierusalim, strălucind de slavă în faţa bătrânilor Lui” (Isaia 24:23) … așa că David va fi doar un reprezentant cu autoritate delegată și va fi chemat uneori „domnitor”: „Domnitorul va aduce în ziua aceea, pentru el şi pentru tot poporul ţării, un viţel ca jertfă de ispăşire” (Ezechiel 45:22). Nu cred că există nimeni care să creadă că Domnul Iisus ar trebui să mai aducă jertfă pentru sine. El s-a adus deja jertfă „pe Sine”! Din guvernarea Împărăției vor face parte cei uniți organic cu Hristos, Mireasa care a devenit între timp una cu El. Un rol distinct îl vor avea cei doisprezece ucenici ai Domnului: „Iisus le-a răspuns: Adevărat vă spun că, atunci când va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-aţi urmat, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune de domnie şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Matei 19:28). Expresia „la înnoirea tuturor lucrurilor” trebuie să se refere la Împărăția Milenară, pentru că niciunul din ucenici nu s-a bucurat de această cinste deocamdată. Se pare că ea a intrat în vocabularul și în nădejdea ucenicilor, pentru că o întâlnim în predica lui Petru de la templul din Ierusalim: „Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Iisus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor - despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fapte 3:19-21). Unii obiectează spunând că nu văd cum s-ar putea face ca oameni cu trupuri proslăvite să locuiască alături de oameni în trupuri muritoare. Ei uită însă că așa ceva s-a întâmplat deja cu Domnul Iisus cel înviat din morți! El s-a arătat oamenilor de nu mai puțin de unsprezece ori după patima Sa, iar ucenicii au stat iar împrenă cu El în acea perioadă de patruzeci de zile menționată în Faptele Apostolilor: „După patima Lui, li S-a înfăţişat viu, prin multe dovezi, arătându-li-Se deseori, timp de patruzeci de zile, şi vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 1:3). Nu vă amintiți că El a mâncat și a băut împreună cu ei, a mers împreună cu ei fie în drum spre Emaus, fie înspre Muntele Măslinilor de unde s-a și înălțat la Cer? „El i-a dus până spre Betania. Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat. Pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi a fost înălţat la cer” (Luca 24:50-51). Chiar și în Vechiul Testament, Dumnezeu și îngerii Lui au venit la Avraam și „au mâncat„ și au băut” împreună (Gen. 18:1-18). Dacă acei îngeri au mers la Sodoma și au fost așa de naturali că oamenii nici nu și-au dat seama, nu se va putea ca să fim și noi așa, că vom fi ca acei îngeri? Vom fi la fel ca ei în „veacul vitor”: „Iisus le-a răspuns: Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită, dar cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita. Pentru că nici nu vor putea muri, căci vor fi ca îngerii. Şi vor fi fiii lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii” (Luca 20:34-36). Există un text în Isaia care nu-și are corespondent în experiența umană și care anunță vremea când oamenii vor împărtăși ceva din puterea lui Dumnezeu: „Nu ştii? N-ai auzit? Dumnezeul cel veşnic, Domnul a făcut marginile pământului. El nu oboseşte, nici nu osteneşte; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă. El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui ce cade în leşin. Flăcăii obosesc şi ostenesc, chiar tinerii se clatină, dar cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă, şi nu obosesc, umblă, şi nu ostenesc” (Isaia 40:28-31). Așa ceva se va putea spune doar de aceia care vor învia în putere, cum spune apostolul Pavel: „Aşa este şi învierea morţilor. Trupul este semănat în putrezire şi învie în neputrezire; este semănat în ocară şi învie în slavă; este semănat în neputinţă şi învie în putere. Este semănat trup firesc şi învie trup duhovnicesc. Dacă este un trup firesc, este şi un trup duhovnicesc” (1 Cor 15:42-43).

2. Locul scaunului de domnie: Locul scaunului de domnie din Împărăția Milenară va fi la Ierusalim. Atunci se vor încheia „vremurile Neamurilor”, o perioadă de timp în care Neamurile au avut rolul determinant în istorie: „Vor cădea sub ascuţişul sabiei, vor fi luaţi robi printre toate neamurile, şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile neamurilor” (Luca 21:24). Capitala Israelului va fi reclădită la dimensiuni pe care nu le-a cunoscut până atunci. Cetatea cea nouă va avea 25 de kilometri pătrați, înconjurată cu un zid înalt străpuns de câte trei porți pe fiecare parte, cu un total de douăsprezece porți, câte una pentru fiecare seminție a lui Israel (Ezechiel 48:15-18, 30-35). De fapt, toată țara lui Israel își va schimba înfățășarea. Nu uitați că lumea va trece printr-un mare cutremur de pământ care va împărți Ierusalimul și va produce schimbări majore de relief peste tot: „Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare. Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui. Toate ostroavele au fugit şi munţii nu s-au mai găsit” (Apocalipsa 16:18-20). Templul nu va fi reconstruit în Ierusalim, ci în mijlocul unei uriașe porțiuni de teren închinate Domnului (Ezechiel 48:10, 20, 21). Asta îl va plasa cam pe unde a fost istoric Șilo, locul de odihnă al Cortului întâlnirii după ce evreii au cucerit țara Canaan. De la templu la Ierusalim va exista un „boulevard” lung cam de 20 de kilometri, cu pomi pe o parte și pe cealaltă: „Acolo se va croi o cale, un drum, care se va numi Calea cea sfântă: niciun om necurat nu va trece pe ea, ci va fi numai pentru cei sfinţi; cei ce vor merge pe ea, chiar şi cei fără minte nu vor putea să se rătăcească. Pe calea aceasta nu va fi niciun leu şi nicio fiară sălbatică nu va apuca pe ea, nici nu va fi întâlnită pe ea, ci cei răscumpăraţi vor umbla pe ea. Cei izbăviţi de Domnul se vor întoarce şi vor merge spre Sion cu cântece de biruinţă. O bucurie veşnică le va încununa capul, veselia şi bucuria îi vor apuca, iar durerea şi gemetele vor fugi!” (Isaia 35:8-10). Profetul Zaharia ne spune că: „În ziua aceea, vor izvorî ape vii din Ierusalim şi vor curge jumătate spre marea de răsărit, jumătate spre marea de apus; aşa va fi şi vara, şi iarna. Şi Domnul va fi împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn şi Numele Lui va fi singurul Nume” (Zah. 14:8-9). Apele acestui râu vor izvorî de fapt de sub noul Templu și curgerea lui va inversul entropiei de azi, debitul crescând odată cu scurgerea lui la vale: „M-a adus înapoi la uşa casei. Şi iată că ieşea apă de sub pragul casei, dinspre răsărit, căci faţa casei era spre răsărit. Apa se pogora de sub partea dreaptă a casei înspre partea de miazăzi a altarului. M-a scos pe poarta de miazănoapte, şi m-a făcut să ocolesc pe dinafară până la poarta de răsărit. Şi iată că apa curgea din partea dreaptă. Când a înaintat omul acela spre răsărit cu măsura în mână, a măsurat o mie de coţi şi m-a trecut prin apă; apa îmi venea până la glezne. A mai măsurat iarăşi o mie de coţi şi m-a pus să trec prin apă, şi apa îmi venea până la genunchi. A măsurat iarăşi o mie de coţi şi m-a trecut prin ea, şi apa îmi venea până la şolduri. A măsurat iarăşi o mie de coţi, şi atunci era un râu pe care nu-l puteam trece, căci apa era atât de adâncă încât trebuia să înot – un râu care nu se putea trece. El mi-a zis: „Ai văzut, fiul omului?” Şi m-a luat şi m-a adus înapoi pe malul râului. Când m-a adus înapoi, iată că pe malul râului era o mulţime de copaci pe amândouă părţile.  El mi-a zis: Apa aceasta curge spre ţinutul de răsărit, se pogoară în câmpie şi se varsă în mare şi, vărsându-se în mare, apele mării se vor vindeca. Orice făptură vie, care se mişcă, va trăi pretutindeni pe unde va curge râul şi va fi o mulţime de peşti, căci pe oriunde va ajunge apa aceasta, apele se vor face sănătoase şi pretutindeni pe unde va ajunge râul acesta va fi viaţă. Pescarii vor sta pe malurile lui, de la En-Ghedi până la En-Eglaim, şi vor întinde mrejele; vor fi peşti de felurite soiuri, ca peştii Mării celei Mari, şi vor fi foarte mulţi. Mlaştinile şi gropile ei nu se vor vindeca, ci vor fi lăsate pradă sării. Dar, lângă râul acesta, pe malurile lui, de amândouă părţile, vor creşte tot felul de pomi roditori. Frunza lor nu se va veşteji şi roadele lor nu se vor sfârşi; în fiecare lună vor face roade noi, pentru că apele vor ieşi din Sfântul Locaş. Roadele lor vor sluji ca hrană şi frunzele lor, ca leac” (Ezechiel 47:1-12 și, așa cum vom vedea, Apocalipsa 22:2). Templul cel nou va avea cinci sute de prăjini pe fiecare latură (Ezechiel 42:15-20), mult mai mult deât a fost primul Templu. Dumnezeu ne dă o descriere amănunțită a Templului în Ezechiel 41:1 până în Ezechiel 44:31. Ce scrie acolo nu s-a potrivit nici cu Templul micuț rezidit de Zorobabel, nici cu Templul restaurat de Irod. Cum astăzi nu mai există Templu, singura concluzie este că descrierea este a unui templu care va exista în timpul Împărăției de o mie de ani. Descrierea lui Ezechiel nu poate fi nici a unui templu din creația cea nouă, pentru că în Ezechiel ni se spune despre un rău care curge în două mari, iar în Apocalipsa se va spune în următorul capitol: „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era” (Apocalipsa 21:1). Mai mult, ni se spune că în noua creație nici nu va mai exista un templu: „În cetate n-am văzut niciun Templu, pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul sunt Templul ei” (Apocalipsa 21:22). Parte din schimbarea de relief din Israel se va întâmpla la revenirea Domnului. Iată ce scrie profetul Zaharia: „Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe Muntele Măslinilor, care este în faţa Ierusalimului, spre răsărit; Muntele Măslinilor se va despica la mijloc, spre răsărit şi spre apus, şi se va face o vale foarte mare: jumătate din munte se va trage înapoi spre miazănoapte, iar jumătate, spre miazăzi. … Toată ţara va ajunge ca şesul Iordanului, de la Gheba până la Rimon, la miazăzi de Ierusalim, iar Ierusalimul va fi înălţat şi va rămâne liniştit la locul lui” (Zaharia 14:4, 10-11). Ezechiel ne spune că numele nou care se va da Ierusalimului va fi „Domnul este aici!” (Ezechiel 48:35). Întraga țară a lui Israel va suferi transformări remarcabile. Granițele Israelului se vor extinde la dimensiunile promisiunii pe care i-a făcut-o Dumnezeu lui Avraam, de la pârâul Egiptului până la răul Eufrat, de opt ori mai mare decât acela pe care l-a ocupat Israelul în istorie. „În ziua aceea, Domnul a făcut un legământ cu Avram şi i-a zis: Seminţei tale dau ţara aceasta, de la râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat” (Geneza 15:18). Convertirea evreilor la Mesia-Iisus Hristos va aduce împlinirea plenară a profeției profetului Ioel, doar parțial împlinită la Rusalii. Cunoștința de Dumnezeu va umple Pământul și toate Neamurile vor recunoaște prerogativele lui Israel: „Şi multe popoare şi multe neamuri vor veni astfel să caute pe Domnul oştirilor la Ierusalim şi să se roage Domnului. Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: În zilele acelea, zece oameni din toate limbile neamurilor vor apuca pe un iudeu de poala hainei şi-i vor zice: Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi!” (Zaharia 8:22-23). „Slava lui Dumnezeu” care a părăsit Templul înainte de robia babiloniană (Ezechiel 10:18-20; 11:22-23), se va întoarce și va locui în Templul cel nou (Ezechiel 43:1-5).

3. Atmosfera din Împărăție: Foarte multe lucruri vor fi „altfel”:

(1) Satana va fi legat (Apocalipsa 20:1-3): Omul nu va mai putea să dea vina pe Satana pentru neascultările lui! Vom vedea atunci dacă „omul este bun de la natură”! Testul va dura … o mie de ani. Toți locuitorii Pământului se vor afla sub influența binefăcătoare a Duhului lui Dumnezeu și a Fiului lui Dumnezeu. Sub influența prezenței lui Hristos, Împărăția se va bucura de pace, așa cum vestește Isaia într-un mesaj preluat apoi literă cu literă, într-un „plagiarism” biblic și de profetul Mica: „Se va întâmpla în scurgerea vremurilor că muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălţa deasupra dealurilor şi toate neamurile se vor îngrămădi spre el. Popoarele se vor duce cu grămada la el şi vor zice: „Veniţi, să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui.” Căci din Sion va ieşi Legea şi din Ierusalim, Cuvântul Domnului. El va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare; aşa încât din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor, cosoare: niciun popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa războiu” (Isaia 2:2-4; Mica 4:3-4).

(2.) Țara va conoște o ferilitate și o abundență deosebite: Canaanul  care a fost ocupat prima dată de evrei sub comanda lui Iosua era cunoscut ca o țară unde curge lapte și miere, cu tot felul de fructe. Dar rămânerea lor într-o țară binecuvântată a fost condiționată de ascultarea față de Dumnezeu (Deuteronom 11:13-17). Dumnezeu le-a rânduit anotimpuri cu „ploaie timpurie”, care prefgătea pământul pentru arătură și „ploi târzii” care hrăneau o recoltă bogată. Împărăția viitoare va asigura cele mai bune condiții pentru agricultură: „În vremea aceea, va picura must din munţi şi va curge lapte din dealuri, toate pâraiele lui Iuda vor fi pline de apă. Un izvor va ieşi, de asemenea, din Casa Domnului şi va uda valea Sitim” (Ioel 3:18). Vor fi posibile recolte multiple, așa cum anunță profeția: „Iată, vin zile, zice Domnul, când plugarul va ajunge pe secerător şi cel ce calcă strugurii, pe cel ce împrăştie sămânţa, când mustul va picura din munţi şi va curge de pe toate dealurile” (Amos 9:13). „Pustia şi ţara fără apă se vor bucura; pustietatea se va veseli şi va înflori ca trandafirul; se va acoperi cu flori şi va sări de bucurie, cu cântece de veselie şi strigăte de biruinţă, căci i se va da slava Libanului, strălucirea Carmelului şi a Saronului. Vor vedea slava Domnului, măreţia Dumnezeului nostru” (Isaia 35:1-2). „În locul spinului se va înălţa chiparosul, în locul mărăcinilor va creşte mirtul. Şi lucrul acesta va fi o slavă pentru Domnul, un semn veşnic, nepieritor” (Isaia 55:13). „Nu vă temeţi, fiare de pe câmp, căci izlazurile pustiei iarăşi vor înverzi, pomii îşi vor da roadele, smochinul şi viţa îşi vor da rodul lor. Şi voi, copii ai Sionului, bucuraţi-vă şi veseliţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, căci El vă va da ploaie la vreme, vă va trimite ploaie timpurie şi târzie, ca odinioară. Ariile se vor umple de grâu, vor geme tocitoarele şi teascurile de must şi de untdelemn, vă voi răsplăti astfel anii pe care i-au mâncat lăcustele Arbeh, Ielec, Hasil şi Gazam, oştirea Mea cea mare pe care am trimis-o împotriva voastră. Veţi mânca şi vă veţi sătura, şi veţi lăuda Numele Domnului, Dumnezeului vostru, care va face minuni cu voi şi poporul Meu niciodată nu va mai fi de ocară! Şi veţi şti că Eu sunt în mijlocul lui Israel, că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, şi nu este altul afară de Mine. Şi poporul Meu niciodată nu va mai fi de ocară” (Ioel 2:22-27, de citit și Psalmul 67 - T.M.).

(3.) Vor fi mari schimbări în regnul animal: În Împărăție vor fi restaurate relațiile dintre animale de dinaintea potopului, când toate erau ierbivore: „Atunci, lupul va locui împreună cu mielul şi pardosul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi vitele îngrăşate vor fi împreună şi le va mâna un copilaş; vaca şi ursoaica vor paşte la un loc şi puii lor se vor culca împreună. Leul va mânca paie ca boul, pruncul de ţâţă se va juca la gura bortei năpârcii şi copilul înţărcat va băga mâna în vizuina basilicului” (Isaia 11:6-8). Nu trebuie să „spiritualizăm” aces text. Nu sunt lucruri nemaipomenite. Așa a fost întreaga creație în vremea de la începutul istoriei. În finalul ei, Dumnezeu o va ridica pe culmi încă neatinse. Vom vedea că în condițiile „noii creații” din capitolele următoare ale Apocalipsei, va fi desfințată entropia generală care le trage pe toate spre stricare, spre degenerare. Aduceți-vă aminte de cuvintele aspotolului Pavel: „Căci firea a fost supusă deşertăciunii - nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o - cu nădejdea însă că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. Dar ştim că, până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii. Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru.  Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi.“ (Romani 8:20-24). Împărăția de o mie de ani va fi un fel de avampremieră a acestor schimbări totale din noua creație.

(4.) Va crește durata vieții oamenilor: „Nu vor mai fi în el nici copii cu zile puţine, nici bătrâni care să nu-şi împlinească zilele. Căci cine va muri la vârsta de o sută de ani va fi încă tânăr şi cel ce va muri în vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos” (Isaia 65:20). Asta înseamnă că vărsta de o sută de ani va fi vârsta copilăriei. Oamenii vor trăi ca pe vremea patriarhilor câteva sute de ani: „Nu vor zidi case ca altul să locuiască în ele, nu vor sădi vii pentru ca altul să le mănânce rodul, căci zilele poporului Meu vor fi ca zilele copacilor, şi aleşii Mei se vor bucura de lucrul mâinilor lor” (Isaia 65:22). „Cuvântul Domnului oştirilor a vorbit astfel: „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: Am o mare râvnă pentru Sion şi sunt stăpânit de o râvnă plină de mânie pentru el. Aşa vorbeşte Domnul: Mă întorc iarăşi în Sion şi vreau să locuiesc în mijlocul Ierusalimului. Ierusalimul se va chema: Cetatea cea credincioasă şi muntele Domnului oştirilor se va chema: Muntele cel sfânt. Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: Iarăşi vor şedea pe uliţele Ierusalimului bătrâni şi femei în vârstă, fiecare cu toiagul în mână, din pricina marelui lor număr de zile” (Zaharia 8:1-4). Știm din capitolele precedente ale Apocalipsei că va fi un enorm cutremur de Pământ care va reașeza relieful planetei. Munții nu vor mai fi, iar insulele vor dispare. Isaia ne-a spus și el despre vremurile viitoare: „Un glas strigă: Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice deal să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii şi strâmtorile, în vâlcele! Atunci se va descoperi slava Domnului, şi în clipa aceea orice făptură o va vedea, căci gura Domnului a vorbit” (Isaia 40:3-5). Probabil că cea mai mare schimbare va fi determinată de refacerea „canopiei de apă” care a acoperit pământul înainte de potop. Radiațiile cosmice vor fi astfel reduse și tot ecosistemul planetar va fi mult mai prielnic vieții, cu o temperatură moderată pe toată suprafața globului. Vor dispare calotele polare care acoperă acum vegetația tropicală de altădată, iar regiunile de pustie vor fi pline iar de verdeață și flori. „Voi face să izvorască râuri pe dealuri şi izvoare în mijlocul văilor; voi preface pustia în iaz şi pământul uscat în şuvoaie de ape; voi sădi cedri, salcâmi, mirţi şi măslini în pustie; voi pune chiparoşi, ulmi şi merişori turceşti la un loc în pustie, ca să vadă cu toţii şi să ştie, să priceapă şi să înţeleagă că mâna Domnului a făcut aceste lucruri şi Sfântul lui Israel le-a zidit” (Isaia 41:18-20). Israelul își va împlini în sfârșit destinul de a fi o binecuvântare pentru toate Neamurile. Dumnezeu îi va face „cap, iar nu coadă” (Deuteronom 28:13). Neamurile care vor încerca să fie ostile Israelului vor fi nimicite: „Porţile tale vor sta veşnic deschise, nu vor fi închise nici zi, nici noapte, ca să lase să intre la tine bogăţia neamurilor şi împăraţii cu alaiul lor. Căci neamul şi împărăţia care nu-ţi vor sluji vor pieri şi neamurile acelea vor fi în totul nimicite. Slava Libanului va veni la tine, chiparosul, ulmul şi merişorul (cimişirul), cu toţii laolaltă, ca să împodobească locul sfântului Meu Locaş, căci Eu voi proslăvi locul unde se odihnesc picioarele Mele. Fiii asupritorilor tăi vor veni plecaţi înaintea ta şi toţi cei ce te dispreţuiau se vor închina la picioarele tale şi te vor numi Cetatea Domnului, Sionul Sfântului lui Israel.” (Isaia 60:11-14). Pământul va fi stăpânit de Iisus Hristos „cu un toiag de fier”, adică cu o autoritate totală care va pedepsi imediat orice neascultare. De aceea „nu se va face niciun rău pe totă fața pământului”. S-ar putea ca cele scrise mai sus să nu vă umple de bucurie, dar vă dați seama ce simte un evreu când citește toate aceste lucruri? Nu, Domnul nu a lepădat pe poporul său, cum ne explică apostolul Pavel. Alunecarea lor temporară din palnul mesianic a fost rânduită de Dumnezeu pentru mântuirea Nemurilor și alegerea Bisericii: „Întreb dar: S-au poticnit ei ca să cadă? Nicidecum! Ci, prin alunecarea lor, s-a făcut cu putinţă mântuirea neamurilor, ca să facă pe Israel gelos; dacă, deci, alunecarea lor a fost o bogăţie pentru lume şi paguba lor a fost o bogăţie pentru neamuri, ce va fi plinătatea întoarcerii lor? V-o spun vouă, neamurilor, întrucât sunt apostol al neamurilor, îmi slăvesc slujba mea,  şi caut, ca, dacă este cu putinţă, să stârnesc gelozia celor din neamul meu şi să mântuiesc pe unii din ei. Căci, dacă lepădarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decât viaţă din morţi? … Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţinea până va intra numărul deplin al neamurilor. Şi atunci, tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: Izbăvitorul va veni din Sion şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legământul pe care-l voi face cu ei, când le voi şterge păcatele. În ce priveşte Evanghelia, ei sunt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru, dar în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi din pricina părinţilor lor.  Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută” (Romani 11:11-15; 25-29). Înțelegeți acum sursa optimismului evreilor? Și nu doar ei, dar și noi vom avea parte să împărtășim autoritatea și stăpânirea lui Hristos. Iată ce este scris despre Hristos: „Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească. El are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier. Copilul a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul Lui de domnie” (Apocalipsa 12:5). „Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu” (Apocalipsa 19:15). Și iată ce este scris pentru noi: „Celui ce va birui şi celui ce va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri. Le va cârmui cu un toiag de fier, şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit şi Eu putere de la Tatăl Meu” (Apocalipsa 2:27). Și când te gândești că rugăciunea cea mai răspândită pe Pământ, pe care unii o repetă cu o neatentă inconștință, este cea mai sublimă și cea mai supremă cerere a copiilor lui Dumnezeu din toate timpurile: „Tatăl nostru care ești în ceruri … vină/vie Împărăția Ta” (Matei 6:10; Luca 11:2). Singurul lucru care ne-a mai rămas în acest fascinant studiu în capitolul 20 din Apocalipsa este … finalul finalului, nimicirea lui Satana și Marea Judecată de la urmă. Ne vom ocupa de ele în studiul următor.

 Perioada milenară va fi caracterizată, așadar, de o conducere dreaptă, totuși binefăcătoare. La sfârșitul veacurilor de conducere greșită, păcătoasă a oamenilor, cu toate mizeriile care o însoțesc, se va arăta perfecțiunea și gloria domniei divine sub Hristos ca Fiu al Omului și Împărat al lui Israel. Totuși păcatul nu va fi cu totul absent, după cum ne arată Isaia 65.20 și după cum vom vedea, mai ales,  în momentul dezlegării lui Satan!


Capitolul 20: Lucrurile din urmă - nimicirea ultimilor vrăjmași: Gog, Magog, Satana și a celor păcătoși:

  Iată un studiu de care ne apropiem cu trepidația unor sentimente amestecate. Pe de o parte experimentăm bucuria pentru biruințele lui Dumnezeu, pe de altă simțim tristețe pentru mulțimea oamenilor care vor merge în focul cel veșnic. După paranteza care ne-a vorbit despre legarea Satanei, prima înviere și Împărăția de o mie de ani, reluăm istoria nimicirii dușmanilor lui Dumnezeu și vom parcurge ultima revoltă împotriva lui Dumnezeu, cu nimicirea lui Satan și cu sfârșitul celor păcătoși. Mileniul va fi și marea demonstrația prin care Dumnezeu va arăta că omul este pornit spre rău nu doar din cauza ispitirilor satanice, ci și din natura lui. Omenirea va trebui condusă „cu un toiag de fier” pentru că altfel ar lua-o razna. Cel care va muri la o sută de ani va muri ca blestemat, din cauza neascultării lui, iar la finalul celor o mie de ani, când Satana va fi dezlegat iarăși, el nu va trebui să depună mari eforturi ca să înșele iar neamurile: „Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat şi va ieşi din temniţa lui ca să înşele neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării” (Apocalipsa 20:8). Dezlegarea lui Satana va produce o scurtă rebeliune a color nemântuiți care au trăit în Împărăția de o mie de ani. Ea se numește generic „Gog și Magog” pentru că este o renaștere a duhului de împotrivire care a adunat popoarele lumii la marea bătălie de la Armaghedon. Se va dovedi astfel că vina pentru răutatea oamenilor nu poate fi dată în întregime pe influențarea lor de Satana. Inspirat de „Paradisul pierdut” al lui John Milton, Lord Byron a scris un poem celebru numit „Cain”. În el, întâiul născut al lui Adam, refuză să participe la rugăciune și la închinarea față de Dumnezeu. El se răscoală împotriva lui Dumnezeu pentru că „nu este drept”, spune el, nu i-a dat aceeași șansă ca tatălui său Adam, ci a fost „forțat” să trăiască și mai ales să moară într-o lume căzută. Cain întruchipează într-un fel protestele tuturor urmașilor lui Adam care, crezându-se mai buni, contestă deciziile înțelepciunii divine. Crescuți pe vremea când Satana a fost legat, oamenii nemântuiți din Împărăția Milenară vor da pe față răutatea din inimile lor, ținută în frâu doar atunci când Mielul i-a condus „cu un toiag de fier”.

Nimicirea lui Gog și Magog: Ce ni se spune despre această ultimă rebeliune? „Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat şi va ieşi din temniţa lui ca să înşele neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării. Şi ei s-au suit pe faţa pământului şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea preaiubită. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit” (Apoc. 20:7-9). Ni se spune că va fi inițiată de Satana: „va ieși ca să înșele Neamurile”. Cei o mie de ani de temniță nu i-au schimbat în niciun fel caracterul și pornirile. Ni se spune că va avea caracter mondial: „Neamurile, care sunt în cele patru colțuri ale pământului”, „Numărul lor va fi ca nisipul mării”. Inima omului nenăscut din nou, chiar după ce a trăit o mie de ani sub influența lui Iisus Hristos, este la fel de rea și înșelătoare, un veritabil butoi de pulbere gata să explodeze la cea mai mică scânteie! Ni se spune că va fi o reeditare a conflictului lui Gog și Magog. Ni se spune că va fi printr-un război împotriva Ierusalimului: „au înconjurat tabăra sfinților și cetatea prea iubită”. Ni se spune că nu va fi nicio luptă, ci Dumnezeu îi va nimici imediat: „Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit”.

Nimicirea lui Satana: Ioan ne spune simplu că Dumnezeu a încheiat foarte repede și de data aceasta definitiv conflictul multimilenar cu Satana. Textul contrazice orice formă de „anihilare„, de „aneantizare”, de „nimicire spre neființă”! Entitățile acestea care au perturbat și pângărit sfințenia lumii lui Dumnezeu vor continua să sufere veșnic. Satana va fi acolo împreună cu Fiara și cu Profetul Mincinos. Lucrul acesta și locul acesta a fost pregătit de Dumnezeu înainte de întemeierea lumii noastre. Satana s-a răsculat în sferele cerești, dar a fost înfrânt și pedepsit prin evoluția lui în lumea noastră: „ Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit Diavolului şi îngerilor lui!” (Matei 25:41 vezi și 2 Petru 2:4 și Iuda 6). Atunci se va încheia „conflictul angelic” declanșat în sferele cerești, focarul în care a fost creat și așezat omul. Probabil că unul din motivele pentru care Satana îi convinge pe oameni să nu citească Apocalipsa este și acela că nu vrea ca ei să afle care îi va fi sfârșitul, căutând să ducă împreună cu el cât mai mulți ignoranți! El nu poate suporta gândul că omul, o creatură infinit mai neînsemnată ca el, va ajunge în Împărăția Harului divin în timp ce el se va perpeli etern în flăcări.

Judecata de la urmă: Judecata aceasta este confundată și combinată de mulți cu judecata neamurilor descrisă în Matei 25: 31-46. Există însă mari deosebiri între cele două. Judecata descrisă de Domnul Iisus în Matei nu este Marea Judecată de la urmă, pentru că are următoarele caracteristici: 1. Cei judecați - Neamurile; 2. Timpul - la Revenirea Domnului Iisus, după Necazul cel Mare și înainte de Împărăția terestră (Apoc. 19); 3. Locul - Tronul slavei Sale, aici pe Pământ;  4. Criteriul judecății - Atitudinea față de martorii lui Hristos în Necazul cel Mare; 5. Rezultatul - unii sunt răsplătiți, alții sunt nimiciți. Răsplătirea celor de la Judecata Neamurilor va fi să intre în Împărăția terestră a Fiului lui Dumnezeu: „Atunci, Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii” (Matei. 25:34). Răsplătirea celor din ziua Marii Judecăți de la urmă va fi cu totul … alta. Așa cum vom vedea din studiul acestui capitol. Oricâte lămuriri am avea însă, problema evenimentelor de la urmă va rămâne totuși pentru majoritatea confuză, iar pentru cei studioși, incompletă. Așa cum spunea și apostolul Pavel: „Cunoaștem în parte și propovăduim în parte”. Este greu să plasezi cu certitudine evenimentele despre care vorbește apostolul Pavel: „Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” (1 Cor. 6:2) și „Nu știți că noi vom judeca pe îngeri?” (1 Cor. 6:3). Ambele presupun că Biserica va trece ea însăși printr-o judecată de curățire anterioară. Nu știm totul, dar ceea ce știm este suficient ca să ne alerteze și să ne facă să ne pregătim cum se cuvine pentru ceea ce ne așteaptă. Să citim, acum, mai întâi textul din Apocalipsa capitolul 20, care ne descrie cea mai solemnă și mai serioasă scenă, pentru că descrie cel mai tragic eveniment din istoria omenirii, sala Judecății de la urmă dinaintea merelui tron alb al lui Dumnezeu: „Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.  Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.  Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii a fost aruncat în iazul de foc” (Apoc. 20:11-15). Să privim împreună la scena judecății, la standardul de justiție și la sentința pronunțată.

Scena Judecății de la urmă: În terminologia unui tribunal, aceasta este „ultima înfățișare în fața dreptății divine”. Nu va fi un tribunal ca toate tribunalele și nu va fi o procedură ca procedurile obișnuite. Nu vor fi dezbateri despre vinovăție sau nevinovăție. Va fi un acuzator, dar nu va exista un avocat al apărării. Nu vor exista dezbateri, doar o scurtă citire a capetelor de acuzare, fără martori și fără circumstanțe atenuante. Va fi un Judecător suprem lipsit de simpatie, care va pronunța o sentință la care nu există drept de apel, o pedeapsă din care nu se poate ieși prin cauțiune și din care nu se poate evada. Locul unde se va desfășura această Mare Judecată va fi undeva între Pământ și Cer, între cea dintâi creație și creația cea nouă. Indiferent și independent de lucrurile create, plasat în „neființa creată” din afara lumii materiale, există acest scaun de domnie mare și alb adus la ființă din Dumnezeu și pentru Dumnezeu. Este mare în importanță cosmică și alb ca semn al neprihănirii absolute: „Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele” (Apoc. 20:11). „Domnul împărăţeşte în veac şi Şi-a pregătit scaunul de domnie pentru judecată” (Psalm 9:6 - T.M.). Este scena pe care a văzut-o și profetul Daniel: „Mă uitam la aceste lucruri până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc şi roţile Lui, ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile.” (Daniel 7:9-10). Dar ce înseamnă „Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele”? Aceasta este o afirmație imensă, atotcuprinzătoare. Pământul primei creații a fost reașezat și refăcut pe timpul Împărăției Milenare, dar tot purtător de germenele păcatului pângăritor a fost. El nu are loc în eternitate!  Avem aici procesul de dizolvare a creației vechi, învechite ca o haină.  „Nu s-a mai găsit loc pentru ele!” Apocalipsa 21 descriind faza cerească a Împărăției lui Hristos, va debuta cu afirmația: „Am văzut un cer nou și un pământ nou; pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră, și marea nu mai era” (Apoc. 21:1). Unii fizicieni susțin că lumea există în Cosmosul actual prin echilibrul dintre materie și antimaterie, așa cum pentru fiecare cifră reală există una imaginară (1,-1; 2,-2; etc.). Dacă materia s-ar întâlni cu antimateria ar rezulta energie creatoare de o lume nouă, la fel cum numerele reale și negative s-ar îndrepta unele spre celelalte, s-ar uni în locul lui zero și s-ar despărți apoi într-o altă axă a numerelor. Este imaginea pe care ne-a dat-o apostolul Petru. De unde ar fi știut „pescarul” din Galileia despre astfel de lucruri dacă n-ar fi stat de vorbă cu Cel înviat în Seminarul celor 40 de zile? „Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. …   aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea.” (2 Petru 3:10, 12-13). Biblia are un mesaj clar pentru ecologiștii panicați care se tem că stricăm Pământul: Dacă vi se pare că acum este stricat, așteptați să vedeți ce va face mânia lui Dumnezeu din sistemul acesta blestemat din pricina păcatului! Nu încercați să salvați planeta!, ci grăbiți-vă să vă salvați pe voi înșivă!! Dumnezeu ne spune prin profetul Isaia: „Ridicaţi ochii spre cer şi priviţi în jos pe pământ! Căci cerurile vor pieri ca un fum, pământul se va preface în zdrenţe ca o haină şi locuitorii lui vor muri ca nişte muşte, dar mântuirea Mea va dăinui în veci şi neprihănirea Mea nu va avea sfârşit” (Isaia 51:6). „Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Isaia 65:17). Dr. Donald Grey Barnhouse  a spus: „Cerurile materiale și Pământul pe care-l cunoaștem acum vor avea un sfârșit. Ele nu vor fi doar curățate sau reabilitate, ci vor fi pur și simplu distruse, vor înceta să mai existe, vor trece printr-o inversare a procesului creației, au fost făcute prin Cuvântul Domnului din nimic și se vor întoarce prin același Cuvânt al Domnului în nimic.” Cel care stă pe scaunul de domnie mare și alb este Iisus Hristos, persoana desemnată de Sfânta Treime să conducă procesul. El s-a calificat prin două argumente: 1) este alesul Tatălui s-o facă și (2) a trăit experiența umană, „a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat”: „Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl” (Ioan 5:22-23). „Şi I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al omului” (Ioan 5:27). „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte, acum, tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască, pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi…” (Fapte 17:30-31). Mulțimea celor acuzați care stau înaintea Lui este imensă și impresionantă, alcătuită din toți oamenii care în toate veacurile au ales să nu asculte de Dumnezeu: „Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie” (Apoc. 20:12). Îi putem numi generic „păcăliții istoriei”, cei care crezând că-L pot păcăli pe Dumnezeu s-au păcălit pe ei înșiși, lăsându-se înșelați de dușmanul sufletelor lor, Satana.  Acum îl vor urma pe Satana în locul de peseapsă veșnică. Satana, Profetul Mincinos și fiara se află deja în „iazul de foc și de pucioasă” și-i așteaptă! Cum vor putea aceștia „să stea în picioare” înaintea scaunului de domnie, când nu va exista ceva pe care să se așeze? Îmi veți spune că este greu de priceput. Vă voi răspunde că nu este  greu, este … imposibil!! Doar când vom ieși din limitările experiențelor noastre terestre vom putea pricepe! Cine sunt cei din mulțimea imensă care stă înaintea scaunului de judecată? Există, nu uitați, două judecăți, pentru că există două învieri, așa cum a spus Domnul Iisus în Evanghelia lui Ioan: „Nu vă miraţi de lucrul acesta, pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată” (Ioan 5:28-29). Există judecata pentru răsplata creștinilor prin examinarea faptelor celor din Biserica lui Hristos descrisă în 1 Corinteni 3:10-15 și explicată iar în cea de a doua epistolă către cei din Corint: „Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup” (2 Corinteni 5:10). Toți copiii lui Dumnezeu din Biserică vor supraviețui Judecății pentru fapte, chiar dacă unii vor ajunge de cealaltă parte a ei „ca prin foc”, adică fără nicio răsplătire. Curățați prin focul acestei judecăți, ei vor sta apoi pe tronuri alături de Hristos și „vor judeca lumea”! Cea de a doua judecată nu va fi pentru „răsplată”, ci pentru „pentru pedeapsă” și vor ajunge la ea toți cei care n-au vrut să creadă în Dumnezeu și să fie salvați prin credința în jertfa Lui ispășitoare. Judecata celor răi va avea loc la sfârșitul istoriei lumii. Toți cei care n-au fost înviați până atunci împreună cu sfinții înviați odată cu Iisus, împreună cu toți credincioșii morți la Răpire, împreună cu credincioșii martirizați în Necazul cel Mare și împreună cu cei proslăviți prin moarte în timpul Împărției terestre, vor învia pentru această Mare Judecată de la urmă. Miliarde și miliarde de oameni vor sta fără excepție și fără deosebire („cei mici și mari”) înaintea scaunului mare și alb al lui Hristos. Va fi o părtășie teribilă acolo, cei morți, suflete moarte înviate în trupuri moarte într-o părtășie a groazei și a disperării! Oameni mici și femei pierdute care s-au complăcut toată viața în fleacuri și în lucruri de nimic, toți cei care s-au pângărit în certuri, bârfe, mici înșelătorii, viclenii de duzină, minciunele, furtișaguri, vulgarități de mahala, glume vulgare vor fi acolo. Tot acolo vor fi și cei considerați pentru o vreme „mari”, un Napoleon, un Alexandru cel Mare, un Hitler, asasini care au mâinile pătate de sângele a milioane și milioane de oameni. Acum toți și fiecare în parte va fi judecat și condamnat, o gloată înspăimântată adunată pentru prima și ultima oară ca să-și primească osânda binemeritată! Așa cum spune autorul Epistolei către Evrei: „Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!” (Evrei 10:31). Am privit de aproape scena marii Judecăți. Să trecem acum la …

Standardul de justiție - capetele de acuzare: Ioan scrie: „Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.  Fiecare a fost judecat după faptele lui” (Apoc. 20:12-13). Standardul judecății va fi sfințenia absolută a lui Dumnezeu. Toți cei care nu s-au refugiat sub sângele răscumpărător al lui Iisus Hristos vor fi osândiți de acest standard: „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). În fața sfințeniei absolute care zice că „plata păcatului este moartea”, nimeni nu poate spune că este „fără de păcat”: „Căci cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă se face vinovat de toate” (Iacob 2:10). Tragedia este că oamenii din acea mulțime imensă ar fi putut avea și ei parte de harul iertării și ar fi putut avea numele scrise în cartea vieții, dar … n-au vrut! Și noi am fost ca ei, dar am fost salvați de la osândă: „Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile. A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit pironindu-l pe cruce” (Coloseni 2:13-14). Pentru refuzul harului manifestat în sângele lui Iisus Hristos, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, majoritatea imensă a oamenilor din istorie vor sta la Judecata de la urmă în fața standardului de sfințenie absolută a lui Dumnezeu și-și vor primi „sentința”.

Sentința pronunțată la judecata de la urmă: Verdictul dat pentru fiecare om care va sta la Marea Judecată de la urmă va fi: „Vinovat!” Pedeapsa este descrisă în aceste cuvinte: „Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii a fost aruncat în iazul de foc” (Apoc. 20:14-15). Statistica arată că Domnul Iisus a vorbit de trei ori mai mult despre iad decât despre rai. A fost modul Lui de a-Și arăta dragostea și dovada că Dumnezeu „nu dorește moartea păcătosului”: „Doresc Eu moartea păcătosului? zice Domnul, Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui şi să trăiască?” (Ezec. 18:23). Iazul cu foc și pucioasă este despărțirea definitivă de Dumnezeu, numită și „moartea a doua”. Este un loc de chin în care oamenii vor fi torturați de flăcările remușcărilor, vinovăției, păcatului și ale durerii! Dacă vă aduceți aminte de relația lui Dumnezeu cu omenirea prin metafora secerișușui, cu judecata aceasta am ajuns la ultima lui fază. După semănat, secerat, și vânturat, pleava nefolositoare trebuie aruncată în foc. Așa i-a avertizat Ioan Botezătorul pe cei din vremea lui, îndemnându-i din toată inima să se pocăiască: „Cât despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăinţă; dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine, şi eu nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc. Acela Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţi cu desăvârşire aria şi Îşi va strânge grâul în grânar, dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge” (Mat. 3:11-13). Biblia este foarte clară și explicită. Iadul veșnic este un loc care nu aparține creației actuale, ci este din afara ei și de dicolo de ea. Creația actuală va exploda într-o zi într-o formă de energie pură din care va apare o creație nouă. Păcătoșii care mor acum, în veacul acesta al creației actuale cu timp și spațiu, vor mai muri o dată într-o lume în care nu mai există timp și spațiu, în pedeapsa veșnică. Iazul de foc este deja în existență, chiar dacă în prezent nu este ocupat de nimeni. Oamenii care mor acum, merg în locuința morților, în compartimentul numit iad, iar demonii rebeli sunt legați în „adânc”. Cei dintâi locuitori ai iazului cu foc vor fi Fiara și Profetul Mincinos (Apoc. 19:20), iar după încă o mie de ani, va fi și Satana și toți îngerii răzvrătiți care l-au urmat (Apoc. 20:10). În urma Judecății de apoi, toți oamenii neîmpăcați cu Dumnezeu vor ajunge și ei acolo! Se spune că Wolfgang Amadeus Mozart a pus atâta simțire în compunerea unui recviem, o compoziții despre moarte, comandat de un eluziv personaj foarte bogat,  încât a murit de epuizare. S-a stins compunând despre stingerea sufletului! Am același sentiment de chin ori de câte ori trebuie să vorbesc ceva despre chinurile iazului de foc. Sunt teribile! O metaforă pentru iazul de foc este „Gheena”. Domnul Iisus spune: „ Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul, şi trupul în gheenă” (Mat. 10:28). Locuința morților, prin iad, a găzduit numai sufletele celor păcătoși, dar iazul îi va primi după înviere când li se va da un trup veșnic! Valea Gheenei (Valea Ben-Hinnom) se afla la sud-vest de Ierusalim. Acolo era groapa de gunoi a orașului. Locul era asociat cu un miros teribil, cu un foc care nu se stinge, cu fum și cu o lume a viermilor. O altă numire a pedepsei eterne este „locul de afară”, sau „întunericul de afară”. „Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde vor fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 8:12). Lumea se îndreaptă irevocabil spre Marea Judecată de la urmă. Dar numai cei care vor cu tot dinadinsul vor ajunge acolo. Ei aleg să nu-L primească pe Iisus Hristos ca Mântuitor și Domn, preferând să trăiască în plăcerile de o clipă ale păcatului, înșelați de Satana care le-a întunecat mintea și le-a orbit ochii! Mă rog ca acest studiu să ne trezească pe toți la o viață de veghere și sfințire, pentru că, așa cum vom vedea începând cu capitolul următor, ne așteaptă creația cea nouă, cu minunatele ei realități cerești!

REFLECȚII SUPLIMENTARE LA APOCALIPSA CAP. 20:

Apocalipsa 20.7-9: Firea păcătoasă a omului neschimbată și în împărăția de o mie de ani (20.7, 8):

 În timpul Împărăției de o mie de ani viața omenească pe Pământ va continua ca în prezent și mulțimi se vor naște în trecerea anilor, iar cuvintele Domnului: „ce este născut din carne este carne” vor fi tot atât de adevărate atunci ca și acum. Dacă nu are loc o lucrare a harului în astfel de inimi, toate tendințele firii păcătoase vor fi prezente, înăbușite de stăpânirea divină din afară; Satan, instigatorul la rău, nu va fi prezent ca să lucreze asupra lor. Aceasta justifică faptele deosebit de rele din versetul 8, care altfel nu s-ar putea explica. La sfârșitul Mileniului Satan va fi dezlegat din închisoare și i se va permite să-și facă voia. El n-a învățat nimic și n-a primit vreo corectare. Este absolut neschimbat. Îndată se duce să înșele națiunile. Oamenii, urmașii lui Adam, în afară de cazul când sunt născuți din nou, sunt de asemenea neschimbați, cu toate că au trăit sute de ani sub un regim absolut drept. Prin evanghelie am învățat că „gândirea firii păcătoase este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune legii lui Dumnezeu și nici nu poate. Și cei care sunt în firea păcătoasă nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8.7, 8). De aceea este absolut necesară nașterea din nou! Lucrul acesta va fi arătat din nou într-un fel izbitor la sfârșitul Mileniului. Oamenii în firea păcătoasă nu pot să fie plăcuți lui Dumnezeu, iar Dumnezeu și stăpânirea Lui dreaptă nu le este plăcută lor. De aceea la prima ocazie, când sunt provocați, ei se răzvrătesc.

Națiunile răzvrătite împotriva sfinților și a cetății cea iubită (Apocalipsa 20.8-9):

  Răzvrătiții vin din toate națiunile, deși „Gog și Magog” sunt numiți în mod special. Ezechiel 38 și 39 prezic distrugerea marii puteri de la nord când începe timpul Mileniului - ultima lovitură, se pare, a conflictului de la Armaghedon. Au trecut o mie de ani, și din nou aflăm reprezentanți ai acelei puteri luând conducerea în mișcarea împotriva lui Dumnezeu. Marile teritorii rusești sunt destul de clar indicate în capitolele lui Ezechiel, și chiar în timpul nostru spiritul împotriva lui Dumnezeu pare să se pregătească aici. Obiectivul lor este tabăra sfinților și cetatea cea iubită, în centrul căreia va sta templul lui Dumnezeu, de unde va ieși și autoritatea și binecuvântarea timpului Mileniului. Este curată răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Ea cere o judecată meritată, și o primește. Foc din Cer îi mistuie și acest teribil episod duce la sfârșitul perioadei milenare și a tuturor veacurilor timpului, încât ajungem pe pragul stării eterne. Capitolul nostru continuă să prezinte faptele lui Dumnezeu în judecarea păcatului, și guvernamentală și eternă. Nu se menționează ce se întâmplă cu pământul material (decât că „pământul și cerul au fugit și nu s-a mai găsit loc pentru ele” în versetul 11), până ajungem la cel dintâi verset din capitolul următor, și atunci ni se spune că Cerul și Pământul dintâi „trecuseră”. Trebuie să ne referim la 2 Petru 3.7, 10 pentru detalii mai precise, și atunci aflăm că focul este folosit pentru aceasta. Deci s-ar putea foarte bine ca această cădere a focului din Cer ca să mistuie pe răzvrătiți este de asemenea un act al lui Dumnezeu care dă drumul forțelor atomice care vor produce ceea ce a prezis Petru.

Apocalipsa 20.10: Diavolul aruncat în iazul de foc:

 Ultimele 6 versetele din acest capitol ne dau rezultatele judecăților de la urmă ale lui Dumnezeu; nu partea lor materială, ci partea morală și spirituală. Se termină cu izvorul oricărui rău. În tot Universul, cum ne revelează Scriptura, Satan a fost rebelul original. În lumea aceasta el a introdus păcatul pe calea amăgirii. Numele lui, diavol, înseamnă acuzator, calomniator și, prin defăimarea lui împotriva lui Dumnzeu și a cuvântului Său, a amăgit-o pe Eva, după cum Geneza 3 poartă mărturie. Ca o ființă spirituală măreață, având puteri uriașe ale inteligenței, dincolo de ce este uman, n-a fost nicio dificultate să-l amăgească pe om. Tot așa lucrează el și astăzi și va lucra până la sfârșit. Dar s-a ajuns acum la limita determinată de Cel ce este Atotputernic și el este aruncat în „focul cel veșnic, pregătit diavolului și îngerilor lui”,despre care a vorbit Domnul în Matei 25.41. Aici focul este numit ca un „iaz”, care dă ideea unui loc închis, limitat. În el fuseseră aruncați Fiara și Profetul fals/mincinos când începe timpul Mileniului, iar acum, la sfârșitul acestei perioade, citim că ei sunt deja, nu că vor fi. Focul nu i-a distrus.
Suntem foarte obișnuiți cu focul și efectele lui în lucrurile materiale; dar, din câte știm, focul nu are vreun efect asupra ființelor spirituale. Gândim deci că fraza aceasta este simbolică, întocmai ca multe altele din cartea aceasta, dar ea rămâne ca simbolul necazului și chinului arzător al judecății lui Dumnezeu, care și pentru diavol va însemna un chin „zi și noapte, în vecii vecilor”.

Apocalipsa 20:12-15: Morții judecați după faptele lor, după cele scrise în cărți (20.12):

  Marea judecată finală a păcătoșilor fi bazată nu pe ceea ce știa Dumnezeu despre ei că vor fi, ci pe ceea ce ei înșiși s-au arătat a fi în faptele lor exterioare. Despre aceste fapte s-a păstrat o „însemnare” înaintea lui Dumnezeu. Este de remarcat că la sfârșitul Vechiului Testament se vorbește despre o „carte de aducere aminte” scrisă înaintea Domnului pentru cei ce se temeau de El (Maleahi 3.16); Noul Testament la încheierea lui vorbește despre „cele scrise în cărți”, pe baza cărora sunt condamnați cei necredincioși. În timpul nostru știm cum să înregistrăm vorbirea și faptele oamenilor în așa fel încât să fie păstrate pentru generațiile viitoare. Ceea ce oamenii învață să facă în mod imperfect, Dumnezeu a făcut de veacuri în mod perfect! Un gând îngrozitor pentru fiii oamenilor păcătoși!

Marea și locuința morților dau înapoi pe morți (20.13):

 Cam trei sferturi din suprafața Pământului este mare, ocean. Dacă unii dintre morți ar putea fi trecuți cu vederea în ceasul acela, ar fi cei care și-au găsit îngroparea în întinderea largă și în adâncurile imense ale apei. Dar marea le va da înapoi. Moartea este văzută ca ținând trupurile oamenilor și locuința morților (hadesul/iadul) ținând sufletele lor. Amândouă vor lăsa libere prada lor, pentru ca trupurile și sufletele lor să fie unite din nou! Ei au păcătuit în trupurile lor, și în trupurile lor vor fi condamnați. Și din nou este subliniat: „judecați fiecare potrivit faptelor lor”.

Moartea a doua: iazul de foc (20.14-15):

 Moartea și hadesul vor avea numai pe cei nemântuiți, de aceea versetul 14 arată faptul solemn că toți cei din ele își vor găsi locul în iazul de foc, și în felul acesta moartea și hadesul nu vor mai fi! Acestea două n-au fost permanente; amândouă au avut un scop provizoriu și acum el se termină. Versetul 15 arată același fapt teribil într-un alt fel. Dacă scrierea „cărților” a condamnat pe oameni într-un fel pozitiv, „cartea vieții” a lucrat într-un mod negativ. Dacă numele lor nu este scris în această carte, acest fapt le pecetluiește soarta.

Un studiu de caz: Ziua Judecăţii divine: deznodământul care aduce bucurie! Noi oamenii, am fost creaţi ca să trăim pentru totdeauna. Dacă Adam şi Eva ar fi ascultat de poruncile lui Dumnezeu, n-ar fi murit niciodată (Geneza 1:28; 2:8, 16, 17;Eclesiastul 3:10, 11). Dar, păcătuind, ei au pierdut perfecţiunea şi viaţa. Prin urmare, şi descendenţii lor le-au pierdut, iar moartea, acest duşman de neînduplecat, a ajuns să domnească peste omenire (Romani 5:12, 14; 1 Corinteni 15:26). Totuşi, scopul lui Dumnezeu nu s-a schimbat. El doreşte ca Pământul transformat în paradis, în timpul Mileniului, să fie locuit de oameni perfecţi care să trăiască veşnic. În marea sa iubire faţă de omenire, el l-a trimis pe Pământ pe Fiul său, Iisus, care şi-a dat viaţa ca răscumpărare pentru „mulţi” dintre descendenţii lui Adam (Matei 20:28;Ioan 3:16). Glorioasa Domnie de O Mie de Ani a lui Iisus începe după aruncarea lui Satan în abis. Ioan spune: „Şi am văzut un tron mare şi alb şi pe cel ce stătea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele” (Apocalipsa 20:11). Ce reprezintă acest „tron mare şi alb”? Nu poate fi decât scaunul de judecată al lui „Dumnezeu, Judecătorul tuturor” (Evrei 12:23). El va judeca omenirea, pentru a stabili cine va beneficia de jertfa de răscumpărare a lui Iisus. - Marcu 10:45. Despre tronul lui Dumnezeu se spune că este „mare”, subliniindu-se astfel măreţia Tatălui Ceresc  şi „alb”, fapt ce arată dreptatea Sa perfectă. El este Judecătorul suprem al omenirii (Psalmul 19:7-11 - T.M.; Isaia 33:22; 51:5, 8). Cu toate acestea, El i-a încredinţat lui Iisus Hristos judecata: „Căci Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata i-a încredinţat-o Fiului” (Ioan 5:22). Ioan vede o mulţime foarte numeroasă la Judecata Finală. Ea va fi alcătuită din miliarde de oameni!! „Şi am văzut morţii, mari şi mici, stând în picioare înaintea tronului şi au fost deschise nişte suluri” (Apocalipsa 20:12a). Printre cei „mari şi mici” se numără oameni de seamă şi nu numai, oameni care au trăit şi au murit pe acest Pământ înmiile de ani de istorie umană. În Evanghelia pe care apostolul Ioan a scris-o la puţin timp după Apocalipsă, Isus a zis despre Tatăl: „(El) i-a dat (lui Iisus) autoritate să judece, pentru că este Fiul omului. Nu vă miraţi de lucrul acesta, pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul său şi vor ieşi afară” (Ioan 5:27-29). Ce perspectivă uluitoare: moartea şi Locuința Morților care au marcat întreaga istorie a omenirii vor dispărea! Miliardele de oameni care se află în memoria lui Dumnezeu vor fi readuşi la viaţă.   Ioan spune: „Dar a fost deschis şi un alt sul: sulul vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după cele scrise în suluri, după faptele lor. Marea i-a dat înapoi pe morţii din ea, moartea şi Hadesul i-au dat înapoi pe morţii din ele. Şi au fost judecaţi fiecare după faptele lui” (Apocalipsa 20:12b, 13). Ce privelişte extraordinară! Iisus a spus că, la sfârşitul lumii, vor exista oameni asemănători caprelor, care vor merge în „focul veşnic pregătit pentru Diavol şi îngerii lui”, adică în moartea a doua - iazul de foc și de pucioasă! Cine sunt „cei nedrepţi” din Faptele 24:15? În această categorie intră mulţimile de oameni care au murit de-a lungul vremii, îndeosebi cei care au trăit în „timpuri de neştiinţă” (Faptele 17:30). Din cauza locului în care s-au născut şi a epocii în care au trăit, ei n-au avut ocazia să cunoască voia lui Dumnezeu şi s-o împlinească. Ei vor fi înviați în timpul Mileniului; această categorie de oameni va trebui să facă schimbări în modul de gândire şi de viaţă pentru a putea beneficia, la Judecata Finală, de posibilitatea  obţinerii vieţii veşnice. Este strict o părere personală! Este deasemenea posibil, ca printre acești nedrepți să fie și oameni sinceri, căutători de Dumnezeu, dar care au fost înșelați de doctrinele și învățăturile diverselor biserici existente în prezent. Ei, în timpul Mileniului, vor avea șansa de a cunoaște adevărata credință creștină și vor trebui să o accepte sau … nu! Ioan vorbește şi despre alte suluri/cărți, care vor fi deschise, după unii comntatori, în timpul Domniei Milenare (Apocalipsa 20:12). Ce sunt aceste suluri? Ioan spune în continuare că morţii vor fi „judecaţi după cele scrise în suluri, după faptele lor”. Când se vor deschide aceste suluri se va şti în detaliu ce le va cere Dumnezeu oamenilor în timpul celor o mie de ani. Aplicând în viaţa lor legile şi poruncile din aceste suluri, oamenii ascultători îşi vor putea prelungi zilele, ajungând în cele din urmă la viaţă veşnică. Așadar, admitem posibilitatea ca aceste suluri să fie noi cărți inspirate adaptate vieții în timpul Mileniului! Este tot o părere personală! După cât se pare, învierea „celor nedrepți” va avea loc în aşa fel încât cei care vor fi în viaţă să îi poată întâmpina cu bucurie şi să-i instruiască pe membrii familiilor lor şi pe cunoscuţii lor, care şi ei îi vor întâmpina şi îi vor instrui pe alţii (compară cu 1 Corinteni 15:19-28, 58).

Capitolele 21 - 22 - discuții preliminare pe țărmul eternității: De ce ne-ar interesa să studiem ultimele două capitole ale Apocalipsei? În primul rând pentru că ni s-a dat sfatul acesta: „Dacă, deci, aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.” (Coloseni 3:1-3). Un creștin înviat împreună cu Hristos trebuie și are datoria să-și formeze o perspectivă cerească asupra vieții. El trebuie să știe să așeze tot ceea ce i se întâmplă în contextul veșniciei. În al doilea rând, un astfel de studiu este o ofertă extraordinară! Gândiți-vă ce s-ar petrece cu umanitatea dacă s-ar afla ceva despre o altă civilizație din Univers, dacă am avea acces la lucrurile de acolo! Ei bine, ni se oferă ceva cu mult mai interesant. Nu este vorba despre ce fac „alții”, ci despre ce se va întâmpla cu „noi” când nu vom mai fi pe planeta aceasta. Ne interesează direct și personal! Apocalipsa  cap. 21 și 22 descriu noua creație din „debutul eternității noastre”. Am o reținere ori de câte ori ajung să citesc sau să vorbesc din aceste ultime două capitole ale Apocalipsei. Știu, am putea trece superficial peste text ca un patinator care alunecă pe suprafața lacului înghețat indiferent la adâncimea apei de dedesupt și ne-am putea mulțumi doar cu atâta. Ar fi însă o pierdere incalculabilă. Informațiile care ne sunt oferite prin descoperire dumnezeiască aici sunt despre eternitatea care ne așteaptă și descriu câteva din realitățile menite să ne umple de entuziasm uimit ființa. De fiecare dată când citesc aceste două capitole descopăr elemente noi din lumea care mă cheamă și care mă așteaptă. Inima mea se umple atunci de dragoste și dor. Știu, „ce vom fi nu s-a arătat încă”, dar avem aceste două capitole din Apocalipsa care ne ajută să privim prin crăpătura ușii. Știu, cunoaștem acum doar „în parte”. Asta nu înseamnă că trebuie să neglijăm partea aceasta mică pe care ni s-a dat să o cunoaștem! Cum să descrii ceea ce este imposibil de descris? Cum să vorbești despre lucrurile cerești când altuia i-a fost interzis acest lucru? Iată doar două din întrebările la care trebuie să căutăm măcar un răspuns parțial înainte de a părăsi „ceea ce știm” ca să pășim înspre „ceea ce nu există încă”. Despre dificultatea de a povesti lucrurile de dincolo de ecosistemul spațiu-timp în care ne-a limitat deocamdată Dumnezeu evoluția am mai scris în comentariul făcut la Apocalipsa 4. Poate că voi relua aici câteva fraze. Realitatea acestor limitări este scoasă în evidență de apostolul Pavel înaintea filozofilor atenieni, „mari căutători după Dumnezeu”. Apostolul le spune dur, dar extrem de clar că toate strădaniile lor după „dumnezeul cel necunoscut” sunt timp pierdut și caznă fără răsplată: „El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi. Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: Suntem din neamul Lui” … (Faptele Apostolilor 17:26-28). Un mucalit cu un deosebit simț al umorului a spus: „Căutările filozofilor după Dumnezeu în lumea rațiunii și a speculațiilor seamănă cu ambiția unor orbi care caută într-o cameră întunecată o pisică neagră, care a plecat în altă parte”. Vă propun, așadar, o discuție preliminară abordării revelațiilor din ultimele două capitole ale Apocalipsei. Vom discuta despre problema accesului la aceste revelații, despre dificultatea raportării la niște realități care seamănă între foarte puțin, până la „deloc” cu realitatea pe care o experimentăm noi astăzi. Vom încerca să răspundem la trei întrebări: 1. Cum de ni s-a spus ceea ce ni s-a spus?; 2. Cât putem înțelege din ceea ce ni s-a spus?; 3.Ce este dincolo de ceea ce ni s-a spus?

1. Problema accesului la aceste revelații - Cum de ni s-a spus? Dacă descoperirile din aceste două capitole date lui Ioan spre a le împărtăși cu noi reprezintă ceva din sfera „celui de al treilea cer”, cum explicăm că avem acces la ele, dacă apostolului Pavel i-a fost interzis să ne spună ceea ce a văzut când a fost el acolo? „E nevoie să mă laud, măcar că nu este de folos. Voi veni totuşi la vedeniile şi descoperirile Domnului. Cunosc un om în Hristos care, acum paisprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer (dacă a fost în trup nu ştiu, dacă a fost fără trup, nu ştiu - Dumnezeu ştie). Şi ştiu că omul acesta (dacă a fost în trup sau fără trup, nu ştiu - Dumnezeu ştie) a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte care nu se pot spune şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească” (2 Corinteni 12:1-4). Dumnezeu are planuri și misiuni diferite pentru oameni și situații diferite. Această realitate ne-a fost arătată de Richard Wurmbrand într-un Paști în care a aflat că unii creștini l-au judecat prea aspru și l-au cam „scărmănat” pe apostolul Petru pentru lepădarea lui în curtea Marelui Preot. „Fraților”, a spus el atunci, „nu vă grăbiți să judecați pe nimeni! Numai Dumnezeu are dreptul s-o facă. Nu este treaba noastră. Doar Dumnezeu știe ce, de ce și pentru ce. El are planuri diferite pentru oameni diferiți și vremuri diferite. Planuri diferite pentru oameni diferiți.  Voi îl judecați aspru pe Petru, dar nu-l băgați în seamă pe Ioan. Știi cum a ajuns Petru „vinovat”, urmându-l pe Iisus „de departe”, la focul din curtea Marelui Petru? Textul spune clar, dar voi nu vedeți! L-a băgat acolo Ioan, pentru că Ioan se cunoștea foarte bine cu cei de acolo. Petru a fost în curte. Ioan a fost în casa Marelui Preot. Vă  întreb: Nu știa Domnul Iisus că Ioan, ucenicul drăgăstos care se rezema la masă cu capul pe pieptul Lui se ducea din când în când acasă la Marele Preot?” Mulți frați creștini, care îl ascultau, au mărturisit că, au simțit cum le ard urechile. Au pus mâna pe  Biblie, au citit și au văzut acolo pentru prima dată că a fost exact așa cum văzuse Richard Wurmbrand … Șah, mat! „Și asta nu doar acolo. S-a mai întâmplat și altă dată în alte părți. Eroii noștri luați captivi în Babilon au fost patru tineri neîncovoiați înaintea idolatriei. Oare chiar așa a fost? Întotdeauna? Ia gândiți-vă și întrebați-vă: Unde au fost Daniel când cei trei prieteni ai lui au refuzat în valea Dura să se închine chipului ridicat de Nebucadnețar? De ce n-a fost și el aruncat în cuptorul aprins? Și-a plecat piciorul?” Pe unii frați îi lua deja amețeala. Richard avea darul ăsta, de a despica capul cu un trăsnet și să te lase apoi să-ți revii singur din năuceală. Au urmat momente de mare stânjeneală pentru mulți frați. „Și invers! Când Daniel a fost aruncat în groapa cu lei unde au fost cei trei prieteni ai lui? Ei au ascultat porunca împăratului și nu s-au rugat în perioada aceea cu fața spre Ierualim?” Personal, am călătorit rapid cu mintea la Babilon și i-am căutat peste tot cu imaginația mea. Nu i-am găsit. Au început însă să mă muncească alte întrebări. Cele puse de Richard începuseră să facă pui în mintea mea. „Dar la chipul turnat, numai trei evrei au refuzat să se închine? Toți, absolut toți ceilalți, mii și mii de evrei, s-au închinat la porunca împăratului? Și când a fost interzisă rugăciunea, numai Daniel a continuat să se roage? Ce au făcut celelalte mii de evrei? Vă aud predicând că Daniel nu s-a întinat niciodată cu vinul și bucatele alese dela masa împăratului, dar nici asta nu este adevărat. În capitolul 10 se spune că în anul acela, Daniel „nu s-a spurcat” decât exact douăzeci și una de zile. În restul anului a mâncat de la masa împăratului și a băut vinul ales de acolo”. Personal, am pus iar mâna pe Biblie și, iar ca pentru prima dată, am citit uimit exact acele lucruri. „Nu vă grăbiți să judecați pe nimeni. Dumnezeu are planuri diferite pentru oameni diferiți. Este liber și suveran s-o facă, fără să ne explice nouă de fiecare dată”. Dacă ne însușim acest punct de vedere al fratelui Richard Wurmbrand, apostolul Ioan și apostolul Pavel sunt două persoane cu misiuni diferite în contexte diferite, iar Dumnezeu a putut să facă cu unul ceea ce nu a vrut să facă prin celălalt. Nu uitați că profetului Daniel i s-a spus: „Iar vedenia cu serile şi dimineţile de care a fost vorba este adevărată. Tu pecetluieşte vedenia aceasta, căci este cu privire la nişte vremuri îndepărtate.” (Daniel 8:26). „Tu însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea până la vremea sfârşitului. Atunci, mulţi o vor citi şi cunoştinţa va creşte” (Daniel 12:4). În timp ce apostolului Ioan i s-a poruncit exact invers: „Apoi mi-a zis: „Să nu pecetluieşti cuvintele proorociei din cartea aceasta. Căci vremea este aproape” (Apocalipsa 22:10). Deși au fost amândoi răpiți în slavă, apostolul Pavel nu ne-a spus nimic, în timp ce Ioan a primit porunca să noteze totul, nu că aceasta ne-ar ajuta teribil de mult. Studiul acesta ne arată ce greu putem pătrunde în revelațiile dumnezeiești. Asemenea famenului etiopian spunem și noi: „Cum să înțelegem dacă nu ne va călăuzi cineva?” Doamne, ajută neputințelor noastre! Consecvent metodei sale, apostolul Ioan ne prezintă o altă septadă, enumerând șapte lucruri din nouă creație: (1) un cer nou - Apocalipsa 21:1; (2) un pământ nou - Apocalipsa 21:1; (3) Noul Ierusalim - Apocalipsa 21:9-23; 22:5; (4) noile Neamuri - Apocalipsa 21:24-27; (5) un râu nou - Apocalipsa 22:1; (6) un nou pom al vieții - Apocalipsa 22:2; (7) un nou Tron - Apocalipsa 22:3-4.

2. Problema dificultății de a înțelege niște realități care seamănă între foarte puțin și chiar deloc cu realitatea pe care o experimentăm astăzi - Cât putem înțelege din ceea ce ni s-a spus? Lucrurile cu care ne vom întâlni în ultimele două capitole din Apocalipsa „sunt din altă lume”, din hiperspațiul de dincolo de experiența noastră curentă. Ne vom întâlni cu ceea ce comentatorii numesc „antropomorfisme”, adică cu pasaje în care lucruri din lumea noastră sunt folosite pentru a descrie lucruri din lumea lui Dumnezeu. De exemplu, deși Dumnezeu este Duh și nu are forme trupești, Biblia vorbește despre „mâna lui Dumnezeu” și despre „urechea lui Dumnezeu”. În alte părți ni se spune că lui Dumnezeu „i-a părut rău” sau că „s-a răzgândit”, expresii care nu se pot împăca cu un Dumnezeu omniștient și atotștiutor. Dorind să comunice cu noi, Dumnezeu a ales să folosească limbajul nostru și lucruri care ne sunt familiare în această lume a oamenilor. Aduceți-vă aminte sau recitiți ceea ce am scris la debutul studiului în capitolul 4 al Apocalipsei: Capitolul 4 din Apocalipsa ni-l prezintă pe apostolul Ioan invitat „să se suie” într-un „aici” care este dincolo de dimensiunile lumii noastre. Trebuie să ne așteptăm ca lucrurile pe care le-a văzut el „acolo”, în „hiperspațiu” și pe care a încercat zadarnic să ni le descrie să fie cu totul altfel decât cele din lumea noastră. Relatarea lui Ioan nu trebuie citită cu atitudinea cercetătorului de laborator care-L pune pe Dumnezeu la analiză sub microscop, ci cu cea a unui muritor uimit și uluit care relatează măreția misterioasă a unor lucruri pe care nu le poate neapărat înțelege. Dacă Ioan nu mai „cade la pământ ca mort” ca în capitolul întâi al cărții este doar pentru că, între timp, s-a mai aclimatizat puțin cu lumea despre care ne scrie. Prin Ioan, asistăm și noi la un copleșitor spectacol de lumini și sunet care-ți taie respirația și te face să cazi în admirație și adorare. Vom citi, vom da liber imaginației, dar, v-o spun de pe acum, le vom pătrunde doar în parte și numai în măsura în care cunoaștem „tot” restul Bibliei, pentru că toate temele care izvorăsc și curg în celelalte cărți ale Sfintelor Scripturi se varsă în cartea Apocalipsei așa cum râurile se varsă toate până la urmă în ocean. Am să încerc să ilustrez această simetrie organică a temelor biblice printr-un tabel de covergență tematică. Veți avea probabil, ca și mine, senzația că am citit despre aceste convergențe tematice, dar nu am fost suficient de atenți ca să le și înțelegem. Fiecare dintre aceste schimbări ne introduc într-o realitate pentru care nu avem corespondent actual. Vom încerca să analizăm ceea ce ne spune apostolul Ioan despre ele, dar trebuie să acceptăm încă din startul acestui studiu că ne va fi foarte greu să înțelegem. Va trebui să admirăm fără să putem spune că am ajuns să înțelegem deplin. Nu vor fi lucruri stranii, ne mai întâlnite, ci lucruri despre care Biblia ne-a mai vorbit. Așa cum am tot repetat, cartea Apocalipsei este pătrunsă mult mai ușor de aceia care cunosc bine restul Bibliei. Iată în rezumat imaginile din Apocalipsa 21 și 22 împreună cu alte texte în care au mai apărut anterior în Scripturi. Cerurile noi din Apocalipsa 21:1 au mai fost menționate în alte părți ale Bibliei: „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era” (Apocalipsa 21:1). „Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Isaia 65:17). „Căci după cum cerurile cele noi şi pământul cel nou pe care le voi face vor dăinui înaintea Mea - zice Domnul - aşa vor dăinui şi sămânţa voastră şi numele vostru“ (Isaia 66:22). „Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea.” (2 Petru 3:13). Noul Ierusalim amintit în Apocalipsa 21:2 nu este nici el o noutate, căci și el a mai fost amintit în Biblie: „Şi eu am văzut coborându-se, din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei” (Apocalipsa 21:2). „Dar Ierusalimul cel de sus este slobod şi el este mama noastră” (Galateni 4:6). „Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu” (Evrei 11:10). Cortul lui Dumnezeu cu oamenii prezentat în Apocalipsa 21:3 a fost prezentat anterior în cartea profetului Ezechiel: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor” (Apocalispa 21:3). „Voi încheia cu ei un legământ de pace, care va fi un legământ veşnic cu ei; îi voi sădi şi-i voi înmulţi şi voi pune Locaşul Meu cel Sfânt în mijlocul lor pentru totdeauna. Locuinţa Mea va fi între ei; Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu” (Ezechiel 37:26-27). Dispariția lacrimilor și tânguirilor anunțată în Apocalipsa 21:4 a fost prevestită în cartea profetului Isaia: „El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apocalipsa 21:4). „(Domnul) nimiceşte moartea pe vecie: Domnul Dumnezeu şterge lacrimile de pe toate feţele şi îndepărtează de pe tot pământul ocara poporului Său; da, Domnul a vorbit” (Isaia 25:8). „Apa vieții” pomenită în Apocalipsa 21:6 a fost și ea vestită de profetul Isaia și a fost integrată în vocabularul Domnului Iisus: „Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii” (Apocalipsa 21:6). „Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n-are bani! Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, fără bani şi fără plată!” (Isaia 55:1). „Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu în veac nu-i va fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică” (Ioan 4:14). „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura” (Ioan 7:37-38). „Muntele înalt” care apare în Apocalipsa 21:10 ne-a mai fost prezentat în cartea profetului Ezechiel : „Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu …” (Apocalipsa 21:10). „M-a dus acolo, în nişte vedenii dumnezeieşti, şi m-a aşezat pe un munte foarte înalt; spre miazăzi de acest munte era ceva ca o cetate zidită” (Ezechiel 40:2). „Cetatea cu pietre scumpe” vestită în Apocalipsa 21 ne-a mai fost prezentată și în cartea profetului Isaia: „Zidul era zidit de iaspis şi cetatea era de aur curat, ca sticla curată. Temeliile zidului cetăţii erau împodobite cu pietre scumpe de tot felul: cea dintâi temelie era de iaspis; a doua, de safir; a treia, de halchedon; a patra, de smarald; a cincea, de sardonix; a şasea, de sardiu, a şaptea, de hrisolit; a opta, de beril; a noua, de topaz; a zecea, de hrisopraz; a unsprezecea, de iacint; a douăsprezecea, de ametist” (Apocalipsa 21:18-21). „Nenorocito, bătuto de furtună şi nemângâiato! Iată, îţi voi împodobi pietrele scumpe cu antimoniu şi-ţi voi da temelii de safir. Îţi voi face crestele zidurilor de rubin, porţile de pietre scumpe şi tot ocolul de nestemate” (Isaia 54:11-12). Faptul că vom trăi în lumina prezenței lui Dumnezeu nu este o surpriză în Apocalipsa 21 pentru că am fost anunțați de acest plan încă din vremurile străvechi: „În cetate n-am văzut niciun Templu, pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul sunt Templul ei. Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul” (Apocalipsa 21:22-23). „Scoală-te, luminează-te, căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare peste tine! …  Nu soarele îţi va mai sluji ca lumină ziua, nici luna nu te va mai lumina cu lumina ei, ci Domnul va fi Lumina ta pe vecie şi Dumnezeul tău va fi slava ta. Soarele tău nu va mai asfinţi şi luna ta nu se va mai întuneca, căci Domnul va fi Lumina ta pe vecie şi zilele suferinţei tale se vor sfârşi” (Isaia 60:1,19-20). Râul cu apa vieții din Apocalipsa 22 ne este deja familiar din cărțile Vechiului Testament: „Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului. În mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor” (Apocalipsa 22:1-2). „Este un râu ale cărui izvoare înveselesc cetatea lui Dumnezeu, sfântul locaş al locuinţelor Celui Preaînalt” (Psalm 46:4 - T.M.). „Drept răspuns, Iisus i-a zis: Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi cine este Cel ce-ţi zice:Dă-Mi să beau! tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar fi dat apă vie” (Ioan 4:10). Iar dorința împlinită ca omul să vadă fața lui Dumnezeu este o temă care a străbătut toată Biblia: „Ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor” (Apocalipsa 22:4). „Domnul a zis: Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!” (Exod 33:20). „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!” (Matei 5:8). „Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos, dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte, dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin” (1 Corinteni 13:12). „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2). Dumnezeu a avut grijă să pună aceste imagini în Biblie ca să ne familiarizeze măcar în parte cu lumea viitoare. Nu vor fi deci lucruri stranii, ne maiîntâlnite, ci lucruri despre care Biblia ne-a mai vorbit. Așa cum am tot repetat, cartea Apocalipsei este pătrunsă mult mai ușor de aceia care cunosc bine restul Bibliei. Până atunci „cunoaștem în parte” prin pasaje de descoperiri profetice. Pentru că se cade și este locul, vă invit să contemplați imaginile profetice dintr-un loc la care nu vă gândiți, din cartea psalmilor. Vă recomand psalmul 46 - T.M., pe care sunt sigur că-l veți înțelege altfel dacă ați parcurs ultimele capitole ale acestui studiu împreună cu noi: Psalmul 46: Către mai-marele cântăreţilor. Un psalm al fiilor lui Core. De cântat pe alamot. O cântare. ¹ Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi.² De aceea nu ne temem chiar dacă s-ar zgudui pământul şi s-ar clătina munţii în inima mărilor.³ Chiar dacă ar urla şi ar spumega valurile mării şi s-ar ridica până acolo de să se cutremure munţii. ⁴ Este un râu ale cărui izvoare înveselesc cetatea lui Dumnezeu,sfântul locaş al locuinţelor Celui Preaînalt. ⁵ Dumnezeu este în mijlocul ei: ea nu se clatină;Dumnezeu o ajută în revărsatul zorilor. ⁶ Neamurile se frământă, împărăţiile se clatină dar glasul Lui răsună, şi pământul se topeşte de groază. ⁷ Domnul oştirilor este cu noi, Dumnezeul lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi. ⁸ Veniţi şi priviţi lucrările Domnului, pustiirile pe care le-a făcut El pe pământ. ⁹ El a pus capăt războaielor până la marginea pământului; El a sfărâmat arcul şi a rupt suliţa, a ars cu foc carele de război. ¹⁰ „Opriţi-vă, şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu: Eu stăpânesc peste neamuri, Eu stăpânesc pe pământ.” ¹¹ Domnul oştirilor este cu noi. Dumnezeul lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi.

Capitolele 21 și 22 - reflecții suplimentare:

Viziunea lumii care vine este aceea care echilibrează mintea, așa ca lucrurile care sunt văzute să nu obțină controlul asupra sentimentelor, care au fost cumpărate cu un preț infinit de Mântuitorul lumii. Prin lucrarea Duhului Sfânt lucrurile nevăzute și veșnice sunt aduse înaintea sufletului și avantajele comorilor veșnice și nepieritoare sunt făcute să apară înaintea ochilor sufletești în frumusețea lor atrăgătoare. În acest mod noi învățăm să privim la cele nevăzute și veșnice și să apreciem mustrările lui Hristos la o valoare mai mare decât comorile lumii. Hristos, prin sacrificiul Său, plătind plata păcatului, nu doar l-a mântuit pe om, ci a recâștigat stăpânirea pe care omul a pierdut-o. Tot ceea ce a fost pierdut de primul Adam va fi restaurat de Cel de-al doilea. Dumnezeu a creat pământul să fie locuința ființelor sfinte și fericite. Această țintă va fi pe deplin împlinită atunci când, reînnoit prin puterea lui Dumnezeu și eliberat de păcat și suferință, el va deveni o casă eternă pentru cei mântuiți. Teama de a face moștenirea viitoare să pară prea materială a condus pe mulți să spiritualizeze chiar adevărurile care ne conduc să o privim ca și casă a noastră. Hristos și-a asigurat ucenicii că El se duce să pregătească locașuri pentru ei în casa Tatălui Său. Aceia care acceptă învățăturile Cuvântului lui Dumnezeu nu vor fi cu totul ignoranți cu privire la căminul ceresc. „Și ceea ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit și la inima omului nu s-a suit, așa sunt lucrurile pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru cei ce îl iubesc”. Limba omenească nu este în stare să descrie răsplata neprihăniților. Aceasta va fi cunoscută numai de cei ce o privesc. Nicio minte mărginită nu poate cuprinde slava paradisului Pământului Nou și Cerului Nou.  În Biblie, moștenirea celor salvați este numită o țară. Există un Păstor ceresc care-și conduce turma la fântâni de apă vie. Pomul vieții își dă fructele în fiecare lună și frunzele copacului sunt pentru vindecarea neamurilor. Există câteva ape curgătoare limpezi ca cristalul și lângă ele se unduiesc copaci ce aruncă umbrele lor asupra cărărilor pregătite pentru mântuiții Domnului. Acolo, câmpiile întinse se află între dealuri și munți, iar munții lui Dumnezeu își ridică vârfurile lor semețe. Pe aceste plaiuri liniștite, lângă aceste ape de viață, mântuiții vor găsi o casă la fel ca peregrinii și pribegii.

 Cu o uimită admirație vă îndemn, acum, să pășim împreună prin cele șapte lucruri din noua creație și să privim smeriți de pe țărm spre eternitatea care ne așteaptă. Doamne, deschide-ne ochii să vedem!

1. Un cer nou - Apocalipsa 21:1: „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era” (Apocalipsa 21:1). Avem de a face cu o nouă vedenie: „Apoi am văzut…”. În ea apare acest „cer nou”. Terminologia vine din limbajul Vechiului Testament. O întâlnim în cartea profetului Isaia: „Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Isaia 65:17). „Căci după cum cerurile cele noi şi pământul cel nou pe care le voi face vor dăinui înaintea Mea - zice Domnul - aşa vor dăinui şi sămânţa voastră şi numele vostru” (Isaia 66:22).

Ce înseamnă de fapt „cer”? Pentru a ne disciplina cât de cât imaginația, și pentru a o feri de excesele ei, este bine să ne întoarcem puțin la locul în care a apărut prima oară termenul „cer”, la primul capitol din cartea Genezei. „Dumnezeu a zis: Să fie o întindere între ape şi ea să despartă apele de ape. Şi Dumnezeu a făcut întinderea, şi ea a despărţit apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care sunt deasupra întinderii. Şi aşa a fost. Dumnezeu a numit întinderea cer. Astfel, a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a doua” (Geneza 1:6-8). „Dumnezeu a zis: Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne care să arate vremurile, zilele şi anii” (Geneza 1:14). „Cerul este o întindere”, un spațiu creat și intrinsec legat de noțiunea de timp. Biblia Cornilescu traduce în alte locuri acest lucru cu termenul „boltă”: „Îl înfăşoară norii, nu vede nimic, bolta cerească abia dacă o străbate!” (Iov 22:14). „A tras o boltă pe faţa apelor, ca hotar între lumină şi întuneric” (Iov 26:10). „El Şi-a zidit cămara în ceruri, Şi-a întemeiat bolta deasupra pământului; cheamă apele mării şi le varsă pe faţa pământului. Domnul este Numele Lui!” (Amos 9:6). Expresia „boltă” exclude imaginea unui plan bidimensional și trimite automat la ideea de „spațiu”, de întindere spațială. Bolta este întotdeauna localizată „sus”. Așa este și cu ideea de „cer” în Biblie. Cerul este „deasupra” realității noastre limitate, în hiperdimensiunile superioare ale existenței create de Dumnezeu. De exemplu, în Apocalipsa 4:1-2, lui Ioan i se poruncește: „Suie-te aici, și-ți voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri. Numaidecât am fost răpit în Duhul. Și am văzut că în cer era pus un scaun de domnie …” Am să reiau aici câteva din lucrurile spuse în comentariul făcut la capitolul 4 din Apocalipsa. Unde este cerul? Apostolul Ioan nu a fost răpit „sus” într-o dimensiune a spațiului actual, pentru că ce este sus pe o parte a sferei pământului este „jos” pe cealaltă. Ioan a fost „promovat” sus în ideea ridicării lui în alte realități ale hiperdimensiunilor de dincolo de lumea noastră. Am spus intenționat „spațiul cerului” pentru că înțelegerea acestui concept este singura cale care pătrunde restul Apocalipsei, unde revelațiile divine se vor purta când în cer, când pe pământ. În originalul ebraic, pentru termenul „întindere” este folosită expresia שמים (shamayim) care are forma de plural. Comentatorii sunt de părere că ea trebuie înțeleasă în contextul celor „trei ceruri” pomenite de apostolul Pavel în 2 Corinteni 12:2 unde amintește de una din experiențele supranaturale pe care le-a avut: „Cunosc un om în Hristos care, acum paisprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer (dacă a fost în trup nu ştiu, dacă a fost fără trup, nu ştiu - Dumnezeu ştie) … ” Este fascinant că Pavel ține să precizeze că nu știe dacă pătrunderea lui în cel de al treilea cer a fost făcută „în trup sau fără trup”, trupul nefiind un instrument strict necesar pentru o asemenea călătorie. În mod similar, când a scris Apocalipsa, Ioan folosește expresia „eram în Duhul” (Apoc. 1:10; 4:2; 17:3; 21:10). Termenul „întindere” folosit în traducerea română a lui Cornilescu este ideea de „spațiu” delimitat, distinct de alt domeniu de existență. Fiecare „întindere”, adică fiecare cer este distinct de celelalte. Cerul atmosferic, aflat între „apele de sus și apele de jos” identifică spațiul atmosferic care înconjoară pământul. Cerul astronomic sau cosmic nu trebuie considerat doar ca o extindere a cerului atmosferic. Astronomii ajung încet, încet la părerea că el este influențat de undele gravitaționale, de găurile negre, de materia neagră din Univers, de curbura spațiu-timp și de cu totul alți factori pe care nici nu-i știm astăzi. Dincolo de acestea două există cel de al treilea cer, locul prezenței ființelor cerești. El este „supranatural” pentru că nu face parte din limitările lumii materiale în care evoluăm noi. Probabil că ar trebui să-l numim „hiperspațiu”, un domeniu de existență cu mult mai multe dimensiuni decât cele din complexul spațiu-timp al cerului terestru.  HIPERSPÁȚIU Spațiu diferit de cel euclidian, având mai mult de trei dimensiuni (sau de patru, atunci când timpul este considerat a patra dimensiune). Este utilizat în fizică și astrofizică (de ex. teoriile lui Kalutza-Klein, supergravitația, supercorzile etc..). Bineînțeles că nu spunem că Dumnezeu există în hiperspațiu pentru că El nu poate fi limitat de niciun fel de dimensiune. Dumnezeu este spirit infinit și perfect. El poate fi „imanent” pătrunzând în creație și „transcendent”, ieșind oricând din ea. Aduceți-vă aminte de aparițiile și disparițiile Fiului lui Dumnezeu de după Înviere. Datele Bibliei îi îndreptățesc pe cei ce cred că nu trăim într-un Univers, ci într-un Multivers: „Tu, Doamne, numai Tu ai făcut cerurile, cerurile cerurilor şi toată oştirea lor şi pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri şi oştirea cerurilor se închină înaintea Ta“ (Neemia 9:6; vezi și Deut. 10:14; 1 Regi 2:27; Psalm 68:33; 148:4 - T.M.). Trecerea dintr-un cer în altul, din cel atmosferic, de exemplu, în cel de al treilea cer nu trebuie vizualizată dimensional, ci calitativ. Cel de al treilea cer nu este „foarte departe”, cum propunea Mihail Eminescu: „Porni luceafărul. Creșteau În cer a lui aripe,/ Și căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe./ Un cer de stele dedesubt,/ Deasupra-i cer de stele -/ Părea un fulger nentrerupt/ Rătăcitor prin ele.” Adăugarea de dimensiuni noi, dincolo de cele ale spațiului și timpului din cosmosul nostru, schimbă total ecuația. Dumnezeu, îngerii și demonii pot exista în proximitatea noastră imediată. Mai mult, demonii pot exista chiar în lăuntrul nostru, chiar o legiune! Tot așa și Duhul lui Dumnezeu poate să ne „umple” pe dinăuntru! În revelația Scripturii, „cerul” este legat direct de sfera de existență a lui Dumnezeu. Creatorul este „deasupra” lumii noastre, în sensul că este net superior, este „dincolo”, neîncăput și nelimitat de lumea noastră. De aceea I se mai spune și „cel Preaînalt”!  Acest nume divin este legat de dimensiuni, de hiperdimensiuni și de transcendența lui Dumnezeu. Pururi, El va rămâne „mai presus” de orice se poate crede sau gândi. Dumnezeu este neimaginabil, un Creator care nu poate încape în dimensiunile Creației. Îngăduiți-mi o mică explicație: Particula „prea” din termenul „Preaînalt” este caracteristică limbii ebraice și ea nu-și are corespondent în limbajul experienței noastre de fiecare zi. Gradele noastre de comparație pentru adjective și adverbe sunt: pozitiv, comparativ și superlativ. Spunem că ceva este: fericit, mai fericit, cel mai fericit sau foarte fericit. Biblia traduce însă în limba română un grad de comparație ebraic atunci când vorbește despre „preafericitul Dumnezeu” sau de noțiunea de „preasfânt” aplicată fie la una din încăperile Cortului Întâlnirii, fie de-a dreptul lui Dumnezeu. Ortodoxia vrea să sublinieze apartenența Fecioarei Maria la dimensiunile cerești numind-o „preacurată” și „preasfântă”. Ideea este de „ceva de dincolo de lumea noastră obișnuită”, ceva ce nu încape în percepția noastră obișnuită. Când îi cântăm lui Dumnezeu, vrem ca mesajul nostru să ajungă dincolo de tavan în bolțile cerului. De aceea noi Îl „preamărim” pe Dumnezeu. Numele  de „Dumnezeu Preaînalt” este o definiție care aparține unei alte ordini de lucruri de deasupra lumii noastre. Este una din cele mai străvechi numiri ale „Dumnezeului transcendent”. Ea apare în viața, activitatea și limbajul lui Melhisedec, preot al Salemului venit dintr-o amintire comună a omenirii izvorâte din Noe: „Melhisedec, împăratul Salemului, a adus pâine şi vin - el era preot al Dumnezeului Celui Preaînalt. Melhisedec a binecuvântat pe Avram şi a zis: „Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul Cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului! Binecuvântat să fie Dumnezeul Cel Preaînalt, care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!” Şi Avram i-a dat zeciuială din toate. Împăratul Sodomei a zis lui Avram: „Dă-mi oamenii şi ţine bogăţiile pentru tine.” Avram a răspuns împăratului Sodomei: „Ridic mâna spre Domnul, Dumnezeul Cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului, …” (Gen. 14:18-22). Un element sau o persoană este definit ca „prea înalt”, atunci când nu încape într-o dimensiune anumită a lumii, este „mai presus” de ea, locuind în multe alte dimensiuni și chiar dincolo de toate acestea. Este vorba despre ieșirea spre hiperdimensiuni paralele cu lumea noastră. Imaginea aceasta este o reprezentare grafică în două dimensiuni. Ea implică ideea de spațiu, dar o și deformează. Cele trei ceruri nu sunt „unele după altele”, ci unele în altele, paralele și întrepătrunse unul cu celălalt. Cât poate dura o astfel de călătorie din lumea noastră într-un alt cer? Tâlharul pocăit de pe cruce a aflat că transportarea se face instantaneu, într-un „interval” nesupus scurgerii timpului așa cum îl cunoaștem noi astăzi: „Iisus a răspuns: Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23:43). A treia zi, după calendarul nostru, când Maria a vrut să-L cuprindă, Domnul i-a zis: „Nu mă ţine”, i-a zis Iisus, „căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17). Cum de a putut să-l ducă Domnul Iisus pe tâlhar în rai „astăzi”, când peste trei zile încă „nu se suise” la Tatăl? Singura explicație logică este că există un „astăzi” din afara timpului cunoscut de noi, o altfel de scurgere a evenimentelor din hiperdimensiunile lumii lui Dumnezeu. Ca să-l deosebesc de cronologia planetei Pământ, eu l-am numit „timpul profetic”, ca un prezent continuu pe care se poate aluneca după voie în viitor și în trecut. Filmele științifico-fantastice de astăzi ne-au adus ideea de „portal”, de ușă care poate apărea oriunde înlesnindu-ne trecerea dintr-un Univers în altul. Ideea nu este nouă. Ea i-a venit și patriarhului Iacov! În urma visului în care a văzut o scară pe care îngerii lui Dumnezeu urcau și se coborau deasupra capului său, Iacov a exclamat: „(…) Cu adevărat, Domnul este în locul acesta, şi eu n-am ştiut. I-a fost frică şi a zis: „Cât de înfricoşat este locul acesta! Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!” (Geneza 28:16-17). Sunt aproape sigur că majoritatea celor ce au citit acest pasaj nu au observat anomalia din text. Îngerii sunt prezentați ca ființe înaripate, deci, în mod normal, ei nu au nevoie de o „scară” cu trepte pe care să urce ca oamenii! Ideea revelației din vis era că Dumnezeu veghează continuu asupra lui Iacov, oriunde ar merge! Că lumea nevăzută este mult mai aproape de el decât își poate da el seama! Aparițiile îngerilor și „teofaniile” Îngerului Domnului din Vechiul Testament s-au produs tocmai prin astfel de intrări ale ființelor din hiperspațiu în Universul nostru cu patru dimensiuni. Acești musafiri n-au venit la noi din depărtări infinite, ci din eternitatea de lângă noi, din Împărăția Cerurilor. Un cer nou înseamnă o lume nouă! Cerul cel nou pe care l-a văzut apostolul Ioan în Apocalipsa 21 nu trebuie confundat cu un alt cer, dar de aceeași natura cu cel de astăzi. Termenul grec folosit în original (kainos) nu este cronologic, ci calitativ. „Un cer nou” va fi un cer total diferit de acesta, cu alte dimensiuni și cu un acces liber înspre alte ceruri din creația lui Dumnezeu și mai ales cu „cel de al treilea cer”, acolo unde este prezența copleșitoare a lui Dumnezeu. Aduceți-vă aminte cu câtă minuțiozitate a ținut Ezechiel să ne descrie vedenia din primul capitol al cărții sale și totuși, cât de insuficiente ne sunt cuvintele lui pentru a ne putea imagina ce a văzut el acolo. Când apar hiperdimensiunile altei creații, imaginația noastră este neputincioasă. De aceea nici în Apocalipsa nu vom putea pătrunde total în esența lucrurilor descrise. Va fi însă așa de net superior acestei creații actuale, așa de desăvârșit în împlinirile personale pe care ni le va oferi încât ni se promite că „nici nu ne va mai trece prin minte să ne amintim de prima creație”! „Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Isaia 65:17). Apocalipsa 21 și 22 marchează trecerea noastră dincolo de limitările „stării smerite” în care am fost închiși datorită „căderii” primilor oameni în păcat. De atunci, heruvimii cu sabia înfocată au retezat accesul nostru în lumea părtășiei cu Dumnezeu. Nu ne mai putem întoarce în rai. Apocalipsa 21 semnalizează redeschiderea drumului înapoi, recăpătarea accesului și reașezarea noastră în atmosfera unei eternități fericite. Vedenia unui cer nou definește intrarea noastră în gloria lucrurilor eterne, împlinirea unor năzuințe înscrise și întreținute de Dumnezeu în noi până și în modelul de rugăciune „Tatăl nostru”. Sunt sigur că ați observat sau că măcar ați intuit ceva transcendental atunci când ați rostit primele ei cuvinte: „Tatăl nostru care ești în ceruri” (la plural) (…) precum în cer așa și pe pământ” (Matei 6:9-10). Noutatea pe care trebuie să o comunicăm unora este însă că noi nu vom exista etern „în cer”, ci vom trăi pe un pământ nou!

Studiu special - Apocalipsa 21.1-3: Dumnezeu va locui cu oamenii!!

Starea eternă, după Împărăția de o mie de ani (21.1-8): Ioan își ridică ochii să privească scenele fericirii veșnice într-un Cer Nou și un Pământ Nou. Pe pământul de acum marea este marele element care desparte și în sarea apei ei curg necurățiile realizate de om în starea lui păcătoasă, și ele sunt făcute inofensive. Ea nu va mai fi necesară în ziua aceea binecuvântată, când nu mai sunt necurății și despărțiri. Primele opt versete ale capitolului 21 ne dau, deci, starea eternă care va urma mileniului și va rămâne.

Dumnezeu Însuși va locui cu omul (21.2-3): Trăsătura principală a acestei stări va fi locuirea lui Dumnezeu cu oamenii în cortul Său, care este identificat cu cetatea sfântă, Noul Ierusalim, cetate „împodobită ca o mireasă pentru soțul ei”. Aceasta pare să fie un amestec neobișnuit de simboluri pe care nu ne amintim să le fi văzut în capitolele 17 și 18, la pretențiile false de a fi biserica, reprezentată de Babilonul cel mare și de femeia atrăgătoare - o desfrânată. În acest nou Ierusalim avem în simbol Biserica lui Dumnzeu care este mireasa lui Hristos. Ea coboară „de la Dumnezeu”, deoarece ea este în întregime lucrarea Sa și vine „din cer”, pentru că din cer i-a fost chemarea și spre cer a plecat la venirea Domnului Iisus pentru toți sfinții Săi. În acea ordine eternă a lucrurilor, gândurile proeminente sunt Dumnezeu și Omul. Persoanele Dumnezeirii nu sunt accentuate, deși Ele sunt prezente, așa cum erau cuprinse în Elohim, tradus Dumnezeu în Geneza 1.1. Distincțiile dintre oameni, cum sunt națiunile, se făcuseră ca rezultat al păcatului, de aceea aici ele dispar. A fost întotdeauna scopul lui Dumnezeu să locuiască împreună cu omul; o indicație se află în Proverbe 8.31. Când omul a fost creat în nevinovăție, apropierea lui Dumnezeu nu era mai mult decât ce citim în Geneza 3.8, că El îl vizita „în răcoarea zilei”. Când Israel a fost răscumpărat din Egipt, Dumnezeu Și-a făcut locuința în cort, în mijlocul lor. Acum prin Duhul, Biserica este locuința Sa. În starea eternă dorința Sa de a locui va fi în final împlinită; și va fi într-o măsură deplină - locuința lui „Dumnezeu Însuși”.

Cortul lui Dumnezeu (21.3): Cetatea sfântă este numită „cortul lui Dumnezeu”, îndreptându-ne astfel gândurile la cel dintâi tip al locuirii lui Dumnezeu printre cei din poporul Său. Sunt două cuvinte în Noul Testament traduse „temple”. Unul înseamnă întregul clădirilor sfinte și altul numai sanctuarul lăuntric. Cel dintâi cuvânt nu este folosit niciodată în Apocalipsa; întotdeauna al doilea. Astfel în capitolul 15.5 avem „templul cortului mărturiei”; adică locul preasfânt sau sanctuarul dinăuntru al cortului. Din nou, în capitolul 21.22 citim că nu este loc preasfânt în cetatea cerească „pentru că Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic și Mielul sunt templul ei”. Aceasta ne poate ajuta să înțelegem de ce cortul și nu templul este cuvântul potrivit în versetul 3, deși în epistolele lui Pavel biserica este numită templul (sfânta sfintelor) lui Dumnezeu. Toate activitățile răscumpărării lui Dumnezeu au avut în vedere locuirea Sa cu oamenii și de aceea, ridicându-Și cortul, El Își exercită puterea în binecuvântare. Totuși foarte puțin se spune despre partea pozitivă a acestui fapt. Se pare a fi rezumate la două fapte. Întâi, oamenii vor locui în prezența lui Dumnezeu. În al doilea rând, ei vor fi în relație cu El ca fii și astfel, ca învingători, vor moșteni toate. Dar cât de mult se cuprinde în aceste fapte! A-L cunoaște pe Dumnezeu și a locui înaintea Lui într-o relație apropiată trebuie să depășească în binecuvântare chiar și moștenirea tuturor lucrurilor.

2. Un Pământ Uou! Dacă, studiind Apocalipsa ați simțit că vă fuge pământul de sub picioare, nu sunteți singuri: „Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele” (Apocalipsa 20:11). Însă pentru „afonii speriați care au coșmare” la gândul că ne vom petrece eternitatea agățați de norișori și vom cânta mereu la niște harpe, am o veste bună! Eternitatea nu va fi straniu diferită de viața noastră de astăzi. Nici măcar nu vom sta „în cer”, cum simplifică caricatural unii, ci vom evolua pe un Pământ infinit superior celui de astăzi și ne vom bucura de împliniri personale la fel de infinit de superioare. Pământul nou este al doilea element al existenței noastre viitoare pe palierul superior al eternității. Ar fi trebuit să știm că Pământul acesta pe care locuim acum n-are viitor. Domnul Iisus ne-a spus-o și vestea a fost așa de importantă, de epocală, că a fost trecută în trei dintre cele patru Evanghelii: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24:25; Marcu 13:31; Luca 21:33).După Cerul și Pământul care „au fugit dinaintea lui Dumnezeu și n-a mai fost loc pentru ele” (Apocalipsa 20:11), sub Cerul cel Nou apre și un Pământ Nou. Va fi un Pământ „cu totul altfel”! Cum adică? Nu știu decât foarte puține lucruri despre el! Iată-le.

Un Pământ fără apă! Singurul indiciu descriptiv despre Pământul cel Nou este că „marea nu va mai fi”. Știm că trupurile noastre sunt compuse 2/3 din apă. Sângele nostru este 90% apă. Dacă nu bem apă, ne deshidratăm și murim. Planeta noastră „albastră” este deosebită de toate celelalte planete din Sistemul Solar prin faptul că are apă, are un sistem hidrologic. Două treimi din suprafața planetei sunt și ele acoperite cu apă. Tot ce există biologic, ființează datorită apei! „Marea”, o imensitate lichidă, este emblematică pentru un ecosistem bazat pe apă. Când nu va mai fi „marea” vor fi altfel de condiții. Va fi altfel? Trebuie să fie altfel! Michio Kaku, celebrul om de știință, povestește că în copilăria sa californiană petrecută la San Francisco, obișnuia să meargă într-o grădină japoneză ca să privească peștii frumos colorați. „Aveau ochii așezați lateral și nu puteau privi „în sus”. Din punctul lor de vedere lumea de deasupra luciului apei nu exista. Dacă mi-aș fi întins mâna, l-aș fi apucat pe unul din ei și l-aș fi ridicat din apă ar fi fost uimit să ne vadă respirând … aer. Dacă l-aș fi băgat apoi înapoi în apă, vă dați seama ce fel de povestiri ar fi avut el să le spună celorlalți pești ca el? Ei bine, oamenii de știință de azi, am ajuns la concluzia că noi suntem peștii aceia și că există un alt tărâm al existenței în alte dimensiuni, în hiperspațiu”. Viața acolo este altfel! Acel „altfel” care va veni nu va fi însă straniu, nepotrivit, incomod, ci va fi un mediu desăvârșit pentru desăvârșirea noastră viitoare: „Ci v-aţi apropiat de Muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, …” (Evrei 12:22-23).

Un pământ fără un sistem planetar heliocentric: Ce pare sigur este că nu vom mai aparține unui sistem planetar heliocentric. Vom citi din restul capitolului 21 că Pământul cel Nou nu va mai avea Soare și nu va mai avea Lună. Nu vom mai avea nevoie de un corp ceresc care să răspândească lumina care întreține viața, pentru că vom umbla în lumina binefăcătoare a prezenței divine. „Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul” (Apocalipsa 21:23). Pur și simplu „nu va mai fi noapte” (Apocalipsa 21:25). Oare va mai trebui să dormim? Nu va mai fi apă, așa cum o știm noi, și nu va mai fi lumina aceasta cu care ne-am obișnuit. Lumina și apa sunt suportul vieții biologice. Pe Pământul cel Nou va fi însă un altfel de șuvoi vital, izvorât din tronul lui Dumnezeu și vom fi îmbăiați într-o slavă binefăcătoare a feței lui Dumnezeu și a Mielului.

Un Pământ pentru o natură „duhovnicească”! Nu ni se spune ce formă va avea Pământul cel Nou și nici dimensiunile lui viitoare. Știm însă indirect că vom exista pe el într-o natură nesupusă putrezirii, numită „trup duhovnicesc”: „Aşa este şi învierea morţilor. Trupul este semănat în putrezire şi învie în neputrezire; este semănat în ocară şi învie în slavă; este semănat în neputinţă şi învie în putere. Este semănat trup firesc şi învie trup duhovnicesc. Dacă este un trup firesc, este şi un trup duhovnicesc. De aceea este scris: „Omul dintâi Adam a fost făcut un suflet viu”. Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viaţă.  Dar întâi vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este firesc; ce este duhovnicesc vine pe urmă. Omul dintâi este din pământ, pământesc; omul al doilea este din cer. Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; cum este Cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti. Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc” (1 Corinteni 15:42-49). Expresia „trup duhovnicesc” este îmbrățișarea unui paradox. Un duh nu are trup, este exact opusul materiei. Ce se ascunde în spatele expresiei „trup duhovnicesc” numai Dumnezeu știe! Este suficient să ne aducem aminte de posibilitățile extraordinare avute de persoana lui Iisus Hristos după învierea din morți. „Vom fi ca El!” „Să purtăm chipul lui” înseamnă să ne îmbrăcăm și noi într-un astfel de trup care poate călătorii instantaneu prin hiperdimensiunile Cerurilor lui Dumnezeu, care poate consuma hrană, dar căruia hrana nu-i este strict necesară, care poate trece prin ziduri și uși încuiate și care poate sta la masă cu oamenii, care poate prinde pești și poate face un foc pe malul apei, care poate păși pe un drum prăfuit de țară, dar care se poate și înălța oricând la Cer! Mai vreți și alte detalii? Cam asta este tot ce putem spune: vom fi înviați, ni se va da un trup proslăvit nemuritor, nesupus putrezirii și vom exista într-o lume minunată, mult peste circumstanțele „stării noastre smerite” cu care ne confruntăm astăzi. Epistola către evrei ne spune că vom fi reașezați, în ordin de mărime și importanță, „deasupra îngerilor”. Gândiți-vă la tot ce au putut face îngerii descriși în Biblie și bucurați-vă că vom face tot ceea ce au făcut ei, ba încă și mai mult! Asta ar fi suficient ca să ne stimuleze imaginația. Vom cunoaște o altfel de viață, cu un principiu vital de existență total schimbat. Inerția gândirii ne face să ne imaginăm Pământul cel Nou asemănător cu Pământul pe care-l cunoaștem, cu forma aproximativă a unei sfere. N-avem însă garanția că va fi așa. S-ar putea să aibă o cu totul altă formă și alte dimensiuni. Cel mai important element al Pământului Nou nu va fi însă … Pământul, ci Noul Ierusalim!

3. Un Ierusalim nou - Apocalipsa 21: 9-23; 22:5:

  Cel mai nepământean element din noua creație va fi acest Ierusalim nou! „Şi eu am văzut coborându-se, din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut. Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” Şi a adăugat: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate” (Apocalipsa 21:2-5). În istoria planului de salvare a omenirii există trei cetăți Ierusalim. Primul este Ierusalimul, orașul cel vechi, cum se numește și astăzi, cetatea iebusiților cucerită de împăratul David în străvechiul Canaan. Ca o prevestire a slavei lui viitoare a fost numit chiar „cetatea cea sfântă”: Isaia 52:1; Neemia 11:1; Daniel 9:24. La fel este numit și în Noul Testament: Matei 4:5; 27:53; Apocalipsa 11:2. Asta nu a însemnat însă că fiecare din locuitorii cetății a fost sau este sfânt, ci că cetatea a fost pusă de o parte pentru un scop specific al lui Dumnezeu. Vremelnic, ea va deveni scaunul de domnie al lui Antihrist, dar are dincolo de aceasta un destin special divin. Asta este tot! Noi nu venerăm „locuri sfinte”! Dincolo de cel de al doilea Ierusalim reclădit de Dumnezeu în domnia lui terestră milenară, ne întâlnim aici cu cel de al treilea Ierusalim. Și acesta este o cetate sfântă. Mult mai sfântă ca celelalte două, atât pentru că Domnul Iisus va domni de acolo, cât și pentru că toți locuitorii ei vor fi sfinți ai Domnului! „Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului” (Apocalipsa 21:27). „Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua” (Apocalipsa 21:8). Această a treia apariție a Ierusalimului este anunțată prima dată în Apocalipsa 3:12: „Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu şi nu va mai ieşi din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou”. Cum să nu ne intereseze ceva de care se va lega identitatea noastră eternă? Textul citat mai sus ne spune că ea va avea o bază întreită: un Nume derivat direct de la Dumnezeu Tatăl, un nume derivat din adresa noastră specifică din Noul Ierusalim și un al treilea nume derivat din legătura directă cu numele cel nou pe care-l va purta în eternitate Fiul lui Dumnezeu, Mirele nostru Iisus Hristos!

I. Ierusalimul ceresc deja … există! Probabil că acesta este unul din lucrurile surprinzătoare pe care ni le spune Biblia despre această cetate. De două mii de ani, creștinii se apropie de Ieruslimul ceresc. Știu, este puțin cam greu să răsturnăm cronologia cu care suntem obișnuiți. Ba încă trebuie să o abandonăm cu totul ca să putem pătrunde dincolo de ea în timpul profetic și să ne bucurăm de anunțul făcut de Duhul Sfânt în epistola către Evrei: „Ci v-aţi apropiat de Muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, de Iisus, Mijlocitorul legământului celui nou şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel” (Evrei 12:22-24). Nu este loc acum să facem o scurtă analiză a acestui verset extraordinar! Suficient să spunem că, în prezentul etern, Dumnezeu vede toate lucrurila ca deja întâmplate, în timp ce noi, aflați în timp terestru, ne aflăm încă în călătorie spre aceste lucruri! Apocalipsa nu ne va vorbi despre „adunarea în sărbătoare a sfinților”, ci ne va da doar perspectiva prezenței noastre în cetatea eternă.

II. Ierusalimul este antiteza Babilonului cel Mare: Finalul Apocalipsei ne descoperă și finalul luptei dntre Babilon și Ierusalim. Am văzut împreună cum a fost distrusă cetatea răzvrătirii. Acum asistăm împreună la inaugurarea Ierusalimului biruitor. Planul lui Dumnezeu de a face pace (Ierușalaim - Cetatea Păcii) se va împlini. Aceasta este logica desfășurării istoriei lumii. Ea este subliniată de un amănunt trecut prea adesea cu vederea. Și distrugerea Babilonului și inaugurarea Ierusalimului ceresc sunt anunțate de același crainic ceresc de mare importanță. „Apoi unul din cei şapte îngeri care ţineau cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei! Şi m-a dus, în Duhul, într-o pustie” (Apocalipsa 17:1-3) „Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire pline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi a vorbit cu mine şi mi-a zis: Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului! Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu” (Apocalipsa 21:10). În Apocalipsa 17:3 ni se spune că Ioan a fost dus să vadă curva în pustie. În Apocalipsa 21:10 găsim scris că Ioan a fost dus „pe un munte mare și înalt”, ca să poată vedea Mireasa, nevasta Mielului. Babilonul a căzut, Noul Ierusalim se coboară.

III. Ierusalimul cel nou este nădejdea credincioșilor: Ierusalimul ceresc a fost ținta tuturor credincioșilor care au umblat cu Dumnezeu în istorie. Spre el a privit prin credință patriarhul Avraam: „În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea, lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate” (Evrei 11:13-16). Avraam a aflat de la Dumnezeu mult mai multe lucruri decât ne sunt scrise în textul Bibliei. Domnul Iisus ne spune că, nu știm când și cum, Avraam a văzut viitorul: „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat” (Ioan 8:56). Epistola către Evrei adaugă știrea că Avraam a trecut prin toate necazurile, a acceptat să nu primească nicio palmă de pământ din țara promisă și a rezitat tentației de a se întoarce în Ur din cauza unei revelații prin care Dumnezeu i-a arătat Ierusalimul ceresc: „Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei ca într-o ţară care nu era a lui şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună-moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe.Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu” (Evrei 11:9-10). Nu doar Avraam a primit această promisiune!

IV. Ierusalimul cel Nou este împlinirea promisiunii făcute de Domnul Iisus ucenicilor: Probabil că Noul Ierusalim există deja în casa Tatălui despre care ne-a vorbit Domnul Iisus în Ioan 14. Este locul pe care ni-l pregătește El, pentru ca acolo unde este El să fim și noi. „Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi” (Ioan 14:1-3). La reintegrarea umanității în eternitatea sfințeniei divine, în Universul nou creat de Dumnezeu în Cerul Nou și pe Pământul cel Nou se va coborî „din cer de la Dumnezeu” Ierusalimul cel nou. Iată ce ne mai spune Ioan: „Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire pline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi a vorbit cu mine şi mi-a zis: Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului! Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu.” Aruncând o privire de ansamblu asupra Apocalipsei putem spune că ni L-a descoperit pe Fiul lui Dumnezeu în trei ipostaze: Domn peste biserici (Apocalipsa 1:1 - 3:22); Leu peste neamuri (Apocalipsa 4:1 - 20:15); Miel între cei credincioși (Apocalipsa 21:1 - 22:21). Uneori, trecem prea repede peste amănunte care s-ar putea să fie cheia acestor descrieri. De ce oare cel care vorbește cu Ioan este unul din îngerii purtători ai celor șapte potire ale mâniei divine? Și ce fel de „munte foarte înalt” a fost acela pe care a fost dus Ioan? Este un element de relief al Noului Pământ? Sau este o construcție spațială simbolică asemănătoare cu expresia „pe muntele lui Dumnezeu”? Și de ce a trebuit să fie neapărat „foarte înalt”? Observații avem, dar explicații sunt foarte puține. S-ar prea putea ca acest „munte înalt”, expresie folosită și în Isaia 14:13 unde se vorbește despre căderea lui Lucifer, să fie o denumire a aspectului piramidal cu multe paliere în care este rânduită creația lui Dumnezeu. „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt. Dar ai fost aruncat în Locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului”!  (Isaia 14:12-15).

V. Ierusalimul cel Nou - desăvârșirea descrisă, dar nepătrunsă: Să revenim însă la descrierea Noului Ierusalim. Vom simți împreună ceva din ceea ce a simțit profetul Ezechiel când a privit ceva din splendoarea unei alte lumi: „Lumina ei era ca o piatră preascumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul.  Era înconjurată cu un zid mare şi înalt. Avea douăsprezece porţi şi la porţi, doisprezece îngeri. Şi pe ele erau scrise nişte nume: numele celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel. Spre răsărit erau trei porţi; spre miazănoapte, trei porţi; spre miazăzi, trei porţi şi spre apus, trei porţi. Zidul cetăţii avea douăsprezece temelii şi pe ele erau cele douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului. Îngerul, care vorbea cu mine, avea ca măsurătoare o trestie de aur, ca să măsoare cetatea, porţile şi zidul ei. Cetatea era în patru colţuri şi lungimea ei era cât lărgimea. A măsurat cetatea cu trestia şi a găsit aproape douăsprezece mii de prăjini. Lungimea, lărgimea şi înălţimea erau deopotrivă. I-a măsurat şi zidul, şi a găsit o sută patruzeci şi patru de coţi, după măsura oamenilor, căci cu măsura aceasta măsura îngerul. Zidul era zidit de iaspis şi cetatea era de aur curat, ca sticla curată. Temeliile zidului cetăţii erau împodobite cu pietre scumpe de tot felul: cea dintâi temelie era de iaspis; a doua, de safir; a treia, de halchedon; a patra, de smarald; a cincea, de sardonix; a şasea, de sardiu; a şaptea, de hrisolit; a opta, de beril; a noua, de topaz; a zecea, de hrisopraz; a unsprezecea, de iacint; a douăsprezecea, de ametist. Cele douăsprezece porţi erau douăsprezece mărgăritare. Fiecare poartă era dintr-un singur mărgăritar. Uliţa cetăţii era de aur curat, ca sticla străvezie” (Apocalipsa 21:9-21). Lucrurile din Univers nu au „culoare”! Toate culorile există în interiorul luminii, iar lucrurile ne apar colorate diferit în funcție de ce lungimi de undă ale luminii absorb și ce frecvențe reflectă. Un obiect violet, de exemplu absoarbe toate lungimile radiației de lumină (roșu, oranj, galben, verde, albastru, indigo) cu excepția radiației percepută ca lumină violet. Ce trebuie remarcat în descrierea Ierusalimului cel Nou este că toate „materialele de construcție” sunt substanțe care permit luminii să treacă prin ele. Ele nu sunt opace, ci transparente sau translucide. Până și forma pe care o va avea aurul în eternitate este „ca sticla străvezie”! În Noul Ierusalim, oamenii vor umbla în Lumina Slavei lui Dumnezeu, iar făclia ei este Mielul”. Vă las pe voi să desenați sau să vă imaginați  această scenă! Eu am să vă privesc așa cum l-am privit și pe Ezechiel în strădaniile lui neputincioase. Absența Soarelui și a Lunii (probabil și a celorlalte stele) este compensată de o lumină atmosferică izvorâtă din Dumnezeu și Hristos, care penetrează peste tot prin zidurile de „aur curat, ca sticla curată” sau „ca sticla străvezie” (Apoc. 21:18, 21) și prin porțile de pietre nestemate, răspândind energie și viață. Sub influența ei binefăcătoare, oamenii nu vor mai avea nevoie de refacerea prin somn în timpul nopții, așa că „noapte nu va mai fi” (Apocalipsa 21:25).

VI. Ierusalimul cel Nou este cetatea tuturor sfinților proslăviți! Putem emite părerea că, după nunta Mielului cu Biserica, în Noul Ierusalim vor fi integrați toți sfinții lui Dumnezeu din toate veacurile. Oricum, textul ne spune că nu este vorba despre „Mireasa Mirelui”, ci de mireasa devenită între timp soția Mielului, intrată deci într-o altă fază a unirii ei cu Hristos. Porțile cetății-soție a lui Hristos combină grupul celor douăsprezece seminții ale lui Israel așezate deasupra celor douăsprezece porți, cu numele celor doisprezece apostoli așezate pe cele douăsprezece temelii ale ei. Chiar măsurată în unități de lungime cu care suntem familiarizați, viitoarea cetate este impresionantă. Baza ei este un pătrat cu latura de aproximativ 1.380 de mile (2220 km. pe 2220 km.).  Dimensiunile Noului Ierusalim nu trebuie să ne sperie, pentru că nu ni se spune nicăieri care vor fi dimensiunile Pământului cel Nou din vremurile viitoare! Cert este că va fi o clădire făcută în întregime de Dumnezeu și potrivită pentru ființele proslăvite care o vor locui.

VII. Ierusalimul cel Nou nu va mai avea un templu! Un ultim amănunt despre Noul Ierusalim este lipsa unui Templu: „În cetate n-am văzut niciun Templu, pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul sunt Templul ei. Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul” (Apocalipsa 21:22-23). Dumnezeu este asociat în Biblie cu lumina, la fel cum este asociat și Domnul Iisus în Evanghelii: „ În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o. A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan. El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină. Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om venind în lume” (Ioan 1:4-9). Viața nu poate exista acolo unde nu este lumină! Eternitatea va face ca lumina emanată din Dumnezeu să pătrundă în toată creația. Asta va face ca obiectele descrise în Noul Ierusalim să fie ca pietrele prețioase sau ca sticla. Vom fi îmbăiați continuu într-o binefăcătoare lumină divină!

4. Noile Neamuri, râul cu apa vieții și un tron nou - Apocalipsa 21: 24-27:

  Aceasta este una din tainele pe care nu le pot încă pătrunde. Dacă toți sfinții veacurilor au fost integrați în Noul Ierusalim, cine sunt aceste „Neamuri” (în original „popoare”) care trăiesc pe Pământul cel Nou? Facem o presupunere: la sfârșitul Împărăției Milenare nu toți oamenii îl vor urma pe Satana când va fi dezlegat pentru puțină vreme. Cei care nu-l vor urma, cu trupuri schimbate pentru Împărăția de o mie de ani, dar totuși muritori, vor fi răpiți la cer ca Enoh și Ilie, vor fi ținuți de Dumnezeu „undeva”, separat, până când Cerurile Dintâi și Pământul vor fi arse, iar ei vor coloniza Pământul din noua creație. Apa vieții ar fi pentru aceștia, transformându-i din ființe muritoare în ființe nemuritoare. „Neamurile vor umbla în lumina ei şi împăraţii pământului îşi vor aduce slava şi cinstea lor în ea. Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă în ea nu va mai fi noapte. În ea vor aduce slava şi cinstea neamurilor. Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului” (Apocalipsa 21:24-27). Din versetele de mai sus deducem că vor exista oameni care nu vor avea locuința în Ierusalimul cel Nou, ci într-un alt loc de pe Pământul cel Nou. N-ar avea niciun rost ca Dumnezeim să facă un Pământ Nou dacă n-ar exista oameni care să-l populeze! Las la o parte discuțiile despre poziția Noului Ierusalim față de Noul Pământ și este foarte greu să accept că Ierusalimul va fi un fel de satelit al Pământului din care vom putea coborâ când vrem pe Pământ. Textul spune că cei de pe Pământ vor avea acces la cetatea sfântă! Mai deducem și că acești locuitori ai Noului Pământ vor fi suficient de mulți ca să se grupeze în unități naționale mari, conduse de persoane care vor purta titlul de „împărați”. Toți aceștia vor avea acces în Noul Ierusalim și îl vor vizita ca să aducă „slava și cinstea lor” înaintea lui Dumnezeu. Al treilea lucru pe care-l deducem din text este că aceste popoare vor fi exclusiv alcătuite din oameni neprihăniți, al căror nume a fost scris „în cartea vieții Mielului”. Aceleași Neamuri sunt amintite apoi și în capitolul următor: „În mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor” (Apocalipsa 22:2). Am citit zeci de comentarii la acest text, dar încă n-am găsit o explicație mulțumitoare. Majoritatea caută să minimalizeze importanța expresiei „vindecarea Neamurilor”, spunând că este un alt fel de a zice „întreținerea plenară a sănătății”, pentru că în noua creație nu vor mai exista boală și suferință. Mi se pare o eludare a subiectului. Cel mai cinstit ar fi să recunoaștem că nu știm despre ce este vorba! Oare de ce numai Neamurile vor avea nevoie de „vindecare”? Cei din Biserică și din Israel nu vor mai avea nevoie? Cum se face că nu fructele, ci frunzele pomului vor sluji la vindecarea Neamurilor? Ne lovim din nou de limitele cunoașterii noastre parțiale și trebuie să așteptăm vremea când acest „în parte” se va sfârși. Am găsit comentatori care insistă asupra ideii de repopulare a Pământului și de o administrație socială care are nevoie iar de niște „împărați ai pământului” pomeniți în Apocalipsa 21:24. Mi-e frică de o așa mare îndrăzneală și prefer să tac în această privință. Am învățat că acolo unde Biblia tace, trebuie să tac și eu. Trebuie însă să vorbim puțin despre acest misterios râu cu apă vie.

5. Un râu nou cu apă vie - Apocalipsa 22:1:

„Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului. În mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună” (Apocalipsa 22:1). Putem presupune că noua creație nu va mai fi „hidrologic”, bazată pe un circuit al apei, pentru că „marea nu mai era” (Apocalipsa 21:1). Nu se poate să nu ne punem atunci întrebarea: Ce este cu râul acesta și de ce fel de apă este vorba? Scriptura se tălmăcește tot prin Scriptură așa că trebuie să căutăm ceva despre această realitate scris într-o altă carte a Bibliei. Găsim foarte repede și găsim tocmai într-una din celelalte cărți scrise de același autor! În Evanghelia lui, apostolul Ioan amintise despre această „apă vie”, o apă misterioasă oferită de Domnul Iisus în cea din urmă zi a marelui praznic din Ierusalim: „În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Iisus a stat în picioare şi a strigat: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura. Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Iisus nu fusese încă proslăvit” (Ioan 7:37-39). Mintea sănătoasă ne îndeamnă să spunem că râul cel nou din Apocalipsa 22 este lucrarea dătătoare de viață a Duhului Sfânt. Nu vă grăbiți să mă contraziceți! Nu sunt eu primul care am ajuns la această concluzie! Dacă vă uitați la trimiterea de sub versetul din Ioan 7:38 veți găsi o referință la Apocalipsa 22:17, iar de acolo suntem trimiși prin altă referință la Apocalipsa 21:6: „Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino! Şi cine aude să zică: Vino! Şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!” (Apocalipsa 22:17). „Apoi mi-a zis: S-a isprăvit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii” (Apocalipsa 21:6). Râul acesta izvorăște „din scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului” și nu produce o vegetație obișnuită. Singurul pom care se adapă din apa lui este „pomul vieții”! „ … pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună” (Apocalipsa 22:2). Aceasta nu este o vegetație obișnuită, cum am citit de multe ori în inerția imaginației noastre, roabă la lumea de acum, ci este „pomul vieții” despre care am citit în Geneza că a fost așezat de Dumnezeu în raiul primilor oameni! „Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare, şi pomul vieţii în mijlocul grădinii, şi pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Geneza 2:9). Foarte interesant, rostul frunzelor din pomul care se adapă din râul cu apă este să „vindece Neamurile”, expresie ce pare a sugera că omenirea de pe Pământul cel Nou va avea nevoie de o transformare asemănătoare cu cea pe care am avut-o noi când am fost „născuți din nou” prin Duhul Sfânt! Revenind la descrierea din Apocalipsa, râul cu apa vieții curge „în cetate”, adică în Noul Ierusalim.  Expresia „pomul vieții  (la singular deci!) era în mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului (la plural!)” are aerul descrierilor despre roțile Slavei divine din primul capitol al cărții profetului Ezechiel. Nu ni se spune că erau mai mulți pomi ai vieții care erau pe cele două maluri și în mijlocul pieții cetății, ci că această performanță va fi realizată de un singur pom miraculos, care adăpat din râul cu apă vie va rodi douăsprezece feluri de rod, „rodind în fiecare lună”. Presimt că avem de-a face cu o realitate în hiperdimensiuni pe care nu le putem pătrunde acum, dar care caracterizează lucrarea lui Dumnezeu în Cerul Nou și în Pământul cel Nou.

Să recapitulăm:

§ * râul cel nou va ieși din scaunul de domnie al Tatălui și al Fiului;

§ * nu va conține apă obișnuită, ci apă vie;

§ * va uda un element central cu o destinație necesară, pomul vieții;

§ * care va fi  concomitent și în mijlocul cetății, dar și pe cele două maluri ale lui;

§ * producând roduri proaspete în cele douăsprezece luni;

§ * iar frunzele acestui pom irigat de apa vie vor „vindeca” Neamurile, care trăiesc nu în cetate, ci de pe suprafața Pământului.

  Eu cred că toate acestea ne vorbesc despre Duhul Sfânt. În plus, unul din ultimele versete ale Apocalipsei spune: „Celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieții fără plată!” Iar această invitație este făcută nu de altcineva, ci chiar de … Duhul și Mireasa! Exact Biserica celor născuți din nou împreună cu Duhul Sfânt, Cel care face acum lucrarea de vindecare, de naștere din nou a oamenilor! Dacă le punem pe toate împreună, cel puțin pentru mine, este destul de clar cu ce fel de râu nou vom avea de a face în noua creație.

6. Un nou pom al vieții - Apocalipsa 22:2:

  Râul va fi plin „cu apa vieții”, numire care pe mine iar mă depășește ca și influența lui asupra pomului vieții. Scena îmi aduce aminte de hiperdimensiunile în care opera „Îngerul Domnului” în stare să tăbărască, el unul singur, „în jurul celor ce se tem de El”. Citim acum că acest „pom al vieții”, la singular, se va afla „în mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului, … rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună”. Cum poate un singur pom să ocupe atătea locuri concomitent vă las pe voi să vă imaginați! Dacă am încerca să desenăm un asemenea pom ar ieși ceva monstruos! Imaginațivi-l cu un trunchi uriaș suspendat în spațiu astfel ca rădăcinile lui să poată fi în același timp și în piața cetății și pe cele două maluri ale râului. Avem aceleași dificultăți cu cele întâlnite la descrierea „slavei Domnului” din debutul cărții profetului Ezechiel. Pentru mine, este evident că avem de-a face cu ceva care există în hiperdimensiunile unui altfel de spațiu. Acest pom al vieții este într-o rezonanță profetică simetrică cu pomul vieții așezat de Dumnezeu pentru primii oameni în rai (Geneza 2:9). Este clar că se anulează „căderea” primilor aomeni și umanitatea este reașezată în condițiile de la început. Dar cum poate rodi „în fiecare lună” într-o cetate în care „nu va mai fi noapte” și nu înțeleg cum se vor măsura atunci zilele? Doar dacă nu cumva Dumnezeu folosește iar un „antropomorfist”, ca să ne spună ceea ce altfel n-am putea pricepe. Asta ca să nu remarcăm o altă ciudățenie! În Noul Ierusalim nu va mai exista „pomul cunoștinței binelui și răului”.  S-ar putea să fie semn că el și-a jucat rolul pe care i l-a destinat Dumnezeu în istorie și nu mai este!

7. Un nou Tron - Apocalipsa 22:3-4:

  Pentru mine este clar și evident! Avem de a face iar cu descrierea unor realități dintr-o altă sferă de existență, cu totul deosebită de a noastră, mult mai compelxă și mai  completă. Cerul Nou și Pământul Nou vor fi integrate în hiperdimensiunile lumilor lui Dumnezeu, cu acces direct la tronul slavei și la părtășia continuă și benefică a vieții care curge dinspre Dumnezeu înspre toate făpturile create de El: „Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Şi vor împărăţi în vecii vecilor” (Apocalipsa 22:3-5). Va fi împlinirea speranței apostolului Ioan: „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2). Care va fi legătura dintre „Cerul cel Nou” și „Cel de al Treilea Cer” al prezenței divine? Nu știu, dar cred din toată ființa că există în hiperdimensiunile Slavei o succesiune de văluri pe care le vom pătrunde succesiv și după care Dumnezeu se va ascunde mereu, imposibil de cuprins și infinit superior tuturor lucrurilor create. Și mai cred că, dintre toate făpturile create, oamenii uniți cu Hristos vor avea un statut privilegiat pentru că „ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor”. În felul acesta, paradisul pierdut va fi paradisul recâștigat prin Hristos. Expresia: „S-a isprăvit!” din Apocalipsa 21:6 este ecoul strigătului care a răsunat pe crucea de la Calvar, iar scurtele versete care-i urmează ne întorc la un rezumat minim al întregii Apocalipse: „Apoi mi-a zis: S-a isprăvit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii. Cel ce va birui va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui şi el va fi fiul Meu. Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua” (Apocalipsa 21:6-8). Perspectivă glorioasă de care vom avea parte este: vom „împărăți în vecii vecilor.” Ca să putem împărăți vor trebuie să existe lucruri peste care să putem împărății. Aceasta ne deschide perspectiva activității noastre în alte Universuri ale creaturilor lui Dumnezeu și implicarea noastră în felul în care Dumnezeu își administrează creația! La fel cum examenele pe care le-ai dat la  școală te-au calificat ca să devii absolvent și să-ți câștigi existența, testele și încercările vieții îți conferă dreptul de-a domni împreună cu Hristos în viața de apoi. Uită-te țintă la premiu. Viața aceasta este povestea scurtă; viața de dincolo este povestea întreagă. Să-L vezi pe Iisus față în față  și să domnești împreună cu El pentru totdeauna este cea mai glorioasă perspectivă, nu-i așa?

Studiu suplimentar: Apocalipsa 21.8 - Despărțirea veșnică de Dumnezeu a celor care au trăsăturile diavolului:

 Însemnătatea teribilă a versetului 8 este evidentă. Ea este în contrast cu învingătorii din versetul 7 și în amândouă versetele suntem purtați dincolo de limitele timpului și în întinderea fără sfârșit a eternitășii. Regiunea aceea limitată, arzând cu judecata sfântă a lui Dumnezeu, va fi a doua moarte pentru cei aruncați acolo. Cea dintâi moarte nu este anihilare. Dacă ar fi fost, n-ar putea fi a doua. Moartea este despărțirea sufletului de trup. A doua moarte va fi despărțirea completă și absolută a tuturor legăturilor care sunt cu Dumnezeu: totală despărțire de tot ce se cuprinde în cuvintele viață, și lumină, și dragoste. Va fi o existență, dar nu viață în sensul deplin și propriu al cuvântului. Lista celor peste care cade pedeapsa aceasta este instructivă și întunecată. Începe cu cei fricoși și necredincioși. Fiind fără credință, ei s-au temut de om și nu L-au mărturisit pe Iisus ca Domn al lor. Cei care poartă caracterul diavolului, care este un ucigaș, și s-au asemănat prin poftele și apucătuile lor cu puterile întunericului, vin imediat. Lista se termină cu „toți mincinoșiiˮ, pentru că a minți este o altă caracteristică a diavolului, și înșelăciunea ia o varietate de forme subtile. Învingătorii din versetul 7 sunt fii ai lui Dumnezeu. Cei condamnați din versetul 8 se recunosc ei înșiși ca fii ai celui rău. Ei îi împărtășesc soarta. Dincolo de punctul unde am ajuns, Scriptura nu ne mai duce. Starea eternă este ceva ce se află dincolo de capacitatea minților noastre. Dumnezeu va fi atunci totul în toți, dar nu este dată în detaliu nicio descriere. Dacă ar fi fost dată, ne-ar fi de neînțeles în starea în care suntem acum; putem deduce acest lucru din ceea ce ne spune apostolul Pavel în 2 Corinteni 12.4. Găsim totuși învățătură adâncă în ceea ce ni se spune.

Apocalipsa 22 - Integrare în eternitate:

  În această discuție pe țărmul eternității am ajuns împreună să dăm un răspuns la cea de a treia întrebare pe care o pun cei ce studiază Apocalipsa:

1.      Cum de ni s-a spus ceea ce ni s-a spus?

2.      Cât putem înțelege din ceea ce ni s-a spus?

3.      Ce este dincolo de ceea ce ni s-a spus?

  După ce am enumerat cele șapte lucruri noi din lumea viitoare, rămâne să dăm un răspuns la întrebarea: Asta este tot? Ce este dincolo de ceea ce ni s-a spus? Ni s-a spus că toți păcătoșii din toate veacurile, demonii și oamenii, inclusiv Satana, falsul profet, Antihristul și toți ceilalți sau fost aruncați în iazul etern cu foc și pucioasă. Ei au fost alungați de la fața lui Dumnezeu și din prezența sfinților și a ființelor neprihănite. Au ajuns într-un loc de totală izolare și de veșnică suferință. În plus, tot Universul pe care-l cunoaștem astăzi, cu miliardele de galaxii și planete a fost desfințat. Totul a fost redus la energia pură a focului. Dumnezeu a făcut din această energie un alt Univers care n-a cunoscut întinarea păcatului. Se crează o lume nouă de oameni noi! Pentru această afirmație, ne bazăm pe două versete din Noul testament: „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Corinteni 5:17). „Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: Iată, Eu fac toate lucrurile noi. Şi a adăugat: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate” (Apocalipsa 21:5). Această creație nouă este conectată direct cu lumea prezenței divine. Între ea și restul creației este unitatea recâștigată prin Hristos: „ … căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuşi, ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri şi cele de pe pământ” (Efeseni 1:9-10). Ni s-a mai spus și că cei șapte dușmani ai lui Dumnezeu au fost nimiciți cu desăvârșire. Știm că după toate aceste lucrări săvârșite de Iisus Hristos, însuși Fiul I se va supune Tatălui, în ordinea eternă a lucrurilor: „Dumnezeu, în adevăr, a pus totul sub picioarele Lui. Dar când zice că totul I-a fost supus, se înţelege că afară de Cel ce I-a supus totul. Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi” (1 Corinteni 15:27-28). Aceasta este limita orizontului profetic la care avem acces prin ceea ce ni s-a revelat în Biblie. Dar, oare, numai atâta este? Ce este dincolo de ceea ce ni s-a pus? Apocalipsa cuprinde doar o parte din ceea ce ni s-ar fi putut spune. Ea „selectează” evenimente și elemente pentru ca să aflăm doar ceea ce ne este de folos deocamdată pentru a ne entuziasma de viitor și pentru a ne motiva la o viață trăită în sfințenia care ne așteaptă. Sunt multe alte lucruri, stări și evenimente pe care suntem lăsați să le percepem doar aluziv sau, și mai subtil, remarcându-le absența. Ele se aseamănă cu bucățile unui mozaic sublim. Iată câteva dintre ele:

1. Doar în parte despre celelalte făpturi cerești: Interesant! Apocalipsa 21 și 22 nu ne spun nimic despre „alte făpturi” pomenite anterior în cărțile Noului Testament. Nu-i întâlnim în text pe îngeri, pe serafimi și pe heruvimi și nu ni se spune nimic despre interacțiunea oamenilor din noua creație cu ei. Nu-l găsim pe arhanghelul Gabriel care a anunțat nașterea Domnului, nici pe arhanghelul Mihail care s-a luptat cu diavolul pentru trupul lui Moise (Iuda 9), nu-i întâlnim pe fiii lui Dumnezeu din cartea Iov, nici pe cei din „sfatul  (consiliul) străjerilor” din 1 Regi 22:19-22 sau din cartea Daniel 4:17. Nu ni se spune nimic despre miile de îngerii mijlocitori „care vestesc omului calea pe care trebuie s-o urmeze” (Iov 33:23) și nici de „adunarea în sărbătoare a îngerilor” (Evrei 12:22) sau despre cele trei grupe de șapte îngeri care au declanșat pedepsele mâniei divine asupra Pământului! Nu-i întâlnim nici măcar pe cei patru heruvimi teribili care stau în jurul tronului din slava cerească! Se pare că ni se descrie „numai” partea noastră dintr-o realitate cu mult mai multe Universuri. Am putea spune că Împărăția lui Dumnezeu există în multe alte lumi, adică există un Multivers de Universuri! Prin natura Sa, Dumnezeu este omniprezent, făptura Lui fiind și imanentă (locuind în creație) și transcendentă (existând în afara ei și independent de ea). Orice încercare de a-L localiza pe Dumnezeu nu-L cinstește, ci-L dezonorează. Când ni se va spune în acest capitol că „Dumnezeu va fi cu oamenii” și că „ei vor umbla în lumina Lui” nu trebuie să ne închipuim că Dumnezeu este un fel de extraterestru superior care se va mărgini în final să stea cu oamenii. Dacă ne închipuim că El va fi aici și nicăieri în altă parte, ne închipuim greșit. Acesta este un antropomorfism obraznic și  antropocentric! „Iată că cerurile cerurilor nu-L pot încape”, ne spune Solomon, convins că templul zidit la Ierusalim nu-L va coborî pe Dumnezeu la nivelul nostru. Faptul că Dumnezeu își va face simțită plenar prezența Lui în Noul Ierusalim nu-I desfințează omniprezența Sa, ci înseamnă că El alege să se facă accesibil și nouă. Asta nu înseamnă că nu mai există heruvimi cu patru fețe, roțile slavei și tot ceea ce am întâlnit deja în sala tronului pe marea de sticlă asemeni cristalului.

2. Doar în parte despre Cerurile lui Dumnezeu: Ca să ne dăm seama desptre această pluralitate a eternității este suficient să vă întreb: „De unde s-a coborât cetatea sfântă, Noul Ierusalim?” Veți alerga la text și vom citi împreună: „Şi eu am văzut coborându-se, din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor” (Apocalipsa 21:2-3). Noul Ierusalim a „coborât” în Cerul cel Nou „din cer de la Dumnezeu”, adică din altă parte. Mai există și mereu va mai exista un „în altă parte”!  Iar faptul că Dumnezeu va veni să locuiască împreună cu oamenii nu desfințează în niciun fel faptul că El va putea fi concomitent în altă parte, în Cerul de unde s-a pogorât Noul Ierusalim! Dumnezeu va putea să fie și aici și acolo, și în Cerul nostru și în Cerul Lui și dincolo de toate Cerurile, pentru că este Omniprezent! El există pretutindeni în același timp! Omenirea cea nouă va exista în ecosistemul unui Cer Nou și a unui Pământ Nou, dar asta nu înseamnă că nu există ceea ce Biblia numește „cerurile cerurilor”, creația multiplă a lui Dumnezeu, fiecare populată cu alte feluri de făpturi. „Iată, ale Domnului, Dumnezeului tău, sunt cerurile şi cerurile cerurilor, pământul şi tot ce cuprinde el” (Deuteronom 10:14). „Dar ce! Va locui oare cu adevărat Dumnezeu pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă, cu cât mai puţin casa aceasta pe care Ţi-am zidit-o eu!” (1 Împăraţilor 8:27). „Dar cine poate să-I zidească o casă, când cerurile şi cerurile cerurilor nu-L pot cuprinde? Şi cine sunt eu, ca să-I zidesc o casă, decât doar ca să ard tămâie înaintea Lui?” (2 Cronici 2:6). „Dar ce, să locuiască Dumnezeu cu adevărat împreună cu omul pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu Te pot cuprinde, cu cât mai puţin această casă pe care am zidit-o eu!“ (2 Cronici 6:18). „Tu, Doamne, numai Tu ai făcut cerurile, cerurile cerurilor şi toată oştirea lor şi pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri şi oştirea cerurilor se închină înaintea Ta” (Neemia 9:6). „Toată oştirea cerurilor piere, cerurile sunt făcute sul ca o carte şi toată oştirea lor cade, cum cade frunza de viţă, cum cade frunza de smochin”  (Isaia 34:4). Tot ceea ce ne-a fost sugerat în Epistola către Evrei există! Lucrurile din sistemul de închinare de la templu au fost numai „umbra” unor realități care există în hiperdimensiunile celui de al Treilea Cer: „Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului Preasfânt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul.  … Ei fac o slujbă, care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti, după poruncile primite de Moise de la Dumnezeu, când avea să facă cortul: Ia seama, i s-a zis, să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe munte”. (Evrei 8:1-2,5). „Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta, şi a intrat, o dată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică” (Evrei 9:11-12). Realitățile acelea cerești n-au încetat să existe atunci când au dispărut cerurile vechi și Pământul. Ele n-aveau de ce să fie distruse! Ne-am întâlnit cu ele ori de câte ori Apocalipsa ne-a ridicat de pe Pământ în Hiperspațiul Ceresc. „Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră” (Apocalipsa 6:9). „Îngerul al şaselea a sunat din trâmbiţă. Şi am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur care este înaintea lui Dumnezeu …” (Apocalipsa 9:13). „ Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea:S-a isprăvit!”  (Apocalipsa 16:17).

3. Doar în parte despre Duhul Sfânt: Un alt „mare absent” al ultimelor capitole este … Duhul Sfânt! Caracteristic dar curios în aceeași măsură, cea de a treia persoană a Sfintei Treimi  apare doar aluziv și activ doar în susținerea lucrărilor făcute de Tatăl și de Fiul. Eu cred că El este râul de apă vie izvorât din tronul Tatălui și al Mielului, râul care alimentează noul pom al vieții ale cărui frunze vindecă Neamurile. Nu ni se spune însă foarte clar lucrul acesta. Cea de a treia persoană a Sfintei Trimități își păstrează caracterul și în eternitate. El mai apare doar încă o dată în textul Apocalipsei, când dinăuntrul Bisericii și împreună cu ea, strigă și cheamă: „Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude să zică: „Vino!” Şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!” (Apocalipsa 22:17).

4. Doar în parte despre integrarea în Împărăția plenară a lui Dumnezeu:  Foarte puțini cititori dau importanță diferitelor „împărății” despre care vorbește Biblia. Pentru majoritatea, ele sunt tot una și este suficient că ele identifică ceva ce nu este din lumea noastră. Un cititor cu discernământ va observa însă că avem de a face cu sfere de existență distincte. Trebuie să încercăm să înțelegem care este și va fi relația dintre diferitele „împărății” pomenite în Biblie. Partea finală a Apocalipsei anunță că „ni se dă acces” la prezența divină, că vom deveni asemenea Lui în natură, nu că El va deveni dintr-o dată ca unul din noi! Dumnezeul cel viu nu este ca „vrăjitorul din Oz”, un omuleț ascuns deocamdată după o perdea, pe care-l vom descoperi în final drept unul ca noi, cu probleme și năzuințe neîmplinite. Nu! Departe de noi o asemenea blasfemie! Dumnezeu care ne dă „mai mult decât putem noi cere sau gândi” va rămâne pururi „mai mult decât ce putem noi crede sau gândi”. Iată ce știm parțial despre Împărăția Lui cea veșnică - Noul Testament ne vorbește despre:

1. Împărăția în forma ei tainică: „Fariseii au întrebat pe Iisus când va veni Împărăţia lui Dumnezeu. Drept răspuns, El le-a zis: Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: Uite-o aici sau Uite-o acolo! Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 18:20-21). Acest text interzice identificarea împărăției cu orice formă sau denominație a bisericii din vreamea de acum. Nici catolicismul, nici ortodoxia n-ar trebui să aibe pretențiile unei existențe parohiale cu autoritate asupra unor teritorii sau asupra unor națiuni. Astăzi, Împărăția lui Dumnezeu se află doar în inimile oamenilor!

2. Împărăția Fiului, atât în forma ei milenară, cât și în forma ei perfectă, amândouă vizibile, nu tainice: „Şi din scaunul de domnie a ieşit un glas care zicea: Lăudaţi pe Dumnezeul nostru, toţi robii Lui, voi care vă temeţi de El, mici şi mari! Şi am auzit ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească. Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm slavă!” (Apocalipsa 19:5-7). Aceste împărății sunt intergate în ceea ce Biblia numește generic Împărăția Cerurilor, termen folosit o singură dată în Vechiul Testament (Daniel 11:4) și de 30 de ori în Noul Testament, interesant, numai în Evanghelia scrisă de Matei prioritar pentru poporul evreu: „Dar vă spun că vor veni mulţi de la Răsărit şi de la Apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor” (Matei 8:11).

3. Împărăția lui Dumnezeu este cea mai cuprinzătoare formă a domniei lui Dumnezeu, pe care „cerurile cerurilor nu-l pot cuprinde”: „Iată, ale Domnului, Dumnezeului tău, sunt cerurile şi cerurile cerurilor, pământul şi tot ce cuprinde el” (Deuteronom 10:14). „Dar ce! Va locui oare cu adevărat Dumnezeu pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă, cu cât mai puţin casa aceasta pe care Ţi-am zidit-o eu!” (1 Împăraţilor 8:27). „Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi” (1 Corinteni 15:28). Ca să respectăm terminologia Scripturii, împărăția lumii acesteia va trece în mâna Dumnezeului nostru, apoi Împărăția terestră a lui Hristos va fi integrată în Împărăția Cerurilor, iar după aceea, această Împărăție a Cerurilor va fi și ea integrată la rândul ei în Împărăția lui Dumnezeu, „pentru ca El să fie totul în toți”:  „Dumnezeu, în adevăr, a pus totul sub picioarele Lui. Dar când zice că totul I-a fost supus, se înţelege că afară de Cel ce I-a supus totul. Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi” (1 Corinteni 15:27-28).

4. Împărăția lui Dumnezeu va fi noul nostru loc de activitate! Apocalipsa ne spune că în Împărăția lui Dumnezeu vom face două lucruri: „vom împărăți în vecii vecilor” (Apocalipsa 22:5) și că vom fi „robii Lui care îi vom sluji” (Apocalipsa 22:3). Cele două nu se exclud una pe cealaltă. Vom exercita o autoritate delegată, așa cum au avut și ucenicii: „Noi dar, suntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2 Corinteni 5:20). Dacă Împărăția lui Dumnezeu s-ar reduce doar la Pământul cel Nou și la Noul Ierusalim nu ne-am putea împlini o astfel de misiune. Dacă toți vom împărății, atunci cine ne vor fi supuși? Asupra cui ne vom exercita autoritatea? „Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” (Apocalipsa 3:21). Nu se poate vorbi despre domnie fără existența unor lucruri peste care să se exercite această domnie. Ne așteaptă contactul și interacțiunea cu miliardele de ființa ale Multiversului Împărăției lui Dumnezeu. Eternitatea va fi lumea lumilor lui Dumnezeu, iar câmpul nostru de misiune va fi pretitindeni unde ne va trimite Dumnezeu să-L reprezentăm și să-I facem cunoscută voia! Aceasta a fost tema anticipată încă din primul capitol al Apocalipsei: „Ale Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: ale Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin.” (Apocalipsa 1:5-6).

5. Împărăția lui Dumnezeu este o împărăție fără de sfârțit! Logica experienței noastre actuale cere ca totul și toate să aibă o țintă, o finalitate. Nu ne împăcăm prea bine cu conceptul de eternitate. Înțeleptul Solomon a spus-o cel mai bine: „Orice lucru El îl face frumos la vremea lui. A pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu” (Eclesiastul 3:11). Când vom urca la palierul superior al hiperdimensiunilor, timpul își va pierde din importanța actuală. Vom dobândi o „logică nouă” corespunzătoare cu condițiile noi în care vor exista. Biblia ne descrie în finalul Apocalipsei cum timpul terestru se scurge prin timpul profetic asemena unui fluviu în oceanul eternității. Nimeni nu trebuie să perceapă cele scrise în ultimele capitole ale Apocalipsei drept un final al istoriei. Nu există „sfârșitul lumii”! Istoria trece printr-un prag existențial la altul, urcând la un nou palier superior. Ne reintegrăm în eternitate! Am trecut prin „acest veac” al istoriei și am citit profeția despre „veacul viitor” al împărăției terestre. Cu capitollele 20-22 privim crepusculul veacurilor viitoare. „Și vor împărăți în vecii vecilor” (Apocalipsa 22:5). Expresia aceasta de pluralitate, „vecii vecilor”, identifică aventurile viitoare care ne așteaptă. Un „veac” sau „eon” este o perioadă foarte mare de timp: „El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Iisus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Iisus” (Efeseni 2:6-7). Dumnezeu are încă mari surprize pentru noi. Eternitatea este încă în copilăria ei!

Reflecții suplimentare: 1.  Apocalipsa 22:4-6 - Vom vedea fața Lui și vom reflecta lumina Lui (22.4):

  Să citim aceste cuvinte pline de slavă: „ei vor vedea fața Lui”. Fața Lui este în legătură cu gloria adusă de revelația Sa Însăși. Când legea a fost dată și călcată, Moise a găsit har înaintea lui Dumnezeu și în felul acesta încurajat, a spus: „Arată-mi, Te rog, gloria Ta” (Exod 33.18). Răspunsul a fost: „Tu nu-Mi poți vedea fața, pentru că omul nu poate să Mă vadă și să trăiască.” Sub har contrastul este mare. Noi putem spune: „Dumnezeu a strălucit în inimile noastre, ca să facem să strălucească lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu pe fața lui Iisus Hristos” (2 Corinteni 4.6). Dar ceea ce avem aici depășește cu mult acestea. Aduși în favoarea Lui, vom fi în lumina deplină a cunoașterii lui Dumnezeu, revelată în mod perfect în Hristos. Se va împlini cererea Domnului nostru: „Să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă gloria Mea” (Ioan 17.24). Vom vedea fața lui Dumnezeu pentru totdeauna, privindu-L pe El.
În legătură cu aceasta vin următoarele cuvinte: „Nunmele Lui va fi pe frunțile lor.” În capitolul 13 am văzut că toți cei ce urmau Fiarei trebuiau să aibă semnul sau numele pe frunțile lor, declarând astfel supunerea față de ea și faptul că o reprezentau. Aceștia vor ajunge, după cum am văzut, sub mânia lui Dumnezeu. Noi vom purta numele lui Dumnezeu și al Mielului, în locul cel mai proeminent, declarând supunerea față de El și reflectând asemănarea Sa ca reprezentanți ai Săi. Ar fi dificil să concepi vreun lucru mai binecuvântat decât acesta - să locuiești în lumina Lui și să reflectezi asemănarea Lui pentru totdeauna. Este de notat faptul izbitor al repetării de trei ori a cuvântului „Lui”, nu al „Lor”. Dumnezeu și Mielul sunt amândoi prezentați cu un pronume singular. Ei sunt deosebiți în mod clar, dar Ei sunt una. Este o altă indicație a Dumnezeirii lui Hristos.

Niciodată noapte (22.5):

 Fiind aduși astfel în strălucirea luminii vii, toată întunecimea morții s-a dus pentru totdeauna și nu mai este nevoie de vreo lampă neînsemnată a omului. Capitolul nostru începe cu viața și continuă cu lumina. Dragostea nu este menționată, este numai dedusă, deoarce cetatea este mireasa, soția Mielului, și aceasta, fără îndoială, pentru că este vorba de cetate, care face cunoscut nu dragostea, ci este centrul administrării divine.

A domni în vecii vecilor (22.5):

  Cuvintele de la sfârșitul descrierii sunt: „ei vor domni în vecii vecilor.” După cum am învățat la începutul cărții, sfinții sunt făcuți o împărăție de preoți pentru Dumnezeu; adică ei sunt preoți și regi. Mai departe, după cum apostolul Pavel a spus corintenilor, „sfinții vor judeca lumea”. Și iarăși, „noi vom judeca pe îngeri”. Acesta este gândul lui Dumnezeu, hotărât de mult timp. Acum îl aflăm că este adus la îndeplinire.
Aici sunt lucruri care se ridică mai presus de puterile noastre slabe de înțelegere în prezent. Totuși ele sunt, binecuvântat fie Dumnezeu, în mod profund reale, stabilite la timpul lor, pentru a fi stabilite pentru totdeauna. În versetul 5 am citit ultimul cuvânt al revelației profetice și în el am fost conduși spre o condiție de binecuvântare mult mai presus de cele mai înalte gânduri ale noastre. În Geneza 3 l-am văzut pe om depărtându-se de lumina lui Dumnezeu - atât cât i-a fost dăruită - s-a afundat în noapte spirituală și a devenit un sclav al păcatului. Aici îi vedem pe oamenii răscumpărați care au primit „plinătatea harului și darul liber al dreptății” arătat în lumina veșnică și ei vor domni în viață, prin Acel unul singur, Iisus Hristos, așa cum a scris apostolul Pavel în Romani 5.17.

Afirmarea adevărului revelat (22.6):

  De aceea nu suntem surprinși că versetul 6 ne dă o afirmare solemnă a adevărului despre viitorul minunat dezvăluit. Apostolii au făcut cunoscut puterea și venirea Domnului, iar Petru ne asigură că ei n-au urmărit niște basme meșteșugit alcătuite (vezi 2 Petru 1.16). Aici contemplăm slăvi care se întind în eternitate și care ar fi dincolo de credință, dacă nu ne-ar fi fost garantate ca „vrednice de crezare și adevărate”.

2. Apocalipsa 22:7-9: Iată, Eu vin curând (22.7):

 Totodată ele sunt lucruri „care trebuie să aibă loc în curând”. Afirmația aceasta intenționează desigur să ne comunice că noi trebuie să socotim timpul potrivit estimării divine și nu a noastră. Cuvântul tradus „curând” este aproape același întâlnit și în versetul 7, unde avem cea dintâi dintre cele trei anunțuri: „Eu vin curând”, care se întâlnesc în versetele de încheiere a acestei cărți. Ce înseamnă pentru noi multe secole nu sunt decât câteva minute pe ceasul mare al lui Dumnezeu. Înclinăm să gândim totuși că acest cuvânt înseamnă că, atunci când are loc o lucrare divină, ea este marcată de iuțeală, repreziciune, așa cum se spune în Romani 9.28: „Domnul va îndeplini pe deplin și repede pe pământ cuvântul Său.” Când va veni Domnul Iisus, nu vor fi manifestări încete și de lungă durată, ci va fi ca fulgerul, o clipă. În timp ce așteptăm venirea Lui, binecuvântarea noastră stă în ținerea spuselor profeției pe care o cercetăm. Vom „păzi” cuvintele ei dacă le păstrăm în gândurile noastre în așa fel încât ele ne vor guverna viața. Am auzit despre studiul profeției ca fiind doar un lucru intelectual. Desigur, s-ar putea să fie numai atât, dar intenția lui nu este numai atât. Dacă păzim spusele profeției, vom fi îmbogățiți cu înțelegerea scopului pe care îl are Dumnezeu, cu planurile pe care le are înaintea Sa și căile pe care se va ajunge la împlinirea lor. Vom fi de asemenea binecuvântați de siguranța biruinței depline care va încununa toate judecățile și căile Sale.

A te închina numai lui Dumnezeu (22.8-9):

  Efectul tuturor acestora asupra lui Ioan a fost foarte mare, așa cum în adevăr trebuie să fie asupra noastră care le citim. Impulsul de a te închina era drept, fără îndoială, deși a cădea la picioarele îngerului era un lucru greșit. Faptul acesta a fost respins îndată de înger, pentru că el avea mai degrabă locul unui rob, și în privința aceasta era egal cu Ioan și cu profeții, sau chiar cu toți cei care își iau locul de ascultare față de cuvântul lui Dumnezeu. Numai lui Dumnezeu trebuie să ne închinăm. Niciun înger nu va accepta ca cineva să i se închine lui, deși dorința cea mai aprinsă a lui Satan, marele înger căzut, aceasta era, așa cum ni se arată în Matei 4.9.

3. Apocalipsa 22.16: Iisus, steaua strălucitoare de dimineață:

  În timp ce Apocalipsa se apropie de sfârșit, Iisus ni Se prezintă nu numai în felul în care să ne întoarcem înapoi la prezicerile Vechiului Testament a răsăritului Soarelui dreptății, ci în al doilea rând, în legătură mai distinct cu nădejdile Noului Testament. El fusese prezis venind ca o „stea a lui Iacov” (Numeri 24.17) fără vreo referință la dimineață. Ca Steaua strălucitoare a dimineții, Iisus ni Se prezintă ca Acela care vine mai înainte de răsăritul zilei și ca o garanție a ei. Acum Israel nu-L cunoaște în felul acesta, pentru că a fost respins și tratat ca înșelător. Biserica, și numai Biserica Îl cunoaște în caracterul acesta și are dreptul să-și mențină aceste speranțe cerești, centrate în El, care se vor realiza mai înainte de a se arăta ziua glorioasă pentru Israel și pentru Pământ. În felul acesta, în versetul 16 Domnul Iisus ni Se adresează personal ca Acela în care sunt centrate toate speranțele și pentru Cer și pentru Pământ, și El Se dezbracă de Sine Însuși, pentru a vorbi astfel, de toate titlurile și onorurile Sale, pentru ca mai simplu și efectiv să Se prezinte pe Sine Însuși. În felul acesta Se adresează mai direct inimilor celor ai Săi. Ca urmare este un răspuns imediat.

Iisus, Rădăcina și Vlăstarul lui David: 

  Versetul 16 are în el un element de contrast dacă îl comparăm cu cel dintâi verset al cărții. Descoperirile profetice date de Dumnezeu lui Iisus Hristos și transmise nouă de îngerul Său prin Ioan, acum sunt complete. Îngerul prin care au fost comunicate a dispărut. Iisus Însuși rămâne și în versetul acesta și în cele următoare se aude numai glasul Lui. În primul rând El aprobă tot ceea ce a fost transmis prin slujirea îngerului și ceea ce a fost trimis de El. Nu trebuie să gândim că mărturia profetică a fost ceva mai jos decât divină, deși a ajuns la noi în felul acesta. Mărturia a fost dată în cele șapte biserici din Asia, cum se precizează în capitolul 1.4, dar prin ele este intenționată iluminarea întregii Biserici universale până ce va veni El. După ce a aprobat întreaga carte, Domnul Iisus, folosind numai numele Său personal, ni Se prezintă în două feluri. Întâi, ca Rădăcina și Vlăstarul lui David, care ne dă demnitatea Sa în omenire pentru împărăție și pentru stăpânirea întregului Pământ. Dacă citim Psalmul 78.65-72 - T.M. și apoi 2 Samuel 23.1-5, observăm că, aceste pasaje arată cum printr-o intervenție specială a puterii divine David a fost ridicat în poziția împărătească, și cum el a fost o imagine imperfectă a Unuia infinit mai mare care avea să coboare din el în ce privește trupul. De aceea în Isaia 11.1 se vorbește de Hristos ca de o Ramură care iese din tulpina lui Isai și un Vlăstar din rădăcinile căruia vor fi roade. Aici El ni Se prezintă clar ca vlăstar al lui David. Dar în același capitol din Isaia, în versetul 10, El este prezentat ca „Vlăstarul lui Isai” care va fi „în ziua aceea” și corespunde cu ce avem în capitolul nostru. El este „tulpină” și „rădăcină” în Isaia; este „Vlăstar” și „rădăcină” în Apocalipsa. În cele dintâi cuvinte este proeminent gândul omenirii Lui; în cuvintele din urmă, Dumnezeirea Lui. Și apoi - revenind la 2 Samuel 23 - când în cele din urmă El stăpânește peste oameni în dreptate și în temere de Dumnezeu, El va fi „ca lumina dimineții, ca răsăritul soarelui în dimineața fără nori”. În imaginea aceasta izbitoare și poetică se arată începutul zilei strălucitoare a Mileniului Pământului, când El va veni.

4. Apocalipsa 22.17: Invitația de a veni și cei ce n-au venit:

  A doua propoziție se referă la cei care au auzit acest strigăt dar până acum încă nu i s-au alăturat lui. Este vreunul dintre cititori în situația aceasta? Atunci ești invitat să fii împreună cu Duhul și Mireasa și să-ți adaugi acest „Vino” la al lor. Cu cât înțelegem mai mult partea noastră în Adunare și locul pe care Adunarea îl are ca mireasă a lui Hristos, cu atât mai mult vom dori venirea Mirelui. Propozițiile a treia și a patra cuprinse în versetul 17 ne dau siguranța fericită că până ce va veni El, apa vie pe care o dăruiește Evanghelia este la dispoziția fiecărui suflet însetat. Dacă Domnul nostru vorbește, așa cum face aici, noi care suntem niște simpli robi ai Săi ne putem adresa cu îndrăzneală oamenilor cu aceleași cuvinte, plini de încredere. Este o bucurie să știm că întocmai cum ne putem îndrepta spre El care este Steaua strălucitoare de dimineață și-I spunem: „Vino!” tot așa ne putem îndrepta spre oameni în general și către cei însetați în special și să-i îndemnăm să vină să ia apa vieții, fără plată. Până ce această perioadă a harului va fi înlocuită cu o perioadă a judecății, invitația Evangheliei trebuie să fie făcută cunoscut. Ea este pentru „oricine vrea” și putem fi siguri că în final se vor găsi unii care prin lucrarea Duhului lui Dumnezeu vor voi să ia.

Duhul și Mireasa spun: Vino!

  Putem afla încurajare în faptul că la sfârșitul acestei cărți, și de fapt al Noului Testament ca întreg, Duhul Se arată că încă a rămas, și Mireasa ca încă existând ca o entitate pe Pământ. Decăderea care s-a arătat atât de trist în Biserica de nume, după cum este indicat profetic în capitolele 2 și 3, n-a oprit lucrarea Unuia și n-a distrus pe celălalt. Duhul locuiește în Biserică, în Mireasă, și de aceea într-un glas se aude răspunsul: „Vino!” acesta este faptul; dar avem să ne cercetăm pe noi înșine dacă suntem în totul în armonie cu acest strigăt. Ne temem că prea mulți creștini urmăresc încă îmbunătățirea lucrurilor de pe Pământ sau cât de cât evenimente pentru o condiție ideală a lucrurilor care să fie produse prin predicarea Evangheliei, punând mare accent pe implicațiile lor sociale, și de aceea cu greu s-ar alătura acestui strigăt.

5. Apocalipsa 22.18-19: Cine adaugă sau scoate ceva din Cuvântul lui Dumnezeu: 

  Este un fapt deosebit de solemn în versetele 18 și 19. A falsifica o parte din Cuvântul lui Dumnezeu este un lucru de care se presupune că nu se va face vinovat un credincios adevărat. Să notăm că păcatul acesta poate fi făcut adăugând unele cuvinte sau scoțând din ele. În zilele de altădată primul păcat a fost cel al fariseilor, al doilea cel al saducheilor. Unii adăugau tradiția lor, care avea ca efect desființarea adevăratului Cuvânt al lui Dumnezeu. Ceilalți adoptau vederi raționaliste și refuzau să creadă în înviere, sau în îngeri, sau în duh și în felul acesta înlăturau mult din Cuvântul divin. Deși numele acestora sunt învechite, spiritul lor este viu și astăzi, iar avertizarea aceasta este foarte necesară. Amenințarea din ultima parte a versetului 19 este foarte gravă: scoaterea părții lui de la pomul vieții. Trebuie să notăm că schimbarea „cuvintelor” este interzisă. Avem un anunț final chiar aici la sfârșit, că toate cuvintele Scrierilor divine sunt inspirate. Inspirația cuvânt cu cuvânt este susținută chiar la sfârșit. Dacă nu am avea o inspirație cuvânt cu cuvânt, n-am avea deloc inspirație. Este ușor de înțeles acest lucru, dacă ne îndreptăm gândurile la aranjamentele din lume. Legile țării nu sunt desigur inspirate, dar ele sunt autoritate și au fost decretate de Parlament în formă scrisă, frază cu frază, cuvânt cu cuvânt. În Curtea de Apel se face frecvent caz de însăși cuvintele legii, știind că ele sunt valabile și nu pot fi desconsiderate sau alterate. Dacă un avocat dă la o parte cuvintele legii într-o acțiune legală și pretinde să interpreteze ceea ce se numește „spiritul legii” separat de cuvintele ei, va fi repede dovedit că este greșit și numai cuvintele ar avea autoritate și ar guverna acel caz. Să ținem seama de cuvintele acestei profeții și de fiecare altă parte a Scrierilor divine.

6. Apocalipsa 22.20: Ultimele cuvinte ale Domnului Iisus: „Eu vin curând”: 

  În versetul 20 avem ceea ce putem privi ca ultimele cuvinte ale binecuvântatului nostru Domn în Sfintele Scripturi - ultimul Său cuvânt inspirat către Biserica Sa. El tocmai mărturisise despre integritatea și autoritatea cuvântului Său sfânt, însă spunând „dacă adaugă cineva la acestea” (versetul 18), gândim că El Se referea la tot conținutul acestei cărți minunate, în adevăr la tot ce avem în Scripturi. Iar ultimul cuvânt al mărturiei Sale este: „Da, Eu vin curând.” În felul acesta pentru a treia oară în acest capitol de încheiere El anunță venirea Sa. Dat fiind acest lucru, cât de extraordinar este faptul că însuși gândul venirii Sale s-a dus din gândirea Bisericii timp de veacuri, și chiar a fost tăgăduit sau explicat greșit. Fără îndoială explicația stă în faptul că Biserica a alunecat în lume și și-a îndreptat gândurile spre Pământ, așa cum i s-a spus în scrisorile către Pergam și Tiatira în capitolul 2. Înșelată de ispitele pământești, venirea lui Hristos ceresc și-a pierdut atracția. Să privim la El, pentru ca nu cumva același proces să aibă loc în inimile și în viețile noastre. Dacă știm care este în adevăr partea și perspectiva noastră, vom afla că venirea Sa este atractivă mai mult decât pot spune cuvintele, iar răspunsul nostru va fi desigur, așa cum este indicat aici: „Amin! Vino, Doamne Iisuse!” Nu putem dori amânare și adăugăm cu entuziasm: „Așa să fie!” Vino repede, așa cum ai spus, Doamne Iisuse! Dumnezeu să ne întărească la fiecare credința și încrederea în baza cărora acesta să fie adevăratul răspuns al tuturor inimilor noastre.