CÂTE
CEVA DESPRE … TITO!
La câteva decenii după moartea sa din 1980,
căreia i-a urmat atunci rapid falimentul Iugoslaviei, altfel, o țară care a
fost în mare parte și creația sa, Josip
Broz Tito este și astăzi perceput ca o figură charismatică, aparținând unei
sfere a extraordinarului. Legenda îl descrie ca pe un faimos lider militar și
luptător de gherilă antifascist care i-a ținut în șah pe naziști și l-a sfidat
pe Stalin. Apoi, a devenit un campion al păcii care a luat apărarea națiunilor
mici. Se simțea acasă pe moșiile imperiale și mai ales în reședința sa de lux
retrasă de pe insula Brioni, unde primea omagiul regilor, împăraților și
liderilor comuniști. Armata sa de
partizani a ajuns să fie tratată ca o forță aliată egală de către Churchill și
trimisul său special pentru războiul iugoslav, Fitzroy Maclean. O imagine
benignă a persistat în ciuda faptului că Tito poartă responsabilitatea pentru
mai multe acte de cruzime în masă decât orice alt lider comunist european, cu
excepția sovieticilor. A fost considerat un negociator abil în afacerile
internaționale, de la tranzacții obscure la cea mai fină diplomație. El a fost
un fel de maharajah cu adâncimi machiavelice. În tinerețe, Tito fusese cât pe ce să emigreze
în Statele Unite și s-a lăudat că, dacă ar fi făcut-o, ar fi devenit cu
siguranță milionar. În schimb, a fost înrolat în armata austro-ungară și
ulterior capturat pe frontul de Est în Primul Război Mondial. În timpul
prizonieratului din Rusia, aderă la Partidul Comunist, iar la începutul anilor
’20 devine un agitator comunist în Zagreb. Lăcătuș fără educație formală, a
devenit cadru revoluționar, pregătindu-se să devină agent al Cominternului în
anii 1930. Temperamentul său îl predispunea pentru munca de informații.
Încrezător în sine, ager și secretos, era un supraviețuitor înnăscut, dar și un
individualist natural. Capacitatea de a organiza o rezistență formidabilă
împotriva forțelor Axei după ce Hitler a invadat Iugoslavia în aprilie 1941 l-a
transformat într-o importantă personalitate europeană. Germanii l-au luat în
serios și, la un moment dat, au negociat cu el, permițând trimișilor săi de
încredere să fie scoși din zonele sălbatice din Bosnia și conduși la Zagreb
pentru discuții. A fost lipsit de orice fel de complexe în aș trăda foști
camarazi - de exemplu, în 1936, pe când se afla la Moscova, nu a avut o
problemă cu denunțarea tovarășilor care nu inspirau încredere și contestau
linia partidului. Erau văzuți drept „facționiști” și mai târziu avea să-i
epureze pe cei ca Milovan Djilas, camaradul său de război, dacă ideile lor se
îndepărtau de ale sale. Și nici nu a ridicat un deget pentru a salva
intelectualitatea și pe activiștii partidului comunist croat aflați în
închisoare, înainte ca ustașii să ajungă la ei în 1941.
Naivitatea
lui Churchill:
Și totuși ceea ce a contat cel mai mult pentru
Winston Churchill a fost stăpânirea tehnicilor de război atipic pe care le
dobândiseră partizanii săi. Maclean, trimisul său la firul ierbii, era fascinat
de Tito. L-a văzut în luptă; i-a înțeles natura dominantă, i-a înțeles energia
și încrederea totală în sine. Știa deja că Tito nu se afla în buzunarul lui
Stalin. Presupoziția era că o Iugoslavie sudată într-o entitate creată de
această figură cameleonică ar fi fost o forță de echilibru în Europa
postbelică. A fost o judecată naivă, pe care puțini dintre istoricii occidental
specializați în Tito și Iugoslavia au
recunoscut-o. Tito avea planuri nu doar pentru propria țară, ci și pentru o
mare parte din litoralul nord-mediteraneean, planuri care au intrat în
coliziune cu Marea Britanie. În schimbul faptului că și-a folosit soldații
pentru a lupta împotriva germanilor în Tirol, a cerut propriul său centru de
ocupație în Viena. Totodată, într-un episod cu adevărat rușinos, 4.000 de ruși
albi și 11.000 dintre membrii familiilor lor au fost livrați comuniștilor
dispărând fără urmă. Aceștia nu fuseseră niciodată cetățeni sovietici și
predarea lor nu era nici măcar în conformitate cu Acordul de la Yalta. O parte
din operațiunea Keelhaul a implicat, totodată, oferirea „pe tavă” a aproximativ
70.000 de colaboraționiști care se predaseră aliaților occidentali în Austria. Mai
mult, Tito a fost necruțător față de grupurile a căror etnie nu se potrivea
planurilor sale pentru o Iugoslavie aparent construită pe „frăție și unitate”.
De exemplu, în 1936, în Rijeka trăiau aproximativ 54.000 de italieni. Până în
1948, mai rămăseseră doar câteva mii, ceilalți fiind expulzați sau uciși. Nu
este deloc exagerat să spunem că Tito a stabilit parametrii morali în cadrul
cărora Slobodan Miloșevici a funcționat ulterior pe măsură ce Iugoslavia
comunistă s-a dezintegrat într-o harababură de crime motivate politic. În 1945,
britanicii fuseseră impresionați în principal de capacitatea lui Tito de a
folosi forțele aflate sub comanda sa pentru a răspândi rezistența împotriva
Wehrmacht-ului în sudul Franței și pentru a prelua controlul unei mari părți
din nordul Italiei. După război, armata secretă a lui Tito controla regiunea dintre
Muntele Olimp și Pirinei. Pe plan intern, Tito a renunțat la Acordul de la
Yalta, care îl obliga să împartă puterea cu non-comuniștii. Văzând direcția în
care bătea vântul, Churchill l-a consultat pe Maclean în 1944: „Ai de gând să
faci din Iugoslavia casa ta după război?”. Maclean a spus că nu. La care,
Churchill a răspuns: „Nici eu. Și (...) cu cât ne îngrijorăm mai puțin de forma
de guvernare pe care o instaurează, cu atât mai bine”.
Ruptura
de Stalin:
Tito a optat imediat pentru comunismul deplin,
renunțând la etapa intermediară a frontului național. A fost cel mai fidel
discipol al lui Stalin în ceea ce privește implementarea democrației populare.
Eliminarea inamicilor etnici, colectivizarea și o economie planificată de la
centru erau reperele noii ordini. Dar Stalin devine tot mai exasperat de
proiectele independente ale lui Tito, care încuraja separatismul în Italia și
planifica schimbări de regim în Grecia. Sovieticii ar fi vrut ca orașul Trieste
să fie un port liber internațional, o zonă tampon între Iugoslavia și Occident,
lucru pe care Tito nu l-a acceptat niciodată. Ruptura a survenit în 1948, când
Tito a respins cererea Moscovei de a forma o uniune bulgaro-iugoslavă. O astfel
de formulă ar fi făcut mai ușoară o posibilă îndepărtare a sa de la putere. Excomunicarea
sa din blocul comunist nu avea nimic de-a face cu doctrina comunistă, ci avea
legătură cu strategia de răspândire a puterii comuniste în Europa. Potrivit
autorilor, Tito a visat la un imperiu est-mediteraneean și a disprețuit ideea
de a conduce o provincie dependentă într-un monolit condus de la Moscova. Vizita
făcută în 1954 în Grecia regalistă, un regim pe care ani buni a încercat să-l
răstoarne, a fost un indiciu inconfundabil al jocului său dublu. Ministrul de
externe al Marii Britanii, Anthony Eden, îl vizitase deja și a cerut Statelor
Unite să-l susțină financiar pe Tito. Dar Marea Britanie fusese păcălită; la
fel și SUA.
Liderul
mișcării de nealiniere:
Tito a jucat un rol major în încurajarea
Egiptului de a naționaliza Canalul Suez. El l-a văzut pe președintele Nasser ca
pe un spirit înrudit, un populist neîngrădit de ideologie. Mai mult, Tito a
căutat să pună capăt stăpânirii franceze în Algeria, înarmând rebelii și
oferindu-le susținere diplomatică. El a reușit să-și asume acest rol disruptiv
pe fondul apariției mișcării de nealiniere al cărei lider a devenit ulterior. Timp
de câteva luni în 1961 a condus un escadron naval pe coasta de vest a Africii,
vizitând câteva dintre statele care-și câștigaseră independența. Era însoțit nu
doar de Rolls Royce-ul său, dar și de ținute de seară pe măsură. În luna
septembrie a aceluiași an, Tito avea să întâmpine la Belgrad zeci de lideri ai
noului bloc neutralist. Un an mai târziu, China invada India și sufletul său
pereche Nehru cerea ajutor Occidentului. Ulterior, influența lui Tito, inclusiv
a mișcării de nealiniere, aveau să se diminueze. A devenit tot mai mult un
asistat al URSS. Entuziasmul american avea să se domolească pe măsură ce a
devenit clar cât de mult se bizuia pe armele și licențele industriale
sovietice, care i-au permis acestui presupus ambasador al păcii să exporte
cantități uriașe de armament în lumea a treia. Pe plan intern, el nu a găsit un
răspuns adecvat la incapacitatea marxismului de a face față problemelor
economice înrădăcinate ale Iugoslaviei. În
memoria istorică, Tito va rămâne ca un personaj care a oferit un interludiu de
unitate unui spațiu balcanic dominat de fracturi genetice. Însă formula sa a
fost construită pe iluzii care nu puteau supraviețui după moartea sa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu