O JUDECATĂ ASUPRA REGIMULUI COMUNIST DIN ROMÂNIA.

 

O JUDECATĂ ASUPRA REGIMULUI COMUNIST DIN ROMÂNIA

 Comunismul, care s-a pretins o nouă civilizaţie, superioară celei capitaliste pe care a negat-o cu pasiune, a forţat sute de milioane de oameni să traiască într-un univers închis, represiv şi umilitor. La nivelul teoretic, al scopurilor proclamate, comunismul s-a pretins întruchiparea „umanismului absolut”, o societate din care au dispărut distincţiile de clasă şi în care oamenii ar putea trăi într-o deplină libertate. Libertatea însăşi, în concepţia marxistă, singura permisă sub regimul comunist, era definită drept necesitate înţeleasă. Partidul Comunist era proclamat drept deţinătorul adevărului universal, având astfel dreptul să definească modalităţile de „înţelegere a necesităţii”. Comunismul a fost o concepţie utopică, înrădăcinată în visul suprimării, cu orice preţ, a proprietăţii private şi a construirii unui univers al egalităţii totale. Dictatul leninist asupra realităţii a urmărit să transforme individual într-o simplă rotiţă din imensa maşinărie a despotismului partidului unic. Ceea ce nu înseamnă că această strategie a reuşit pe deplin. Dimpotrivă chiar, oamenii au rezistat în difierite feluri, au existat diverse grade de opoziţie, dar şi felurite grade de complicitate. Trebuie astfel să onorăm memoria celor care şi-au dat vieţile rezistând sistemului, de la cei care au murit în închisoare şi până la persoanele care au murit din cauza avorturilor ilegale, de la cei încarceraţi şi bătuţi (mineri, muncitori, ţărani care au protestat împotriva comasării terenurilor şi a colectivizării) în anii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi până la victimele anilor 1980 sub Nicolae Ceauşescu. Aceşti oameni nu au fost transformaţi cum ar fi dorit potentaţiii comunişti. În cele din urmă, nemaiputând suporta apăsarea unui despotism inept, majoritatea poporului român s-a mobilizat şi a pus capăt dictaturii prin revoluţia din decembrie 1989. Fără a nega conspiraţiile împotriva lui Ceauşescu, ţesute în aparatul de partid, în Armată, în Securitate şi în serviciile secrete străine, nu putem accepta tezele celor care susţin că prăbuşirea regimului nu a fost decât efectul unor astfel de acţiuni sau o lovitură de stat. Victimele de la Timişoara, Bucureşti, Cluj şi din alte oraşe şi-au dat viaţa luptând împotriva unui sistem inuman. Aceşti oameni, ca şi cei care au ieşit pe străzi nu s-au simţit şi nu au fost parte a vreunui complot. Anii care au urmat după 1989 au semnificat o luptă continuă între forţele vechiului sistem, indiferent de măştile pe care le-au purtat şi le poartă, şi acea parte a României care a dorit şi doreşte o societate deschisă. Totalitarismul, fie de dreapta, fie de stânga, este un regim care neagă drepturile umane şi subordonează individul entităţii colective a partidului/stat. Cum a scris cândva Hannah Arendt, autoarea unei lucrări fundamentale despre totalitarism: „Mişcările totalitare sunt organizaţii de masă formate din indivizi atomizaţi şi izolaţi. Comparate cu toate celelalte partide şi mişcări, caracteristica lor externă cea mai evidentă este cererea lor de loialitate totală, nelimitată, necondiţionată şi inalterabilă în raport cu membrul individual”. Ceea ce s-a realizat a fost o nouă formă de sclavagism care a inclus, pe lângă controlul vieţii economice, politice şi sociale, şi condiţionarea mentală a subiecţilor statului totalitar. În sistemul totalitar comunist, partidul era cel care definea deopotrivă ceea ce era permis şi ceea ce era interzis. Spre a relua o formulă a lui George Orwell, în universul totalitar, tot ce nu este interzis, este obligatoriu. Inclusiv datoria oamenilor de a fi fericiţi în pofida condiţiilor degradante la care îi condamna sistemul. La sfârşitul regimului comunist din România, deci în momentul Congresului al XIV-lea din noiembrie 1989, acel conclav crepuscular pe care îl putem numi congresul ruşinii şi al disperării, PCR număra aproape 4 milioane de membri. Era vorba, aşadar, de unul dintre cele mai mari partide comuniste din lume (proporţional vorbind). În realitate, era un gigant lipsit de orice viaţă internă. Puterea în partid şi în ţară aparţinea în exclusivitate clanului Ceauşescu şi Securităţii. Membrii conducerii PCR (Comitetul Politic Executiv, Secretariatul Comitetului Central, Colegiul Central de Partid) se transformaseră în simple marionete care nu făceau decât să consfinţească deciziile tot mai delirante ale cuplului conducător. Nu exista niciun fel de curent reformator. Schimbările iniţiate de Mihail Gorbaciov în URSS, reformele din alte state din Europa de Est erau denunţate ca o „deviere de dreapta” şi o trădare a intereselor socialismului. Aceste interese erau desigur definite prin prisma puterii deţinute de familia Ceauşescu şi de susţinătorii lor zeloşi. Spre stupoarea atâtor militanţi pentru democraţie, dar şi a Occidentului, în România ororile epocii comuniste au rămas nepedepsite. Discuţia despre statul comunist ca sistem politic bazat pe dispreţul total faţă de însăşi ideea de lege nu s-a tradus într-o condamnare deschisă, transparentă şi categorică, de către noul stat democratic, a precursorului său istoric. Condamnarea făcură de Traian Băsescu a fost caricaturală și necredibilă, mai ales în situația când avem de-a face cu un fost securest - Petrov! Nu există încă un document oficial al statului român în care să se ceară iertare victimelor terorii comuniste pentru imensele şi prin nimic meritatele lor suferinţe. Balastul necondamnării reale a comunismului în perioada postdecembristă a grevat în multe privinţe consolidarea democratică şi a creat sentimente de profundă frustrare, exasperare şi dezamăgire în rândul unor largi cercuri sociale. Pe plan global, peste o sută de milioane de oameni au fost victime ale acestui sistem. Chiar această cifră este una minimalistă. Numai în China, circa 70 de milioane au murit în timp de pace ca urmare a planurilor şi strategiilor catastrofic-genocidare ale lui Mao şi camarazilor săi de idei. În URSS, cel puţin 20 de milioane au pierit în sinistrul experiment bolşevic. Cartea Neagră a comunismului oferă probe zguduitoare privind dezastrul civilizaţional al dictaturilor comuniste: s-a pierdut însăşi noţiunea de umanitate prin ceea ce istoricul francez Alain Besançon a numit falsificarea Binelui. În nicio altă ţară din Europa de Est şi Centrală, cu excepţia probabil a Albaniei, dar nu în ultimii ani ai comunismului din această ţară, sistemul stalinist nu a avut o asemenea longevitate şi intensitate precum în România. Luând în considerare lipsa destalinizării şi a reformelor reale în România, dimensiunile cultului personalităţii, ca şi iniţierea unui scenariu dinastic al succesiunii la puterii, putem vorbi de un excepţionalism românesc. În pofida aparenţelor mini-liberalizări (1963-1964, 1965-1971), regimul şi-a menţinut cu neclintită obstinaţie poziţia de dominaţie absolută asupra societăţii, economiei şi culturii. Mult timp celebrată de propaganda regimului, „marea cotitură” legată de venirea la putere lui N. Ceauşescu (martie 1965) şi mai ales de Congresul al IX-lea al PCR (iulie 1965) nu a schimbat datele esenţiale ale sistemului. Nicolae Ceauşescu nu a venit la putere într-o situaţie de criză, ci într-una de relativă relaxare socială şi politică. El nu a trebuit să lupte pentru putere cu predecesorul său ori cu gruparea acestuia. Tocmai de aceea, sarcina sa nu a fost de a schimba sistemul, ci de a-l consolida, continuând linia stabilită de predecesorul său. Pentru el, ca şi pentru Stalin, ori Gheorghiu-Dej, ereziile ideologice echivalau cu crime politice. Opozanţii erau prin definiţie „huligani” şi „infractori”. Scopul său nu a fost să construiască un „socialism care nu uită omul” (Imre Nagy) ori un „comunism cu chip uman” (Alexander Dubcek). Desovietizarea de după 1963 a fost de fapt un mecanism de supravieţuire a elitei comuniste româneşti prin însuşirea şi manipularea simbolurilor patriotice. Nu se poate nega faptul că au existat momente de relativă deschidere, dar ele au fost întotdeauna decise de sus. Tot de sus s-a hotărât şi revenirea la formulele cele mai agresive de control stalinist - de la „Tezele din iulie” din 1971, enunţate de Ceauşescu după revenirea din vizita în China şi Coreea de Nord, până la sistematizarea generalizată a satelor lansată oficial în prima fază în 1974 (Legea 58) şi în faza a doua, exacerbată, în martie 1988. Când Nicolae Ceauşescu declara în 1988 că „hobby-ul său este construcţia socialismului în România”, el nu făcea decât să mărturisească natura impenitent stalinistă a experimentului comunist din ţara noastră, de la început şi până la sfârşit. Simulacrul de destalinizare din 1968 nu a condus, ca în Polonia sau Ungaria în perioada de după moartea lui Stalin, la arestarea şi judecarea unora dintre marii criminali. Nici Alexandru Drăghici (ministru de Interne între 1952-1965) şi nici aghiotanţii acestuia (Alexandru Nicolschi- Grünberg, Gheorghe Pintilie-Pantiuşa, János Vincze, Vasile Negrea) nu au fost aduşi vreodată în faţa justiţiei. Niciunul din şefii regionali, direct implicaţi în atrocităţile stalinismului, nu a fost judecat şi condamnat. Şefii Securităţii din perioada ultimă a lui Ceauşescu şi a regimului (Iulian Vlad şi Tudor Postelnicu) au fost judecaţi pentru rolul lor în represiunea din decembrie 1989, nu pentru vina a de a fi condus o instituţie fundamental ostilă drepturilor omului şi cetăţeanului. Marii călăi s-au bucurat şi unii încă se bucura de onoruri şi pensii, iar victimele au fost şi sunt în continuare calomniate ori uitate. Și în present, torţionari precum Gheorghe Enoiu (anchetator sadic, colonel securist) sau Nicolae Pleşiţă (fosta căpetenie a Securităţii şi a Direcţiei de Informaţii Externe) continuă să îşi sfideze, în deplină libertate, fostele victime. Convulsiile şi întârzierile perioadei de după decembrie 1989 nu pot fi explicate fără a reflecta asupra naturii regimului prăbuşit atunci. Nu au existat două regimuri comuniste în România: primul, cel „cominternist”, „străin de neam” şi de „sufletul” poporului român, şi al doilea, cel de după „ruptura” cu URSS, devotat valorilor naţionale. Între sistemul concentraţionar al perioadei 1948-1964, o perioadă de consolidare şi instituţionalizare, şi cel aparent mai tolerant de după 1964 există o legatură incontestabilă: în perioada Dej spaima ajunsese să fie interiorizată într-un asemenea grad încât acţiunile represive făţişe nu mai erau necesare decât în condiţii extreme (prigoana disidenţilor în anii 1970 şi 1980 spune destul despre capacitatea regimului de a recurge la teroare de câte ori simţea nevoia). Socialismul lui Ceauşescu, urmaş direct al celui construit sub Gheorghiu-Dej, a fost extrem de autoritar, paternalist şi manipulator. A fost o tiranie inspirată de aceleaşi fixaţii ideologice ca şi cele ale fondatorilor regimului (între care N. Ceauşescu însuşi): rolul conducător al partidului unic, anihilarea şi demonizarea proprietăţii private şi a pieţii, batjocorirea drepturilor omului, geneza „omului nou-constructor devotat al societăţii socialiste”. Diferenţa între perioada Dej şi cea a lui Nicolae Ceauşescu ţine de elementul predominant oligarhic sub Dej şi de accentuarea dimensiunii feudal-personaliste sub Ceauşescu. Altminteri, structura internă a conducerii a rămas similară. Retorica naţionalistă a înlocuit-o pe cea internaţionalistă, metodele de intimidare au devenit mai subtile, dar nu mai puţin omniprezente şi constrângatoare. Delaţiunea a continuat să fie baza acţiunii de control şi supraveghere în masă exercitată de Securitate. Acţiunile Securităţii au fost întotdeauna dirijate de partid. Aparatul politic era cel care identifica inamicul, iar Securitatea se ocupa de anihilarea acestuia. Evident, în a doua perioadă a regimului s-a petrecut şi o sinteză între practicile bolşevice de exercitare a puterii, cultul liderului şi îmbrăţişarea unor teme şi simboluri ale extremei drepte (etnicismul vehement, tracismul, anti-liberalismul, anti-oocidentalismul). O scurtă perioadă de timp, mai ales între 1965-1968, regimul a reuşit să magnetizeze unele speranţe, chiar în rândul tinerilor intelectuali cu inclinaţii anti-totalitare. Refuzul de a susţine intervenţia Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia în august 1968 - la care, de altfel, România nici nu a fost invitată - i-a asigurat lui N. Ceauşescu, dar şi Partidului Comunist pe care acesta îl conducea, un moment de reală simpatie din partea unor largi cercuri ale populaţiei. În acelaşi timp, notăm faptul că Ceauşescu a introdus politici represive care i-au afectat pe toţi adulţii în 1966, o politică menţinută până la prăbuşirea regimului (decretul de interzicere a avorturilor). S-a sperat că decolonizarea politică şi economică ar putea rezulta într-o emancipare culturală autentică. Figuri importante ale vieţii literare au decis să se înscrie în PCR, sperând că vor putea astfel influenţa linia politică şi culturală a regimului. Din păcate, ceea ce a urmat a confirmat faptul că diriguitorii comunişti se angajaseră pe calea unei „autocolonizări”: despărţirea de centrul imperial de la Kremlin a însemnat doar afirmarea dreptului elitei locale din România, obsedată de aceleaşi mituri leniniste, să decidă ea însăşi priorităţile în politica internă şi externă. Chiar şi aşa, devierea naţional-comunistă românească nu a reprezentat niciodată o primejdie reală pentru unitatea Blocului Sovietic. Se poate spune că, în ansamblu, regimul comunist din România a fost ostil valorilor spirituale veritabile, pe care le-a atacat şi a urmărit să le distrugă. Evident că nu a reuşit complet. În anumite momente, au apărut şi opere culturale incontestabile. Acest lucru însă nu s-a petrecut datorită, ci în pofida regimului. Omniprezentă şi omnipotentă, ideologia a fost pandantul simbolic al terorii. În cadrul acestui regim, ideologia nu a fost un discurs despre putere, ci a fost ea însăşi expresia absolută a puterii. Mai întâi sub forma delirantă a postulatelor staliniste legate de întărirea vigilenţei revoluţionare şi a ascuţirii necontenite a luptei de clasă, apoi sub aceea a discursului despre construcţia societăţii socialiste multilateral dezvoltate, ideologia a fost forţa care a permis reproducerea simbolică a regimului. Nu mai conta dacă subiecţii regimului (înainte de toate membrii PCR, dar mai ales cei ai aparatului birocratic de partid şi de securitate) credeau în aceste dogme mumificate. Simpla lor repetare mecanică permitea sistemului să-şi autosupravietuiască, lipsit de viaţă şi totuşi continuând să asfixieze orice urmă de spontaneitate creatoare. Spre deosebire de alte state sovietizate, România nu a traversat o perioadă de veritabilă destalinizare. Intelectualii români nu au condus mişcări similare cu Revoluţia maghiară ori Primăvara de la Praga. Acest lucru nu trebuie însă judecat în chip absolutist prin ignorarea datelor concrete ale momentului istoric. PCR a ştiut să menţină forme de control şi constrângere care au sufocat asemenea posibile tentative. În cadrul acestui partid, nu s-a coagulat vreodată un curent veritabil reformator. Niciun regim comunist nu a pornit pe calea liberalizării câtă vreme conducerea sa a rămas perfect unită şi ataşată celui mai devastator stalinism. Nemulţumirile populare, existente în România cel puţin în acelaşi grad ca şi în celelalte state sovietizate, nu au avut la vârf niciun fel de susţinători. Nu a apărut un Imre Nagy, un Alexander Dubček, un Iosip Broz Tito. Lucreţiu Pătrăşcanu, unul dintre atât de puţinii comunişti români care ar fi putut deveni simbolul şi promotorul unui comunism românesc mai puţin inuman, a fost arestat în 1948 şi executat, în urma unei înscenări judiciare, în aprilie 1954. În atari condiţii, nu este câtuşi de puţin surprinzător ca un regim venit la putere prin violenţă, care şi-a menţinut puterea prin violenţă, avea să piară tot violent în decembrie 1989. La fel de adevărat este faptul că succesorii acestui regim, grupaţi în Frontul Salvării Naţionale, conduşi iniţial de gruparea Ion Iliescu-Petre Roman, au continuat să cultive metode similare cu cele practicate de comunişti: demonizarea societăţii civile şi a partidelor democratice, manipularea simbolică, propaganda deşănţată şi chiar utilizarea fasciilor minereşti pentru strangularea fragilului pluralism născut în decembrie 1989. Mineriada din 13-15 iunie 1990 a fost o consecinţă directă a menţinerii structurilor autoritare criptocomuniste, în pofida declaraţiilor de ruptură cu vechiul sistem. Mentalităţile succesorilor lui Ceauşescu erau impregnate de anti-intelectualism, anti-occidentalism şi antipluralism, trăsături definitorii ale stalinismului naţional pe parcursul întregii sale existente. Regimul Iliescu care a funcţionat între 1990 şi 1996 a fost o combinaţie de colectivism oligarhic (din punct de vedere economic şi social) şi autoritarism bazat pe mistica preeminetei Statului asupra oricărei realităţi sociale. Timpurile nu le erau favorabile celor care visau o nouă dictatură. Prăbuşirea URSS în decembrie 1991 a marcat finalul unei epoci şi a semnalat faptul ca vechiul sistem, chiar în versiunile sale revizuite, nu mai avea şanse de resuscitare.

 Care au fost principalele scopuri ale regimului instaurat la putere în România prin brutala intervenţie sovietică din perioada 1944-1947? Înainte de orice, trebuie să ţinem cont că a fost vorba de tentativa de a întemeia o societate pretins egalitară, din care vor fi dispărut clasele sociale. Era aşadar vorba de un proiect de reconstrucţie utopică a realităţii ori, cu alte cuvinte, de ceea ce istoricii Mikhail Heller şi Aleksandr Nekrich au numit „utopia la putere”. Materialismul istoric al lui Karl Marx lua acum forma a ceea ce marele filozof Karl Popper a numit „materialismul isteric”. Preţul plătit pentru atingerea acestei finalităţi măreţ utopice nu conta. Ca şi în URSS, s-a recurs la violenţa maximă pentru atingerea acestor scopuri. Oricine se opunea noului sistem era aprioric declarat duşman al poporului, fascist, agent al serviciilor de spionaj străine. Inamicul de clasă, „obiectiv” ori „subiectiv”, era pur şi simplu un parazit menit extincţiei. Trebuia ştearsă orice urmă de diferenţă între subiecţii statului totalitar care trăiau cu toţii sub semnul fricii şi suspiciunii. Din nou, ca şi în Uniunea Sovietică, nu lipseau justificările gen „Nu poţi face omleta fără să spargi ouă”. Dar cum sesiza gânditorul liberal Isaiah Berlin, cu toate milioanele de ouă sparte, nimeni nu a văzut vreodată marea omletă comunistă împlinită. Principalele trăsături ale sistemului comunist din România, care îl califică drept un adversar categoric al principiilor democratice, aşadar ca pe un despotism totalitar, au fost următoarele:

- domnia monopolistă a partidului unic, auto-intitulat „partid al clasei muncitoare“. Dictatura PMR, apoi PCR (după 1965), a fost construită după modelul sovietic şi a fost consfinţită în toate Constituţiile de după 1948 până la finalul din 1989. Au fost interzise şi distruse partidele istorice, precum şi toate organizaţiile care menţineau vie posibilitatea opoziţiei în raport cu despotismul comunist. Primul experiment de „democraţie populară”, deci dictatura nelimitată de nicio lege pe teritoriul istoric al României, a fost impunerea regimului bolşevic în Basarabia şi Bucovina de Nord în perioada de după ultimatumul sovietic din iunie 1940. Ţinem să menţionam aici atrocităţile comise de comuniştii din ceea ce s-a numit Moldova sovietică împotriva cetăţenilor nevinovaţi: arestări, deportări, exproprieri, asasinate în masă.

- distrugerea societăţii civile şi omogenizarea forţată a populaţiei prin atomizare şi dispariţia oricăror garanţii constituţionale ale libertăţii individuale.

- represiunea generalizată şi rolul central al poliţiei secrete (Securitatea). Pentru sistemul intrat în transă, nu mai conta numărul victimelor: ideologia luptei de clasă, aflată în chiar inima proiectului de inginerie socială marxist-leninistă, justifică lichidarea unor întregi categorii sociale, decretate drept „viermănoase”. În perioada stalinismului dezlănţuit (1948-1964), regimul a creat un întreg univers concentraţionar pe care pe drept cuvânt îl putem numi Gulagul românesc. A existat însă o rezistenţă reală, mai ales în prima perioadă, inclusiv sub forma mişcărilor de partizani. Teroarea mai subtilă, mai degrabă preventivă, de după 1964, nu a însemnat nicicum o îmblânzire a regimului, ci doar utilizarea unor metode mai puţin şocante şi crude de control al populaţiei. Criminalitatea sistemului, izvorâtă din chiar natura sa ilegală şi ilegitimă, nu a dispărut după 1964. Securitatea a fost aşadar o instituţie ilegală, ilegitimă şi criminală de la începutul şi până la sfârşitul ei.

- propaganda neîncetată şi controlul absolut, prin intermediul cenzurii (Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor şi, din 1977, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste) asupra mijloacelor de informare, devenite instrumente ale dezinformării şi manipulării generalizate.

- îndoctrinarea întregii populaţii cu dogmele marxist-leniniste şi tentativa de revoluţionare, în fapt de mutilare a condiţiei umane, numită construcţia „omului nou”. La acest capitol trebuie accentuat rolul nefast al sistemului propagandei de partid, al şcolilor de partid, al organelor de presă („Scânteia”, „Lupta de clasă”, apoi „Era Socialistă”), al Editurii PMR (apoi Editura Politică) şi al secţiilor CC al PCR care „îndrumau” activităţile ideologice.

- distrugerea economiei de piaţă şi impunerea unui model rigid, autoritar, ultra-centralizat al economiei planificate. În prima perioadă, economia a fost sistematic jefuită în favoarea URSS. Pe parcursul întregului experiment, s-au plătit costuri colosale legate de impunerea unui model economic ineficient şi finalmente falimentar.

- lichidarea monarhiei constituţionale, distrugerea statului de drept şi impunerea dictaturii proletariatului, în fapt dictatura unei caste parazitare (nomenklatura), exercitată prin utilizarea celor mai brutale metode teroriste. Statul românesc în perioada 1948-1989 a fost în esenţa sa un stat bazat pe teroare, directă sau indirectă, punitivă şi/sau profilactică, iar justiţia a avut ca scop camuflarea şi justificarea crimelor comise de statul totalitar.

- atacul sistematic împotriva proprietăţii private şi distrugerea ţărănimii prin colectivizarea forţată, prin „noua revoluţie agrară” lansată în octombrie 1981 şi prin experimental sistematizării satelor.

- controlul total asupra mijloacelor statale de exercitare a violenţei, înainte de toate procuratura, miliţia, armata, grănicerii.

- controlul asupra corpului uman, prin politica pronatalistă forţată, care a durat până la căderea regimului, şi asupra celui social, prin raţionalizarea aprovizionării prin decretele din 10 şi 17 octombrie 1981, urmate de programul „alimentaţiei ştiinţifice” din 1982.

- o politică externă complet subordonată Moscovei în perioada 1948-1963. Autonomia politicii externe româneşti de după 1964 nu a fost expresia unei afirmări a spiritului patriotic, ci a servit grupului conducător (mai întâi unit în jurul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, apoi al lui Nicolae Ceauşescu) pentru a-şi menţine nealterată puterea. În realitate, acest „comunism naţional” a servit prea puţin poporului român. A creat însă un sentiment de falsă euforie naţionalistă, precum şi iluzia unei căi româneşti spre un socialism diferit de cel sovietic. După 1980, a devenit cât se poate de clar că între politica externă (pretins autonomă) şi cea internă (extrem de represivă) exista o imensă prăpastie. Având de ales între o minimă liberalizare internă şi completă izolare internaţională, conducerea PCR a mers pe calea autarhiei. Mitul fundamental pe care s- a bazat ideologia PCR în toate aceste patru decenii şi jumătate de experiment totalitar a fost imaginea fortăreţei asediate. Pentru comuniştii români era astfel important să anihileze nu doar presupusele încercări externe de a le contesta dictatura, dar mai ales era vitală lichidarea oricărei opoziţii interne. Ei pretindeau că plăsmuiesc cetatea divină, aici şi acum. Urma logic acuzarea celor care criticau planurile lor de subversiune, complot şi crimă. El însuşi o ideologie conspiraţionistă, comunismul a văzut pretutindeni semnele unor sinistre conspiraţii împotriva sa.

 Unul din scopurile centrale ale regimului a fost anihilarea oricărei forme de opoziţie, rezistenţă şi disidenţă. Chiar în perioada de relativă deradicalizare a regimului, agresivitatea sa în raport cu contestatarii reali sau potenţiali a rămas neschimbată. Mai întâi s-a recurs la criminalizarea partidelor democratice şi a oricărei forme de rezistenţă din partea intelectualităţii, sindicatelor neînregimentate, studenţilor şi intelectualilor. Numărul victimelor acestor înscenări este enorm. Practicile comunismului românesc şi-au avut originea în modelul leninist-stalinist de inginerie socială. Dogma comunistă se pretindea infailibilă. Oamenii puteau eventual greşi, partidul era însă omniscient. Supremaţia ideologiei este cheia înţelegerii acestui sistem. Prima generaţie de comunişti aflaţi la putere în România a îmbrăţişat cu fervoare miturile bolşevice: mitul revoluţiei, al partidului, al clasei muncitoare, al societăţii fără clase. Pentru atingerea acestor ţeluri presupus nobile, comuniştii români au considerat că este permisă utilizarea celor mai abjecte mijloace. Sufletul nemuritor al comunismului, spunea filozoful polonez Leszek Kolakowski, este minciuna. De la bun început, comunismul s-a bazat pe minciună, impostură, dedublare şi fărădelege. Violenţa a fost sanctificată: cu cât mai brutale erau metodele de luptă împotriva „duşmanului”, cu atât creştea intensitatea urii propagate de aparatul ideologic. Inamicul de clasă a fost demonizat şi criminalizat ca figură absolut reprehensibilă. Trebuia exterminat („stârpit”, „zdrobit”, „nimicit”, „călcat în picioare”) fără cruţare. „Burjuii”, „leprele social-democrate”, „năpârcile chiabureşti”, „fiarele ţărăniste” sunt doar câteva din macabrele sintagme ale limbii de lemn otrăvite care a fost utilizată de aparatul de propagandă condus de Iosif Chisinevschi şi Leonte Răutu. Criteriile tradiţionale care despărţeau binele de rău au fost abolite în cadrul statului ateist. Cultele religioase au fost prigonite fără milă. Biserica Greco-Catolică a fost suprimată în 1948, iar cea Romano-Catolică a fost împinsă la limita legalităţii. Biserica Ortodoxă, lipsită de sprijin moral şi material din exterior, prin ierarhia sa de după 1948, a putut fi adusă mai uşor sub controlul puterii totalitare, în pofida faptului că foarte mulţi preoţi au fost arestaţi, condamnaţi, întemniţaţi şi chiar ucişi. Regimul a dus de asemenea o luptă sistematică şi intensă împotriva Bisericilor protestante şi neoprotestante. Lupta se dădea pentru controlul sufletului şi minţii, iar religia, numită de Marx „opiu pentru popor”, trebuia discreditată şi abolită. În perspectiva construcţiei societăţii comuniste, visată de corifeii socialismului zis ştiintific, religia urma să dispară, asemeni mult-hulitei proprietăţi private. Costurile utopiei comuniste au fost enorme. Destine sfărâmate, elite distruse, clase sociale nimicite-toate acestea în numele unui vis al perfecţiunii, al unui ideal colectivist pentru care individul nu era decât un şurub din marele mecanism. Cum scria Arthur Koestler, omul devenise o simplă ficţiune gramaticală. Politica de exterminare socială comunistă, sau mai exact spus totalitarismul comunist, s-a întemeiat aşadar pe un număr de postulate ideologice. Clasele exploatatoare, vinovate de ataşamentul lor pentru proprietatea privată şi statul de drept, trebuiau distruse. Noua religie politică propavăduia misiunea istorică a clasei muncitoare. În realitate, această clasă a cunoscut sub comunism o asuprire fără egal. Cele mai importante mişcări sociale antitotalitare din România au fost grevele minerilor din Valea Jiului din vara anului 1977 şi ale muncitorilor din Braşov din noiembrie 1987. Nu negăm că au existat momente mai puţin crude, că regimul a cunoscut perioade de relativă acalmie. Ele au fost însă de scurtă durată şi nu au schimbat datele fundamentale ale sistemului. România comunistă a fost din prima şi până în ultima ei zi o închisoare pentru copleşitoarea majoritate a populaţiei. Ceea ce nu înseamnă că nu au existat oportunităţi de mobilitate socială prin selecţie pe bază de clasă, mai ales în prima perioadă, când originea socială proletară era legiferată, spre exemplu, drept condiţie de acces în învăţământul superior. Mitul modernizării ţării sub comunism nu rezistă unei examinări profunde. Nu încape îndoială că România după 1945 ar fi putut să se dezvolte ca un stat democratic şi pluralist, dacă nu ar fi existat intervenţia sovietică şi disponibilitatea comuniştilor de a servi necondiţionat interesele Kremlinului. Distrugerea continuităţii constituţionale a statului român prin abdicarea forţată a Regelui Mihai în decembrie 1947 rămâne unul din marile abuzuri ale comunismului în România. Înfeudat intereselor sovietice, fidel opţiunilor sale staliniste de primă oră, chiar şi după îndepărtarea de Moscova, regimul comunist din România a avut un caracter antinaţional, în pofida necontenitelor profesiuni de credinţă naţionaliste. Imnul de stat al RPR spunea clar acest lucru: „Înfrăţit fi-va veşnic al nostru popor/Cu poporul sovietic eliberator/Leninismul ni-e far, şi tărie, şi-avânt/Noi urmăm cu credinţă partidul ne-nfrânt”. Consilierii sovietici au jucat un rol crucial în instaurarea şi funcţionarea noilor instituţii. Membrii PCR din ilegalitate au fost, în special în prima perioadă, exponenţii cei mai activi ai noului regim. Unii dintre ei aveau să fie dezamăgiţi ulterior, însă acest lucru nu atenuează responsabilitatea lor pentru impunerea şi suţinerea acestui regim. Nu mai puţin responsabili sunt cei care au aderat în perioada 1944-1947, îmbrăţişând cu maximă frenezie sloganele antioccidentale şi ardent staliniste ale PCR. Din rândul acestora a fost recrutată birocraţia de partid (aparatul CC, comitetele regionale, raionale, comunale) şi aparatul de bază al Securităţii.

 Simplu spus, vreme de patru decenii şi jumătate, statul românesc a fost confiscat de un grup politic străin de interesele şi aspiraţiile poporului român. Inspirat şi motivat de ideologia fals egalitaristă a socialismului de stat marxist-leninist, acest regim şi-a propus şi până la un punct a realizat un sistem de control fără precedent asupra minţii şi trebuinţelor umane. Nu a existat particulă a spaţiului social, inclusiv la nivelul spaţiului locativ, al abecedarului sau al ritualurilor nunţii şi morţii, asupra căreia să nu se exercite ambiţiile regimului. Două au fost principalele instrumente prin care a fost posibilă perpetuarea dictaturii comuniste: poliţia politică şi propaganda. Statul poliţienesc stalinist nu a fost un regim autoritar tradiţional. Scopul său a fost să distrugă cetăţeanul, spiritul civic în genere, şi să construiscă subiectul perfect manevrabil. Faimoasele versuri „Partidul e-n toate/E-n cele ce sunt/Şi-n cele ce mâine vor râde la soare/E-n pruncul din leagăn/Şi-n omul cărunt/E-n viaţa ce veşnic nu moare” (G. Lesnea), învăţate de şcolarii români vreme de două decenii şi mai bine, captează exact natura ubicuă a dominaţiei totalitare. Trebuie menţionat faptul că regimul nu a condus ţara pur şi simplu printr-un mechanism de viol al maselor. A ştiut să creeze şi mecanisme de cooptare, prin utilizarea şanselor de mobilitate socială oferite unor persoane din grupuri mai puţin favorizate. O mare parte din aparatul Securităţii, mai cu seamă torţionarii cei mai brutali, au provenit din zonele sociale de tip lumpen-proletariat. În prima sa fază, regimul a pedalat pe doctrina egalităţii şi fraternităţii umane, înrădăcinată, măcar la nivelul profesiunii de credinţă, în ideologia Revoluţiei Franceze. A folosit, fraudulos, fireşte, retorica luptei pentru pace, independenţă şi progres. Moştenirea RPR-RSR este aşadar moştenirea unei ţări cu o economie dezvoltată în chip distorsionat şi contraproductiv, a unei societăţi bolnave de suspiciune şi neîncredere, a unei culturi subjugate şi anexate de statul totalitar. Au existat evident insule de rezistenţă, au existat oamenii politici morţi în închisorile comuniste. Au existat sutele de mii de deţinuţi politici acuzaţi de „uneltire împotriva regimului democrat-popular”, printre care nu trebuie să-i uităm pe ţăranii care refuzau în masă colectivizarea. Au existat gânditorii care au păstrat fibra morală a acestei naţiuni în pofida atacurilor necurmate din partea aparatului ideologic. Au existat rezistenţii din munţi. Au existat studenţii revoltaţi din 1956, minerii din 1977, semnatarii Apelului Goma, disidenţii cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi, Vasile Paraschiv (terorizat de Securitate pentru curajul de a revendica drepturile clasei muncitoare), activiştii Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR), muncitorii de la Braşov din 1987, grupul de acţiune din Banat, Comitetul Creştin Român pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă (ALRC), Gheorghe Calciu-Dumitreasa şi alţi opozanţi religioşi, demonstranţii de la Timişoara, Cluj şi Bucureşti din decembrie 1989. Au existat zecile de mii de femei şi copii care au murit ca urmare a aberantei politici nataliste a regimului. Gheorghe Ursu (inginerul ucis pentru că ţinea un jurnal în care denunţa mizeria morală a ceea ce propaganda numea „epoca de aur”) şi Călin Nemeş, care a ţinut piept Armatei la Cluj în decembrie 1989 şi s-a sinucis ulterior din dezgust pentru deturnarea Revoluţiei. După prăbuşirea oficială a comunismului au existat Proclamaţia de la Timişoara, adevarata Cartă a Revoluţiei Române, şi zona liberă de neocomunism din Piaţa Universităţii. Marile speranţe din decembrie 1989 au fost însă rapid urmate de frustrări în raport cu ceea ce s-a dovedit a fi refuzul aparatului comunist şi securist de a ceda puterea. Chipurile vechi au îmbrăcat măşti noi, însă comportamentele au fost prea puţin diferite. Au existat, aşadar, marile şi micile regrupări nomenklaturiste, resurecţia birocraţiei sub forma fesenismului/pedelismului. România comunistă nu a fost guvernată de fiinţe extraterestre. În fruntea ei, respectiv în fruntea diverselor instituţii cheie (Biroul Politic, Comitetul Executiv, Prezidiul Permanent, Secretariatul, Comisia Controlului de Partid, secţiile CC, Securitate, comitetele regionale/judeţene de partid) s-au aflat, în diverse perioade: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Iosif Chişinevschi, Miron Constantinescu, Nicolae Ceauşescu, Alexandru Drăghici, Chivu Stoica, Petre Borilă, Constantin Pîrvulescu, Alexandru Bârlădeanu, Ion Gh. Maurer, Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraş, Alexandru Moghioroş, Leonte Răutu, Leontin Sălăjan, Dumitru Petrescu, Dumitru Coliu, Elena Ceauşescu, Manea Mănescu, János Fázekás, Iosif Banc, Iosif Uglar, Maxim Berghianu, Richard Winter, Gheorghe Rădulescu, Paul Niculescu-Mizil, Ilie Verdeţ, Ion Stănescu, Tudor Postelnicu, Ion Iliescu, Virgil Trofin, Vasile Vâlcu, Dumitru Popescu, Ion Coman, Ghizela Vass, Ştefan Andrei şi lista poate continua. Fiecare activist a îndeplinit ceea ce el sau ea considera o nobilă misiune: aplicarea cu infinit devotament a liniei partidului, indiferent de costurile umane. Între importanţii colaboraţionişti recrutaţi din „vechile clase” pot fi amintiţi: Petru Groza, moşier cu convingeri de stânga din 1933, convertit la un socialism din care a ştiut să profite cât a putut, Mihai Ralea şi Mihail Ghelmegeanu, foşti miniştri carlişti, cu convingeri de stânga dinainte de 1944, deveniţi susţinători fervenţi ai RPR. Fiecare dintre aceste persoane a deţinut o doză de responsabilitate pentru ceea ce putem numi tragedia României sub comunism. Nimeni nu a rostit vreun cuvânt de regret. Multe din crimele dictaturii nu au fost consemnate în documente. Cele mai cumplite ordine criminale date de Lenin au devenit cunoscute abia după prăbuşirea URSS. Totalitarismul operează adeseori prin ordine orale. Cele mai dure decizii ale conducerii comuniste din România au fost fie transmise oral, fie învelite în camuflajul insidios al limbii de lemn. Pe de altă parte, există o documentaţie enormă privind aceste crime: mărturii, amintiri, procese-verbale, note informative, şedinţe de Birou Politic etc.. Deciziile strategice au fost anunţate, propagate şi impuse de către comunişti cu voluptatea identificării cu presupusele legi ale progresului uman. Secretomania bolşevică privea chestiunile tactice, intrigile din interiorul conducerii, nu marile opţiuni ideologice ale regimului. Culpabilitatea istorică şi morală a PCR şi a Securităţii ni se par astăzi pe deplin dovedite. Când vorbim de sute de mii de victime (arestaţi, închişi, deportaţi, ucişi), nu încape îndoială că regimul a comis crime împotriva umanităţii. A mutilate suflete umane, a desfigurat şi deturnat destine, a marcat teribil câteva generaţii cu ale sale insanităţi ideologice. A transformat România într-o imensă colonie penitenciară, populată de delatori, colaboratori şi ofiţeri securişti. A obligat o întreagă populaţie să trăiască într-o stare de continuă dedublare. A privat peste douăzeci de milioane de oameni de viaţa la care ar fi avut dreptul prin însuşi faptul venirii lor pe lume. A declarat demenţi pe cei care îndrăzneau să se îndoiască de binefacerile socialismului. A folosit psihiatria ca pe o armă politică. A persecutat fără cruţare pe cei care au îndrăznit să ceară sindicate libere. A utilizat cele mai perverse diversiuni posibile pentru a-şi compromite adversarii. A atacat exilul anticomunist şi a încercat să contracareze pe toate căile posturile de radio libere din Occident şi în primul rând secţia română a postului de radio „Europa Liberă”. Şi toate aceste au fost înfăptuite în numele „zorilor care cântă”. Nu poate exista nicio justificare pentru acest regim a cărui unică raţiune de a se afla la putere a fost ideologia urii de clasă şi cultul violenţei. 

 Viitorul României depinde de asumarea trecutului ei, deci de condamnarea adevărată, nu propagandistic-băsistă, a regimului communist. Ceea ce contează, pentru viitor, este să învăţăm din acest atroce trecut, să înţelegem cum a fost posibil acest experiment şi să ne despărţim de el cu compasiune pentru victime şi cu durere. Deasemenea, este vital pentru viitorul României să nu mai permitem activitatea unor forțe politice neomarxiste, ca USR-ul, ce aduc prejudicii uriașe dezvoltării țării!