MIZERIILE POLITICII INTERNE ȘI INTERNAȚIONALE.

 

MIZERIILE POLITICII INTERNE ȘI INTERNAȚIONALE

1. Cinismul guvernului și Fondul de rezervă:

 Premierul Ciolacu se supără când PSD este numit „ciuma roșie” și „partid-stat”. Dar se supără degeaba, pentru că PSD nu și-a schimbat nici măcar blana, darămite năravurile. Cinic, incompetent, hrăpăreț și lipsit de scrupule, PSD își consolidează atent puterea pentru încă patru ani. Pentru el și pentru remorca sa liberală. Este halucinant să-i auzi pe cei doi Marcel, Ciolacu și Boloș, justificând una dintre marile nerușinări ale momentului: ocolirea rectificării bugetare și împărțirea banilor direct din Fondul de rezervă, sacul aflat la dispoziția directă a premierului și baronului instalat la secretariatul general, Marian Neacșu, fosta mână dreaptă a lui Liviu Dragnea. Boloș este ocolit în povestea asta și își merită pe deplin soarta de papagal de serviciu, ca tot PNL-ul, de altfel. Motivul este simplu: rectificarea urma să fie negativă și atunci se vedea clar că bugetul a fost construit cu picioarele - cheltuielile au fost cu mult depășite, iar veniturile sunt la fel de mici pentru că statul este incapabil să colecteze mai mult de 26% din PIB la buget, rezultatul fiind creșterea exponențială a găurii bugetare. În plus, rectificarea este transparentă, Finanțele trebuie să vină cu cifre clare, indicatori și entitățile către care sunt direcționate sumele, și, mai cu seamă, pentru ce. Or, transparența dăunează grav minciunii de care s-au înconjurat Ciolacu și ai lui. Rezultatul rectificării ar fi fost că deficitul bugetar, care deja este la 3,75% din PIB, ar fi urcat vertiginos. Fondul de rezervă este o pușculiță din care banii se pot împărți prin hotărâri de guvern pentru necesități arzătoare, după cum sunt cele de la Educație și Sănătate, unde nu mai sunt bani pentru salarii și medicamente compensate, sau pentru necesități electorale. Este, așa cum spunea cursdeguvernare.ro, un buget paralel, din care Guvernul a scos doar în ultimele două luni peste 3,23 miliarde de lei, din care cei mai mulți s-au dus pentru plata salariilor. Realitatea este că guvernul Ciolacu este între ciocan și nicovală, campania electorală intră curând în linie dreaptă, primarii țipă ca din gură de șarpe că nu mai au bani să termine proiectele începute, salariile și sporurile au crescut deșănțat și unii, cum sunt judecătorii, și le obțin singuri în instanțe retroactiv, banii din PNRR vin cu întârziere, dacă vin, din cauză că reformele bat pasul pe loc, iar Comisia Europeană insistă ca deficitul să nu sară de 5,5% din PIB. Așa că guvernului PSD-PNL nu-i rămâne decât să păcălească pe cine poate. Adică electoratul, căci Comisia nu are cum, deși probabil că se amăgește că va reuși. În timp ce Marcel Ciolacu face băi de mulțime, taie panglici și se bate cu pumnul în piept că este primul buget din istorie cu un echilibru între cheltuieli și venituri, un raport al UE arată că România deține recordul european în ce privește evaziunea la plata TVA, care este de peste 33%. Mihai Tudose, care va fi probabil șeful campaniei electorale a PSD, cuvântează cu grația unui bolovan prăbușit pe carosabil despre Podul de la Brăila, dat în folosință vara asta, „bine că are unde să se crape ceva, că înainte nu avea unde”. Problema nu este nici măcar că se crapă pe banii noștri, ci că PSD consideră asta normalitatea și ne râde în față. Este același râs sfidător de șmecher, lipit pe față indiferent de cine este condus. E marca PSD. Degeaba face Ciolacu exerciții populiste cu bonul de 100 de lei de la supermarket, încercând să demonstreze că mâncarea s-a ieftinit, că nu prostește pe nimeni, oamenii văd și înțeleg. Grav este că nu mai reacționează, electoratul pare anesteziat. Mulți pun asta pe seama îngrozitoarelor tensiuni din ultimii ani, pandemie, frică, moarte, războaie care amenință să se extindă. Cred că mai degrabă este vorba de lipsa de orizont, de convingerea că partidul-stat PSD și aliatul său neputincios PNL s-au cocoțat la putere pentru mulți ani de acum înainte. Aceasta este și explicația ascensiunii AUR, care atrage nu doar electoratul naționalist, suveranist și conspiraționist, ci și pe acela nemulțumit de guvernare, dar care nu are alternativă. AUR a avut abilitatea, s-o recunoaștem, să se poziționeze ca partid antisistem, ocupând locul pe care îl revendica acum câțiva ani USR, dar care a lăsat scaunul liber. Cum și de ce, e o altă discuție. PSD-ului îi convine situația, asta-i clar, de aceea nici nu se obosește să atace AUR, chiar dacă îi fură și lui din electorat. E mai convenabil să aibă la dispoziție o sperietoare în campanie, cu ajutorul căreia să atragă la votul pentru prezidențiale electoratul educat, de dreapta, decât să încerce să se lupte cu el acum. Creșterea AUR ajută PSD și în discuțiile cu Comisia Europeană sau cu aliații, pentru că toți sunt speriați de ascensiunea extremismului și antisemitismului, mai ales în contextul războiului Israel-Hamas. PSD este cinic. De remarcat că singurele mesaje despre AUR lansate de liderii PSD sunt acelea că acesta nu va ajunge la guvernare. Așa-i. PSD și PNL vor obține suficient ca să facă împreună majoritatea și guvernul. Dar până atunci AUR își dovedește utilitatea. Oricum ar fi, renunțarea la rectificarea bugetară și utilizarea, prin hotărâri de guvern (HG), a Fondului de rezervă al Guvernului amenință democrația financiară a țării. Rectificarea bugetară, despre care ministrul de Finanțe spunea, în urmă cu câteva săptămâni: „E cel mai greu moment al vieții mele ca ministru de Finanțe. Nu sunt bani, e o rectificare bugetară pe datorie”, nu va avea loc. Acum guvernul gestionează nevoile financiare deja bugetate ale țării cu instrumentul Fondului de rezervă. Probabil cea mai serioasă problemă a operațiunii de renunțare la rectificarea bugetară este faptul că Fondul de rezervă poate fi folosit fără a obține aprobarea Parlamentului, pentru a finanța o anumită parte a cheltuielilor deja proiectate. Este adevărat că deficitul bugetar s-a amplificat și a devenit un pericol pentru economia țării, finanțele ei, datoria și viitorul ei. Însă este dificil să nu bănuiești că alocarea banilor necesari administrației publice și locale print-un instrument dirijat și controlat direct de Guvern nu va fi o operațiune cu parfum politic care ar putea influența alegerile de anul viitor. O altă problemă a acestui experiment este riscul prezentat de schimbarea sensului existenței Fondului de rezervă. Un fond de rezervă este, prin definiție, destinat să facă față unor situații excepționale, neprevăzute. Transformarea Fondului de rezervă într-un distribuitor de fonduri bugetare ignoră riscurile neprevăzute, a căror finanțare depinde strict de acest instrument la dispoziția premierului. O criză economică neașteptată, așa cum am putea trăi în următoarele luni dacă se va extinde conflictul din Orientul Mijlociu și se va intensifica războiul din Ucraina, ar putea necesita suplimentarea unor cheltuieli strategice. Folosirea Fondului de rezervă pentru acoperirea cheltuielilor curente poate epuiza resursele disponibile în cazul în care crize neașteptate, dar previzibile, s-ar concretiza. În acest an, Fondul de rezervă a fost dimensionat la nivelul a 686 de milioane de lei. Este adevărat că diverse mișcări de bani l-au redimensionat permanent, însă exact în momentul deciziei de a abandona rectificarea, înlocuind-o cu transferul controlat de bani direct din acest fond, aflăm că pușculița este goală. Pentru că Fondul de rezervă, acest instrument care-și propune să țină în frâu deficitul, „este gol”, Guvernul inventează o nouă măsură care sfidează și ea democrația financiară. Pentru a alimenta cu bani Fondul de rezervă din 1 noiembrie 2023, ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat, care nu și-au consumat decât jumătate din alocările bugetare pe acest an, sunt obligați să vireze în Fondul de rezervă bugetară la dispoziția Guvernului minimum 10% din banii necheltuiți încă. Operațiunea este gestionată de Ministerul Finanțelor. Este, de altfel, singura în care Finanțele sunt implicate, pentru că distribuția sumelor din portofoliul Fondului de rezervă se face de către aparatul guvernamental responsabil cu Fondul. Iată cum Parlamentul nu-și mai exercită atribuția de control asupra finanțelor țării, iar Ministerul Finanțelor are un rol de observator și de broker pentru Fond. Opacitatea operațiunilor de alocare a banilor prin Fondul de rezervă ridică și ea semne de întrebare, deoarece utilizarea acestuia nu are transparența rectificărilor bugetare. Deși guvernanții promit o alocare de resurse dirijată de priorități cum ar fi finanțarea proiectelor europene, se ascund neclarități în acest exercițiu. O rectificare bugetară ar fi fost mai eficientă pentru a aloca resursele, poate și pentru că odată aprobată de Parlament, dispărea neîncrederea în oportunitatea economică, socială sau politică a alocărilor, care pot părea discreționare. Nu în ultimul rând, substituirea rectificării bugetare prin alocări din Fondul de rezervă în cazul unor probleme sau scandaluri poate sensibiliza percepția agențiilor de rating și a creditorilor cu privire la stabilitatea financiară a Guvernului și, ca efect, poate mări costurile împrumuturilor, amplificând astfel datoria. Totuși, argumentele utilizării Fondului de rezervă pot avea logică economică, deoarece, într-adevăr, permit o gestionare eficientă a resurselor, asigură o flexibilitate bugetară prin transferul sumelor necheltuite și alocarea acestora pentru nevoi imediate și, bine gestionată, poate evita amplificarea deficitului. În plus, ministerele care stau cu banii necheltuiți ar putea fi stimulate să urgenteze și să finalizeze proiectele pentru care au obținut finanțare de la buget. Transparența și justificarea adecvată, cu mare claritate, a deciziilor de alocare a banilor prin Fondul de rezervă sunt elemente esențiale atingerii scopului anunțat, de ținere în frâu a deficitului și a datoriei și de impulsionare a creșterii economice prin uriașele fonduri europene neconsumate. Este nevoie de responsabilitate și de politici bugetare bine structurate, bine gândite și clar explicate. Declarații de tipul „dezmăţul care ar putea avea loc prin rectificarea bugetară” sau „țara aceasta este într-o situație dificilă”, „suntem în situația de a alege dintre două rele pe cea mai puțin rea” nu țin loc nici de argumente, nici de politici bugetare clare, coerente și eficiente.

2. Scandalul burselor de merit:

 Noua regulă de acordare a burselor de merit, care a făcut ca elevi cu medii sub 5, care nici măcar nu au intrat în examenul de evaluare națională, să fie recompensați pentru rezultate, în vreme ce copii cu medii mari, peste 9, nu primesc aceşti bani, este o mostră pentru felul în care „România educată” încurajează mediocritatea și pentru incompetența crâncenă a Ministerului Educației. Cum pentru rezultate excepționale există deja bursa de excelență, din start e de discutat rostul bursei de merit, - dacă pur și simplu a învăța bine trebuie remunerat. Mutăm astfel accentul de pe importanța învățăturii pentru dezvoltarea personală, și așa în picaj, pe remunerarea învățăturii, deci pierdem importanța scopului ei firesc. E drept că, la cum e conceput învățământul românesc, la cât de teoretizantă e materia, la cât de anostă e adesea predarea, poate fi greu pentru un copil să înțeleagă la ce îi folosește deșertul pe care trebuie să-l străbată și fără un stimulent de tipul bursei de merit să renunțe. Prof. Mihaela Popa de la Iași a întrebat un elev de clasa a VII-a ce crede despre bursele de merit. Copilul de 13 ani i-a răspuns: „încurajează toceala, pe cei care cerșesc note, nu încurajează pasiunea. Eu sunt campion la șah și nu am timp”. Când va fi mare, sunt gata să pun pariu că acest copil nu va conduce educația de la noi, ci va trăi undeva departe de România, unde este încurajată pasiunea. Fapt este că bursele de merit există și până anul acesta criteriul de acordare era media generală de minimum 9,50. Adică măcar legea era consecventă cu obiectivul școlii românești - recompensăm toceala, dar măcar să fie toceală. Criteriul avea măcar meritul că punea copilul în competiție cu sine, nu cu alții. Știa unde trebuie să ajungă, unde e ștacheta și se raporta la ea. Cu noua catastrofală lege a educației, din această toamnă regulile au fost schimbate: nu mai conta media de minimum 9,50, ci locul în clasamentul clasei. Urmau să primească bursă de merit copiii cu primele 30% dintre mediile clasei. Măsura a fost întâi decisă și abia apoi gândită. Așa au descoperit după intrarea în vigoare că noul sistem va lăsa pe afară copii care conform vechiului criteriu, media 9,50, s-ar fi calificat la bursă. Cum să le explici că s-au bucurat degeaba la finalul anului? În schimb, au ajuns să ia burse de merit și copii cu medii sub 9,50, dar care în clase și școli slabe erau în primii 30%. Așa se face că ministerul a introdus, prin metodologia de aplicare a legii, și criteriul alternativ al mediei: ori în primii 30%, ori minimum media 9,50. Veți spune că în acest fel s-a încercat o egalizare de șanse în beneficul celor din medii defavorizate. Greșit, cât timp notarea nu e standardizată, într-un fel se obține 10 la o școală de top, în alt fel într-o școală modestă. Nota oricum ține cont de nivelul clasei, pretențiile sunt adaptate la context și la gradul de calificare a profesorului. Ceea ce se vede la evaluarea națională, când elevi cu medii peste 9,50 la clasă în gimnaziu iau note sub 7, și nu sunt cazuri izolate, ci în masă. De fapt, populist, noua lege a vrut să mai acorde o bursă socială și celor care nu se calificau direct la ea. Conceptual, noul sistem, ca toată noua lege de altfel, este toxic pentru că nu stimulează competiția copilului cu propriul potențial, ci cu restul colegilor. Niciun sistem de învățământ avansat nu mai face asta. Dimpotrivă, este stimulată munca în echipă, cooperarea, participarea la un tot cu propriul potențial, colegul trebuie să fie privit ca un partener, nu ca un rival. Genul acesta de mentalitate are o contribuție majoră la atmosfera de bully din școli, unde cei mai capabili sunt ținta batjocurii celor mai slabi și mai mulți, din cauza comparației continue pe care o fac și profesorii, și părinții între ei. Este încă o dovadă că învățământul românesc nu a ieșit din comunism, este vetust și chiar toxic pentru elevi. Ceea ce nu au anticipat mințile politruce din minister este că noul criteriu poate genera orice aberație. „Vom avea şi anumite colective de elevi, anumite clase, unde ultima medie poate să fie sub 9,50, poate să fie 8,7 depinde care este nivelul fiecărei clase”, spune secretarul de stat Florin Lixandru. De unde știe cât timp abia acum a solicitat ministerul centralizarea burselor cu defalcare pe medii? Fapt este că vedem beneficiari de burse de merit copii cu note foarte mici, chiar sub cinci în cazul școlilor profesionale. Care e logica, de orice fel, pentru ca un copil cu media 8,7, ca să mergem pe varianta domnului Lixandru, să ia bursa de merit și un copil cu media 9,49 să nu o primească? Ce învață cei doi din această situație? Ceva de genul „prost să fii, noroc să ai”? Nu contează ce știi, cât înveți, ce ai în cap, ci doar să fii printre alții mai slabi ca tine. Că raportarea la context trebuie să fie la minima rezistență. Cum regula a fost croită înainte de a fi măsurată, legea trebuie modificată. De-abia adoptată, va fi corectată prin OUG, spune dl. Lixandru. E de văzut care va fi justificarea urgenței. Cumva „pentru că suntem incompetenți”? Cum anume va fi modificată legea nu știm. Probabil ministerul vă zmângali ceva pe genunchi în ultima clipă, după nivelul de competență dovedit. Și oare câte asemenea aberații nevăzute mai sunt în marea lege a domnului/pardon, tovarășului Johannis pe lângă cele deja cunoscute și dovedite, dar menținute cu o încăpățânare feroce, precum admiterea în licee? 

Ministrul Educației, Ligia Deca, nu suportă criticile: În contextul analizei noastre, trebuie să prezentăm și noua „capodoperă” de gândire a dementei de la Minister. Ministrul Educației, Ligia Deca, a fost înregistrată în timp ce se arăta deranjată de comentariile negative care o vizează și care sunt postate pe rețelele de socializare. Într-o înregistrare audio publicată pe site-ul B1 TV se aude cum Deca povestește că angajații „de la comunicare” din minister șterg aceste comentarii: „Cu toate acestea, dacă n-apucă colegii mei să le șteargă suficient de repede, mă încarc negativ. Am o zi proastă!”.  Conform informațiilor difuzate de B1 TV, afirmațiile au fost făcute recent în cadrul unei dezbateri care a avut loc la Colegiul Național Gheorghe Lazăr din Capitală, pe tema modului în care tinerii ar trebui să folosească internetul în așa fel încât să fie în siguranță.

3. Politica occidentală și evreii: un secol de trădare, de la extrema dreaptă la extrema stângă:

 Acum o sută de ani, începea să se abată asupra evreilor vântul rece al respingerii din societățile europene și apăsarea amenințătoare a extremei drepte, care avea să ducă după 1933 la catastrofa cunoscută. Antisemitismul își plantase adânc germenii culturali în solul european încă din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, dar abia după 1922-1923, la câțiva ani după căderea celor patru imperii din Europa în urma Marelui Război, mișcările politice antisemite luau avânt în noile state naționale. Terenul cultural și social era deja pregătit. Declarația Balfour din 1917 le promitea într-adevăr evreilor, prin vocea ministrului de Externe de la Londra, un stat al lor, „un cămin național” în Palestina, dar de la încetarea ocupației otomane și instituirea mandatului britanic asupra Palestinei până la fondarea statului Israel avea să treacă cea mai cruntă perioadă din istoria evreilor, legată, din păcate, chiar de Europa. Vom reține și ideea, relevantă pentru conflictul palestiniano-israelian, că Planul ONU de Partiție a Palestinei din 1947 a fost acceptat inițial de evrei și respins vehement de statele arabe„în numele palestinienilor”, astfel încât statul Israel, în lipsa altei soluții, s-a născut practic unilateral, printr-o Declarație de Independență, urmată de războiul din 1948-1949. Israel a fost atacat de cinci state arabe chiar a doua zi după ce a fost declarat, nefiind recunoscut de lumea islamică în general și de palestinieni în particular. Relația politică a europenilor cu evreii merită însă din nou atenție, mai ales în prezent. Nu voi intra în tema controversată a „originii socialiste a extremei drepte” și nici în ideea, neplăcută pentru mulți, că ambele extreme sunt, ca origine intelectuală și esență ideologică, una singură, opusă moderației și centrismului. Viziunea extremistă europeană a fost lansată în lunga ei carieră istorică de distopia socialismului revoluționar marxist și a emancipării poporului prin luptă, în care una dintre facțiuni a luat-o pe drumul leninismului, pretins „internaționalist” și „progresist”, iar cealaltă, negându-și originea socialistă și adăugându-și componente naționaliste, rasiste și antisemite, a luat-o pe drumul nazismului, fascismului, horthysmului, legionarismului etc. Vom relua aici doar observația simplă că Partidul Național Socialist al lui Adolf Hitler a fost continuatorul unui mic partid al muncitorilor germani, evident de orientare socialistă, așa cum îi arată și numele, iar Mussolini era la rândul lui un „socialist ratat”, exclus din Partidul Socialist Italian, care a îmbrăcat cămașa neagră și a avut mai mult succes politic în noua înfățișare. Extrema dreaptă nu mai pare, văzută din această perspectivă, decât o versiune modificată a extremei stângi, cu care păstrează în profunzime multe trăsături comune, reverberate de populism și de iluzia soluțiilor radicale, promovate prin ridicarea poporului la luptă. Fără îndoială, Europa s-a schimbat mult în ultimul secol. Structura societăților este alta. Migrația musulmanilor a fost masivă în Europa de Vest, după 1960. Dispariția clasei muncitoare industriale a lăsat stânga tradițională marxistă fără votanți. Eșecul comunismului în URSS și statele-satelit est-europene, declinul numeric al „proletariatului” și schimbarea modelului economico-social au împins stânga europeană de după 1965 într-o criză politică și ideologică profundă. După protestele din 1968, Școala de la Frankfurt și Noua Stângă au câștigat teren. Nu mai era vorba de „proletari”, de împărțirea pe „clase sociale” și „lupta de clasă”, ci de minorități, feminism, corectitudine politică, progresism și ... imigranți, mulți imigranți. Se estimează că aproximativ 45 de milioane de musulmani din prima, a doua și a treia generație post-migrație, trăiesc în prezent pe continentul european. Nu doar cantitativ politica migraționistă europeană a fost o eroare, ducând la o migrație musulmană excesivă în țările vest-europene prospere, dar și abordarea calitativă, legislativă și politico-administrativă a migrației a fost de asemenea greșită. Multiculturalismul liberal este un eșec major, creând pungi mari de comunități musulmane neintegrate cultural și social, care au înțeles doar că au doar drepturi, libertăți și numeroase beneficii garantate de statele europene, fără să-și asume niciun fel de obligații față de țările care le-au primit. Mai mult decât atât, generațiile a doua și a treia de musulmani europeni au început un proces de radicalizare islamistă, pe care nu l-a manifestat prima generație, venită să muncească în Vest pentru o viață mai bună. „74 la sută dintre tinerii musulmani din Franța consideră că legile islamice sunt superioare legilor Republicii”, spune intelectualul algerian Boualem Sansal într-un interviu recent, adăugând că „faza pe care o trăim de la independența țărilor arabe și musulmane este o fază pregătitoare pentru marele Jihad care va să vină. Această fază s-a concentrat pe reislamizarea popoarelor pervertite de valorile occidentale, moștenite din colonialism sau răspândite în lumea musulmană de cinema, televiziune, turism. Finalizată în țările musulmane, reislamizarea diasporelor musulmane din întreaga lume rămâne de făcut, în special în Europa, fiind pe cale de a se produce”. A se vedea cazurile magrebienilor, turcilor, palestinienilor. Este deja un loc comun să reiterăm astăzi că migrația ilegală trebuie stopată, iar migranții ilegali trebuie expulzați, așa cum, în sfârșit, cere cancelarul Germaniei, Olaf Scholz. Se vorbește de câțiva ani de eșecul politicii migraționiste europene, dar nu s-a făcut mare lucru, dimpotrivă, numărul celor intrați ilegal în Italia anul acesta este aproape dublu față de anul trecut. Și Olaf Scholz, și Giorgia Meloni au dreptate. Așa nu se mai poate. Stânga radicală europeană, neomarxistă în esența ideilor anticapitaliste și antisistem susținute, s-a „reinventat” prin minorități și imigranți. Aceste partide ale extremei stângi au evidentă nevoie de voturile musulmanilor din țările lor. În Germania, Die Linke, partidul stângii dure, critică anunțatele măsuri ale cancelarului Scholz, de accelerare a expulzării migranților ilegali, arătând clar linia de ruptură ideologică între stânga radicală și stânga centristă (SPD). Fără aceste voturi, stânga radicală europeană ar pierde mandate în parlamente. Trecem peste faptul că premierul musulman al Scoției pare să aibă o singură problemă în acest război declanșat de atacul teroriștilor de la Hamas împotriva Israel, anume că nu reușește să dea de socrii lui din Gaza, după ce au căzut telecomunicațiile. Fostul lider laburist britanic Jeremy Corbyn, cunoscut de mult ca socialist radical, nu a condamnat nici el atacul Hamas. Așa cum nu l-a condamnat un alt lider al stângii radicale, Jean-Luc Mélenchon, de la Partidul Franța Nesupusă (LFI), și el în căutarea voturilor arabilor. Ca o bizarerie a noii politici franceze, a ajuns extrema dreaptă prin vocea lui Marine Le Pen să susțină Israelul, iar stânga radicală să reprezinte o amenințare pentru evrei și pentru statul Israel. În fața noii trădări politice din Europa la adresa evreilor, un grup numeros de intelectuali publici israelieni, printre care profesorul Yuval Noah Harari, el însuși de stânga, oponent cunoscut al lui Netanyahu, semnează o scrisoare-declarație prin care își exprimă dezamăgirea provocată de „indiferența” progresiștilor americani și europeni față de atrocitățile comise de Hamas”, acuzând totodată stânga occidentală de „insensibilitate morală extremă și trădare”. Bineînțeles, ceea ce nu spune Harari, dar probabil înțelege, este că „rațiunea electorală” pentru care stânga radicală din Vest înclină spre „cauza palestiniană”, ignorând chiar și atacul terorist abominabil din 7 octombrie, la care Israel are tot dreptul să răspundă prin eliminarea Hamas, ține de voturile stângii și de captivitatea ideologică în care s-au scufundat o parte din democrațiile occidentale. Slăbiciunea și vulnerabilitățile societăților inundate de migrația musulmană, creșterea riscului de atacuri teroriste, criza de idei și clienți a stângii occidentale, blocată în paradigma „corectitudinii politice”, devenită pe alocuri aproape o dictatură a minorităților, toate acestea fac ca UE în ansamblu să devină irelevantă în ecuația noului război. După ce Ursula von der Leyen a condamnat ferm atacul Hamas imediat după 7 octombrie și a exprimat sprijin pentru Israel, un potop de critici venite din unele state membre ale UE au atenuat susținerea politică europeană, până la a face „o reușită” chiar și din declarația negociată cu greu la recentul Consiliu European, oricum o declarație „incoloră, inodoră și insipidă”, în care UE spune banal că vrea „să fie bine, ca să nu fie rău”... Dacă Europa nu va înțelege că atacul asupra Israelului, la fel ca atacul asupra Ucrainei, face parte din războiul mult mai amplu al axei Rusia-Iran-Coreea de Nord (susținută deocamdată „soft” de China) împotriva Occidentului, război care își propune să schimbe lumea și să erodeze puterea democrațiilor liberale, atunci UE și multe dintre țările membre vor plăti, mai devreme sau mai târziu, prețul naivității lor politice și ideologice! De ce câștigă, totuși, Hamas războiul informațional în Occident? Reacția palidă a instituțiilor, universități, mass-media, structuri guvernamentale, față de manifestările ample de extremism islamic scot în evidență criza structurală din societățile occidentale. În deschiderea unui articol din Wall Street Journal, cunoscutul politolog american Walter Russell Mead redă un dialog dintr-un roman de Ernest Hemingway, în care unul dintre personaje întrebat cum a dat faliment răspunde: „În două feluri, treptat și apoi brusc”. Plecând de aici, el face o paralelă cu ordinea mondială care, sincron cu eroziunea capacității de descurajare a Statelor Unite, se dezintegrează și aceasta treptat și apoi brusc. Însă această observație este la fel de valabilă în ceea ce privește situația internă din Occident. Erorile masive în materie de politici de migrație, infiltrarea instituțiilor de către radicali ai stângii progresiste, ignorarea pericolului reprezentat de islamul radical s-au acumulat și ne-au adus în situația critică de astăzi. Am asistat în ultimele săptămâni la mari demonstrații, în mare parte explicit pro-Hamas, și la agresiuni la adresa evreilor. Am mai văzut la Londra cum poliția metropolitană, pe cât de intransigentă se arată când este vorba de combaterea „hate speech”, pe atât de timidă a fost să reacționeze atunci când pe străzi răsunau apeluri la Jihad și la eliminarea de pe hartă a Israelului. Benjamin Baird, directorul inițiativei de advocacy a Forumului pentru Orientul Mijlociu (MEF Action), a declarat cu câteva luni în urmă că, în urma „dezorientării progresiste”, o „presă favorabilă islamiștilor” a permis grupurilor jihadiste ale Frăției Musulmane din America să câștige influență și putere în mass-media, în interiorul forțelor de ordine și în guvern. E un fenomen de lungă durată, dar care a fost în bună măsură fie ignorat, fie privit drept ceva marginal. De aici și șocul multora, care acum realizează dimensiunea fenomenului.

„Normalizarea” extremismului: Trebuie spus, parafrazând o afirmație controversată a lui Antonio Gutteres, că explozia de antisemitism și marile demonstrații pro-Hamas nu au loc în vacuum. Într-o prelegere recentă, Robin Simcox, șeful Comisiei pentru combaterea extremismului din Marea Britanie, a declarat că a avut loc o „normalizare” atât a extremismului anti-israelian, cât și a antisemitismului, pe care a pus-o pe seama unei „politici eșuate de migrație în masă și a multiculturalismului”. Adăugând că miile de protestatari care au ieșit în stradă în urma atacurilor teroriste ale Hamas din Israel nu au apărut din senin. Există o rețea de susținere a Hamas și a Iranului în Marea Britanie, spune el, care este mai „sofisticată, mai bine susținută și mai capabilă decât mulți își dau seama”. Apoi, o investigație Free Press, cu titlul sugestiv „Bătălia Qatarului pentru mințile tinerilor americani”, relevă că în prezent Qatar, principalul sponsor Hamas, care găzduiește conducerea politică a organizației teroriste, a fost cel mai mare donator străin al universităților americane. Între 2001 și 2021, Qatarul a donat 4,7 miliarde de dolari universităților americane, principalii beneficiari fiind dintre cele mai prestigioase instituții de învățământ superior din America. Aceste școli au încheiat parteneriate cu regimul pentru a construi campusuri în „orașul educației” din Doha, un district special al capitalei care găzduiește colegii satelit pentru universitățile americane. Unul dintre obiectivele Qatarului în materie de soft power este de a promova ideologia Frăției Musulmane, mișcarea islamistă care a dat naștere Hamas și partidului de guvernământ din Turcia, interzisă în Egipt și în țările din Golf, scrie Free Press. De pildă, Qatar finanțează o organizație care este ramura clericală a Frăției Musulmane, dar și canalul de televiziune Al Jazeera, care are un acord de colaborare cu Școala de Jurnalism de la Northwestern University. Mulți liberali moderați au fost șocați de ipocrizia stângii progresiste foarte preocupată să denunțe prompt „micro-agresiunile”, precum „misgendering” (utilizarea unui „pronume” considerat nepotrivit), pe care le califică drept crime motivate de ură, dar care nu poate condamna fără echivoc crimele abominabile comise de Hamas. Numai că aceste voci moderate sunt în prezent în defensivă, în bună măsură din vina lor, pentru că au acceptat compromisuri în numele unei solidarități în fața unor pericole imaginare sau mult amplificate „la adresa democrației”. Yascha Mounk se întreabă de ce nu știe Occidentul pe cine să susțină în războiul Israel-Hamas? „În loc să declare că suntem cu toții pro-israelieni, editorialele din Le Monde au fulminat împotriva „dorinței de răzbunare” a Israelului. Iar atunci când demonstrații uriașe au umplut străzile din Berlin, Londra, Paris și Bruxelles, acestea nu au fost în semn de solidaritate cu cei care au fost uciși cu brutalitate, ci în sprijinul teroriștilor”. Maniera rușinoasă în care jurnaliști de la mari instituții mass-media, BBC, CNN, The New York Times, Associated Press, altfel întotdeauna dispuse să țină prelegeri despre „claritatea morală”, nevoia de echilibru și de verificări scrupuloase pe baza mai multor surse, au relatat despre explozia de la spitalul al-Ahli din Gaza pe care au pus-o imediat pe seama Israelului, doar în baza informațiilor furnizate de Hamas nu este nici pe departe o întâmplare, ci expresia unor prejudecăți înrădăcinate induse de o ideologie din ce în ce mai influentă. În opinia lui Yascha Mounk în ultimele trei decenii, natura stângii s-a schimbat în mod fundamental. „Împarte lumea în categorii simpliste de asupritori și asupriți, de albi și oameni de culoare, de colonizatori și colonizați - și apoi concluzionează că orice fel de cruzime este justificată în numele celor marginalizați. Și pretinde că toate nedreptățile din lume sunt cumva legate între ele (principiul „intersecționalității”), de unde obligația morală a fiecărui activist de a susține fără rezerve toate cauzele cele mai la modă ale stângii”. De ce atrocitățile Hamas determină stânga să urască și mai mult Israelul?, se întreabă în titlu și un articol din Wall Street Journal. „Activiștii occidentali pro-palestinieni pleacă de la două precepte aproape teologice: că Israelul este rău și că orice acțiune palestiniană împotriva acestuia este de aceea justificată. Această capcană cognitivă se exprimă în modul în care adversarii Israelului din Occident vorbesc despre conflictul cu palestinienii. Preocuparea pentru a se ajunge la o soluție cu două state nu duce niciodată la apeluri pentru ca palestinienii să se grăbească și să accepte un compromis negociat. Aceștia ignoră faptul că palestinienii au respins crearea unui stat și pacea în 2000, 2001, 2008 și 2014. Ei ignoră faptul că beligeranța Hamas este cauza blocadei Israelului asupra Gazei, o măsură defensivă a unei națiuni aflate sub asalt”.

Propaganda Hamas: În acest context este aproape imposibil pentru Israel să câștige războiul informațional în spațiul occidental, în condițiile în care mass-media a adoptat regula că trebuie să acorde un spațiu egal grupărilor sau mișcărilor care afirmă că luptă împotriva nedreptăților, oricât de violente ar fi acțiunile acestora. De pildă, deși se vorbește despre masacrele comise de Hamas, acestea sunt acum „echilibrate”, adică diluate, de narațiunea constantă a preocupării pentru palestinieni. Spre deosebire de bombardamentele cu rachete, care oricum în mare parte erau blocate de Iron Dome, spre dezamăgirea palestinienilor, cruzimea ritualică a teroriștilor Hamas asupra civililor a fost salutată cu entuziasm de participanții la marșurile de susținere. Nu a fost una întâmplătoare, s-a dorit să se transmită un mesaj. Au perceput-o ca o revanșă extraordinară, un triumf, față de cei față de care se simțeau neputincioși. Din acest motiv a generat, de pildă, mesaje pline de entuziasm din partea unor profesori de la universități din America sau Marea Britanie și, de o manieră mai reținută, de către regina Ranya a Iordaniei sau Erdogan. E o dovadă  faptului că liderii Hamas, care i-au instruit special pe „mujahedini” să comită toate aceste atrocități, cunosc foarte bine psihologia majorității palestinienilor, modelată în cursul unui amplu proces de îndoctrinare, stăpânesc la perfecție arta manipulării și cunosc la fel de bine pedalele emoționale cu care pot manevra opinia publică occidentală. În acest fel se creează și o enormă presiune publică asupra liderilor occidentali care se văd obligați să se arate permanent îngrijorați de soarta populației palestiniene și să avertizeze Israelul asupra crimelor de război, deși armata israeliană este cu siguranță cea mai atentă din lume la acest capitol. Apelul constant la dimensiunea umanitară este însă unul ipocrit. Altfel, aceeași grijă globală, exprimată aproape zi de zi, pentru soarta palestinienilor s-ar manifesta și față de soarta celor peste o sută de mii de refugiați armeni din Nagorno Karabach, față de soarta civililor prinși în confruntări sângeroase în Etiopia sau față de cea a uighurilor din China. De pildă, în războiul civil din Yemen s-au înregistrat un număr de 380 de mii de civili uciși, dar pentru că e vorba de un conflict exclusiv între musulmani, o facțiune fiind sprijinită de Iran și o alta de Arabia Saudită, nici în Orientul Mijlociu și nici pe străzile orașelor din Occident nu a ieșit nimeni să-și exprime compasiunea și indignarea. Hamas, ca și ISIS înaintea sa, s-a dovedit extrem de abil și sofisticat în materie de propagandă. Avantajul Hamas este acela că, spre deosebire de ISIS care se raporta doar la „războiul global împotriva infidelilor”, își poate asuma o cauză mai ușor de „vândut”, mai ales opiniei publice din Occident, cauza palestinienilor. De partea cealaltă, reacțiile de apărare în fața acestei agresiuni care amenință valorile fundamentale ale civilizației occidentale sunt palide. „Paradoxul teribil al unei societăți liberale”, scrie jurnalista Melanie Philipps pe fluxul ei de Substack, „este că refuză să ia măsurile iliberale care pot deveni inevitabile pentru apărarea valorilor liberale. Ca urmare, societatea liberală conține semințele propriei sale distrugeri. Aceasta este ceea ce se dezvăluie acum unui Occident îngrozit”.