ORIGINEA VIEȚII! - studiu; partea a patra!

 

ORIGINEA VIEȚII! - studiu; partea a patra!

 

Abisuri enorme - poate arunca evoluţia poduri peste ele?

 

 Fosilele furnizează dovezi concrete ale existenţei unor forme de viaţă foarte variate cu mult timp înainte de apariţia omului. În schimb‚ contrar speranţelor evoluţioniştilor‚ ele nu au confirmat teoria lor privitoare la originea vieţii şi la apariţia noilor specii. În legătură cu absenţa fosilelor de tranziţie‚ a căror existenţă ar fi permis să se arunce poduri peste abisurile biologice‚ Francis Hitching face această remarcă: „Curios este faptul că acestea sunt lacune repetate în documentele fosile: fosilele lipsesc în toate stadiile importante.” Stadiile importante la care se referă Hitching sunt abisurile dintre marile diviziuni ale regnului animal. De exemplu‚ se credea că peştii au evoluat din nevertebrate‚ animale fără coloană vertebrală. Or‚ Hitching spune că „peştii apar brusc în documentele fosile‚ părând că vin de nicăieri‚ în mod misterios‚ subit şi pe deplin dezvoltaţi.” Iar zoologul N.J. Berrill‚ comentând propria sa explicaţie evoluţionistă a apariţiei peştilor‚ scrie: „Într-un anumit sens‚ această relatare este ficţiune ştiinţifică.” Potrivit teoriei evoluţioniste‚ peştii ar fi devenit amfibieni‚ amfibienii s-ar fi transformat în reptile‚ iar reptilele‚ la rândul lor‚ ar fi evoluat pentru a deveni mamifere sau păsări. În final‚ anumite mamifere ar fi dat naştere omului. În partea a treia a acestui studiu am  arătat însă că documentele fosile nu confirmă asemenea afirmaţii. În această parte a patra vom trata mai amănunţit amploarea pretinselor etape de tranziţie. În timp ce citiţi‚ întrebaţi-vă ce şanse ar fi putut exista de a se produce asemenea schimbări în mod spontan şi accidental‚ în virtutea întâmplării?

 

Prăpastia dintre peşti şi amfibieni:

 

 Peştii se deosebesc de nevertebrate prin scheletul lor. Acesta ar fi trebuit să sufere importante modificări‚ pentru ca peştii să devină amfibieni sau batracieni‚ adică animale capabile să trăiască atât în apă cât şi pe uscat. Ei aveau neapărată nevoie de un pelvis sau bazin. Dar niciun peşte fosil nu arată cum s-a dezvoltat bazinul amfibienilor. Pentru unii dintre ei‚ cum este broasca sau broasca-râioasă‚ scheletul ar fi trebuit să fie complet transformat‚ până la punctul de a nu mai putea fi recunoscut. Oasele craniului sunt şi ele diferite. În plus‚ pentru ca procesul evolutiv să ducă la formarea batracienilor‚ ar fi trebuit ca înotătoarele peştilor să se transforme în membre prevăzute cu articulaţii şi degete‚ fapt care presupune modificări importante la nivelul muşchilor şi nervilor. Branhiile trebuiau să evolueze şi ele‚ pentru a deveni plămâni. În plus‚ la peşti sângele este pompat de o inimă cu două cavităţi‚ pe când amfibienii au o inimă cu trei cavităţi. Pentru a trece prăpastia care desparte peştii de amfibieni ar fi trebuit‚ pe de altă parte‚ ca simţul auzului celor dintâi să evolueze în mod considerabil. În general‚ peştii percep sunetele cu ajutorul întregului corp‚ pe când cele mai multe broaşte dispun de timpane. Limba ar fi trebuit să li se transforme şi ea. Spre deosebire de amfibienii de felul broaştei‚ niciun peşte nu are limbă protractilă. Batracienii se mai deosebesc de peşti prin faptul că pot clipi‚ întrucât ei au o membrană care se închide peste globul ocular‚ pentru a-l menţine curat. S-au făcut enorme eforturi de a stabili o filiaţie între amfibieni şi vreun peşte de la care să fi putut descinde aceştia‚ dar fără rezultat. Printre candidaţii favoriţi a fost peştele cu plămâni (dipnoi)‚ deoarece‚ în afară de branhii‚ el dispune de o băşică înotătoare care îi permite să respire când se află temporar afară din apă. Iată ce se poate citi despre peştele cu plămâni‚ în lucrarea The Fishes (Peştii): „Am fi ispitiţi să credem că ar putea avea o legătură directă cu amfibienii care au condus la vertebratele terestre. Dar nu aşa stau lucrurile; ei constituie un grup absolut independent.” David Attenborough elimină atât dipneumonidele cât şi coelacantidele din discuţie „deoarece oasele lor craniene sunt atât de diferite de cele ale primilor amfibieni fosili‚ încât nu pot proveni unii din ceilalţi.”

 

Prăpastia dintre amfibieni şi reptile:

 

 Pentru a arunca un pod peste abisul care desparte amfibienii de reptile‚ trebuie soluţionate alte probleme foarte serioase. Una dintre cele mai complicate este aceea a originii oului cu coajă. Creaturile anterioare reptilelor depuneau în apă ouă moi‚ gelatinoase‚ iar fecundarea lor era externă. Reptilele‚ animale de uscat‚ îşi depun ouăle pe sol. Embrionii care se dezvoltă în interiorul ouălor trebuie să fie în continuu într-un mediu acvatic‚ lichid. Soluţia a fost deci oul cu coajă‚ dar faptul acesta necesita şi el o schimbare considerabilă în modul de fecundare. Aceasta trebuia să fie de aici înainte internă şi să aibă loc înainte ca oul să fie închis în coaja sa. Pentru aceasta era nevoie de noi organe sexuale‚ de o nouă formă de copulaţie şi de noi instincte‚ - atâtea lucruri care constituie o enormă prăpastie între amfibieni şi reptile. Faptul ca oul să fie învelit într-o coajă făcea necesare şi alte schimbări remarcabile‚ îndeosebi pentru a permite dezvoltarea embrionară a reptilei şi‚ în final‚ ieşirea ei din coajă. De exemplu‚ în interiorul acesteia este nevoie de mai multe membrane şi saci‚ aşa cum este‚ bunăoară‚ amniosul care conţine fluidul în care se dezvoltă embrionul. Lucrarea The Reptiles vorbeşte despre o altă membrană‚ numită membrana alantoidă: „Alantoida primeşte şi înmagazinează reziduurile embrionului‚ îndeplinind astfel funcţia de vezică. Ea este prevăzută şi cu vase de sânge care absorb oxigenul care străbate coaja şi îl conduc până la embrion.” Teoria evoluţionistă nu explică mai bine nici alte deosebiri foarte complexe dintre reptile şi amfibieni. Spre exemplu‚ embrionii la peşti şi ouăle la batracieni îşi elimină reziduurile sub formă de uree solubilă în apa din jur. Dar în interiorul ouălor cu coajă ale reptilelor‚ ureea ar ucide embrionii. Aşadar‚ s-a produs în interiorul oului cu coajă o capitală transformare chimică: deşeurile‚ acidul uric insolubil s-au înmagazinat în alantoidă. Mai reţineţi şi următorul fapt: embrionii de reptile se hrănesc cu gălbenuşul oului‚ astfel că sunt pe deplin dezvoltaţi încă înainte de a ieşi din ou‚ spre deosebire de amfibieni care‚ la ieşirea din ou‚ - încă nu ating acest stadiu. În plus‚ la ieşirea sa din ou‚ tânăra reptilă dispune de un dinte al oului‚ care o va ajuta să scape din captivitate.  Multe alte lucruri sunt necesare pentru a arunca o punte peste abisul care separă amfibienii de reptile‚ dar aceste exemple sunt suficiente pentru a arăta că nu-i pot fi atribuite simplei întâmplări toate modificările complicate indispensabile pentru a depăşi această enormă prăpastie. Nu este surprinzător faptul că evoluţionistul Archie Carr se plângea în aceşti termeni: „Unul dintre aspectele cele mai deziluzionante din documentele fosile ale istoriei vertebratelor este acela că ele dezvăluie prea puţine lucruri asupra evoluţiei reptilelor de la începutul existenţei lor‚ atunci când s-a dezvoltat oul cu coajă.”

 

Abisul dintre reptile şi păsări:

 Reptilele sunt animale cu sânge rece‚ ceea ce înseamnă că temperatura lor internă va creşte sau descreşte în funcţie de temperatura mediului exterior. Păsările‚ dimpotrivă‚ sunt animale cu sânge cald; corpul lor păstrează o temperatură internă relativ constantă‚ indiferent de temperatura mediului exterior. Pentru a dezlega enigma descinderii păsărilor cu sânge cald din reptilele cu sânge rece‚ anumiţi evoluţionişti spun astăzi că unii dinozauri (care erau reptile) erau animale cu sânge cald. Totuşi‚ opinia generală este încă aceea exprimată de Robert Jastrow‚ şi anume: „Dinozaurii erau animale cu sânge rece‚ ca toate reptilele.” Cu privire la transformarea evolutivă a reptilelor cu sânge rece în păsări cu sânge cald‚ Lecomte du Noüy‚ evoluţionist francez‚ a declarat: „În aceasta rezidă astăzi una dintre cele mai mari enigme ale evoluţiei.” Apoi‚ vorbind despre homeotermia păsărilor‚ capacitatea lor de a-şi menţine corpul la o temperatură constantă‚ „prezintă” - recunoaşte Lecomte du Noüy - „toate caracteristicile nesatisfăcătoare ale unei creaţii absolute”. Nesatisfăcătoare pentru evoluţionişti! Deşi atât reptilele cât şi păsările depun ouă‚ totuşi numai păsările îşi clocesc ouăle. Ele sunt concepute în felul acesta. Numeroase păsări au o zonă incubatoare în regiunea pectorală. Această zonă este lipsită de pene‚ dar este irigată de o foarte deasă reţea de vase sanguine‚ fapt care le permite păsărilor să-şi menţină ouăle la căldură. Altele‚ care nu au această particularitate‚ îşi smulg penele din această regiune a corpului. De asemenea‚ pentru ca păsările să-şi clocească ouăle ar fi necesar ca evoluţia să le doteze cu noi instincte - acela de a-şi construi un cuib‚ de a cloci ouăle şi de a-şi hrăni puii - o atitudine generoasă şi altruistă care pretindea îndemânare şi multă muncă‚ precum şi o expunere voluntară la primejdii. Toate acestea constituie o enormă prăpastie între reptile şi păsări. Dar asta nu este totul. Penele sunt o caracteristică proprie păsărilor. Evoluţioniştii afirmă că solzii reptilelor s-au transformat pur şi simplu în pene‚ în această extraordinară structură. Pe rahisul unei pene se inserează şiruri de barbe şi fiecare barbă poartă numeroase barbule. De fiecare din aceste barbule sunt legate sute de barbicele şi de croşete. Examenul microscopic al unei pene de porumbel dezvăluie că aceasta este prevăzută cu mai multe sute de mii de barbule şi milioane de barbicele şi de croşete. Aceste croşete leagă între ele toate elementele penei‚ în aşa fel încât ele formează suprafeţe plane. Nu poate fi concepută o mai bună suprafaţă portantă decât aceea pe care o constituie penele unei păsări‚ şi puţine substanţe sunt atât de bune izolatoare ca o pană. O pasăre de talia lebedei are circa 25.000 de pene. Când barbele penelor sale se desfac unele de altele‚ pasărea şi le piaptănă cu ciocul. Pe măsură ce barbele trec prin ciocul ei‚ cu care ea exercită o anumită presiune asupra lor‚ croşetele barbulelor se prind unele de altele ca dinţii unui fermoar. Cele mai multe păsări au la baza cozii o glandă care secretă o substanţă uleioasă cu care îşi ung penele. Cele care nu au această glandă dispun în schimb de pene speciale care se fărâmiţează la vârfuri‚ producând un praf fin‚ asemănător pudrei de talc‚ cu care îşi menţin penele în bună stare. În plus‚ penele lor se reînnoiesc în fiecare an prin năpârlire. Cunoscând acum toate aceste uimitoare detalii asupra penelor‚ urmăriţi în ce mod mai degrabă surprinzător decât merituos se străduieşte un evoluţionist să explice apariţia lor: „Cum s-a dezvoltat această minune? Nu este necesar să faci un prea mare efort de imaginaţie pentru a concepe că o pană este un solz modificat‚ un solz în esenţă asemănător celui al unei reptile - un solz destul de lung‚ dispunând de un punct de legătură suplă‚ care s-a ramificat la infinit până a devenit structura atât de complexă care este (pana) astăzi.” - Robert Davids. Ce credeţi? Vi se pare cu adevărat ştiinţifică această explicaţie? Nu este aceasta mai curând ficţiune ştiinţifică? Dar să vedem acum modul în care este concepută pasărea pentru zbor. Oasele ei sunt uşoare şi goale în interior‚ spre deosebire de ale reptilelor‚ care sunt pline. Însă pentru zbor pasărea are nevoie de oase robuste. De aceea‚ în interiorul oaselor ei‚ ea are un fel de longeroane cam ca acelea din interiorul aripilor avioanelor. Dar această structură particulară a oaselor serveşte unui alt scop: ea permite să explicăm o altă caracteristică minunată‚ proprie păsărilor - sistemul lor respirator. Efortul muscular continuu pretins de bătaia aripilor timp de ore sau chiar zile întregi de zbor produce o considerabilă încălzire a corpului păsării. Şi totuşi‚ cu toate că nu dispun de glande sudoripare pentru răcire‚ păsările rezolvă problema: „motorul” lor are răcire cu aer. Ele sunt dotate cu saci aerieni care permit aerului să pătrundă la aproape toate părţile importante ale corpului lor‚ chiar şi în interiorul oaselor. Această circulaţie internă de aer reduce căldura corpului lor. În plus‚ graţie acestor saci aerieni păsările absorb oxigenul din aer cu mult mai multă eficienţă decât oricare alt animal vertebrat. Cum procedează ele? La reptile şi la mamifere plămânii sunt aceia care‚ ca nişte foale‚ inspiră şi expiră alternativ aerul. Dar la păsări‚ un curent de aer proaspăt le traversează încontinuu plămânii‚ atât în timpul inspiraţiei cât şi în timpul expiraţiei. Rezumat în termeni simpli‚ sistemul funcţionează astfel: Când pasărea inspiră aer‚ acesta pătrunde în anumiţi saci aerieni care‚ ca nişte foale‚ îl împing în plămâni. Din plămâni‚ aerul este trimis în alţi saci aerieni şi‚ în final‚ aceştia îl expulzează. Aceasta înseamnă că un curent de aer proaspăt trece încontinuu prin plămânii păsării‚ întotdeauna în acelaşi sens‚ asemănător apei care trece printr-un burete. Sângele circulă prin capilarele plămânilor‚ dar în direcţie opusă. Această circulaţie a aerului în sens invers faţă de circulaţia sângelui face ca sistemul respirator al păsărilor să fie ieşit din comun. Datorită lui‚ păsările pot respira aerul rarefiat de la marile altitudini ale atmosferei şi pot zbura la înălţimea de circa 6.000 de metri timp de zile întregi‚ în cursul migraţiei anuale în care parcurg mii de kilometri. Alte deosebiri adâncesc şi mai mult prăpastia care separă păsările de reptile. Una dintre ele este vederea. De la vultur la pitulice‚ păsările au ochi care funcţionează în felul unui telescop sau al unei lupe. Ochii păsărilor au mai multe celule senzitive decât oricare altă creatură vie. Şi picioarele păsărilor sunt caracteristice. Când se prind de o ramură‚ tendoanele blochează automat degetele în jurul ei. Şi ele nu au decât patru degete‚ pe când reptilele au cinci. Pe de altă parte‚ păsările nu au coarde vocale‚ ci dispun de un syrinx (laringe inferior) cu ajutorul căruia pot să emită sunete melodioase ca acelea ale privighetorii sau ale sturzului zeflemitor. Reţineţi de asemenea că inima reptilelor are trei cavităţi‚ pe când a păsărilor are patru cavităţi. Acestea din urmă se mai deosebesc de reptile şi prin cioc. Ciocul le serveşte să spargă nuci‚ să filtreze hrana din apa murdară‚ să facă găuri în trunchiul arborilor‚ iar ciocul încrucişat al unor păsări este deosebit de potrivit pentru a desface conurile de pin. Varietatea ciocurilor păsărilor pare infinită. Şi cu toate că ciocul păsărilor a fost conceput cu un scop atât de precis‚ evoluţioniştii pretind că el a evoluat din întâmplare din gura unei reptile. Vă pare credibilă o asemenea explicaţie? Cu nu prea mult timp în urmă‚ evoluţioniştii credeau că arheopterix‚ al cărei nume înseamnă „aripă străveche” sau „pasăre străveche” era o verigă intermediară între reptile şi păsări. Dar astăzi mulţi nu mai împărtăşesc această părere. Resturile ei fosilizate permit să se observe că ea avea aripi aerodinamice capabile de zbor şi prevăzute cu pene‚ - toate pe deplin dezvoltate. Oasele aripilor şi ale picioarelor sale sunt uşoare şi goale în interior. Unele dintre caracteristicile sale‚ care se pretindea că sunt proprii reptilelor‚ pot fi recunoscute la păsări care trăiesc astăzi. Şi arheopterixul nici nu a fost un animal anterior păsărilor‚ deoarece în roci care datează din aceeaşi epocă în care a trăit arheopterixul s-au găsit resturi fosile ale altor păsări.⁠

 

Prăpastia dintre reptile şi mamifere:

 

 Deosebiri foarte importante între reptile şi mamifere crează o adâncă prăpastie între ele. Numele de „mamifere” subliniază una dintre aceste mari deosebiri: existenţa‚ la mamifere‚ a glandelor mamare‚ pentru a-şi putea hrăni cu lapte puii care‚ de la naşterea lor‚ duc o viaţă autonomă. Theodosius Dobzhansky a dat de înţeles că glandele mamare „ar putea fi glande sudoripare modificate”.⁠ Dar reptilele nu posedă câtuşi de puţin glande sudoripare. În plus‚ glandele sudoripare secretă deşeuri‚ nu hrană. În sfârşit‚ spre deosebire de nou-născuţii reptilelor‚ micile mamifere sunt dotate atât cu instinctul cât şi cu muşchii necesari suptului de la mama lor. Mamiferele prezintă şi alte caracteristici care nu se găsesc la reptile. Astfel‚ mamiferele femele au o placentă cu o alcătuire foarte complexă‚ ea fiind necesară hrănirii şi dezvoltării fetusului. Reptilele nu au aşa ceva. Reptilele nu au nici diafragmă‚ cum au mamiferele‚ şi care separă toracele de abdomen. Organul lui Corti‚ prezent în urechea mamiferelor‚ de asemenea nu se găseşte la reptile. Acest organ minuscul şi foarte complex are 20.000 de celule acustice şi 30.000 de terminaţii nervoase. Pe de altă parte‚ mamiferele îşi păstrează o temperatură constantă a corpului‚ pe când reptilele nu au această particularitate. Urechea mamiferelor are trei oase‚ pe când a reptilelor nu are decât unul. De unde au apărut aceste două oase „suplimentare”? Evoluţioniştii sunt tentaţi să explice astfel acest fapt: maxilarul inferior al reptilelor este format din cel puţin patru oase‚ pe când al mamiferelor nu are decât unul singur; astfel‚ atunci când reptilele au devenit mamifere‚ a existat o presupusă reorganizare a oaselor: cele care aparţineau maxilarului reptilelor s-ar fi deplasat‚ afară de unul‚ şi ar fi format cele trei oase ale urechii medii. Dar oricât de abil ar fi acest raţionament‚ el se izbeşte de dificultatea că nimic din documentele fosile nu vine să confirme această ipoteză. Nu este decât o simplă presupunere de dorit. O altă problemă o reprezintă scheletul acestor animale. Picioarele reptilelor sunt fixate pe părţile laterale ale corpului lor‚ în aşa fel încât abdomenul lor atinge solul sau este foarte aproape de sol. La mamifere însă picioarele sunt situate sub corp‚ care‚ astfel‚ este ridicat de la sol. Vorbind despre această deosebire‚ Dobzhansky spune: „Oricât de neînsemnată ar putea să pară‚ această schimbare a necesitat importante modificări ale scheletului şi muşchilor.” Acest evoluţionist recunoaşte apoi o altă deosebire foarte importantă dintre reptile şi mamifere: „Mamiferele au o dentiţie foarte elaborată. În locul dinţilor conici‚ foarte simpli‚ ai reptilelor‚ mamiferele dispun de o mare varietate de dinţi pentru a putea ciupi‚ apuca‚ străpunge‚ tăia‚ fărâmiţa şi sfărâma hrana.” Un ultim punct: atunci când s-a produs presupusa transformare a amfibienilor în reptile‚ reziduurile acestor animale n-aveau să mai fie eliminate sub formă de uree‚ ci sub formă de acid uric. În schimb‚ o dată ce reptilele au devenit mamifere‚ a avut loc o evoluţie în sens invers. Astfel mamiferele‚ ca şi amfibienii‚ îşi elimină reziduurile sub formă de uree. Aceasta ar fi de fapt o întoarcere înapoi a procesului evolutiv‚ ceea ce‚ teoretic‚ nu ar trebui să se producă.

 

Abisul cel mai adânc dintre toate:

 

 Referindu-ne la fizicul său‚ omul poate fi definit în general drept un mamifer. Însă un evoluţionist a declarat: „Nu s-ar putea comite o eroare mai tragică decât aceea de a-l considera pe om drept un simplu animal. Omul este unic; el diferă de toate celelalte animale prin numeroasele lui însuşiri cum sunt limbajul‚ tradiţiile‚ cultura şi o perioadă enorm de lungă de creştere şi de grijă părintească.” - Joseph Oswald Louis. Ceea ce îl deosebeşte radical pe om de toate celelalte creaturi de pe pământ este creierul său. Informaţiile înregistrate de către cei circa 100 de miliarde de neuroni pe care îi conţine creierul uman ar umple paginile a circa 20 de milioane de volume! Limbajul său‚ ca şi capacitatea sa de a raţiona‚ de a dispune de gândire abstractă‚ îl face cu totul deosebit de animale. În plus‚ facultatea de a înmagazina cunoştinţe este una dintre caracteristicile sale cele mai remarcabile. Utilizarea acestor cunoştinţe i-a permis să depăşească toate celelalte forme de viaţă terestră‚ până acolo încât să ajungă pe Lună şi să se întoarcă înapoi. Da‚ într-adevăr‚ creierul uman este deosebit şi infinit mai complex decât orice alt lucru din Universul cunoscut.⁠ O altă trăsătură care face ca prăpastia dintre om şi animal să fie cea mai adâncă dintre toate este faptul că omul are capacităţi morale şi spirituale care rezultă din calităţi ca iubirea‚ dreptatea‚ înţelepciunea‚ puterea şi mila. La aceasta face aluzie Geneza atunci când spune că omul este făcut „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Această prăpastie dintre om şi animal este un adevărat abis‚ cel mai adânc dintre toate. - Geneza 1:26.

 Există deci enorme deosebiri între principalele grupuri de forme de viaţă‚ care se disting între ele prin structurile‚ instinctele şi însuşirile proprii. Este rezonabil oare să credem că ele au putut veni în existenţă în urma unor accidente‚ prin forţa întâmplării? După cum am văzut‚ mărturia fosilelor nu sprijină deloc această teorie. Nu a fost găsită nicio fosilă care să permită aruncarea de punţi peste aceste abisuri. Lucrurile stau aşa cum au spus Hoyle şi Wickramasinghe: „Formele intermediare lipsesc din documentele fosile. Noi ştim acum de ce. Înainte de toate‚ deoarece nu au existat forme intermediare.”  Tuturor acelora care au urechi de auzit‚ documentele fosile le spun: „Creaţie specială.”