„APOCALIPSA” - CHEMAREA LA TRANSCENDENȚĂ! - PARTEA ÎNTÂI. O NOUĂ REVIZUIRE!
Introducere:
Titlul acestui comentariu afirmă că
Apocalipsa este o „chemare la transcendență”. Să explicăm puțin această
afirmație. Chemarea făcută apostolului Ioan în Apocalipsa 4:1: „Suie-te aici
şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!” trebuie să fie
luată ca o invitație pentru fiecare dintre noi, cei ce citim această carte. Unde
este însă acel „aici sus” spre care a fost invitat Ioan și prin el și noi? Vom
spune mai multe când vom analiza Apocalipsa 4, dar trebuie să definim câteva
lucruri și în această introducere. De ele depinde capacitatea noastră de a
urmări desfășurarea evenimentelor descrise de Ioan. Textul din capitolul 4 ne
dă definiția acelui „suiete aici sus„ în versetul imediat următor: „Numaidecât
am fost răpit în Duhul. Şi iată că în cer ...” (Apocalipsa 4:2). „Aici
sus” înseamnă deci „în cer”. Știm că există trei ceruri amintite în Scriptură.
Pavel a fost de exemplu în cel de al treilea cer (2 Cor. 12:1-2,3-5). Avem
cerul atmosferic, cerul astronomic și cerul prezenței lui Dumnezeu de dincolo
de lumea aceasta. Tot ce este dincolo de lumea aceasta este transcendent, adică
„de dincolo”. Teologia ne spune că Dumnezeu este în același timp „imanent” ,
dar și „transcendent”. Pentru că este imanent, adică în interiorul creației
materiale, Dumnezeu poate interacționa pe pământ cu creaturile Sale. El nu este
însă limitat la lumea materială, ci există independent de ea, adică o
trascende. Accesul creaturii în dimensiunile existenței de dincolo de universul
material definit în spațiu și timp se poate face doar pe baza unei „invitații
special” din partea lui Dumnezeu. Biblia ne spune că Enoh a plecat dincolo de
lumea materială, că Avraam și Moise au avut acces temporar în realitățile de
„dincolo” și că profeții au primit astfel de „descoperiri date de Dumnezeu”,
imposibil de accesat altfel. Pentru cel ce are ochi să vadă, întreaga Biblie
este o chemare la transcendență. Ea începe cu o parte de „descoperire” despre
facerea lumii (pe care altfel n-am fi în stare s-o pricepem) și se încheie cu
„descoperirea” lui Iisus Hristos despre lucrurile „de sus” și despre „lucrurile
viitoare”. Domnul Iisus a vorbit oamenilor în termeni de transcendență: „Voi sunteţi de jos”,
le-a zis El, „Eu sunt de sus. Voi sunteţi din lumea aceasta, Eu nu
sunt din lumea aceasta” (Ioan 8:23). Nașterea lui extraordinară a fost
serbată de un cor de îngeri care a apărut deodată din hiperspațiu și
s-a întors apoi înapoi acolo: „Şi iată că un înger al Domnului s-a
înfăţişat înaintea lor, şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor.
… Şi deodată, împreună cu îngerul s-a unit o mulţime de oaste
cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: „Slavă lui Dumnezeu în
locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui”. După ce
au plecat îngerii de la ei, ca să se întoarcă în cer, …” (Luca 2:9-15). Iisus
Hristos este transcendent, Nicodim este de pe pământ, iar dialogul dintre cei
doi dă pe față limitările lui Nicodim și atemporaneitatea și omniprezența
Fiului lui Dumnezeu. El poate fi concomitent și alături de Nicodim și în
cer: „Adevărat, adevărat îţi spun că noi vorbim ce
ştim şi mărturisim ce am văzut, şi voi nu primiţi mărturia
noastră. Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu credeţi, cum
veţi crede când vă voi vorbi despre lucrurile cereşti?” „Nimeni nu s-a
suit în cer, afară de Cel ce S-a pogorât din cer, adică Fiul omului, care este
în cer” (Ioan 3:11-12). „N-ai avea nicio putere asupra Mea”, i-a răspuns
Iisus, „dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus. De aceea, cine Mă dă
în mâinile tale are un mai mare păcat.” (Ioan 19:11). „Şi iată că voi
trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu, dar rămâneţi în cetate până veţi fi
îmbrăcaţi cu putere de sus” (Luca 24:49). Apostolul Pavel
i-a îndemnat pe creștini să privească existența în termeni de transcendență,
dând prioritate lucrurilor „de dincolo”: „Dacă, deci, aţi înviat
împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la
dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe
pământ” (Col. 3:1-2). „De aceea este zis: „S-a suit sus, a luat
robia roabă şi a dat daruri oamenilor” (Efeseni 4:8). „Pentru că noi nu ne
uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd, căci lucrurile care se
văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice“ (2 Cor. 4:18). În
discursul ținut în fața filozofilor din Atena, apostolul Pavel a vorbit despre
realitatea lumii transcendente și despre neputința umană de a pătrunde în
hiperspațiu din cauza limitărilor impuse de Dumnezeu din cauza păcatului: „Dumnezeu
care a făcut lumea şi tot ce este în ea este Domnul cerului şi al pământului şi
nu locuieşte în temple făcute de mâini. El nu este slujit de mâini
omeneşti, ca şi când ar avea trebuinţă de ceva, El, care dă tuturor viaţa,
suflarea şi toate lucrurile. El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi
dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite
vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu
şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare
din noi. Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi
unii din poieţii voştri: Suntem din neamul Lui… ”(Fapte 17:24-28). Hiperspațiul
realității din cel de al treilea cer are dimensiuni multiple, făcând posibile
manifestări greu de acceptat de cei prizonieri încă în continuumul spațiu-timp
din această lume materială. Făpturile din hiperspațiu, îngeri sau demoni se pot
materializa sau dematerializa (apar și dispar din lumea noastră), și evoluează
indiferente la condițiile restrictive ale materiei. Două legiuni de demoni pot
încape într-un singur îndrăcit, ca și-ntr-o turmă întreagă de porci (Marcu
5:1-11), martori la răstignire sunt „mai mult
de douăsprezece legiuni de îngeri” (Mat. 26:53), iar
făturile cerești „descrise” în vedeniile lui Ezechiel sau Ioan sunt așa de
complexe că imaginația omenească este neputinciosă să le deseneze. Finalul
Apocalipsei descrie o creație nouă în care limitele și separarea dintre
Dumnezeu și oameni va dispare. Ne va fi dat accesul la hiperspațiu și vom fi
reintegrați în lumea minunată a prezenței dumnezeirii din care am fost
„alungați” din cauza căderii în păcat a lui Adam și a Evei. Apocalipsa este
cea mai profetică dintre cărțile Bibliei și ea ne propune incursiuni
transcendente dincolo de experiențele umane obișnuite în sferele înalte ale
celui de al treilea cer. Acțiunea cărții presupune o alternare de planuri de
desfășurare a acțiunilor între evenimentele petrecute pe pământ și
descoperirile evenimentelor „de dincolo”. Punctul de vedere al informațiilor
este uneori terestru, iar alteori ceresc. Cei care nu au capacitatea să
intuiască diferența dintre lumea nostră cu limitările ei cronologice de timp
secvențial și de spațiu material și lumea mult mai complexă a unui cer cu mult
mai multe dimensiuni în care apare timpul profetic, panoramic, exponent al
omniștiinței, nu vor pătrunde niciodată mesajul Apocalipsei. Aceasta este cauza
pentru care această carte a fost declarată de unii drept „o carte pecetluită”,
imposibil de înțeles sau o sumă de metafore și figuri de stil „codificate” ale
căror semnificații s-au pierdut odată cu trecerea primei generații de creștini.
Catalogată astfel, Apocalipsa a devenit pentru mulți o carte opțională, ocolită
de majoritatea creștinilor. Comentariul meu caută să spulbere acest mit și să
ajute cititorii sinceri să citească și să înțeleagă limpede mesajul
Apocalipsei. De aici s-a născut și titlul comentariului: „Chemare la
transcendență”. Apocalipsa este fascinantă! Ea este o succesiune de
scene care se petrec când pe pământul în care lucrează imanența divină, când în
cer, acolo unde există transcedental un Dumnezeu și ființe care au acces la o
cunoaștere instantanee. Ei au posibilitatea să se plimbe după plac în trecut,
prezent și în viitor. Cei de acolo „alunecă pe axa timpului” înainte și înapoi,
după plăcerea și preocuparea lor de moment. Diferența dintre ei și noi este că
noi vedem evenimentele succesiv, ca pe vagoanele unui tren care trece prin fața
noastră pe peronul gării, iar ei văd tot trenul dintr-o dată, toate vagoanele,
de parcă le-ar privi de pe un munte, dintr-un avion sau și mai de sus, de
dincolo de cosmos. Iată una din exprimări care caracterizează accesul în
realități cu mult mai multe dimensiuni: „Har şi pace vouă din partea
Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine” (Apocalipsa
1:4). „Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul”, zice Domnul
Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic” (Apocalipsa
1:8). De la înălțimea transcendenței, multe din afirmațiile
Apocalipsei sunt „anticipative”, numind lucruri care nu s-au realizat ca pe
lucruri deja realizate: „Ale Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat
de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi
preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: ale Lui să fie slava şi puterea în vecii
vecilor! Amin” (Apoc. 1:5-6). Vom parcurge Apocalipsa asemeni unei
transmisii de televiziune în care camera de luat vederi este când pe pământ,
când în cer, iar în final vom afla despre o lume viitoare nouă, în care
imanentul și transcendentul vor face casă comună, într-o creație nouă, cu
realități fascinante, dar imposibil de înțeles dincolo de descrierile
surprinzătoare din debutului eternității. Neputincioși să facă saltul
transcendental, majoritatea celor ce predică din Apocalipsa se opresc la
primele 3 capitole care vorbesc despre analizarea celor șapte biserici din
lumea noastră. Atât putem pricepe ușor și atât suntem gata să spunem. Cine nu
poate face „saltul” necesar din debutul capitolului 4 și nu este în stare să
„se suie aici”, în hiperspațiu, ca să experimenteze perspectiva lui Dumnezeu
asupra evenimentelor, va avea mari dificultăți să priceapă ce se întâmplă în
restul cărții. „Nu-i bai!”, cum spun ardelenii. Chiar și așa, redusă la
informațiile pe care încercăm să le explicăm rațional, bazați pe experiențele
noastre de acum și introduse forțat în tabelele noastre „cronologice”,
Apocalipsa tot ne este de folos și este absolut esențială pentru bunăstarea
noastră spirituală. Un comenator care a patinat doar pe suprafața Apocalipsei a
ajuns s-o prețuiască pentru liniștea sufletească pe care a primit-o în urma
citirii ei. Iată concluzia lui: „Nu înțeleg ce este greu în cartea Apocalipsei!
Mesajul ei profetic este foarte simplu: Acum este așa și așa, și rău și
bine - capitolele 1- 5 ; Înainte sa fie mai bine va fi și mai
rău - capitolele 6 -19; După ce va fi însă cel mai rău va fi dintr-o
dată cel mai bine - capitolele 20 - 22. Aceasta este cea mai
bună veste care ni se putea da. Am citit cartea și am aflat că la sfârșit
Dumnezeu și cei ce se dau de partea Lui câștigă!”
O scurtă prezentare a
Apocalipsei:
Titlul: În
original, cartea poartă numele: „Apokalypsis Iesou Christou” - „Descoperirea
lui Iisus Hristos”. În Vechiul Testament Îl vedem pe Hristos în
profeții.În Evanghelii Îl vedem pe Hristos în istorie. În Faptele Apostolilor
Îl vedem pe Hristos în Biserică. În Epistole Îl vedem pe Hristos în experiența
noastră. În Apocalipsa Îl vedem pe Hristos în gloria viitoare. Această numire
ne atrage atenţia asupra Domnului Iisus ca sursă şi subiect general al tuturor
lucrurilor tratate în textul cărţii. Nu este vorba despre „niște revelații”
date prin Iisus Hristos, cum cred unii, ci de „descoperirea”, „arătarea”
persoanei lui Iisus Hristos ca răspuns final, total și suficient la toate
problemele istoriei. Descoperirea este unică, la singular, pentru că Iisus
Hristos este unic în tot și toate cele ce există. Ca și primul ei verset, ultimele
versete ale cărții vorbesc tot despre Domnul Iisus Hristos: „Cel ce
adevereşte aceste lucruri, zice: „Da, Eu vin
curând”. Amin! Vino, Doamne Iisuse! Harul Domnului Iisus Hristos să
fie cu voi cu toţi! Amin” (Apoc. 212:20-21). Cartea cuprinde, nu una,
cu ci patru vedenii pe care li le-a încredințat Dumnezeu lui Ioan. Fiecare
dintre aceste patru secțiuni în care este împărțită natural cartea începe cu o
referință la o stare de alterare a conștientului pentru deschiderea lui spre
lumea revelației divine numită „în Duhul” (Apoc. 1:10; 4:2; 17:3; 21:10). Dacă
ținem seama de ele, cele patru vedenii sunt Apocalipsa 1:10 - 3:22; 4 - 16;
17:1 - 21:8 și 21:9 - 22:21).
Autorul: Nu
încape nicio îndoială că Cel ce ne trimite această epistolă despre Sine şi
despre desfăşurarea istoriei viitoare este însuşi Domnul Iisus Hristos. Ioan
este numai „instrumental uman”, „scribul” ales pentru a ne transmite mesajul
primit de la Domnul. Numele lui Ioan apare de patru ori în textul cărţii
(Apoc. 1:1, 4, 9; 22:8). Conţinutul cărţii adevereşte şi el că cel ce a
scris-o a fost un evreu, cunoscător foarte versat în Scriptură, unul
dintre conducătorii spirituali ai Bisericilor din Asia Mică, el
însuşi foarte religios şi foarte convins că mişcarea începută de Hristos va
triumfa în curând asupra forţelor demonice care sunt prezente în lume.
Apostolul Ioan corespunde cel mai bine unei descrieri ca aceasta.
Data: Cartea
Apocalipsei a fost scrisă într-o vreme în care creştinismul intra într-o
perioadă de grea persecuţie din partea autorităţilor din
Imperiul Roman. Cei mai mulţi comentatori sunt de părere că data
scrierii trebuie să fi fost în preajma anului 95 d.H..
Contextul scrierii: Din momentul în care autorităţile romane au
început să impună în imperiu cultul Cezarului declarat zeu, creştinii
- care-L considerau împărat pe Iisus şi nu acceptau să i se închine
Cezarului - au intrat în conflict deschis cu statul. Apocalipsa
îi avertizează pe creştinii din Smirna despre vremurile grele care vor urma
(Apoc. 2:10). Antipa, marturul credincios (Apoc.2:13) căzuse deja împreună
cu alţii, ca primele victime produse de persecuţie (Apoc. 6:9). Ioan însuşi se
găsea exilat pe insula Patmos (Apoc. l:9), probabil un fel de închisoare a
imperiului. Nu este de mirare că, sub presiunile evenimentelor vremii, unii din
Biserică începuseră să predice o cale a compromisului (Apoc. 2:14-15, 20), care
trebuia combătută repede, mai ales având în vedere vremurile şi mai cumplite
care trebuiau să vină.
Conţinutul cărţii: Cartea are ca scop să-i încurajeze pe cei credincioşi
să stea tari în credinţă şi să nu se plece sub presiunea momentului. Autorul ei
îi informează pe cititori că în curând se va produce confruntarea finală
dintre Dumnezeu şi Diavol care se va solda cu zdrobirea Diavolului
şi biruinţa glorioasă a Mielului lui Dumnezeu. Pînă atunci însă, creştinii
sunt îndemnaţi să stea tare şi să se împotrivească Diavolului chiar şi cu
preţul vieţii. Ei trebuie să ştie că au fost pecetluiţi cu sigiliul veşniciei
şi că vor fi răzbunaţi la venirea Domnului Iisus, când cei răi vor fi pedepsiţi
pe vecie, iar cei credincioşi vor primi cununa răsplătirilor şi intrarea liberă
în eternitatea fericită a unirii desăvâşite cu Fiul lui Dumnezeu.
Există
patru şcoli de interpretare ale cărţii Apocalipsei: cea preteristă, cea idealistă,
cea istoricistă şi cea viitoristă.
|
Apocalipsa |
1-3 |
4-19 |
20-22 |
|
Preteristă |
Biserici istorice |
Simbolic pentru condiţiile contemporane |
Simbolic pentru ceruri şi pentru victorie |
|
Idealistă |
Biserici istorice |
Simbolic pentru conflictul dintre bine şi rău |
Victoria binelui |
|
Istoricistă |
Biserici istorice reale |
Simbolic pentru evenimente istorice: căderea Romei,
mahomedanism, papalitate, reformaţie |
Judecata finală; |
|
Viitoristă |
Şapte stadii ale istoriei Bisericii |
Necazul cel mare. |
Împărăţia de o mie de ani. |
|
Postmilenistă |
Biserici istorice |
În general o intrepretare istoricistă. |
Victoria creştinismului asupra lumii |
|
Amilenistă |
Biserici istorice |
În general o intrepretare istoricistă. |
Venirea lui Hristos. |
|
Premilenistă |
Biserici istorice care reprezintă etape istorice |
În general o intrepretare viitoristă. |
Domnie literală de o mie de ani. |
Luându-le pe rând acestea susţin că:
(1) Preteristă - textul cărţii este
simbolic şi legat de evenimentele care au venit asupra Bisericii
în secolul I. Astăzi, cartea are doar un caracter documentar, de mărturie
a ceea ce s-a întâmplat deja şi din care putem scoate principii veşnic
valabile.
(2) Idealistă - textul se adresează
unor Biserici reale, dar are numai un caracter simbolic, ilustrând lupta dintre
bine şi rău, cu triumful final al binelui. Apocalipsa este redusă la
nivelul unei culegeri de fabule.
(3) Istoricistă - textul este adresat unor Biserici reale, dar
capătă un caracter alegoric în care se poate observa o descriere a
istoriei din vremea aceea şi până la vremea sfârşitului. Apocalipsa este
transformată într-o carte de istorie „cifrată” care poate rivaliza
cu oricare carte de istorie din şcolile lumii. În dosul simbolurilor pot
fi recunoscute: căderea Romei, mahomedanismul, papalitatea, reforma, etc..
(4) Viitoristă - natura textului şi felul în care trebuie el
tălmăcit sunt reglementate de „cheia” dinApoc. 1:19: „Scrie lucrurile, pe care
le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care au să vină după ele”. Apocalipsa
este privită ca o cronică a vieţii creştine din „vremea Bisericii” şi ca o
anunţare a evenimentelor viitoare din perioada sfârşitului. Spre deosebire de
interpretarea istoricistă, această interpretare nu caută să recunoască istoria
trecută a lumii în textul Apocalipsei. Ea rezervă descrierile din carte pentru
evenimente încă viitoare, care îşi aşteaptă în curând
împlinirea.Majoritatea celor care interpretează „viitorist” cartea Apocalipsei
văd în scrisorile trimise celor şapte Biserici, nu numai nişte epistole cu
caracter local, ci descrieri ale unor etape caracteristice prin care va
evolua starea creştinismului până în vremea sfârşitului (Apoc. 2 şi 3). Restul
cărţii nu s-a întâmplat încă. Evenimentele descrise începând cu capitolul
4 al cărţii se vor declanşa în preajma sau chiar la cea de a doua
venire a Domnului. Capitolul 20 descrie trecerea prin vremea Mileniului spre
vremea judecării omenirii, iar ultimele două capitole descriu starea de după
judecată, în fericirea eternă a părtăşiei cu Dumnezeu şi cu
cerul. Deşi recunoaştem ceva bun în fiecare dintre cele patru feluri de
interpretare, noi recomandăm tuturor metoda viitoristă. Ea este cel mai aproape de respectarea spiritului
Scripturii şi se armonizează cel mai bine cu ceea ce ştim deja din informaţiile
transmise nouă prin intermediul celorlalte cărţi profetice. Vechiul Testament a
vestit, în repetate ocazii, venirea unei împărăţii în care „Cineva”, venit din
linia împărătească a lui David, va domni la Ierusalim peste Israelul refăcut şi
reinstalat în propria lui țară, extinzându-şi influenţa domniei lui binefăcătoare
asupra tuturor neamurilor lumii. Aceste profeţii sunt atât de clare şi în
număr atât de mare, că a încerca să le „spiritualizezi” pe toate, ar însemna
o necinstire a inspiraţiei Duhului Sfânt asupra autorilor lor. Mai există
şi acel aspect dublu al lucrării mesianice pe care nu l-au putut înţelege
pentru o vreme evreii. Mesia trebuia să vină şi să sufere şi să împărătească.
Este o contradicție în termeni! Astăzi, noi ştim că de fapt a fost vorba
despre două veniri succesive ale Domnului. Prima dată el a venit în Ierusalim
ca să moară pentru păcatele lumii, iar a doua oară se va întoarce în
acelaşi Ierusalim ca să-şi instaureze glorioasa Lui împărăţie. Noul Testament
nu ne spune cât timp va trebui să treacă între aceste două veniri succesive. El
ne dă doar unele evenimente care vor anunţa iminenţa celei de a doua veniri şi
declanşarea crizei mondiale care se va sfârşi cu biruinţa finală a Mielului
(Mat. 24:27-31; 2Tes.2:1-12; 2Tim. 3).
Cuvinte cheie şi teme
caracteristice:
Istoria lumii se desfăşoară
între prima şi ultima carte a Bibliei. Geneza ne arată unde au început toate,
iar Apocalipsa ne arată unde şi prin ce se vor sfârşi toate
lucrurile.
|
GENEZA 1 - 4 |
APOCALIPSA 19 - 22 |
|
Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul (1:1) |
Dumnezeu face ceruri noi şi un pământ nou (21:1) |
|
Facerea luminii (1:3) |
Mielul este lumina (21:23) |
|
Domnul a făcut soarele şi luna (1:16) |
Nu va mai fi nevoie de soare şi lună (21:23) |
|
Sfârşitul primei creaţii (2:1) |
Sfârşitul celei de a doua creaţii (21:6) |
|
Omul a fost aşezat lîngă un râu (2:10) |
Omul va locui veşnic lângă râul cu apa vieţii (22:1) |
|
Omul a mâncat din pom şi a murit (2:17) |
Omul va mânca din pom şi va trăi (22:2) |
|
Nunta lui Adam (2:18-23) |
Nunta Mielului (19:6-9) |
|
Eva, nevasta lui Adam (2:22-25) |
Noul Ierusalim, nevasta Mielului ((21:9-10) |
|
Şarpele a cauzat răul (3:1,13) |
Şarpele împiedicat să mai facă rău (20:3) |
|
Primul atac al lui Satan asupra omului (3:1-6) |
Ultimul atac al lui Satan (20:7-10) |
|
Satan se arată în grădină (3:1) |
Satan dispare în iazul de foc (20:10) |
|
O grădină care a putut fi întinată (3:6-7) |
Un oraş care nu va putea fi întinat (21:27) |
|
Ruperea părtăşiei cu Dumnezeu (3:8-10) |
Reinstaurarea părtăşiei cu Dumnezeu (21:3) |
|
Biruinţa iniţială a şarpelui (3:13) |
Biruinţa finală a Mielului (20:10) |
|
Făgăduinţa primei veniri a Domnului (3:15) |
Făgăduinţa celei de-a doua veniri (22:20) |
|
Durerea înmulţită nespus de mult (3:16) |
Sfârşitul tuturor suferinţelor (21:4) |
|
Blestem asupra primei creaţii (3:14-19) |
Înlăturarea veşnică a blestemului (22:3) |
|
Omul pierde stăpânirea asupra naturii (3:19) |
Omul recâștigă stăpânirea asupra naturii (22:5) |
|
Cea dinţii ucidere (4:8) |
Moartea nu va mai fi (21:4) |
|
Primul miel ucis pentru oameni (3:21) |
Ultimul Miel jertfit pentru oameni (21:14) |
|
Închiderea primului rai (3:23) |
Deschiderea celui de al doilea rai (21:25) |
|
Îngerii se opun oamenilor (3:24) |
Îngerii îi călăuzesc pe oameni (21:9-10) |
|
Omul este oprit de la pomul vieţii (3:24) |
Omul are din nou acces la pomul vieţii (22:14) |
|
Semnul blestemului pe Cain (4:15) |
Numele Domnului aşezat pe frunţile oamenilor (22:4) |
|
Cain zideşte prima cetate (4:17) |
Dumnezeu trimite cetatea zidită de El (21:2) |
Apocalipsa este o carte a
septadelor (serii de șapte), ceea ce o pecetluiește ca revelație
desăvârșită. Se vorbeşte despre:
§ șapte fericiri (Apoc. 1:3; 14:13; 16:15; 19:9
20:6; 22:7,14);
§ şapte Biserici (Apoc 1:4; 2:1 - 3:22);
§ șapte scrisori (Apoc. 2:1-3:22);
§ şapte duhuri (Apoc 1:4);
§ şapte sfeşnice de aur (Apoc 1:12, 20: 2:1; 4:5);
§ şapte stele (Apoc. 1:16, 20; 2:1; 3:1);
§ şapte peceţi (Apoc. 5:1,5; 6:1);
§ şapte coarne şi şapte ochi (Apoc. 5:6);
§ şapte trâmbiţe (Apoc. 8:2; 16:1);
§ șapte îngeri (Apoc. 8:2,6; 15:1,6,7; 15:8; 16:1;
17:1; 21:9);
§ şapte tunete (Apoc.10:3,4);
§ șapte mii de morți (Apoc. 11:13);
§ șapte capete (Apoc. 12:3; 13:1; 17:3,7,9);
§ şapte semne (Apoc. 12:1, 3; 13:13-14; 15:1;
16:14; 19:20);
§ şapte cununi împărăteşti (Apoc. 12:3);
§ şapte urgii (Apoc. 15:1,6,8; 21:9);
§ şapte potire de aur (Apoc. 15:7: 16:1; 17:1;
21:9);
§ şapte munţi (Apoc. 17:9);
§ şapte împăraţi (Apoc. 17:10);
§ și ultimele șapte vedenii (cap. 20-21).
Cifra „7” reprezintă în
simbolistica iudaică ,,numărul complet, perfecţiunea divină”. Ioan scrie „divin”,
în serii de septade. Nu degeaba i-au zis cei din vechime „Ioan, divinul”.
Descoperirea apocalipsului este scrisă în septade de rotiri a câte șapte, unele
în altele, greu de sistematizat sau de vizualizat, ca un alt mesaj venit din
lumea cu mai multe dimensiuni, ,,slava lui Dumnezeu”, descrisă de profetul Ezechiel,
ale căror roți care învârtesc în mijlocul altor roți (Ezec. 1:16).
Septadele principale care dau osatura cărții sunt:
I. Cele șapte biserici - Apoc. 2:14:22; II.
Cele șapte peceți - Apoc. 6:1-8:5; III. Cele șapte trâmbițe - Apoc. 8:7-11:19;
IV. Cele șapte personaje - Apoc. 12:1-13:18; V. Cele șapte potire - Apoc.
15:1-16:21; VI. Cele șapte pedepse - Apoc. 17:1-20:15; VII. Cele șapte lucruri
noi - Apoc. 21:1-22:5.
Există o simetrie adesea
neobservată: Noul Testament cuprinde scrisori trimise de apostolul Pavel la
șapte biserici distincte: Roma, Galatia, Corint, Efes, Filipi, Colose și
Tesalonic. Domnul Iisus trimite scrisoarea aceasta a Apocalipsei tot la exact
șapte biserici: Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia și Laodicea.
Sigur că este de mirare că Domnul Iisus nu trimite câte o scrisoare și
bisericilor din Ierusalim sau Antiohia, dar această întrebare va trebui să
rămână fără răspuns.
SCHIŢA CĂRŢII:
Introducere, 1:1-9:
I. Hristos - încununat în slavă: a. Fiul Omului între cele şapte sfeşnice, 1:10-20;
b. Scrisorile către cele şapte Biserici, 2:1-3:22; c. Tronul slavei
şi închinarea din cer, 4:1-5:14
II. Hristos ia în stăpânire pământul: d. Ruperea celor şapte peceti, 6:1-17; Un interludiu: Pecetluirea celor
144.000 din Israel, 7:vs.1,8; Mulţimea mântuiților din
Necazul celMare, 7:9-17; e. Cele şapte trâmbiţe, 8:1-9:21; Un
interludiu: Ierusalimul în vremea Necazului cel Mare,
10-11; f. Cele şapte personaje, 12-13 (femeia însărcinată, pruncul,
balaurul roşu, Mihail, vulturul, fiara, adoua fiară); Un
interludiu: Pecetluirea celor 144.000, 14:1-5; Vulturul cu Evanghelia veşnică, 14:6-7;
Avertismente împotriva închinării la fiară, 14:8-13;
Motivul pentru Armaghedon, 14:14-20; g. Cele şapte potire,
15-21; Un interludiu: Babilonul sub mânia lui
Dumnezeu, 17-18; h. Împărăţia de 1.000 de ani, 20:1-6; i.
Ultima împotrivire şi osânda lui Satan, 20:7-10;
î. Judecatacea din urmă, 22:11-15.
III. Hristos - încununat în Noua Creaţie, Noua
Ordine Mondială: j. Un cer nou şi un pământ nou, 21-22.
Studii
în Apocalipsa:
I. Hristos - încununat în slavă: a. Fiul Omului între cele şapte sfeşnice, 1:10-20;
b. Scrisorile către cele şapte Biserici, 2:1-3:22; c. Tronul slavei
şi închinarea din cer, 4:1-5:14.
Capitolul 1:
I. Poate o carte să ne dea fericirea? Ce carte! Ce autor! Ce mesaj! Cartea aceasta este cea
mai importantă lectură pe care o poate face un creștin! Mai mult decât orice
ziar, mai mult decât orice buletin de știri de la televiziune, mai mult decât
orice masă rotundă la care discută specialiștii în sociologie și educație,
cartea Apocalipsei este singura în stare să-ți dea o bucurie constantă,
consolidată și certă despre ceea ce trebuie să fii și să ști. Teologii îți vor
spune și ei să nu citești Apocalipsa că s-ar putea să te rătăcești. Interesant
este că Dumnezeu ne spune de exact șapte ori în cuprinsul textului că celor ce
citesc și se conformează poruncilor din această carte le este rezervată o „fericire
special” (Apoc. 1:3; 14:13; 16:15; 19:9; 20:6; 22:7, 14). De cine să asculți?
De diavol, de „teologi” sau de Dumnezeu? Apocalipsa este singura carte din
Biblie care are îndrăzneala să spună: „Citește-mă și vei afla fericirea”: ,,Ferice de
cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii
şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!” (Apoc. 1:3).
Ce motive de fericire ne oferă Apocalipsa? Mai întâi este fericirea de a auzi glasul lui Dumnezeu.
Multe alte cărți ale Bibliei conțin mesaje venite de la Dumnezeu, dar niciuna
nu este ca Apocalipsa. Ea este 100%, de la primul la ultimul cuvânt un mesaj
nemijlocit de la Dumnezeu. Celelalte cărți ale Biblie conțin pe lângă glasul
lui Dumnezeu și narațiuni istorice, pasaje de dialoguri între oameni și chiar
vorbe rostite de Satana, dușmanul lui Dumnezeu. Apocalipsa este însă altfel. Ea
are cea mai mare densitate de mesaj direct din gura lui Dumnezeu. Ea strigă
către noi și se oferă ca sursă de fericire supremă, fericirea de a auzi vocea
lui Dumnezeu. La Sinai, glasul lui Dumnezeu a fost așa de puternic că poporul a
cerut ca să nu le mai vorbească, temându-se că vor muri. În Apocalipsa,
Dumnezeu vorbește altfel! Șansa de a auzi glasul divin nu trebuie luată însă în
chip ușuratec. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu gelos și nu-și împarte slava
cu nimeni. Acum două mii de ani s-a petrecut un eveniment care ne servește
drept avertizare: „Irod era foarte mâniat pe cei din Tir şi din Sidon.
Dar aceştia au venit toţi într-un gând la el şi, după ce au câştigat de partea
lor pe Blast, care era mai mare peste odaia de dormit a împăratului, au cerut
pace, pentru că ţara lor se hrănea din ţara împăratului. Într-o zi
anumită, Irod s-a îmbrăcat cu hainele lui împărăteşti, a şezut pe scaunul lui
împărătesc şi le vorbea. Norodul a strigat: „Glas de Dumnezeu, nu de om!”
Îndată l-a lovit un înger al Domnului, pentru că nu dăduse slavă lui
Dumnezeu. Şi a murit mâncat de viermi” (Faptele Apostolilor 12:20-23). Apocalipsa
ne promite fericirea de a asculta ce ne spune Dumnezeu, nici mai mult, nici mai
puțin, iar cei care ar îndrăzni să adauge ceva sau să scoată ceva din acest
mesaj divin este întâmpinat cu o avertizare teribilă: „Mărturisesc
oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va
adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în
cartea aceasta. Şi, dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii
acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din
cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta. Cel ce adevereşte aceste
lucruri, zice: „Da, Eu vin curând”. Amin! Vino, Doamne Iisuse!” Apocalipsa
ne oferă șansa unei fericiri solemne și responsabile. Primul capitol este
îmbibat cu prezența Dumnezeului Triunic. Toate persoanele Trinității sunt
prezentate. Dumnezeu Tatăl este aici. Dumnezeu Fiul este aici și Dumnezeu Duhul
Sfânt este aici: „Har şi pace vouă din partea
Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine şi din partea celor
şapte duhuri care stau înaintea scaunului Său de domnie şi din partea lui
Iisus Hristos, Martorul credincios, Cel întâi născut din morţi,
Domnul împăraţilor pământului!” (Apoc. 1:4-5a) „Cele șapte duhuri”
sunt probabil o referire la plinătatea de lucrare a diafanei persoane a Duhului
Sfânt. O posibilă certificare a acestei păreri se află în cele șapte
caracteristici ale Duhului prezentate în cartea profetului Isaia: „(1)
Duhul Domnului Se va odihni peste El, (2) duh de înţelepciune şi (3) de
pricepere, (4) duh de sfat şi (5) de tărie, (6) duh de cunoştinţă şi (7) de
frică de Domnul” (isaia 11:2). A treia motivație pentru care
Apocalipsa dă fericire celor ce o citesc și ascultă este certitudinea unui
„Happy End”, a unui sfârșit fericit al istoriei despre care aflăm din cuprinsul
cărții. Odată cu aflarea „scorului final”, participarea noastră la istorie
capătă o dimensiune de anticipare și de relaxare. Siguranța pe care ne-o dă
Apocalipsa ne așează pe un palier existențial al optimismului. Cu siguranță,
Diavolul nu vrea ca tu să citești Apocalipsa! Ori de câte ori Diavolul îți
aduce aminte de trecutul tău, adu-i și tu aminte de viitorul lui. Diavolul știe
că citirea Apocalipsei înseamnă o încărcare cu un optimism al credinței și vrea
să ne țină departe de această „stație de alimentare”. Cartea Apocalipsa
cere adeziunea noastră totală. Ea nu trebuie citită cu răceala unui
savant, ci cu evlavia unui ucenic. Ea ne invită să retrăim copilărește trăirile
extraordinare pe care le-a avut apostolul Ioan! Trebuie să privim cu ochii lui
Ioan, dar și să simțim cu inima lui Ioan. În cuprinsul textului din Apocalipsa
există șapte ocazii în care ni se spune să participăm cu câte un „Amin” la cele
descrise acolo (Apoc. 1:6-7,18; 3:14; 5:14; 7:12; 19:4; 22:20-21). Al treilea
motiv de fericire este să descoperim ce forțe extraordinare, extraterestre și
eterne are Dumnezeu la dispoziție pentru împlinirea planurilor Sale. Apocalipsa
nu este descrierea unui conflict dintre Dumnezeu și altcineva care are forțe
egale sau măcar comparabile cu ale Lui. Nu! Apocalipsa ni-L prezintă pe
Dumnezeu suveran absolut peste creație, infinit de mare și de puternic, căruia
nimeni și nimic nu poate să i se împotrivească. Apocalipsa ni-L arată pe
Creator făcând ordine și curățenie în creație.
II. O mărturie din afara
spațiului și timpului:
Nu-i lăsați să vă spună că
Apocalipsa nu are legătură cu realitatea pe care o trăim, ci este doar o
culegere de metafore poetice imposibil de înțeles. Dimpotrivă! Apocalipsa este
singura carte care vorbește despre realitate, despre toată realitatea, nu doar
cea închisă îngust în sfera de spațiu și timp în care existăm noi acum.
Apocalipsa ne ia de mână și ne duce să vedem întreaga realitate a existenței,
dincolo de limitele umane. Cu fiecare capitol al cărții suntem când pe
pământ, când în cer, când aici și acum, când acolo și atunci. Autorul ni se
adresează din afara timpului, fiind singurul capabil să alunece pe axa vremii
înainte și înapoi. De la El aflăm lucruri din trecut, din prezent și din
viitor. „Scrie dar lucrurile pe care le-ai văzut,
lucrurile care sunt şi cele care au să fie după ele” (Apoc. 1:19). Autorul
o poate face pentru că El însuși locuiește concomitent în trecut, în prezent și
în viitor. Dumnezeu este „atemporal”, etern, capabil să vadă totul complet și
instantaneu. „Har şi pace vouă din partea Celui ce
este, Celui ce era şi Celui ce vine” (Apoc. 1:4b). Dintre toate
pasajele pe care le-aș putea cita în sprijinul celor scrise mai sus am să aleg
această extraordinară „benedicție” așezată, neobișnuit, chiar la începutul
cărții: „A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat
de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi
preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său, a Lui să fie slava şi puterea în vecii
vecilor! Amin. Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi
cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din
pricina Lui! Da, Amin.” (Apoc. 1:5b-7). Trăim o vreme în care
„împărățiile lumii” se află într-un conflict permanent. Cu care dintre ele să
ții? Care va birui până la urmă? America? Rusia? Țările islamice? China?
Apocalipsa ne prezintă, ca și realizată, o altă împărăție, lucrarea desăvârșită
a lui Dumnezeu. Ea este cea care va birui. Ea și le va supune pe toate
celelalte. De unde știm? Din această aparentă greșeală gramaticală care există
în anunțul de mai sus. Autorul Apocalipsei nu ne spune că Dumnezeu „va
face” din noi o împărăție și preoți”, ci că „a făcut” aceasta. Timpul
verbal folosit este perfectul compus care identifică „o acțiune petrecută în
trecut și încheiată la momentul vorbirii”. Noi nu vedem încă aceste două
promisiuni realizate, dar Dumnezeu vorbește despre ele la timpul trecut. Pentru
El, ele sunt deja realitate. Putem fi absolut siguri de aceasta. Cât de siguri?
Atât de siguri încât să izbucnim în strigăte de laudă! Pasajul cuprinde două
„benedicții”. Ele sunt așezate în epistolele Noului Testament la finalul
scrierilor, dar în Apocalipsa apar chiar de la început, pentru că începutul
este extraordinar! Anticiparea aceasta profetică are o ilustrație în ceea ce
facem noi la Cina Domnului. Gândiți-vă bine! Ce înțeleg cei „din afară”
când văd că ne strângem în jurul a două simboluri care ilustrează un trup
zdrobit și o baie de sânge? Imaginea sugerează că stăm lângă rămășițele unuia
care a fost înfrânt, care a pierdut lupta, care a fost făcut praf de adversar.
Prin credință însă, noi știm că n-a fost așa. Deși nu L-am văzut față în față,
noi știm că Cel răstignit trăiește! A biruit moartea și este acum „Domn” așezat
de Dumnezeu deasupra tuturor lucrurilor. Îi cântăm cântări de laudă și
comemorăm nu doar moartea, ci și biruințele Sale. Același Dumnezeu care L-a
făcut pe Iisus „Domn și Salvator” (Fapte 5:31), ne-a făcut deja și pe noi și
din noi „o împărăție și preoți pentru Dumnezeu”. Amin și iar Amin! De două
ori Amin și o dată, cât ne țin puterile „Aleluia!” Ca să fim și mai exacți
însă, promisiunea aceasta este „par excellence” pentru credincioșii evrei.
Apocalipsa încununează șirul cărților din secțiunea evreiască a Noului
Testament, după cum 2 Tesaloniceni încununează cu vestea despre Răpire
secțiunea Neamurilor. Putem să ne includem însă și pe noi în promisiunea
împărăției, așa cum ne învață apostolul Petru, unul din „stâlpii” (Gal. 2:79)
bisericii celor tăiați împrejur: „Voi însă sunteţi o
seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un
popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi
puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa
minunată; pe voi, care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi
poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi
căpătat îndurare” (1 Petru 2:9-10). Apocalipsa, deci, este un mesaj
trimis din eternitate de eternul Dumnezeu despre scopul pe care-L are El cu
noi: să ne facă (ne-a și făcut!) o împărăție și preoți ai Săi.
III. Descoperirea lui Iisus
Hristos:
Traducerea românească a preferat să
păstreze ca titlu al cărții termenul din limba greacă: „Apocalipsa”. El
este o transliterare, adică o preluare fără traducere. În alte limbi, titlul
este „Descoperirea” (Revelation în limba engleză). Este vorba
despre un obicei strict evreiesc. Pentateucul, (πεντάτευχος), primele
cinci cărți ale canonului evreiesc sunt identificate prin primele cuvinte cu
care încep. Cărțile erau scrise atunci pe papirus sau pe piei de animale și
făcute sul. Pentru identificarea lor era suficent să se deschidă puțin sulul și
să se citească primele cuvinte ale cărții. Cu timpul, aceste prime cuvinte au
devenit titlul cărții respective:
- Geneza - Bereishit (בְּרֵאשִׁית). Bereishit înseamnă „La început” (Gen. 1:1); Exodul -Shemot (שְׁמוֹת). Shemot înseamnă „numele” (Exod 1:1); Leviticul- Vayikra (וַיִּקְרָא). Vayikra înseamnă „A chemat” (Leviticul
1:1); Numeri- BaMidbar (בְּמִדְבַּר). BaMidbar înseamnă „în pustia”
(Numeri 1:1); Deuteronomul- Devarim (דְּבָרִים). Devarim înseamnă „cuvintele” (Deuteronom
1:1). După același obicei evreiesc, Apocalipsa este numită la evrei
„Descoperirea”, după primul cuvânt din primul ei capitol: „Descoperirea
lui Iisus Hristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate
robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând” (Apocalipsa
1:1). Cartea Apocalipsa ni-L arată pe Dumnezeu la lucru, în toată
desăvârşirea înţelepciunii Lui, contestat, dar nebiruit, atacat, dar mereu
la cârma istoriei, fără să se grăbească şi fără să întârzie, conducând totul
spre împlinirea planurilor Lui măreţe şi desăvârşite. Apostolul Pavel a
anunțat la Atena că Dumnezeu va judeca lumea prin Hristos (Fapte 17:30-31).
Apostolul Ioan ne descopere modul în care El o va face. Cartea Apocalipsei
poate şi trebuie să fie înţeleasă. Nicio altă carte a Bibliei nu este mai clară
în desfăşurarea mesajului ei. Primele cinci capitole descriu prima mişcare
a acţiunii prin care Hristos este încununat pe tronul din ceruri. Partea
cuprinsă între capitolele 6 şi 20 descrie cea de a doua mişcare a acţiunii
spre încununarea lui Hristos ca Domn pe tronul terestru. Finalul cărţii înalţă
acţiunea spre apogeul încununării lui Hristos peste toată „noua creaţie”.
Cu planul acesta în minte, elementele particulare ale cărţii
îşi găsesc repede locul şi semnificaţia. În Vechiul Testament Îl întâlnim
pe Hristos în profeții. În Evanghelii, Hristos intră în istorie. În Faptele
Apostolilor, Hristos trăiește prin Biserică. În Epistole, Hristos este
experiența noastră de fiecare zi. În Apocalipsa, Hristos se întoarce personal
în glorie să împărătească pe pământ. Vechiul Testament spune: „Iată El vine”.
Evangheliile Noului Testament spun „Iată El a murit”. Faptele Apostolilor spune
„El a înviat”. Epistolele spun „El salvează oameni”, dar numai Apocalipsa spune
„El domnește peste toți”. Apocalipsa înseamnă „descoperirea” lui Iisus Hristos.
Cele 404 de versete ale cărții cuprind opt sute de aluzii și citate din Vechiul
Testament. N-ar trebui să ne surprindă pentru că toate temele descrise acolo
își trăiesc împlinirea în Apocalipsa, asemenea râurilor acestei lumi care se
varsă până la urmă în imensitatea oceanelor planetare. Aceasta este o simetrie
supranaturală a Bibliei care pretinde celui ce dorește să înțeleagă Apocalipsa
un studiu prealabil al străvechilor Scripturi evreiești.
IV. Un altfel de Hristos:
Pentru a înţelege bine cartea
Apocalipsei, cititorul trebuie să ştie că ea este scrisă într-o formă literară
specifică. Ezechiel, Daniel, Isaia şi unii dintre profeţi cuprind şi ei pasaje
„apocaliptice”. Acest gen de literatură este caracterizat de elemente profund
simbolice prin care se încearcă să ni se transmită cunoştinţe despre realităţi
care ne depăşesc în mod normal limitele cunoaşterii noastre bazată pe
experienţă şi simţuri. Cu toate că la prima vedere viziunile şi imaginile
descrise de Ioan par stranii pentru cititorul modern, cartea se poate
înţelege deoarece textul însuşi ne pune la dispoziţie „cheia” unora dintre
simbolurile cărţii (de exemplu: stelele sunt îngeri, sfeșnicele sunt
Biserici - Apoc 1:20 - „curva cea mare” este Babilonul, iar
Ierusalimul ceresc este mireasa Mielului - Apoc 21:9 - 10).
Fiul lui Dumnezeu descris în Apocalipsa nu mai este Fiul lui Dumnezeu cu față
umană din Evangheliile întrupării Lui. Descrierea pe care o găsim în capitolul
1 ni-L prezintă în dimensiunile Lui cosmice. Nu-i de mirare că apostolul Ioan,
obișnuit să stea plecat cu capul pe pieptul lui Iisus din Nazaret, cade la
pământ în fața Hristosului cosmic. În Evanghelii L-am văzut pe Iisus Hristos la
noi acasă. În Apocalipsa Îl privim pe același Fiu al lui Dumnezeu la El
acasă: „În Ziua Domnului eram în Duhul. Şi am auzit
înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe, care
zicea: „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Ce vezi,
scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte Biserici: la Efes, Smirna, Pergam,
Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea”. M-am întors să văd glasul
care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de
aur. Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice, pe cineva care semăna cu
Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare şi
încins la piept cu un brâu de aur. Capul şi părul Lui erau albe ca
lâna albă, ca zăpada, ochii Lui erau ca para focului, picioarele Lui
erau ca arama aprinsă şi arsă într-un cuptor şi glasul Lui era ca vuietul
unor ape mari. În mâna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea
o sabie ascuţită cu două tăişuri şi faţa Lui era ca soarele când
străluceşte în toată puterea lui. Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui
ca mort. El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine şi a zis: Nu te teme! Eu
sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu
în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor” (Apoc.
1:10-18). Avem de a face cu Hristosul de după înviere, cu Hristosul
proslăvit și îmbrăcat în slava pe „care o avea la Tatăl, înainte de a fi lumea”
(Ioan 17:5). Este foarte important să citim cu atenție această descriere pentru
că așa se raportează Domnul Iisus la cele șapte biserici. Câte un element al
descrierii Lui va fi prezent în felul în care se prezintă fiecăreia în parte.
Elementele descrierii lui Iisus Hristos sunt prezente și în alte porțiuni
profetice ale revelației Scripturilor. Descrierea părului Său mai apare și în
cartea profetului Daniel: „Mă uitam la aceste lucruri până când
s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos.
Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână
curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc şi roţile Lui,
ca un foc aprins” (Dan. 7:9). Descriera ochilor Săi mai apare și în
Epistola către Evrei: „Nicio făptură nu este ascunsă de
El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem
a face” (Evrei 4:13). Picioarele Lui sunt „de aramă aprinsă și arsă în
foc”, ceea ce este o aluzie la șarpele de aramă al pedepsei din cartea
Numeri: „Domnul a zis lui Moise: Fă-ţi un şarpe
înfocat şi spânzură-l de o prăjină; oricine este muşcat şi va privi spre el va
trăi. Moise a făcut un şarpe de aramă şi l-a pus într-o prăjină şi oricine
era muşcat de un şarpe şi privea spre şarpele de aramă trăia” (Numeri 21:8-9). Glasul
Lui, „ca vuietul unor ape mari” mai apare și în vedeniile din cartea profetului
Ezechiel: „ …ca vâjâitul unor ape mari și ca glasul Celui Atotputernic”
… (Ezec. 1:24). „M-a dus la poartă, la poarta
dinspre răsărit. Şi iată că slava Dumnezeului lui Israel venea
de la răsărit. Glasul Său era ca urletul unor ape mari şi pământul
strălucea de slava Sa. Vedenia aceasta semăna cu aceea pe care o
avusesem când venisem să nimicesc cetatea şi vedeniile acestea semănau cu
aceea pe care o avusesem lângă râul Chebar. Şi am căzut cu faţa la pământ”
(Ezec. 43:1-3). Sabia Cuvântului Său mai apare și în Epistola către
Evrei: „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi
lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri:
pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi
măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii” (Evrei 4:12). Fiecare
dintre elementele acestei descrieri ale Fiului lui Dumnezeu apar apoi una după
alta în fiecare dintre cele șapte scrisori scrise de Iisus Hristos celor șapte
biserici. Ne vom reîntâlni cu ele în capitolele 2 și 3 ale Apocalipsei. Ele
subliniază trăsături ale persoanei lui Iisus Hristos în acțiunile prin care Își
manifestă puterea și judecata. Hristosul cosmic sau „ceresc” este același cu
Fiul lui Dumnezeu întrupat printre oameni. Ceva din slava Lui a fost întrezărită
de trei dintre ucenicii Lui pe Muntele Schimbării la Față: „După şase
zile, Iisus a luat cu El pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan şi
i-a dus singuri de o parte pe un munte înalt. Acolo S-a schimbat la faţă
înaintea lor. Hainele Lui s-au făcut strălucitoare şi foarte albe, de o
albeaţă pe care niciun înălbitor de pe pământ n-o poate da” (Marcu 9:2-3). Această
descriere nu trebuie în niciun fel să ne împingă la idolatria unor reprezentări
materiale ale Fiului lui Dumnezeu. Ele sunt doar niște palide reprezentări ale
celei de a doua Persoane a Dumnezeului triunic. Citind-o ne putem face totuși o
idee a slavei după care tânjea Iisus Hristos în timpul anilor „dezbrăcării de
Sine”, când s-a făcut asemenea oamenilor: „Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă
la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea” (Ioan
17:5). „Tată, vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine
şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai
dat-o Tu, fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17:24). Apostolul
Ioan, care a căzut atunci ca mort la pământ înaintea Lui, ne asigură că va veni
o vreme când vom sta și noi înaintea Lui și-L vom vedea așa cum este: „Preaiubiţilor,
acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă.
Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea
aşa cum este” (1 Ioan 3:2). Apocalipsa ne descoperă un altfel de
Hristos și prin faptul că-L vedem acum stăpân deplin peste cei vii și peste cei
morți: „El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine şi
a zis: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am
fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale
Locuinţei morţilor” (Apoc. 1:17-18). Este un altfel de Hristos și
pentru faptul că stăpân peste ce a fost, peste ce este și peste ce va fi și
păstrează o legătură activă cu fiecare biserică: „Scrie dar lucrurile
pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care au să fie după
ele. Taina celor şapte stele, pe care le-ai văzut în mâna dreaptă a
Mea, şi a celor şapte sfeşnice de aur: cele şapte stele sunt îngerii celor
şapte Biserici şi cele şapte sfeşnice sunt şapte Biserici” (Apoc. 1:19-20).
Comentariu suplimentar!
Este vrednic de luat în seamă că apostolul Ioan a fost instrumentul ales de Dumnezeu pentru a ne comunica această scriere - ultima din Noul Testament, atât de diferită de Evanghelia şi de Epistolele aceluiaşi apostol. Dar nu este singura dată când lui Dumnezeu I-a plăcut să prezinte prin mijlocirea aceluiaşi scriitor subiecte care oferă cele mai mari contraste. Astfel, de exemplu, acela care este numit apostolul netăierii împrejur a fost totuşi martorul lui Hristos pe lângă aceia care fuseseră iudei şi care erau în primejdie să se întoarcă la poruncile mozaice. Lui, si nu lui Petru sau lui Iacov, i-a fost încredinţat acest mesaj final şi hotărâtor al harului care invita pe evrei să rupă orice legătură cu o închinare pământească, pentru a se lipi de Hristos slăvit în Cer. La fel, în gândul lui Dumnezeu, apostolul Ioan, acest martor al harului si al adevărului care au venit prin Iisus Hristos, era instrumentul cel mai potrivit pentru a descoperi judecăţile viitoare. Cauza morală a acestui fapt este limpede. Dacă Hristos este lepădat ca obiect al credinţei şi izvor unic al harului, El devine neapărat executorul judecăţii. Găsim acest adevăr stabilit într-un chip precis de Domnul însuşi în Evanghelia lui Ioan (capitolul 5). După cum Hristos fusese lepădat altădată de poporul evreu, harul şi adevărul pe care El le adusese erau de asemenea pe punctul de a fi nerecunoscute si părăsite în întregime de aceia care purtau Numele lui Hristos pe Pământ. În aceste împrejurări, Ioan, mai mult ca oricare altul, era potrivit să desfăşoare înaintea noastră viziunile solemne ale judecăţilor prin care Dumnezeu avea să revendice drepturile dispreţuite ale Fiului Său; judecăţi providenţiale mai întâi, apoi executate de Hristos care vine în persoană pentru a zdrobi pe vrăjmaşii Săi. Astfel, cu toate că Evanghelia lui Ioan si Apocalipsa prezintă în forma lor, în subiectul lor si în concluziile lor, contrastele cele mai accentuate, mai presus de toate, aceste două cărţi aduc înaintea noastră Persoana Domnului Iisus, ca fiind Acela în cinstea și spre slava Căruia Dumnezeu vrea să facă să tindă toate lucrurile. Acesta este motivul pentru care în orice vreme, dar mai ales în perioadele de încercări şi de persecuţii, unele suflete, incapabile poate de a pătrunde înţelesul viziunilor Apocalipsei, au găsit, privindu-L pe Hristos în această carte, o adâncă edificare şi o mângâiere de nespus, în timp ce prea adesea comentariile savanţilor n-au făcut decât să-l usuce, adică să-l lipsească de seva sa. Apocalipsa este „Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care Dumnezeu I-a dat-o”. Hristos este privit ca om. Chiar în Evanghelia după Ioan, atât de plină de parfumul divinităţii Sale, această poziţie vrednică de remarcat pe care Fiul lui Dumnezeu a luat-o este frecvent, dacă nu constant reamintită. El ne este prezentat aici ca Acela pe care Tatăl „L-a trimis” pe Pământ și care trăieşte „prin Tatăl” (Ioan 6.57). În Apocalipsa îl vedem cu adevărat om, fie în Cer, fie pe Pământ. În Evanghelia lui Ioan, Iisus spune că Tatăl I-a dat să aibă viaţa în El însuşi. Nimic nu arată mai bine cât de deplin acceptă El poziţia de om la care S-a coborât. În El era viaţa; mult mai mult, El era această viaţă veşnică care era la Tatăl înainte de întemeierea lumii; şi cu toate acestea, devenit om prin puterea harului lui Dumnezeu, toate cuvintele Sale sunt în armonie cu această umilă poziţie pe care El a luat-o aici pe Pământ. În slavă, El este absolut la fel, cum îl arată cartea de care ne ocupăm. „Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi …” Aceasta este calificarea dată acelora cărora se adresează descoperirea. Nu este vorba aici despre titlul de copii ai lui Dumnezeu care le aparţine deoarece au crezut în Numele Domnului Iisus! Aceasta caracterizează Evanghelia care, într-un chip special, este descoperirea harului si a adevărului în Iisus Hristos, Fiul unic al Tatălui. În Apocalipsă, Dumnezeu face cunoscut ceea ce El va arăta „robilor” Săi, lucrurile care trebuie să se întâmple în curând; şi acest titlu de robi se potriveşte tot atât de bine nouă, creştinilor, cât şi acelora care vor fi cu Dumnezeu într-o altă legătură, după ce noi vom fi fost plecaţi din lume. Nu este vorba de a descoperi lucrurile care erau în Hristos înainte de toti vecii, ci de a dezvălui marile fapte prin care Dumnezeu este pe punctul de a arăta lumii slava primului-născut. „Şi El le-a făcut-o cunoscut prin semne, trimiţând prin îngerul Său la robul Său Ioan.” Nu fără dreptate un înger este întrebuinţat aici, pentru a comunica descoperirile lui Dumnezeu. Evanghelia ne vorbeşte despre viaţa veşnică care este în Fiul şi care, prin har, este dată credinciosului. De aceea vedem aici că Duhul Sfânt singur poate să administreze şi să facă să fie cu folos o astfel de favoare, după sfaturile lui Dumnezeu şi dispoziţiile pe care dragostea Sa le-a luat. Dar aici avem viziuni - viziunile căilor judecătoreşti ale lui Dumnezeu și a judecăţii pe care avea să o atragă asupra omului nelegiuirea sa crescândă. Iată de ce „El le-a făcut-o cunoscută, trimiţând prin îngerul Său, la robul Său Ioan.” Avem aici o deosebire vrednică de luat în seamă între Evanghelia lui Ioan şi Apocalipsă. În Evanghelie, Ioan fără îndoială vorbeşte ca unul care a văzut pe Domnul, care a trăit alături de El si care poate să dea chezăşie personal despre ceea ce ne comunică; dar el nu vorbeşte decât rar despre sine însuşi şi, când o face, se şterge în aşa fel pe sine însuşi, încât s-a pus în discuţie dacă este el cu adevărt „ucenicul pe care îl iubea Iisus”. Această concluzie este inexactă, dar faptul că s-a putut trage o astfel de concluzie arată cât de puţin scriitorul s-a impus. Noi regăsim aceasta într-un fel şi mai caracteristic în Epistolele lui Ioan, care, fie că se adresează totalităţii comunităţii creştine, unei familii sau unui prieten, au drept ţintă unică să pună pe copiii lui Dumnezeu, prin mijlocirea lui Hristos, în părtăşie directă cu Dumnezeu însuşi. Un apostol insuflat scrie, şi diferitele mădulare ale familiei lui Dumnezeu, ca şi slujitorii lui Dumnezeu, sunt recunoscuţi la locul care le aparţine. Dar în acelaşi timp, scriitorul însuşi dispărând, pentru a spune astfel, Acela care este Dumnezeu și Tată învaţă, mângâie şi înştiinţează direct pe ai Săi. Nu este aşa în Apocalipsă. Dumnezeu dă o descoperire lui Iisus, Iisus o transmite prin îngerul Său robului Său Ioan şi prin el altor robi. Iată un fel de comunicare cu totul excepţională în Noul Testament. Pentru ce Dumnezeu nu ne arată El aici direct căile Sale şi nu ni Se adresează într-un fel nemijlocit, cum o face în alte părti? Motivul este pe cât de solemn, pe atât de plin de învăţăminte. Găsim ceva asemănător în Vechiul Testament. Dumnezeu nu Se adresează aici totdeauna direct poporului Său. El a făcut-o la origine, când cu gura Lui însăşi El a rostit cele zece porunci; dar mai târziu El S-a slujit de mijlocitori. De obicei Dumnezeu trimitea lui Israel soli şi anume profeţi care vorbeau în Numele Domnului. Mai întâi ei se adresau întregului popor; dar a venit timpul când înştiinţarea lui Dumnezeu, cu toate că era destinată să fie comunicată întregului popor, nu i-a fost trimisă direct, ci a fost încredinţată unui singur martor, Daniel, ales dintre toti. Examinînd ceea ce a adus această schimbare în căile lui Dumnezeu cu privire la Israel, găsim cheia schimbării asemănătoare care se observă când trecem de la restul Noului Testament la Apocalipsă. Când fiii lui Israel se îndepărtaseră de Dumnezeu şi când, în ochii Săi, această nepăsare a fost totală şi definitivă, când nu numai cele zece seminţii, ci chiar Iuda şi casa lui David, ultima legătură între Dumnezeu şi poporul Său, dăduseră greş, atunci Dumnezeu nu Se mai adresează poporului, ci unui singur slujitor ales si credincios, din care El a făcut martorul Său. Era un semn sigur că, pentru prezent, totul se sfârşise şi că nu mai exista legătură directă între Dumnezeu şi un popor pe care El nu mai putea să-l recunoască drept al Său. Ce gravitate în această situaţie! Dar în vremurile cele mai grele chiar, Dumnezeu Se arată credincios. Ar fi cu totul greşit să gândim că, cu toată trista stare de lucruri în care se găsea Israel, Daniel şi cei trei prieteni ai săi au fost personal mai puţin plăcuţi lui Dumnezeu decât David. Ochii Săi se odihneau plini de har şi cu o extremă mulţumire asupra unui slujitor care răspundea propriilor Sale sentimente pentru poporul Său. Tocmai din cauza aceasta Daniel a primit de la Dumnezeu o favoare atît de excepţională. Şi într-un sens, era mai bine să fii Daniel în mijlocul ruinelor, decât să ocupi cea mai bună poziţie într-o vreme de prosperitate. Este o mai mare dovadă de credincioşie să rămâi neclintit în mijlocul neorânduielii, decât atunci când totul îşi urmează cursul său regulat. Harul se ridică totdeauna la înălţimea fiecărei greutăţi. Să aplicăm acum ceea ce am spus la timpul de faţă si la împrejurările prezente. Cât este de serios să ne gândim că în vremea lui Ioan chiar, Biserica lui Dumnezeu intrase într-o stare de lucruri asemenea aceleia despre care am vorbit relativ la Israel. Poziţia lui Ioan este asemănătoare aceleia a lui Daniel. Lui i se adresează comunicările Domnului Iisus, în timp ce Biserica, care purta încă pe Pământ numele lui Hristos, este lăsată deoparte. Harul era încă acolo pentru a trezi si îndemna, totuşi Iisus nu Se adresează decât robului Său Ioan şi nu Bisericii. Chiar scrisorile din Apocalipsă, capitolul 2 şi capitolul 3, nu sunt trimise direct acestora, ci îngerilor lor. Totul ne aşază astfel sub impresia acestui serios adevăr în legătură cu starea Bisericii. Ioan, „a mărturisit despre Cuvântul lui Dumnezeu şi despre mărturia lui Iisus Hristos, toate lucrurile pe care le-a văzut” (Apocalipsă 1,2). Aceste cuvinte nu înseamnă adevărul în general, nici Evanghelia îndeosebi, cu toate că este neîndoielnic că Ioan a predicat Evanghelia şi că el a hrănit Biserica cu ajutorul adevărului în întregime. Dar nu este acesta subiectul Apocalipsei, nici înţelesul acestor cuvinte. Aici totul este limitat la ceea ce Ioan a văzut. Această remarcă este importantă pentru a înţelege forţa acestui pasaj şi caracterul cărţii. Astfel, dincolo de ceea ce apostolul avea în comun cu ceilalţi creştini şi ceea ce el primise deja pentru a le-o cominica în lunga sa viaţă predată în slujba lui Hristos, el primeşte acum cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Hristos sub un nou aspect. De aici rezultă că numai o necredinţă neştiutoare poate să trateze în chip uşuratic sau nepăsător viziunile apocaliptice, deoarece ca şi Evangheliile şi Epistolele, ele sunt cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Iisus Hristos, prezentate aici, este adevărat, sub forma profetică care se potrivea scopului pe care Dumnezeu Şi-l propunea. Astfel se găseşte judecată lămurit tendinţa prea comună de a considera Apocalipsa ca având o valoare îndoielnică şi o autoritate nesigură și nu putem decât să dezaprobăm cu o dreaptă indignare pe aceia care, savanţi poate în felul lumii, nu s-au temut, în nebunia lor, să atace această carte. Trebuie să fim de acord, fără îndoială, că Apocalipsa nu este destinată zidirii directe a creştinului, în poziţia care este proprie lui. Dar ea nu este pentru aceasta mai putin cuvântul lui Dumnezeu si mărturia lui Iisus Hristos şi, ca atare, zideşte indirect, vestind soarta care aşteaptă pe aceia care dispreţuiesc pe Dumnezeu şi fac voia lor proprie în ciuda Descoperirii Sale. Cuvintele celui de al treilea verset, de o forţă care cuprinde pe toti credincioşii din aceste timpuri și din acelea care vor urma, tind la acelaşi scop. Nu par ele anume scrise totodată pentru încurajarea slujitorilor lui Hristos și pentru condamnarea dinainte a îndoielilor şi a împotrivirilor copilăreşti ale necredinţei? „Ferice de cine citeşte şi de cei care ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc cele scrise în ea, căci timpul este aproape!”, acesta este motivul care ne este dat pentru a păzi lucrurile scrise în profeţie: şi noi trebuie să le cântărim cu seriozitate. Nu, cum se afirmă adesea, pentru că noi ne găsim în mijlocul împrejurărilor prezise sau pentru că creştinii (şi Biserica) vor avea de trecut prin necazurile pe care le descrie profeţia. Această carte chiar ne arată Biserica luată în Cer, dincolo de scena necazurilor şi a judecăţilor. Nu; motivul care ne este dat în versetul 3 este sfânt, în mod remarcabil potrivit celor care merg prin credinţă şi nu prin vedere şi în întregime liber de orice consideraţie egoistă. „Vremea este aproape”; deci ea n-a sosit, pentru ca noi să avem să o străbatem în întregime sau în parte, dar ea este aproape. De aceea Dumnezeu scrie pentru a ne mângâia a ne îndemna şi, într-un fel general, pentru a ne binecuvânta, oricare ar fi nevoile noastre. El socoteşte ca sigur că noi ne interesăm de tot ceea ce El binevoieşte să ne aducă la cunoştinţă. Este fals principiul care pretinde că noi nu putem să scoatem folos decât din lucrurile care ne privesc personal şi din împrejurările actuale prin care noi trecem. După prefaţă (versetul 1-3) vine salutul, a cărui formă deosebită se potriveşte perfect cărţii Apocalipsei. „Ioan, către cele şapte biserici care sunt în Asia”. Această adresă diferă în întregime de acelea pe care le găsim în alte cazuri. Îl vedem pe apostolul Pavel, că scrie sfinţilor din cutare sau cutare localitate, unei biserici sau chiar bisericilor dintr-un ţinut; dar numai aici este vorba de un număr hotărât de biserici şi de un număr a cărei semnificaţie simbolică este bine cunoscută. În limbajul profetic sau simbolic şapte înseamnă în mod invariabil desăvârşirea spirituală. Cu toate că este în afară de îndoială că scrisorile pe care le găsim aici au fost adresate în mod literal bisericilor menţionate, pare tot atât de sigur că răsunetul lor este cu mult mai întins. Cele şapte biserici din Asia au fost alese şi scrise în aşa fel ca să prezinte acelora care au urechi de auzit, ciclul complet al mărturiei Domnului aici pe Pământ atâta vreme cât va exista ceea ce, ca răspundere, dacă nu ca realitate, va avea caracterul de biserică. Oricât de slabă şi de mizerabilă poate fi starea de lucruri, există totuşi o mărturie ecleziastică a cărei urmă noi n-o mai găsim începând din capitolul 4. Deci numai atâta timp cât există aici pe Pământ responsabilitatea Bisericii, aceste epistole îşi găsesc aplicarea lor. „Ioan, către cele şapte biserici care sunt în Asia: „Har si pace de la Cel care este, Cel care era şi Cel care vine”. Salutarea nu este aici din partea Dumnezeului şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, ca în cea mai mare parte a Epistolelor Noului Testament, ci din partea lui Dumnezeu privit în esenţa Sa, Acela care este neschimbat, care există totdeauna Acelaşi, care este şi care era și care vine. Aceasta leagă existenţa Sa prezentă cu viitorul ca și cu trecutul. „Şi de la cele şapte Duhuri care stau înaintea scaunului Său de domnie”. Duhul Sfânt este înfăţişat aici sub un punct de vedere cu totul diferit de acela care se găseşte în celelalte părţi ale Noului Testament. Este o aluzie evidentă la pasajul din Isaia 11.2, unde se găseşte descrisă puterea înşeptită a Duhului Sfânt în legătură cu cârmuirea, persoana şi împărăţia lui Mesia, dar ea este aplicată aici într-un chip mult mai larg şi care se potriveşte scopului profetiei apocaliptice. Aceeaşi remarcă se aplică tuturor citatelor din Vechiul Testament sau aluziilor care sunt făcute la ele în Apocalipsă. Se întâlnesc foarte des pasaje care se referă la lege, la psalmi sau la profeţi, dar nu este niciodată o simplă repetiţie. Aceasta ar avea drept urmare de a ne lipsi de Apocalipsă, în loc de a ne face să înţelegem şi să strângem pentru folosul nostru învăţăturile deosebite pe care ea le cuprinde. Dacă identificăm Ierusalimul lui Isaia cu Noul Ierusalim al lui Ioan, sau dacă se pretinde că Babilonul lui Ieremia este acela din Apocalipsă, se pierde învăţătura specială pe care Dumnezeu a vrut să ne-o dea în această carte. Aceasta este una din principalele cauze ale confuziei în studiul Apocalipsei. Pe de altă parte, dacă nu plecăm de la descoperirile Vechiului Testament privitor la Ierusalim şi Babilon sau, în general, de la învăţăturile profeţilor, nu putem să apreciem sau chiar să pricepem totalitatea Apocalipsei. A despărţi absolut Noul Testament de Vechiul este o greşeală aproape tot atât de mare ca şi de a nu vedea în Noul decât o simplă repetiţie a Vechiului. Există între ele o înlănţuire divină şi era în gândul Duhului ca unul să se refere la celălalt; dar Apocalipsa are un înţeles mult mai întins şi reprezintă un carecter mult mai adânc. Lucrurile sunt privite aici după ce Duhul Sfânt a luat locul Său în creştini şi în Biserică pe Pământ și, mai presus de toate, după ce Fiul lui Dumnezeu S-a arătat, a făcut cunoscut pe Dumnezeu Tatăl şi a împlinit răscumpărarea. Iată pentru ce, dacă vrei să dai Apocalipsei adevăratul său înţeles, trebuie să ţii cont de plinătatea de lumină divină răspândită prin persoana şi lucrarea lui Hristos, ca şi prin prezenţa Duhului în Biserica lui Dumnezeu. Cele şapte duhuri reprezintă deci plenitudinea şi desfăşurarea perfectă a puterii Duhului Sfânt lucrând în căile conducătoare ale lui Dumnezeu. Pretutindeni unde ea este astfel prezentată, contextul arată la ce se aplică această putere a Duhului. Astfel, în capitolul 3, ea este în legătură cu Hristos ocupându-Se de Biserică; în capitolul 5, ea este în legătură cu Pământul; dar nu se găseşte niciodată în Apocalipsă Duhul Sfânt văzut în unitatea Sa şi formând Biserica într-un singur trup. Noi nu-L vedem astfel decât în Epistolele apostolului Pavel, unde creştinul este privit în propria sa sferă ca mădular al trupului lui Hristos. „Şi de la Iisus Hristos, martorul credincios, Cel întâi-născut din morţi, Domnul împăraţilor Pământului!” Dumnezeu ca atare a fost deci introdus în caracterul pe care El îl are în Vechiul Testament; Duhul Sfânt ne-a fost înfăţişat în acelaşi fel și tot aşa este cu Domnul nostru Iisus Hristos, cum vom vedea. Nimic nu este mai izbitor, mai ales când ne amintim care este autorul acestei cărţi, decât de a vedea că nu este făcută nicio menţiune despre legătura lui Dumnezeu cu ai Săi, ca fiind copiii Săi. Nicăieri nu se găseşte aici descoperirea harului. Iisus Hristos apare ca „martorul credincios”. Aceasta este evident ceea ce El a fost pe Pământ şi, cu toate că sub o formă diferită, tocmai acesta este subiectul pe care Ioan îl tratează peste tot. Apostolul Pavel îl priveşte mai ales pe Iisus glorificat în Cer, dar Ioan se preocupă totdeauna să-L arate pe Hristos în legătură cu ceea ce El a fost aici pe Pământ. Dacă-L vede sus ca pe Cel care este Mielul, este Mielul care a suferit și care a fost înjunghiat pe Pământ. În înviere, El este Cel întâi-născut dintre cei morţi, dar tot pe Pământ; și caracterul Său de „Domnul împăraţilor Pământului” nu va fi descoperit decât atunci când va veni din Cer aici pe Pământ. Dar, în diferitele caractere sub care Domnul Iisus ne este înfăţişat aici, tot ce are legătură cu poziţia Sa cerească este cu grijă lăsat în afară. Noi nu găsim nici ceea ce îl leagă de creştin aici pe Pământ, adică mijlocirea Sa pe lângă Dumnezeu, cu toate că El apare sub acest caracter pentru alţii în capitolul 8. Domnul Iisus este deci înfăţişat numai în ceea ce se referă la Pământ, chiar când este vorba de învierea Sa și pentru acest motiv ca om, El este aşezat în ultimul loc înaintea noastră. Dar atunci se aude deodată glasul creştinului, întrerupând curentul gândurilor cărţii, înainte ca viziunile să înceapă; la fel, când ele au luat sfârşit, se aude dorinţa miresei. Cu toate că Iisus nu este înfăţişat în legătura în care noi Îl cunoaştem ca creştini, El este Acela pe care noi îl iubim si Numele Său a fost de ajuns pentru a mişca inima care se descarcă în expresii de adorare şi de dragoste. „A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Său si a făcut din noi o împărăţie, preoţi pentru Dumnezeul Său si Tatăl Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin” (versetul 5,6). Aceasta este manifestarea de sentimente a inimii care găseşte în Iisus toată desfătarea sa. Dar, ca să nu micşoreze ceva din ceea ce va fi Iisus pentru aceia care nu sunt cu El în această legătură și această apropiere binecuvântate, versetul următor dă un avertisment potrivit cu totalitatea cărţii. „Iată, El vine cu norii, și orice ochi îl va vedea; și cei care L-au străpuns. Şi toate seminţiile Pământului vor plânge din pricina Lui. Da, Amin!” (versetul 7). Aceasta nu are nimic a face cu prezenţa Sa pentru noi; dar după cântarea de laudă care parcă a scăpat fără voie din inima alor Săi, vine mărturia care se aplică altora. Hristos vine pentru judecată, Hristos văzut de toţi şi, dacă există vreo deosebire, se vede în raport cu groaza de nespus a celor care L-au străpuns (adică iudeii). „Eu sunt Alfa și Omega”, zice Domnul Dumnezeu, Cel care este, Cel care era si Cel care vine, Cel Atotputernic ” (versetul 8). Acela care este Cel dintâi şi Cel de pe urmă, cuprinzând toate lucrurile în gândul Său, când El comunică ceea ce poate fi dat omului, El este Acela care vorbeşte, Domnul Dumnezeu, Cel veşnic. El pune astfel chiar de la început sigiliul Său pe această carte. „Eu, Ioan, fratele vostru şi împreună cu voi părtaş la necaz, la împărăţie si la răbdarea lui Iisus, mă aflam în insula numită Patmos, pentru Cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia lui Iisus Hristos” (versetul 9). Autorul cărţii se prezintă el însuşi într-un fel cu totul potrivit cu mărturia pe care este chemat să o dea şi cu tot ceea ce va desfăşura mai târziu înaintea ochilor noştri. Toată cartea prezintă pe sfinţi trecând prin necazuri. Ei sunt priviţi nu ca mădulare ale trupului lui Hristos, care este Biserica, ci ca părtaşi la împărăţia Sa şi la răbdarea Sa. În această poziţie, ei suferă pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia lui Iisus Hristos. Ioan, personal, se bucura din plin de poziţia sa în Hristos, nimic nu-i lipsea din favorurile care aparţin creştinului şi Bisericii, dar aici el nu reprezintă numai pe creştini; el este părtaş cu sfinţii, unei epoci care va urma după epoca noastră, la sfârşitul acestei perioade, şi pentru care el a primit comunicări speciale. El nu vorbeşt, așadar, despre el aici ca părtaş la făgăduinţele lui Dumnezeu în Hristos, în Evanghelie, cu toate că aceasta este adevărat, ci numai ca având parte la împărăţie și la răbdarea lui Iisus Hristos. Aceasta de altfel este adevărat pentru noi toţi, dar noi avem în plus legătura noastră specială cu Hristos ca mădulare ale trupului Său, ceea ce nu va fi pentru sfinţii din vremurile din urmă; şi ceea ce Ioan pune în evidenţă este tocmai ce aparţine lor. „În ziua Domnului eram în Duhul” (versetul 10). A arăta că Ioan era în poziţia creştină, pare să fie unul din motivele pentru care I-a plăcut lui Dumnezeu să-i dea viziunile acestei cărţi în ziua Domnului sau ziua „duminicală”. Aceasta este ziua caracteristică a creştinului, ziua aniversară a binecuvântării care îl deosebeşte, ziua care ar trebui să umple în chip cu totul deosebit inima sa de bucurie. Aceasta este prima zi a unei noi creaţii şi a învierii, a harului, şi nu a şaptea zi, a odihnei creaţiei şi a Legii. În acea zi, autorul insuflat, Ioan, a fost sub puterea Duhului Sfânt pentru a primi şi a descoperi viziunile care aveau să treacă prin faţa lui. Orice intrare trebuia să fie închisă pentru impresiile care vin de la obiectele exterioare, pentru ca el să poată primi ceea ce Dumnezeu era pe punctul de a-i arăta. „Şi am auzit înapoia mea un glas puternic, ca al unei trâmbiţe”. Faptul că, glasul se aude înapoia lui Ioan este semnificativ. Profeţia poartă mai degrabă privirile înainte, spre viitor; dar trebuie mai întâi să arunce o privire înapoi şi să afle ce judecată rostea Domnul asupra acelora care purtau Numele Său pe Pământ, asupra creştinătăţii. „ … un glas puternic ca al unei trâmbiţe, spunând: „Ce vezi, scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte biserici”. Ceea ce va spune glasul care s-a auzit înapoia lui Ioan este exclusiv pentru cele şapte biserici. Când mai târziu (capitolul 4.1) un alt subiect este introdus, acelaşi glas îi zice: „Suie-te aici si-ţi voi arăta lucrurile care trebuie să se întâmple după acestea”. Privirile prorocului sunt atunci îndreptate spre lucrurile viitoare. „Ce vezi, scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea”. M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur”. Cum aflăm mai departe, acestea sunt cele şapte biserici, văzute după gândul Domnului cu privire la ele, adică înfăţişându-le potrivit cu dreptatea divină; iată de ce lămpile sunt de aur. Regăsim peste tot acest principiu, că în ochii lui Dumnezeu noi suntem măsuraţi după poziţia care ne este dată; dar acest principiu caracterizează în mod deosebit scrierile lui Ioan. De exemplu pentru creştin, măsura nu este deloc Legea; aceasta era pentru evrei; pentru noi, este Hristos însuşi. „Cine zice că rămâne în El, trebuie să umble si el cum a umblat Iisus” (l Ioan 2.6). Creştinul deci nu trebuie să meargă ca un israelit, potrivindu-şi mersul după Lege, ci amintindu-şi că el este din Cer, nu mai este sub Lege, ci sub Har. Rostul acestui principiu este foarte clar şi simplu. Felul în care noi trebuie să lucrăm este în legătură cu poziţia noastră şi cu legăturile în care noi ne găsim aşezaţi. Un slujitor trebuie să se poarte cum se cuvine unui slujitor şi, dacă eu sunt stăpân, purtarea unui slujitor nu este regula mea de purtare. A confunda diferitele legături (relaţii) este un rău; a le neglija, o pagubă; a le tăgădui este fatal. Oricare ar fi poziţia în care I-a plăcut lui Dumnezeu să ne aşeze, harul si puterea lui Dumnezeu sunt posibilitatea noastră pentru a ne face să mergem într-un fel care să fie în armonie cu această poziţie. Dar să remarcăm bine că nu este vorba despre relaţii de convenţie pe care omul le-a stabilit. Viaţa în Hristos ne scoate în principiu din deşertăciunile acestei lumi. A ne coborî la nivelul lumii nu înseamnă a merge ca Hristos; este a căuta, cu ajutorul unei poziţii pământeşti, să scăpăm de o parte din renunţarea pe care Hristos o cere de la noi ca martori ai Săi şi care, în realitate, este o binecuvântare pentru noi. Nu este vorba despre dorinţele şi sentimentele omului firesc, ci de ceea ce Hristos a pus în noi. Dacă L-ai văzut pe Fiul lui Dumnezeu şi dacă ai crezut în El, dacă prin har ai aceeaşi viaţă ca cea care era în El, încât faptul acesta să fie „adevărat în El şi în tine”, nu există atunci, pentru creştin, altă măsură decât Hristos însuşi. Aşa este cu cele şapte sfeşnice de aur. Totul trebuie să fie şi era măsurat după gândul lui Dumnezeu şi după poziţia în care El aşeza bisericile. Regula lor era asemănarea cu Dumnezeu descoperit în Hristos. De aceea ele sunt înfăţişate sub figura unor sfeşnice de aur. „Am văzut şapte sfeşnice de aur şi în mijlocul celor şapte sfeşnice pe Cineva care semăna cu Fiul Omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare şi încins la piept cu un brâu de aur. Capul şi părul Lui erau albe ca lână albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă, arzând într-un cuptor; si glasul Lui era ca vuietul unor ape multe. În mâna Lui cea dreaptă avea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri; si faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în puterea lui.” Domnul Iisus, căci El, cum ştim, Se arată lui Ioan sub aceste trăsături, nu este văzut în activitatea slujbei. A avea haina scoasă şi a fi încins la mijloc erau semne ale slujbei, în timp ce aici haina este largă, coborându-se până la picioare. El Se înfăţişează îmbrăcat ca judecător, ca Fiul Omului căruia I s-a dat toată judecata (Ioan 5.22,27). Dar iată o trăsătură care singură ar fi de ajuns să trădeze pe Ioan ca fiind scriitorul acestei cărţi. Acela pe care el îl vede sub aparenţa Fiului Omului este îmbrăcat cu atributele distinctive ale Celui Bătrân de zile (Daniel 7). În timp ce Daniel văzuse pe Cel Bătrîn de zile sub un aspect cu totul diferit, Ioan îi vede reuniţi în aceeaşi persoană. Hristos este om, dar omul pe care Ioan îl vede astfel este o persoană divină, Dumnezeul Cel veşnic însuşi. Astfel Ioan nu poate pierde din vedere slava divină a lui Iisus, chiar când subiectul de care urmează să se ocupe este judecata şi când împărăţia este pretutindeni pusă în evidenţă. Acest pasaj ne arată o întreită slavă a lui Hristos: ceea ce îi este personal, ceea ce îi este relativ şi ceea ce îi este oficial. Dar există ceva mai mult. Ioan zice: „Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine, spunând: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă”. Astfel de expresii nu se pot aplica decât unei persoane divine. Acela care este Cel dintâi este neapărat Dumnezeu, şi ca atare El trebuie de asemenea să fie Cel de pe urmă. Iisus spune aceste cuvinte despre El însuşi; mai mult, El adaugă: „Cel viu. Am fost mort” (literal tradus: „am devenit mort”). Expresia este cea mai tare cu putinţă pentru a pune sub ochii noştri nu simplul fapt că a murit, ceea ce noi găsim în altă parte, dar că El a murit printr-un act al propriei Sale voinţe. A muri pare cu totul nepotrivit cu persoana slăvită care tocmai a fost descrisă, dar El a devenit ceea ce nu era o necesitate a firii Sale. Acesta pare a fi înţelesul acestor cuvinte și aceasta este grija cu care Duhul Sfânt veghează să facă să iasă în relief slava lui Hristos, chiar în aceea ce ne vorbeşte despre adâncimile smereniei Sale. „Am fost (devenit) mort; şi iată, sunt viu în vecii vecilor şi Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor”. Nimeni nu se coboară în Locuinţa morţilor (hades) fără să fi trecut prin moarte; aceasta se referă la trup, aceea la duhul despărţit de trup. „Scrie, deci, cele ce ai văzut, cele ce sunt şi cele care vor fi după acestea”. Avem în aceste cuvinte cele trei mari despărţituri (diviziuni) ale cărţii, lucru evident şi cunoscut aproape oricărui cititor. Lucrurile pe care Ioan le-a văzut sunt persoana şi slava lui Hristos în legătura Sa cu ceea ce descoperă Apocalipsa. Aceasta este ceea ce am arătat deja. „Lucrurile care sunt” prezintă tabloul condiţiei Bisericii în timpul existenţei sale aici pe Pământ. Noi o găsim dezvoltată în scrisorile către cele şapte biserici. Expresia „care sunt” este foarte izbitoare în ceea ce ea pare să indice că bisericile trebuiau într-un fel oarecare să continue a exista. Noi putem acum să înţelegem puterea acestor cuvinte, cu toate că este posibil că în zilele lui Ioan să nu li se fi dat o atât de mare importanţă. Există un alt punct de vedere din care se poate privi cartea Apocalipsei. Este cel de a lua „lucrurile care sunt”, adică bisericile, ca deja trecute şi terminate şi de a privi profeţia ca urmând actualmente cursul său. Eu mă gândesc că în adevăr era în intenţia lui Dumnezeu de a ne prezenta acest dublu aspect. Fără a intra în niciun amănunt privitor la acest fel de a vedea, am crezut că trebuie să-l menţionez, ca şi pe acela după care „lucrurile care trebuie să se întâmple după acestea”, nu încep decât atunci când nu mai există nimic la care condiţia de Biserică să fie aplicabilă. „Taina celor şapte stele pe care le-ai văzut în mâna Mea dreaptă şi a celor şapte sfeşnice de aur: cele şapte stele sunt îngerii celor şapte biserici şi cele şapte sfeşnice sunt şapte biserici” (versetul 20). În fiecare epistolă Domnul Se adresează „îngerului”. Pe cine trebuie să înţelegem prin aceasta? Cine este acela care este arătat sub acest nume? Mai întâi să observăm că nu găsim nicăieri în Noul Testament această expresie întrebuinţată ca un titlu oficial dat cuiva: dar nu trebuie să ne mirăm de a o întâlni aici unde totul este în afară de formele obişnuite. Ea se potriveşte unei cărţi profetice ca Apocalipsa. Arată asemenea cu ceea ce noi numim în mod obişnuit o fiinţă îngerească? Nu gândesc aşa, când este vorba de îngerii bisericilor. Este altceva când, în această carte, este vorba despre „îngerul care are putere asupra focului” sau de îngerul lui Iisus, într-un sens asemănător cu acela de „Îngerul Domnului” în Vechiul Testament. Înţelegem de asemenea foarte bine că o fiinţă îngerească slujeşte de întermediar între Domnul şi servitorul său Ioan. Dar nu este tot aşa când este vorba de îngerul cutărei sau cutărei Biserici. Ar fi ceva jignitor să presupunem că Hristos a adresat prin mijlocirea lui Ioan o scrisoare unui înger, luând acest cuvânt în înţelesul uzual si literal. Pentru cei care o înţeleg astfel, există aici o dificultate pe care nu este uşor să o rezolvăm. Înţelesul cuvântului „înger” mi se pare a fi următorul în cazul care ne preocupă. Acest termen, înţelesul său general este întrebuinţat pentru a arăta un „reprezentant”, fie că este vorba sau nu de o fiinţă îngerească şi astfel Domnul Se serveşte de el adresându-Se bisericilor. Îngerul este deci ceea ce reprezintă fiecare biserică. Noi ştim că în anumite cazuri acest cuvânt arată efectiv pe un reprezentant în sensul literal ca, de exemplu, când Ioan Botezătorul trimite câţiva din ucenicii săi. Ei sunt pe lîngă Iisus reprezentanţii învăţătorului lor: în mesajul lor, ei expun gândul lui. Totuşi să observăm că expresia are un înţeles putin diferit, când este vorba de biserici care, cel putin din câte cunoaştem, nu trimiseseră soli. Dacă rămânem la înţelesul abstract al acestei expresii „îngerul bisericii”, cred că trebuie să-l înţelegem astfel: Domnul nu avea neapărat în vedere un bătrân/prezbiter sau un învăţător al bisericii, ci pe cineva care putea să fie unul și altul, care înaintea Lui, în gândul Său, reprezenta cu adevărat starea bisericii și care era într-un fel special legat de responsabilitatea acestei stări. Acesta putea fi una sau poate mai multe persoane.
Capitolul 2: „Lucrurile
care sunt” - Bisericile Apocalipsei:
Cartea Apocalipsei cuprinde
și ultimele cuvinte lăsate de Domnul Iisus către Biserica Lui. Mesajul celor
șapte scrisori din capitolele doi și trei ale cărții, ar putea fi scrise „cu
roșu” ca toate celelalte cuvinte rostite de Domnul Iisus în Evanghelii.
Biserica locală nu poate fi înțeleasă decât în contextul realității sociale în
care există. Ascunsă „la vedere” și totuși accesibilă tuturor, există o cronică
a vremurilor Bisericii mult mai clară și mai corectă decât catrenele lui
Nostradamus. Înclinați spre senzațional, am dat mai multă atenție unor cronici
obscure decât unei istorii detailate și limpezi. Paguba este a noastră! Vă
supun atenției, pentru unii poate pentru prima dată, o analiză a revelației lui
Dumnezeu despre vremea Bisericii Creștine pe pământ. Istoria o confirmă,
teologia o suportă. Numai oamenii o ignoră. Vremurile tulburi revendică însă un
astfel de studiu. „Scrisorile Domnului Iisus către cele șapte
biserici din cartea Apocalipsei” ne vorbesc azi mai impresionant ca oricând.
Și noi care crezuserăm că Dumnezeu a scăpat istoria din mâini, iar ceea ce s-a
întâmplat cu Bisericile în cele XX de secole care au trecut este
inexplicabil! Biserica nu este nici triumfătoare, dar nici înfrântă. Ea
este exact așa cum a știut Dumnezeu că va fi. Destinul ei nu este să instaureze
Împărăția până la marginile pământului, ci doar să ducă Evanghelia până acolo
și să facă ucenici, nu toate neamurile, ci din toate
neamurile. Cine citește cu atenție va vedea clar lucrul acesta. Istoria este a
lui Dumnezeu, nu a Bisericii. Biserica poate să se clatine, să se compromită
sau să se sufoce sub persecuție sau sub belșug. Dumnezeu știe de mult lucrul
acesta și ne-a spus cum să ne raportăm la realitatea contemporană a fiecărei
epoci istorice ca să ne putem număra în final printre biruitorii vrednici de
răsplata cerească ! În același timp, adresez acest studiu naivilor
necunoscători și visători care ne spun mereu: „Frate, nu mai este biserica ce a
fost altădată! Trebuie să ne întoarcem la ceea ce a fost biserica în primul
secol.” Analizând cele șapte biserici așa cum le analizează Dumnezeu, îi întreb
pe acești visători idealiști: „În care dintre cele șapte biserici din primul
secol descrise în Apocalipsa v-ați întoarce? Cu care din ele ați vrea să semene
biserici noastră? Dacă nu găsiți vreuna din aceste șapte, poate că găsiți una
din cele șapte cărora le-a scris apostolul Pavel.” Nici vorbă, n-avem la ce să
ne întoarcem! Toate bisericile și fiecare în parte și-au avut defectele ei.
Atâta vreme cât vor fi alcătuite din oameni care mai trăiesc încă în trup,
bisericile vor fi imperfecte și pline de tot felul de probleme. Cum ar putea
exista o biserică perfectă alcătuită din oameni imperfecți? Dumnezeu a făcut în
așa fel ca fiecare biserică să poată avea parte de biruință. Dacă m-ați întreba
pe mine: „Din ce biserică v-ar plăcea să faceți parte?”, v-aș răspunde: „Mi-e
indiferent! Important este să fiu unul din „biruitorii” pe care-i are Dumnezeu
în fiecare dintre ele!” Vă avertizez că este un studiu dens. Vă promit însă că
inima și mintea vi se vor umple de uimire și de admirație față de Dumnezeu,
„Cel ce pe toate le stie” ! Lectură placută și rugăciune inevitabilă !
Introducere: Când și-a făcut apariția în lume, creștinismul a apărut
pe fundalul existenței Imperiului Roman, a cultului zeilor păgâni și ai
filosofiei grecești. În confruntarea cu aceste trei elemente, creștinismul a
părut când biruitor, când biruit. Modelarea a fost reciprocă, așa că până la
urmă n-au câștigat nici Imperiul, nici religiile păgâne, nici filosofia și nici
creștinismul. Rezultatul n-a fost un Imperiu creștin, ci un creștinism
imperial, numit nu întâmplător „catolic” (general, mondial). Conflictul dintre
Imperiu și Biserică s-a încheiat printr-o alianță. Și de o parte și de alta
s-au făcut compromisuri: Imperiul a proclamat creștinismul „religie de Stat cu
statut preferențial”, iar biserica a acceptat să se supună scopurilor
Imperiale. S-a format astfel: „Sfântul Imperiu Romano-Catolic”. Stafia acestui
Imperiu a continuat să bântuie Europa, mult după căderea politică a Romei.
Carol cel Mare, sau Charlemagne, cum îl preferă francezii, a fost exponentul
primordial al Imperiului. Napoleon și Hitler au încercat și ei să restaureze
măreția Imperiului. Visul lor de dominație mondială a fost de scurtă durată. Cel
de al treilea „reich”, al germanilor, care trebuia să dureze „o mie de ani” s-a
prăbușit și el în țăndări. Fragmentele Imperiului trăiesc astăzi visând și
complotând în secret la o reorganizare mondială. Peste ea stă să apară
„Antichristul” pentru o ultimă înfruntare între Dumnezeu și Diavol. Despre
această încleștare nemaipomenită și despre deznodământul ei ne vorbește pe larg
extraordinara carte a „Apocalipsei”. Cristalizând cele de mai sus, putem spune
împreună cu Henry H. Halley, în „Dicționarul Biblic” că: „Nu vom
putea înțelege condiția actuală a creștinătății decât privind-o în lumina
istoriei”. Harnack, un mare istoric al mișcărilor creștine a fost
de părere că „Biserica Ortodoxă este creștinismul primitiv plus filozofia
greacă, Biserica Romano-Catolică este creștinismul primitiv plus păgânismul
grec și roman, iar Biserica Protestantă este încercarea de a elibera
creștinismul primitiv pur de sub toate formele de păgânism”. Pentru a înțelege
diferitele tipuri de Bisericii locale așa cum există ele astăzi, cel mai bun
lucru pe care-l putem face este să ne întoarcem la cartea Apocalipsei.
Conținutul ei ne așează înainte punctul lui Hristos de vedere asupra evoluției
Bisericii. Ceea ce șochează în mănunchiul de scrisori din capitolele doi și
trei ale cărții este că niciuna nu este adresată Bisericii din Ierusalim sau
Bisericii din Antiohia, cele două centre principale de răspândire a
creștinismului din primul secol. Surprinzător este și că niciuna din scrisori
nu este adresată bisericilor din Atena sau Corint. Șocantă, mai ales în lumina
pretențiilor catolicismului este și o scrisoare adresată bisericii din Roma!
Fără nicio îndoială, din mulțimea de biserici aflate atunci în existență,
Domnul Iisus a ales să se adreseze numai și tocmai acestor șapte. Este un act
deliberat, selectiv și sugestiv. El scrie doar acestui grup restrâns de
biserici locale din Asia Mică, în teritoriul pe care-l ocupă astăzi Turcia. Cum
trebuie să analizăm noi aceste scrisori și care trebuie să fie aplicația pentru
bisericile contemporane? Aceste Biserici pot fi analizate: 1.- Istoric, ca
șapte Biserici locale reale, cu probleme specifice. Aceste Biserici au existat
pe vremea apostolului Ioan și au făcut ținta preocupărilor lui pastorale; 2.-
Tipologic, ca șapte „tipuri” de biserici locale. Asemenea Biserici au
existat și există pretutindeni pe fața pământului; 3.- Profetic, ca
șapte „etape cronologice” prin care va trece Biserica în istoria ei
multimilenară dintre Rusalii și Răpire. Din acest punct de vedere, Bisericile
Apocalipsei reprezintă șapte condiții specifice anumitor perioade distincte din
istorie. În descrierea lor putem recunoaște elemente caracteristice bisericii
primare, bisericii din Evul Mediu, bisericii din perioada Reformei, etc.. Toate
aceste trei interpretări sunt reale, corecte și recomandabile. Din studiul lor
vom putea înțelege mai bine „diversitatea” posibilă a diferitelor Biserici,
„suveranitatea” lui Hristos peste Biserica Sa, în orice stare s-ar afla
aceasta, „tratamentul” pe care îl recomandă Hristos diferitelor tulburări din
viața Bisericii și „perspectivele” veșnice care îi așteaptă ca răsplată pe cei
ce, rămânând în Biserică, biruiesc valul apostaziei generale și-I rămân
credincioși lui Hristos.
1. Biserica din Efes:
Efesul a fost una din cetățile majore ale
Asiei Mici, un important centru de cultură din Imperiul Roman. Deși orașul
ajunsese celebru pentru Templul zeiței Diana, mulți din locuitorii lui s-au
încreștinat prin mărturia apostolului Pavel. Mai târziu, Pavel l-a trimis pe
Timotei să păstorească această biserică (Fapte 19 - 20). Una din cele mai
importante epistole ale apostolului Pavel a fost trimisă către biserica din
Efes. Tot la Efes a slujit în ultima parte a vieții lui și apostolul Ioan. Nu
este de mirare că cei credincioși din Efes erau corecți din punct de vedere
doctrinar și rezistaseră necompromiși sub atacul învățătorilor mincinoși.
Efesul s-a răcit însă în dragoste, iar aceasta i-a cauzat în final dispariția.
Observați din text că cei din biserica Efesului n-au „pierdut” dragostea dintâi,
ci „au părăsit-o”. Este o mare diferență în cele două. A fost un act de voință.
De aceea și leacul pe care li-l recomandă Domnul Iisus este tot unul de
voință: „Întoarce-te la faptele tale dintâi”! Nimeni
nu poate porunci sentimentelor, dar toți putem face faptele dragostei dintâi.
Când le vom face, Dumnezeu ne promite că vor urma și sentimentele, ca în orice
relația a dragostei. Răsplata promisă biruitorilor din Efes este accesul la
pomul vieții descris în Geneza și Apocalipsa. Dragostea are acces la o viață de
calitatea veșniciei, de aceea se și zice: „Dacă dragoste nu este, nimic nu
este!”
Tipologic, Biserica
din Efes reprezintă bisericile cu învățătură corectă, dar lipsite de dragoste
și căldură spirituală. Între Marta și Maria, Dumnezeu o laudă întotdeauna pe
Maria, pentru că ea „și-a ales partea cea bună” (Luca
10:38-42). Dumnezeu nu se mulțumește cu faptele noastre, El ne vrea pe noi
înșine. „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești?” (Ioan
21:16).
Istoric, Efesul
reprezintă etapa Bisericii primare (secolul I). Dacă și despre ei, care erau
credincioși din generația imediat următoare apostolilor s-a putut spune că
și-au pierdut dragostea dintâi, cu cât mai mult ne paște acest pericol pe noi,
cei de astăzi?
SECOLUL I:
• Cuvintele și faptele Domnului Iisus sunt
colectate și încredințate spre păstrare în scris. Apar toate cărțile Noului
Testament.
• Apare prima generație de lideri ai Bisericii
de după apostoli. Stăruiește încă nădejdea în revenirea iminentă a Domnului
Iisus. Creștinii așteaptă cu nerăbdare „sfârșitul.”
• Evanghelia este răspândită până la marginile
Imperiului Roman, în unele instanțe, chiar peste granițele Imperiului.
• Bisericile creștine apar mai ales în preajma
sinagogilor evreiești răspândite prin Imperiu. Noua mișcare este considerată de
mulți doar o sectă dezidentă a iudaismului.
• Biserica creștină trece printr-o criză majoră
în urma căreia își găsește destinul de credință universală, îndepărtându-se și
delimitându-se clar de rădăcinile evreiești.
• Creștinismul, după o perioadă de „gestație”
în iudaism, își capătă propria identitate. La aceasta contribuie mult criza
prilejuită de revolta evreiască din anul 70. Creștinii refuză să participe la
luptele împotriva romanilor și se refugiază la Pela (în Iordania de azi).
• În anul 90, la Jamnia, evreii confirmă
canonul scripturilor evreiești. Creștinii își însușesc punctul evreiesc de
vedere și acceptă canonizarea acelorași cărți.
• Persecuția lovește crunt. În „Antichitățile”
sale, istoricul Iosif Flavius își exprimă mirarea că „acești creștini încă mai
există spre sfârșitul primului secol.”
• Persecuții majore sub Nero, care, în anul 64,
dă vina pe creștini pentru incendierea Romei. Creștinii sunt folosiți ca torțe
vii pentru iluminarea sărbătorilor imperiale din grădinile Romei.
• Împăratul Domițian pretinde ca lumea să i se
închine considerându-l „Domn și Dumnezeu”. În timpul domniei lui, Ioan scrie
cartea Apocalipsei, iar creștinii de peste tot își dau seama cât de potrivite
sunt cuvintele în care este scris „Cine” este „Singurul vrednic
să primească toată cinstea și slava”.
Anul 100, la două generații după Hristos. 0,6% din populația lumii este
„creștină” (70% dintre ei sunt din afara rasei albe. 28% din populația lumii
este evanghelizată. Biblia este deja tradusă în 6 limbi. Un număr de
aproximativ 25.000 de creștini au murit ca martiri (o rată de 37 de martiri pe
an).
2. Biserica din Smirna:
Biserica din Smirna este corespondentul
simbolic al Bisericii care trăiește sub persecuție. Scrisoarea care i-a fost
adresată de Domnul Iisus este unică din cel puțin două puncte de vedere:
absența oricărei critici din partea Mântuitorului și lipsa unor aparente
defecte.Smirna a fost un oraș portuar bogat, cunoscut pentru supunerea față de
Roma și zeii ei păgâni. S-ar prea putea ca Biserica de acolo să fi luat ființă
prin lucrarea apostolului Pavel în călătoria lui spre Efes. (Fapte 19:10).
Creștinii de acolo au fost crunt persecutați și de romani și de evrei și
forțați să trăiască într-o sărăcie lucie. Sigur, nici această Biserică nu a
fost perfectă. Totuși, sub focul curățitor al persecuției, se pare că în
rândurile ei au rămas numai cei sinceri și gata să „plătească prețul”. Nu este
o coincidență că, dintre toate cele șapte biserici amintite în Apocalipsa,
numai Smirna și Filadelfia, singurele pe care Hristos nu le mustră, au
continuat să existe de-a lungul secolelor. Astăzi, Smirna (Izmir) are o
populație de aproximativ 4,2 milioane de locuitori, dintre care un mare procent
se declară creștini. Remarcați cum se prezintă Domnul Iisus la începutul
acestei scrisori „Cel ce a murit și a înviat”și cum îi vorbește în
termeni de viață și moarte: „Fii credincios până la moarte și-ți
voi da cununa vieții”, „Cel ce va birui
nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte”. Din cea de atreia
expresie derivă postulatul doctrinar: Cine se naște o singură dată, moare de
două ori, dar cine se naște de două ori (nașterea din nou) nu va muri decât o
singură dată!” Este o mângâiere pentru cei chemați să treacă prin chinurile
persecuției: după moarte urmează învierea! În cântarul lui Dumnezeu, această
Biserică aparent săracă este foarte bogată. „Smirna” este numele unei substanțe
care trebuie zdrobită pentru a împrăștia mireasma. „Sângele martirilor este
sămânța creștinilor”. Istoric, Biserica din Smirna reprezintă biserica sub
persecuția cezarilor romani. „Zece zile de necaz” au fost zece valuri de
persecuție care s-au abătut asupra creștinilor în secolele II și III. A fost
timpul catacombelor, al creștinilor aruncați la fiare sălbatice sau arși pe rug
pentru distracția cetățenilor Romei.
SECOLUL II:
În ciuda așteptărilor generale ale
creștinilor, Domnul Iisus încă nu a revenit. Biserica simte nevoia să se
organizeze pentru a duce mai departe lucrarea Evangheliei, pentru a înfrunta
persecuția și pentru a putea combate răspândirea ereziilor. Rolul și slujba
presbiterului (episcopului) devin preponderente. Continuă persecuția, dar, mai
mult decât persecuția din afară, Biserica este amenințată de „ereticii”
dinăuntru. Învățăturile mincinoase se grupau sub numele de:
GNOSTICISM - Un fel de mișcare „new age” care
se pretindea deținătoarea unei forme speciale de „cunoaștere.”
MARCIONISM - O încercare de a reduce numărul
scrierilor „inspirate” doar la câteva din cele pe care le avem astăzi.
MONTANISM - O mișcare „carismatică” dinamizată
de apariția unor „revelații noi”, cu caracter profetic și cu un caracter de
critică ascuțită față de toți ceilalți creștini.
Apar „apologeții”, apărători ai
credinței creștine. Doi dintre cei mai importanți sunt Irineu și Iustin
Martirul. Bisericile creștine nu au statut legal, nu sunt îngăduite în
deliberările sociale și nu dețin clădiri proprii. Pretutindeni, persecuția este
o eventualitate foarte posibilă. Mărturia publică continuă cu o forță
irezistibilă. Oamenii sunt puternic impresionați de faptul că adepții lui
Hristos nu se leapădă de credință nici atunci când sunt dați la moarte.
Exemple: martirajul episcopului Policarp în virstă de 84 de ani (155) și un
grup numeros de creștini torturați și aruncați apoi la fiare sălbatice în Lyon
(177). Ariile cu densitatea cea mai mare de creștini continuă să fie Asia Mică
și Nordul Africii. Crește numărul creștinilor din Roma. Creștinismul se
răspândește ca un foc de miriște în toate păturile sociale. Calistus - un fost
sclav - este promovat ca episcop al bisericii din Roma. El este cel dintâi care
pretinde că scaunul episcopal din Roma trebuie să se bucure de o importanță
specială.
Anul 200, la șase generații după Hristos, 3,5% din populația lumii este
creștină (68% dintre ei sunt în continuare din afara rasei albe). 32% din
totalul populației lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în șapte
limbi. Totalul martirilor din era creștină a crescut la peste 80.000 (rata este
acum de „numai” 48 de martiri pe an).
SECOLUL III:
La debutul secolului, Edesa (Urfa în
Turcia de azi) devine primul „stat creștin.” Împăratul Septimius Severus
(202-211) îi persecută pe creștini. El interzice convertirea la creștinism.
Generația de după el trăiește un timp de pace și libertate. O perioadă de
extraordinară creștere și răspândire a credinței. Africa de Nord este un centru
cheie al creștinismului. Numai Egiptul are peste un milion de creștini la sfârșitul
secolului III. Cartagina și Alexandria sunt două focare de dezvoltare a
teologiei creștine. Printre liderii de acolo: Origen, Tertulian, Clement din
Alexandria.
248 - Roma aniversează 1.000 de ani de
existență. Veselia generală este temperată de invaziile popoarelor migratoare
de dincolo de granițele Imperiului.
250 - Decius declanșează cea dintâi persecuție
generală a creștinilor. Fiecare persoană este obligată să pună tămâie pe
altarul păgân și să prezinte un certificat eliberat cu această ocazie.
Biserica este confruntată cu problema
celor care „s-au lepădat” public din cauza persecuției, dar s-au pocăit și vor
să fie reprimiți. Problemele bisericii nu sunt doar de natură politică, ci și
filozofică. Porfirius scrie o lucrare intitulată „Împotriva creștinilor”, în
care îi atacă pe apostoli, pe liderii contemporani ai bisericii, Evanghelia și
Vechiul Testament. În 245, Origen răspunde atacurile unui anumit Celsus,
exponent al învățăturii gnostice în urmă cu 70 de ani și, evident, încă un mare
pericol pentru integritatea învățăturii creștine. Crește rolul presbiterului
local, numit deja în lumea greacă „episcopos.” Cu puțin înainte de anul 300,
Antonius pleacă în deșert ca „pustnic”, întemeind astfel o treaptă intermediară
spre „călugăria” (monasticismul) de mai târziu. Ea avea să se dezvolte ca un
protest împotriva creștinismului lumesc și ca o alternativă de apropiere spre
Dumnezeu prin „contemplație.”
Anul 300: la 9 generații după Hristos, lumea este încreștinată în
proporție de 10,4% (66,4% din afara rasei albe). Lumea este evanghelizată în
proporție de 35%. Biblia este tradusă în 10 limbi. Numărul total al martirilor
din era creștină se ridică acum la 410.000 (rata secolului este de 1.540 pe
an).
3. Biserica din Pergam:
Pergam, aflat la nord de Smirna în ceea
ce este astăzi Turcia era cunoscut prin mulțimea templelor și prin închinarea
senzuală la zeii păgâni. Locașurile de cult păgân era sedii ale
prostituției. Cel mai impozant dintre toate templele păgâne era cel
dedicat lui Zeus. După căderea Babilonului, Pergamos a devenit centrul
mondial al religiei misterelor. Pe lângă aceasta, trei temple impunătoare din
oraș patronau închinarea la cezarii Romei. Unul din zeii principali din Pergam
era Esculapius, zeul vindecărilor, reprezentat printr-un șarpe. Simbolul
circula pe banii orașului și pe sigiliile locale. Pentru cei care vreți să
pricepeți, textul scrisorii indică faptul că Dumnezeu percepe în spatele
tuturor acestor religii păgâne activitate demonică: „ … locuiești acolo
unde este scaunul de domnie al Satanei”, „acolo unde locuiește
Satana”. Religia Greciei, cu panteonul ei de zei carnali care se
culcau cu femeile oamenilor și dădeau naștere unor semi-zei ca Hercules, a fost
o nostalgică amintire a vremurilor descrise în Geneza 6, când Satana a
demonizat prin contaminare rasa umană, iar Dumnezeu a trebuit să o nimicească
prin potop. Idolatria nu este doar o boală a imaginației. Este mult mai periculoasă
decât așa ceva. Aduceți-vă aminte de cuvintele apostolului Pavel: „Dimpotrivă,
eu zic că ce jertfesc neamurile, jertfesc dracilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi
eu nu vreau ca voi să fiţi în împărtăşire cu dracii. Nu puteţi bea paharul
Domnului şi paharul dracilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la
masa dracilor” (1 Corinteni 10:21). Scrisoare prezintă un fel de
alternativă a două săbii: violența persecuției împotriva creștinilor (ilustrată
prin uciderea lui Antipa) și violența interveniei divine: „Iată ce zice
Cel ce are sabia ascuțită cu două tăișuri”, „Voi veni la
tine curând și Mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele”. Singura
șansă a acestei biserici este o pocăință grabnică și totală.
Tipologic,
Biserica din Pergam reprezintă bisericile „măritate cu lumea”. În traducere,
„pergamus” înseamnă „căsătorie”. Sub presiunea sistemului religios și politic,
creștinii din Pergam au fost gata să facă orice compromis, numai să
supraviețuiască. Cei credincioși adevărului, ca acest „Antipa” amintit în
scrisoarea Domnului Iisus, au trebuit să plătească cu viața ascultarea și
credincioșia lor față de Iisus, Mirele etern. Unei astfel de biserici, Domnul
Iisus i se prezintă ca „Cel ce are sabia ascuțită cu două
tâișuri”. El este gata să se războiască cu nelegiuiții care au intrat
în Biserică. Sabia cu două tăișuri este Cuvântul lui Dumnezeu (Evrei 4:12). Un
astfel de tip de biserică este îndemnată să se pocăiască. Învățătura lui
Balaam, amintită în text, este compromisul spiritual care duce întotdeauna la
descompunere morală (Num. 25). „Nicolaiții”, despre care se vorbește, au fost
adepții unui curent de îngăduință și indulgență față de cei ce trăiau în păcat.
Ei au pervertit învățătura harului. Apostolul Pavel a avut mult de luptat cu
această grupare (Rom. 6:1,15; 8:1).
Istoric, Pergam
este Biserica Romei în secolele IV-VI. Începând cu Constantin cel Mare, cezarii
romani și-au schimbat atitudinea față de creștinism. Ei au legalizat Biserica,
dându-i chiar un statut preferențial, și au asimilat-o în sistemul politic
pentru manevrarea maselor. Termenul folosit a fost „catolică”, cu înțelesul de
caracter „general”, „universal”. Ideea era că toți oamenii trebuiau cuprinși
cât mai repede în sânul Bisericii. Așa s-a născut Biserica totală și
totalitară, după chipul și asemănarea „Imperiului”. Este de remarcat că Domnul
Iisus, în scrisoarea pe care i-o trimite, nu reneagă nici măcar o asemenea
Biserică. El îi atrage însă atenția că va veni asupra ei cu „sabia Cuvântului”,
ceea ce s-a și întâmplat în timpul Reformei lui Martin Luther. Cu Pergam,
persecutații ajung să persecute. Aliată cu Imperiul Roman, biserica a trebuit
să manifeste „nerăbdarea” cezarilor în fața ezitării cu care erau întâmpinate
dorințele de unificare și de instituționalizare. În multe locuri, cetățenii
Imperiului care refuzau să se „încreștineze” au început să fie persecutați.
Agresivitatea bisericii creștine s-a transformat dintr-o propovăduire
persistență într-o constrângere sprijinită cu mijloacele puterii
politico-administrative. Cum a fost posibil? La insistențele nerăbdătoare ale
lui Constantin și mai ales ale cezarului de după el, Teodosiu, „sinodurile
episcopilor creștini” au renunțat la învățătura „totalei libertăți de
conștiință” și au introdus „doctrina încreștinării forțate”. Această modificare
de doctrină a fost sprijinită cu o inacceptabilă „tălmăcire” a uneia din
pildele Domnului Iisus. Este vorba despre pilda celor poftiți la cină (Luca
14:15-24). Prin această pildă, Domnul Iisus i-a răspuns unuia care a zis,
aparent evlavios, „Ferice de acela care va prânzi în Împărăția lui Dumnezeu!”
Ideia pildei este că „doritori teoretici” sunt mulți, dar cei care sunt gata să
lase preocupările înșelătoarei vieții de acum, pentru a se gândi și pregăti
pentru împărăția viitoare sunt, din păcate, foarte puțini. Într-unul din
ultimele versete ale pildei, „stăpânul” care își poftise musafirii, exasperat
că ei n-au venit și că încă mai este loc în sala de ospăț, i-a zis robului său:
„Ieși la drumuri și la garduri și pe cei ce-i vei găsi, silește-i să intre, ca
să mi se umple casa” (Luca 14:23). Acest „silește-i să intre” (răstălmăcit cu
bună știință) a devenit deviza „încreștinării forțate,” dictate de puterea
imperială. Unii dintre Părinții Bisericii au început să recomande pe față
„încreștinarea forțată”. Augustin din Hippo declara că este preferabil ca
oamenii să fie aduși la Dumnezeu prin învățătură și sfătuire, dar că, în
situația când acestea nu dau rezultatele dorite, trebuie folosită forța și
pedeapsa: „Mulți trebuiesc aduși ca slugile cele rele, forțându-i să intre cu
nuiaua suferinței. Vor avea apoi timp să crească singuri la un nivel de
spiritualitate înaltă. Domnul însuși ne-a spus că musafirii au fost mai întâi
invitați să vină de bună voie la marele ospăț, apoi, când n-au vrut să se
conformeze, au fost siliți să intre”. Prin ceea ce s-a făcut atunci, biserica
creștină a ajuns să fie compusă din trei categorii de „credincioși”:
credincioși din convingeri personale, credincioși din interese personale și
credincioși din teama de represalii. Puritatea bisericii a fost alterată, iar
conștiința umană a fost îngenuncheată cu forța. În timp, biserica a preluat
chiar funcțiile și puterea Imperiului și a devenit singura autoritate supremă
admisă în societate. Acesta este motivul pentru care perioada de istorie
începută în secolul IV este supranumită „Dark Ages - epoca întunecată” sau
„Middle Ages” - Evul Mediu. Prin anumite colțuri ale lumii, umbrele acestei
epoci mai dăinuiesc și astăzi. Dumnezeu nu poate suferi păcatul. Mana ascunsă
și piatra cu numele tainic despre care se amintește în promisiunea făcută celor
biruitori subliniază relația personală pe care o dorește Dumnezeu cu cei
credincioși. În Pergam nu se mai știa cine este adevărat creștin. Între
mulțimile creștinilor „de nume” existau însă și unii cărora Domnul era pregătit
să le dea „un nume”. Ca și în orice căsătorie, mirele Iisus Hristos este gata să-i
treacă pe numele Lui pe toți aceia care intră într-o relație personală cu El.
SECOLUL IV:
Secolul IV, asemenea secolului XVI și
poate chiar secolului XX, reprezintă o perioadă de schimbări monumentale în
istoria bisericii. El a fost martorul unor transformări majore în natura
relațiilor Bisericii cu Statul și cu societatea. Iată șase dintre ele:
Imperiul persecută Biserica - La debutul secolului, creștinismul a trecut prin ultima și
cea mai devastatoare persecuție, declanșată de data acesta de Dioclețian (305).
El a încercat să șteargă de pe fața pământului mișcarea creștină. N-a reușit.
Imperiul „tolerează” Biserica - Susținând că el însuși a trecut la creștinism, Constantin
acordă Bisericii un statut legal de existență. Adesea se spune că el a făcut din
creștinism religia oficială a Imperiului. Nu este adevărat. El a repus-o însă
în drepturile pe care le aveau toate celelalte religii acceptate și, în anumite
privințe, i-a dat un statut preferențial.
Imperiul înfruntă Biserica - păgânismul nu s-a dat bătut fără luptă. Împăratul Iulian
(361-363) încearcă fără să reușească să reîntroneze religia păgână. El intră în
istorie ca Iulian „apostatul.”
Imperiul adoptă Biserica - Creștinismul a fost proclamat oficial religie de stat în
anul 381, de către împăratul Teodosiu IX.
Biserica confruntă Imperiul - Într-o înfruntare dramatică, ce prevestea răsturnările
spectaculoase de putere de mai târziu, episcopul Ambrozie al Milanului îl
sfidează pe împărat.
Biserica persecută oponenții - Aflată ea însăși la debutul secolului sub persecuție,
Biserica s-a transformat la sfârșitul secolului IV într-o entitate care a
început să-și persecute oponenții. Motivele păreau justificate, metodele au
fost însă dovada unei Biserici ieșite de sub învățătura Bibliei. Începând cu
secolul IV, Biserica a înregimentat Imperiul la luptă împotriva „ereziilor”, a
religiilor false și a „forțelor răului.” Din toate punctele de vedere însă era
vorba acum de o altfel de „Biserică” și de un alt fel de „Imperiu.”
Confirmarea canonului Noului Testament. În anul 367 în scrisoarea lui Atanasie, ca și în sinoadele
din 382 și 397 canonul este fixat în alcătuirea pe care o avem și astăzi. Prin
aceste hotărâri nu s-a creat Noul Testament, ci s-a confirmat ceea ce exista
deja în circulație mai înainte.
Sinoade majore. Biserica are nevoie de o cristalizare și unificare a
crezului. Sub patronajul lui Constantin, primul mare sinod se întrunește la
Niceea în 325. Cel de al doilea se întrunește în 381 la Constantinopol.
311- apare „donatismul”. Această controversă doctrinară
va dura trei sute de ani și va produce o schismă între Biserica europeană și
cea din nordul Africii. Unul din cele mai puternice centre ale creștinismului
de până atunci este slăbit de luptele fraticide încât va dispare sub invazia
altor religii.
Cuceriri misionare majore, mai ales prin
lucrarea lui Ulfilas la mijlocul secolului printre popoarele gotice.
Apar fastuoase clădiri de biserici creștine. Cu
sprijinul financiar al Imperiului, creștinii își ridică edificii impunătoare,
așezate uneori chiar pe temeliile unor foste temple păgâne.
Capitala Imperiului Roman este mutată de la
Roma la Constantinopol. Orașul este fondat în 324 și este dedicat în 11 mai
330. Roma nu mai este centru de greutate al puterii politice imperiale.
Biserica caută să umple golul de autoritate format prin ridicarea scaunului
papal.
Eusebius, episcop al Cezareei scrie prima
lucrare semnificativă de istorie a creștinismului. Lucrarea lui ne pune și
astăzi la dispoziție amănunte fascinante despre viața creștinilor din primele secole.
386 - Augustin se convertește la creștinism. El va deveni unul din cei mai importanți teologi din toată
istoria bisericii.
Anul 400. La 12 generații după Hristos lumea este încreștinată în
proporție de 18,6% (64% fiind în continuare din afara rasei albe). 39% din
populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 11 limbi. Numărul
total al martirilor a crescut la 1.950.000 (rata din acest secol a fost de
5.310 pe an).
SECOLUL V:
Concomitent cu intensificarea invaziilor
barbare și cu căderea Romei sub stăpânirea lor, Augustin scrie „Cetatea lui
Dumnezeu” (413-426), arătând că adevărata mișcare a istoriei se desfășoară în
conflictul nevăzut dintre păcat și mântuire, dintre cetatea oamenilor și
împărăția lui Dumnezeu. În biserica răsăriteană se răspândește nestorianismul,
erezie care evidențiază o pretinsă distincție între Hristosul uman și Hristosul
divin. Sinodul de la Calcedon o combate prin afirmația că Hristos a fost în
întregime uman și în întregime divin, cele două naturi coexistând fără nici un
fel de confuzie.Pe măsură ce puterea Împăratului Imperial scade, puterea
episcopului de la Roma crește. Papa Leon I (440-461) negociază cu barbarii și
salvează Roma din mâinile lui Atila Hunul (452). El așează autoritatea
scaunului de la Roma deasupra tuturor celorlalte scaune episcopale, inițiind
astfel primatul papal, ca presupus urmaș al apostolului Petru.
Patrik (cca. 390-460) vândut ca sclav pe când
avea doar 16 ani, fuge și pleacă în Irlanda, unde va întreprinde o monumentală
campanie misionară de evanghelizare (El va deveni Sfântul Patrik).
496 - regele franc Clovis este convertit la
creștinism și botezat. El cucerește apoi jumatate din Franța, pavând astfel
calea pentru ambițiosul „Sfânt Imperiu Romano-catolic” al lui Carol cel Mare (Charlemagne).
• Este introdus calendarul anual creștin. Se
răspândește cultul relicvelor (moaștelor) și al martirilor. Se accetuează
închinarea la fecioara Maria. Se introduce pentru prima oară folosirea tămâiei
în liturghia bisericii apusene.
• Din cauza haosului care domnește în
structurile politice ale societății seculare, ierarhia bisericească apare ca un
factor de echilibru, amplificându-și structurile și intensificându-și
influența.
Anul 500. La 16 generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție
de 22,4% (61,9% din afara rasei albe). 42% din populația lumii este
evanghelizată. Biblia este tradusă în 13 limbi. Totalul martirilor ajunge la
2.540.000 cu o rată anuală de 5.540.
4. Biserica din Tiatira:
Este de departe cea mai lungă dintre cele
șapte scrisori și corespunde bisericii cu cea mai îndelungată existență
istorică: biserica Evului Mediu Întunecat. Biserica din Tiatira este urmarea
firească a Bisericii din Pergam. Idolatria și imoralitatea începute atunci
și-au ajuns acum culmea. Tiatira este Biserica îngropată sub influența lumii.
Scrisoarea aceasta, cea mai lungă dintre toate cele șapte, este un rechizitoriu
împotriva compromisului și o judecată aspră asupra păcatului. Domnul Iisus se
prezintă ca Cel ce are „ochii ca para focului și ale cărui picioare
sunt ca arama aprinsă”. Nimic nu rezistă focului; orice acoperământ al
păcatului este spulberat de privirea Domnului. Arama este și ea un simbol al
judecății. Domnul îi va călca în picioare pe cei păcătoși (Apocalipsa 14:18-20;
19:15). Aceasta este singura Biserica despre care ni se spune că ar fi avut
dragoste (!). Tragedia Tiatirei a fost însă că această dragoste a fost fără
limitele unei învățături sănătoase. Dragostea fără doctrină este ca și râul
fără margini: face mlaștini! Biserica aceasta era părtașă cu lumea la sărbători
păgâne (mâncăruri jertfite idolilor erau oferite apoi gratis oamenilor și
serbarea se termina cu beții și cu orgii publice (1 Corinteni 10:27-28, 19-22).
De fapt, scrisoarea trimisă bisericii din Tiatira începe extraordinar de bine
și descrie o stare pe care am vrea să o găsim în toate bisericile: „Ştiu faptele
tale, dragostea ta, credinţa ta, slujba ta, răbdarea ta şi faptele tale de pe
urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi” (Apoc. 2:19). Ce
urmează însă după aceea este numai „vai și amar”. Mi-a plăcut reacția unui
istoric american (Robert Southern) față de bisericile istorice
europene. Întrebat ce-l fascinează la această ramură a creștinătății, el a
răspuns: „Răspunsul este foarte simplu: liturghia!” Când a fost întrebat de ce
nu se alătură catolicismului sau ortodoxismului grec, el a răspuns: „Răspunsul
este la fel de simplu: liturghia!” Problema fundamentală a bisericii din
Tiatira a fost că a amestecat ceva foarte bun, cu ceva foarte rău, iar
buruienile lucrurilor adăugate au sufocat viața lucrurilor bune. Problema
Bisericii din Tiatira a început odată cu acceptarea Izabelei. Pentru
înțelegerea acestui simbolism este bine să citim 1 Regi 16:31- 33; 19:1-2;
21:1-26; 9:6,10,30-37; 2 Regi 9:6-7,10, 30-37. Tiatira a repetat experiența
Israelului de pe vremea lui Ahab. Acest împărat al lui Israel a fost „mai rău
ca toți” (capitolul 16:30,31). El a stăruit în păcatele lui Ieroboam (16:31) și
a adăugat la ele influența nefastă a Izabelei. Dar care au fost păcatele lui
Ieroboam? În 1 Regi 14:9 ni se spune că Dumnezeu îl mustra astfel: „Tu ai
făcut mai rău decât toți dinaintea ta: te-ai dus să-ți faci alți
dumnezei și chipuri turnate ca să mă mânii, și M-ai lepădat înapoia ta!” După
ce a rupt împărăția de la fiul lui Solomon, Roboam, Ieroboam a alterat viața de
închinăciune a Israelului. Din considerente politice, el a făcut
următoarele lucruri: a schimbat Ierusalimul cu cei doi viței de aur de la Betel
și Dan ca loc de închinare pentru Israel (1 Regi 12:26-30), a schimbat preoția
(1 Regi 12:31), a schimbat calendarul religios (1 Regi 12:32), a intrat el
însuși înaintea altarului și a adus jertfe (1 Regi 12:33). Toate aceste păcate
au fost repetate de Ahab. În plus el a luat-o de soție pe Izabela, care a adus
în Israel idolatria și imoralitatea. Izabela l-a învățat pe Ahab că lui îi este
permis să facă orice, chiar și să omoare. Pentru a ilustra lipsa de rânduială
de pe timpul lui Ahab și a Izabelei, autorul Bibliei intercalează pasajul din 1
Regi 16:34. În popor dispăruse respectul pentru autoritatea lui Dumnezeu. A
fost vremea lui „orice îmi este permis”, dar judecata lui Dumnezeu n-a
întârziat să se arate. Izabela a adus în Biserica din Tiatira „inovații” și
„adâncimi” necunoscute înaintea ei. Ea a disprețuit Cuvântul divin scris,
proclamându-se „proorociță” și permițându-și să-i învețe pe credincioși lucruri
nepermise. Domnul Iisus este hotărât să descopere păcatul și să-l elimine din
Biserică. Textul ne spune că acest proces de disciplinare se va face în trei
faze: mai întâi este acordat un timp de har, în care se dă șansa pocăinței,
apoi va urma pedeapsa (o vreme de necaz) pe măsura vinovăției, și în al treilea
rând, influența acestei pedepse se va răsfrânge în mod pozitiv asupra tuturor
celorlalte Biserici, care vor ajunge să se teamă de Domnul (Apocalipsa
2:21-23). Nu toți din Tiatira s-au lăsat amăgiți de rătăcirile Izabelei. Ca și
în vremea lui Ilie au mai existat și oameni care au stat lângă Domnul. Acestor
„biruitori” li se promite un viitor glorios: ei vor fi părtași cu Hristos în
stăpânirea Lui peste neamuri, din timpul Mileniului. Luceafărul de dimineață
care le este oferit, este însuși Domnul Isus Hristos (Apoc. 22:16). Cronologic,
Tiatira este Biserica din secolele VI-XVI. A fost perioada căderii în marea idolatrie.
Maria, mama Domnului Iisus a fost proclamată „Mijlocitoare” între om și
Dumnezeu, ca și când ea ar fi fost Hristos! În loc să se suie la Ierusalimul
ceresc, creștinii au fost învățați să se închine la tot felul de „viței de
aur”. Atunci a apărut închinarea la icoane și la Fecioara Maria. Biserica a
fost declarată „deținătoarea tainelor” pretinzând controlul culturii. A fost
perioada Evului Mediu numit pe drept cuvânt Evul Întunecat. Biserica a început
să imite preoția din Israel și s-a osificat în ierarhiile eclesiastice. Regii
lumești s-au amestecat atunci la „altar” și L-au dat pe Hristos la o
parte.
SECOLUL VI:
529 - Ca o contrabalansare a secularizării
bisericii, Benedict de Nursia înființează mănăstirea de la Monte Casino și
„ordinul benedectic”. „Codul” călugăresc (c. 540) va reglementa călugăria din
următoarele secole.
530 - 532 - Bonifaciu al II-lea devine primul
papă din descendenți germani.
Biserica și Statul își întrepătrund și
mai mult structurile. În anul 529, Împăratul Iustinian (483-565) închide școala
de filozofie din Atena, care avea o vechime de 1.000 de ani. El publică un cod
de legi care reflectă moralitatea creștină; trimite misionari, folosiți și ca
spioni, până în China, urmărind de fapt să fure de acolo viermi de mătase;
recucerește de la vandali teritoriile Africii de Nord. Clădirile care
adăpostesc biserici locale devin monumente impunătoare. Iustinian ridică în
cinstea lui Hristos, „înțelepciunea cea sfântă”, în fapt, o clădire-biserică în
Constantinopol: Hagia Sofia (Sfânta Sofia) (532-537). Dionisie Exiguus (m.
550), un călugăr din Roma, stabilește sistemul de datare modern, propunând ca
punct de referință data nașterii lui Hristos (anno domini). De fapt, calculele
lui sunt greșite cu câțiva ani. Columba (c. 521-597) pleacă misionar în Scoția,
stabilindu-și cartierul general la Iona. Continuă convertirea popoarelor
migratoare. Recared, regele vizigot al Spaniei, arian de origine, se face
romano-catolic. La sfârșitul secolului, biserica Apuseană începe să tolereze
magia și alte forme de exprimare a spiritualității păgâne, proclamându-le
culturi încorporate în creștinism. Papa Grigorie (c. 540-604) organizează „cina
Domnului” în forma pe care o păstrează și astăzi biserica Romei.
Anul 600. La 19 generații după Hristos lumea este încreștinată în
proporție de 24% (59% din afara rasei albe). 39% din populația lumii este
evanghelizată. Biblia este tradusă în 14 limbi. Totalul martirilor ajunge la
2.700.000 cu o rată medie de 1.000 de martiri pe an.
SECOLUL VII:
600 - 636 - Isidor, episcop al Seviliei.
Scrierile lui ne pun la dispoziție o neprețuită cunoștință enciclopedică despre
Evul Mediu. Este recunoscut, nu numai pentru activitatea de scriitor, ci
și pentru eforturile lui de a stăvili invaziile barbare și de a-i încreștina
(mai mult sau mai puțin cu forța) pe evrei. A înființat școli și mănăstiri.
609 - Panteonul păgân din Roma este
„transformat” în biserică: Santa Maria Rotonda. În procesul dedicării ei, papa
Bonifaciu (609-610) proclamă „sărbătoarea tuturor sfinților”. Creștinismul
parodiază astfel cultura seculară.
Mănăstirile anglo-saxone devin centre
importante de cultură și știință.
648 - Împăratul Constantin al II-lea publică edictul
„Typos”, limitând învățăturile creștine acceptate la conținutul celor adoptate
de primele cinci sinoade ecumenice. Papa Martin I (m.655) refuză să semneze
acest document, este arestat și deportat în Crimeia. El este ultimul papă
venerat ca martir.
664 - După o dispută între biserica celtă și
misionarii romano-catolici, Anglia adoptă romano-catolicismul în sinodul de la
Whitby.
Mohamed (c. 570-629) pune temelia Islamului,
religie care va înlocui treptat creștinismul în Orientul Mijlociu și în nordul Africii.
638 - Islamul cucerește Ierusalimul.
690 - Doi episcopi anglo-saxoni, Wilian și
Killibord, activează intens ca misionari pe continentul european, printre
franci.
Anul 700. La 22 de generații după Hristos, 23.8% din populația lumii
este încreștinată (55% din afara rasei albe). 35% din populația lumii este
evanghelizată. Biblia este tradusă în 14 limbi. Numărul total al martirilor
ajunge la 3.000.000 (cu o rată anuală de 1.000).
SECOLUL VIII:
731 - Venerabilul Beda (c. 673-735) termină de
scris „Istoria bisericească a poporului englez.”
Spania este invadată de mauri, popor
musulman din nordul Africii; Charles Martel îi înfrânge la Tour (732), punând
astfel capăt unei încercări de pătrundere a musulmanilor în Europa.
Bonifaciu
al Angliei este misionar printre germani pe o perioadă de 40 de ani. Este
martirizat de păgâni în 754.
Controversa iconoclastă dezbină împăratul
Bizanțului de papa de la Roma în problema venerării imaginilor cu subiect
creștin. Între 754 și 787 venerarea icoanelor este interzisă în biserica
răsăriteană. La sfârșitul acestei perioade, însușindu-și punctul de vedere al
lui Ioan din Damasc, 350 de episcopi hotărăsc că imaginile cu subiect creștin
pot fi folosite pentru educarea poporului neștiutor de carte, dar nu pot fi adorate
în biserică. Acest fapt, contravine cu decizia sinodului precedent ținut la
Constantinopol (754), care prevdea că folosirea imaginilor în serviciile
bisericii este sinonimă cu idolatria. După sinodul din 754, Constantin al V-lea
încercase să limiteze închinăciunea la sfinți, distrugând o serie de „moaște”
și condamnând public închinarea la ele. Pentru Constantin, singurele
reprezentări simbolice necesare în biserică sunt crucea, Biblia și elementele
Cinei Domnului.
Papalitatea își asumă dreptul de stăpânire
pe pământ și înființează statul papal în Italia. Papa Leon al III-lea (m.816)
se separă de Imperiul Răsăritean și se autoproclamă episcopul suprem în Apus.
Carol
cel Mare ajunge rege unic peste toți francii (771). Mai târziu, el se
încoronează ca „sfânt împărat roman”, râvnind să instaureze pe pământ un
imperiu cu împărat creștin.
Creștinii nestorieni misionează foarte
activ în China și fondează așezăminte monahale.
Sunt înființate școli pentru muzică
bisericească în Paris, Cologne, Soissin și Metz.
Anul 800. La 26 de generații după Hristos, 22,5% din populația lumii
este încreștinată (51% din afara rasei albe). 31% din populația lumii este
evanghelizată. Biblia este tradusă în 15 limbi. Numărul martirilor ajunge la
3.300.000 cu o rată recentă de 3.100 pe an).
SECOLUL IX:
800 - De Crăciun, papa Leon al III-lea îl
încoronază la Roma pe Carol cel Mare ca cel dintâi „sfânt împărat roman.” Carol
cel Mare rămâne în istorie prin campaniile sale de cucerire, prin consolidarea
și centralizarea guvernului, prin reforme eclesiastice și prin patronarea
sistemului de învățământ.
831 - Radbertus (c. 799-865) publică cel dintâi
tratat despre „Eucharistie” (cina Domnului) apărut în biserica Apuseană.
Lucrarea lui naște o mare controversă și anticipează prin conținut viitoarea
doctrină catolică despre „trans-substanțiere.”
John Scotus Erigena (c. 810-877),
unul dintre cei mai mari teologi ai Evului Mediu, pune bazele scolasticismului.
Se implică în controversa cu Radbertus, susținând că, la Cină, ne împărtășim cu
trupul și sângele Domnului numai „mental și dental.”
Anskar (801-865), supranumit
„apostolul nordului”, duce creștinismul în Scandinavia.
Eforturi misionare intense dau
rezultate bune printre popoarele Europei. Cyryl (826-869) și Metodie (c.
815-885), supranumiți „apostolii slavilor”, lucrează în Moravia și inventează
alfabetul slavon.
Fotius (c. 820-895) un renumit
erudit laic, este instalat ca episcop al Constantinopolului în 858. El este
depus și reinstalat în funcție de cel puțin două ori. Intră în conflict cu papa
de la Roma pentru jurisdicția spirituală și pentru doctrină (controversa
„filioque”), anunțând astfel îndepărtarea treptată și eventuala schismă dintre
cele două ramuri ale bisericii: răsăriteană și apuseană.
Alfred cel Mare devine regele provinciei
Wessex în Anglia. Își dă seama că numai creștinismul poate ține populația
împreună. Face din cele zece porunci, preambul la codul său de legi. El
înființează o școală la palat pentru educația creștină a viitorilor demnitari
și pune bazele la două mănăstiri, dedicate aprofundării teologiei. Încurajează
traducerea Bibliei în limba comună a poporului și traduce el însuși psalmii în
limba saxonă. Jumătate din timpul și banii săi sunt cheltuiți în scopuri
creștine.
Anul 900. La 29
de generații după Hristos 20,8% din populația lumii este încreștinată (55% din
ei din cadrul rasei albe) 28% din populația lumii este evanghelizată. Biblia
este tradusă în 16 limbi.
SECOLUL X:
Este secolul în care creștinismul
pătrunde adânc la popoarele din Europa de est. În răsărit, polonezii și ungurii
încep tranziția la creștinism. Același lucru se produce în vest în Islanda și
Groenlanda. Ierarhia eclesiastică este din ce în ce mai prinsă în păienjenișul
politic al intrigilor Europene.
909 - se înfințează o mănăstire benedectină la
Cluny. Ea va deveni centrul mișcării reformate care a urmărit să curețe
biserica dinăuntru de secularism și de practicile instituționale necreștine.
Poporul Boemiei trece la creștinism, dar
„bunul lor rege Wenceslaus” este asasinat (c. 929) de rivalii reprezentând
rădăcini păgâne ale neamului.
988 - Vladimir, regele unic al rușilor din
jurul Kievului este botezat de creștini. De Rusalii, întregul popor rus se
botează. În același an, regele Vladimir se căsătorește cu prințesa Ana, sora
lui Vasile II, regele Bizanțului.
Otto cel Mare (împărat între anii
936-973) vrea să reînvie visul lui Carol cel Mare pentru un Sfânt Imperiu
Romano Catolic printre germani. Într-o formă sau alta, structurile imperiale
stabilite de Otto vor supraviețui până pe vremea lui Napoleon.
993 - Biserica romano catolică începe
canonizarea sfinților.
Apar „mărturisiri de credință”
particulare anumitor grupuri locale, derivate din „mărturisirile de credință”
public acceptate în biserica apuseană și în biserica răsăriteană.
În Biserica catolică apuseană apare
practica „indulgențelor”, ca absolviri de vinovăție prin plata unor anumite
sume de bani. (Evidențe concrete despre ele nu avem decât din secolul XI)
Papalitatea atinge cel mai scăzut
punct de moralitate.
Pe măsură ce se apropie anul 1.000,
mulți se tem că va fi sfârșitul lumii și va veni Judecata de Apoi.
Anul 1.000. La 32 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în
proporție de 18,7% (61% fiind albi). 25% din populația lumii este
evanghelizată. Biblia este tradusă în 17 limbi. Totalul martirilor din era
creștină ajunge cifra de 4.200.000 (o rată de 3.200 pe an).
SECOLUL XI:
Expansionismul islamic continuă să
preocupe gândirea și activitățile creștinătății.
1009 - Musulmanii profanează și jefuiesc „sfântul
mormânt” din Ierusalim.
1071 - Seleucii cuceresc Armenia, desființând
astfel Imperiul Bizantin din Asia Mică.
1095 - Papa Urban al II-lea pornește prima
cruciadă pentru eliberarea Ierusalimului.
1099 - Cruciații cuceresc Ierusalimul.
Se sfârșește un secol și jumătate
în care papii au fost decăzuți și slabi. Scaunul papal se ridică iarăși.
Papa Grigorie al VII-lea (1073-1085), pornește o mișcare de reformă a
bisericii, pretinzând celibatul preoților și eliberarea completă a Bisericii de
sub autoritatea Statului. Mișcarea de împrospătare din biserica catolică
cuprinde masele. Apar noi ordine și așezăminte monastice.
1098 - Este înființat ordinul cistercian la
Citeaux, cu foarte pronunțate accente reformiste.
William, regele Normandiei,
cucerește Anglia, și-l numește pe Lanfranc ca arhiepiscop de Cantebury (1070).
Acest Lanfranc, reorganizează și reformează biserica engleză. Anselm îi urmează
lui Lanfranc în postul de arhiepiscop de Cantebury (1093). El scrie lucrarea
„De ce a devenit Dumnezeu om?” în care explică motivele morții lui Hristos.
Dezvoltarea muzicii:
1015 - apare scrierea notelor muzicale,
folosită prima dată în mănăstirea Pomposa, din apropierea orașului italian
Ravena. Pe la mijlocul secolului, polifonia înlocuiește cântul gregorian. Harpa
își face debutul în Europa. Este scris primul „colind” din limba germană.
Anul 1.100. La 36
de generații după Hristos lumea este încreștinată în proporție de 18,8% (63%
fiind albi). 25,5% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă
în 19 limbi.
SECOLUL XII:
În arhitectura clădirilor de biserică, se
instalează stilul gotic, cu vârful alungit și cu boltele sprijinite pe arcuri
armonioase.
1182 - inaugurarea bisericii Notre Dame din
Paris.
1194 - terminarea Catedralei din Chartres.
Papalitatea, la apogeul puterii ei
medievale, continuă să încurajeze cruciade pentru eliberarea locurilor sfinte
de sub stăpânirea musulmanilor.
1104 - Orașul Acra este eliberat de cruciați,
dar cade iar sub stăpânirea musulmanilor în 1191
1147 - Cea de a doua cruciadă (finanțată de
Bernard de Clairvaux) eșuează. Majoritatea cruciaților mor în Asia Mică.
1187 - Cruciații pierd iarăși controlul
Ierusalimului.
1190 - Este înființat ordinul „ospitalier”,
transformat mai târziu în „ordinul cavalerilor teutoni.”
Se răspândește credința despre
concepția „imaculată” a Mariei.
1170 - Papa Alexander al III-lea stabilește
reguli pentru canonizarea sfinților. În același an, în Anglia Thomas Becket
este asasinat. El va fi canonizat în 1173.
1173 - Începe în Lyon mișcarea valdenzilor. Ei
susțin că adevărul trebuie căutat în textul Bibliei, nu în tradiția medievală a
Bisericii. Biserica catolică îi persecută crunt pe valdenzieni, socotiți de
unii drept un fel de precursori ai Reformei. Sute de mii sunt martirizați.
În fața abuzurilor de tot felul
care se petrec în creștinătate, monasticismul rămâne singura cale de protest și
de încercare a unei reforme pașnice.
1115 - Sfântul Bernard înființează o mănăstire
la Claivaux. El va deveni cel mai important om al bisericii secolului al
XII-lea.
1155 - este înființat ordinul „carmelit.”
Anul 1.200. La 39 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în
proporție de 19,4% (64,3 fiind albi). 26% din populația lumii este
evanghelizată. Biblia este tradusă în 22 de limbi.
SECOLUL XIII:
Acest secol este numit adesea „momentul
de vârf al Evului Mediu.” Papalitatea ajunge la cea mai mare putere. Învățătura
scolastică ajunge punctul ei maxim, iar peste tot sunt înălțate catedralele
ce-și trimit spre cer turnurile lor amețitoare. Continuă spiritul și acțiunile
cruciadelor.
1204 - Europenii, sub conducerea vienezilor,
cuceresc Constantinopolul.
1212 - Cruciada copiilor.
1209 - Francis de Asisi fondează ordinul
franciscan (canonizat în 1228).
1220 - Călugării dominicani sunt promovați ca ordin
specializat cu învățătura creștină. Ei vor deveni mai târziu, instrumentele
prin care Papa va declanșa Inchiziția. Unii dintre acești călugări devin
misionari și pleacă să răspândească Evanghelia în Asia centrală, în golful
Persic, India și China. Cu Papa Inocențiu al III-lea (1198-1216) papalitatea
atinge apogeul puterii. El pretinde că toate bisericile din lume trebuie să
intre sub autoritatea sa. Tot el dezvoltă o teorie teologică prin care își
permite să intervină în toate afacerile politice ale națiunilor. Aprobă cea de
a patra cruciadă. Instituie Inchiziția ca o asociere a Statului cu Biserica
pentru pedepsirea tuturor „ereticilor.”
1215 - Al patrulea sinod lateran sintetizează
și reafirmă doctrinele și practicile bisericii medievale (prioritatea tradiției
bisericii catolice asupra tradiției apostolilor, Noul Testament).
Thomas Aquinas adună articolele de
teologie scolastică în lucrarea: „Cred ca să înțeleg” (opusul lui „Trebuie să
înțeleg pentru a crede”).
Anul 1.300. La 42 de generații după Hristos,
lumea este încreștinată în proporție de 23,9% (66% fiind albi). 27% din
populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 26 de limbi. La
numărul martirilor trebuiesc adăugați din ce în ce mai mulți „frați creștini”
uciși de instituțiile bisericii.
SECOLUL XIV:
După ce și-a atins apogeul sub Inocențiu
al III-lea (1160-1216), papalitatea își începe declinul sub Bonifaciu al
VIII-lea (c. 1234-1303).
1302 - Bula (edictul) „Unam sanctum” conține
cea mai absolută pretenție de supremație papală.
1309 - 1377 - „Captivitatea babiloniană” a
papalității. Scaunul papal este mutat cu forța la Avignon, în Franța, fiind
plasat sub un strict control al regelui Franței (în duelul „celor două săbii”,
sabia politică are ascendent asupra sabiei eclesiastice). La Roma, concomitent,
alți episcopi se autoproclamă „papă”, încercând să salveze „continuitatea
apostolică.”
1378 - 1417 - „Marea Schismă”, doi și chiar
trei papi pretind concomitent că au drept să stea pe scaunul papal.
„Moartea neagră” sau „plaga bubonică”
face ravagii în toată Europa. 25 de milioane de morți, aproximativ 1/4 din
totalul populației. În multe regiuni înflorește „misticismul”, mai ales în
Germania și în Țările de Jos. Meister Eckhardt scrie că natura lui Dumnezeu
este imposibil de înțeles în lipsa unei „cunoașteri lăuntrice” pe care însuși
Dumnezeu o declanșează în fiecare suflet. Caterina de Siena pretinde că a avut
o viziune în care a fost căsătorită mistic cu Iisus Hristos. Își petrece apoi
toată viața în slujirea altora, mai ales încercând să pună un capăt „marii
schizme” din papalitate. Căutând „iertarea de păcate”, grupuri de
„autoflagelatori” se schingiuiesc pe rupte după noua modă născută dintr-o
interpretare eronată a textului; „Mă port aspru cu trupul meu”! Astfel de
pedepse erau prescrise de biserica catolică ca „acte de penitență.”
1305 - 1314 - Dante Alighieri scrie „Divina
Comedia” parodiind înălțările și prăbușirile creștinismului în secolele XIII și
XIV.
Din cauza opoziției față de
abuzurile și decadența bisericii, John Wycliffe este dat afară de la Oxford,
traduce Biblia în limba engleză și formează predicatori „laici” pentru
propovăduirea Evangheliei.
1398 - John Hus își începe prelegerile de
teologie la Universitatea din Praga. El preia și răspândește ideile lui
Wycliffe, propovăduind o întoarcere la „tradiția apostolică a Scripturii”, în
detrimentul tradiției bisericești.
Anul 1.400. La 46 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în
proporție de 24% (75% fiind albi). 27% din populația lumii este evanghelizată.
Biblia este tradusă în 30 de limbi.
SECOLUL XV:
1414 - 1417 - Sinodul de la Constanța/Konstanz
încearcă să pună un capăt Marei Schizme, care punea biserica catolică apuseană
în rușinoasa situație de a avea doi sau trei autoproclamați papi luptând pentru
putere și pentru autoritate asupra întregii biserici. Sinodul hotărăște că Ioan
Hus este eretic și-l arde pe rug, iar pe John Wycliffe îl anatemizează
„postmortem.” Disputele asupra crezului creștin sunt ridicate în continuare la
nivelul de preocupări politice. Thomas a Kempis scrie celebra „Imitatio Cristi”
(„Urmând pilda lui Hristos”) lucrare pe care numai Biblia o va depăși în
numărul de traduceri.
1431 - Printr-o mascaradă religioasă,
luptătoarea patriotă Joan d’Arc este arsă pe rug ca vrăjitoare în Rouen.
1455 - Turcii cuceresc Constantinopolul și
transformă impunătoarea clădire a bisericii „Sfânta Sofia” în moschee. Mulțimea
de erudiți creștini care se refugiază în apus dau avânt unei mișcări de
revitalizare a idealurilor clasice: „Renașterea.”
1453 - Johann Gutenburg pune la punct prima
mașină tipografică. Cea dintâi carte tipărită mecanic este Biblia.
1479 - În Spania, Ferdinand și Izabela,
dezlănțuie cu aprobarea papei Inchiziția spaniolă. Torquimada, șeful
Inchiziției le dă evreilor doar trei luni să se încreștineze sau să părăsească
țara.
1498 - Savanarola este spânzurat. El fusese un
predicator strălucit care încercase să reformeze, cam cu forța, creștinismul în
Florența, Italia.
Sub autoritatea familiei „de
Medici” Florența devine centrul umanismului renascentist. Brunelleschi,
Donatello, Michelangelo, Boticelli și Leonardo da Vinci crează, fiecare,
extraordinare opere de artă cu tematică creștină. Pe de altă parte, familia de
Medici devine suportera unei papalități mai corupte și mai depravate ca
oricând.
Nicolas al V-lea pune bazele
bibliotecii Vaticanului.
1492 - Călătoria lui Christofor Columb deschide
o eră de explorări geografice și de expansiune a creștinismului.
Anul 1500. La 49 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție
de 19% (92,6% fiind albi). 21% din populația lumii este evanghelizată. Biblia
este tradusă în 34 de limbi. Totalul martirilor din epoca creștină atinge acum
9.200.000, cu o rată anuală de 24.600.
Comentariu suplimentar:
„Îngerului Bisericii din Efes scrie-i: „Iată ce zice Cel care ține cele şapte stele în mâna Lui cea dreaptă şi Cel care umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur” (versetul 1). Aici ne găsim evident pe un teren larg, unde toate caracterele sunt generale. Această primă scrisoare priveşte starea mărturiei creştine pe Pământ sub forma sa cea mai întinsă şi, cum se presupune, chiar din zilele apostolului Ioan. În consecinţă Domnul Se prezintă El însuşi acestui larg punct de vedere. El ține cele şapte stele în mâna Lui cea dreaptă și merge prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur. Aceasta este poziţia Sa care decurge din legătura Sa cu îngerii, adică cu cei care, în ochii Săi, reprezintă moralmente bisericile, şi legătura Sa chiar cu aceste biserici. Steaua este „vasul” destinat din partea Domnului să proiecteze lumina asupra sfinţilor lui Dumnezeu. Dacă această lumină era fără putere, dacă răul era amestecat aici, starea Bisericii trebuia să se resimtă de aceasta. Dacă ea era strălucitoare, nivelul moral al Bisericii se găsea ridicat prin aceasta. Iată ce gândesc că înseamnă steaua. Astfel, Acela care le ține toate în dreapta Sa şi care merge prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur este Hristos, nu numai ținând sub autoritatea Sa pe aceşti reprezentanţi morali ai bisericilor, dar interesându-Se de asemenea de biserici; Hristos este văzut, după caracterul cărţii, în aspectul Său general de slujitor și de preot. Starea bisericii din Efes este descrisă cu aceeaşi generalitate. „Ştiu faptele tale, munca ta şi răbdarea ta şi că nu poţi să suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei care zic că sunt apostoli şi nu sunt şi i-ai găsit mincinoşi” (versetul 2). Astfel exista în biserica din Efes credincioşia îndeosebi cu privire la felul de rău pe care Satan căuta arunci să-l introducă în Biserică. Apostolii dispăruseră poate toţi, în afară de Ioan. Pe măsură ce ei plecau pentru a fi cu Domnul, era natural ca Satan să încerce să ridice oameni, instrumentele sale, care să pretindă succesiunea lor. Biserica din Efes şi în chip deosebit îngerul care o ajutase în aceasta prin harul Domnului, îi încercase pe aceşti pretinşi apostoli şi găsise că ei nu erau ceea ce se lăudau că sunt. Steaua lucrase până aici pentru binele Bisericii. Erau încă şi mai multe lucruri la cei din Efes. Nu numai credincioşia, ci un devotament stăruitor îi caracteriza: „ai răbdare, ai suferit din pricina Numelui Meu si n-ai obosit”. Totuşi Domnul are un motiv de plângere contra lor. „Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi”. Efesenii părăsiseră dragosta dintâi. Ei dăduseră greş în această privinţă şi slăbiseră cu toate că ei continuau cu silinţă faptele lor, munca lor şi răbdarea lor. Dar era aceasta lucrarea de credinţă, munca de dragoste şi răbdarea plină de nădejde a Domnului nostru Iisus? Ceea ce la început produsese atât de frumoase rezultate nu mai acţiona şi nu mai putea să acţioneze. Efectul exista încă, dar izvorul nu mai era acolo: ei părăsiseră prima lor dragoste. Se terminase cu ei, dacă nu se judecau ei înşişi şi, prin puterea Duhului Sfânt, Hristos nu relua locul Său în inima lor. „Adu-ţi aminte de unde ai căzut, pocăieşte-te şi fă faptele dintâi. Altfel voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti”. Efesul este ameninţat. Domnul Se leagă în această epistolă de subiectele de importanţa cea mai largă şi cea mai generală. Se poate să observăm aceasta de asemenea în făgăduinţa prin care El termină: „Ai însă lucrul acesta bun: că urăşti faptele nicolaiţilor, pe care si Eu le urăsc; cine are urechi să asculte ceea ce Duhul zice Bisericilor; „Celui care va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu” (versetele 6,7). Ce poate fi mai mult decât această făgăduinţă? În epistola următoare, ne găsim în prezenţa unei stări de lucruri complet diferită. Este un caz prin esenţă special. După ce Biserica a decăzut din curăţia apostolică și, mai presus de toate, după ce a părăsit dragostea dintâi, Domnul găseşte cu cale să trimită peste ea necazul. El dă frâu liber puterii Satanei care acţionează prin prigonitorii păgâni și îngăduie ca tot felul de încercări să cadă peste ai Săi. Acestea erau condiţiile scrisorii către îngerul bisericii din Smirna. „Iată ce zice Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cel care a murit și a înviat. Ştiu necazul tău şi sărăcia ta (dar eşti bogat) şi batjocurile din partea celor care zic că sunt iudei si nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei” (versetele 8,9). Observaţi că nu mai sunt apostolii mincinoşi sunt aceia care încearcă pe sfinţi: un nou rău apare. Atâta timp cât adevăraţii apostoli erau pe Pământ, Satan nu a putut să facă să fie recunoscut iudaismul în Biserica lui Dumnezeu. Conciliul Bisericii din Ierusalim (Faptele Apostolilor 15) scutea lămurit pe neamuri de jugul Legii. Apostolul Pavel arată că a introduce Legea şi a o impune creştinului, fie pentru îndreptăţire, fie ca regulă de viaţă, este în realitate a-L face pe Hristos nefolositor şi a cădea din har. Acest adevăr, evident când este vorba de îndreptăţire, este mai puţin evident în al doilea caz, care totuşi este, tot atât cât primul, o tăgăduire a Evangheliei. În adevăr, dacă Hristos este pentru creştin regula de viaţă şi dacă Legea este regula de moarte pentru iudeu, este clar că a părăsi una pentru alta înseamnă a tinde spre lepădarea de credinţă. Primii Părinți ai Biserici n-au mai putut să nu facă acest lucru, amestecând creștinismul cu tot felul de practici iudaice și păgâne pe care le considerau utile! Au practicat astfel curentul iudaizant şi de atunci aluatul n-a încetat să acţioneze. A face la fel, a te aşeza din nou sub acest regim iudaic înseamnă a fi din numărul acelora care zic că sunt iudei şi nu sunt; și nu sunt, vai! decât sinagoga Satanei! Domnul priveşte aici pe aceşti lucrători răi (şi aşa ajung cei care ridică în slăvi faptele) ca alcătuind o partidă. Nu este numai Satan care luptă pentru a introduce iudaismul; există o „sinagogă a Satanei”. Aceia care zic că sunt iudei și nu sunt, au un caracter unit şi pot fi priviţi ca o congregaţie. Astfel, nu este vorba de o simplă tendinţă individuală, cum avusese loc înainte; este mai mult aici. Este o partidă formată şi cunoscută şi care manifestă pretenţiile cele mai ridicate. Aceia care fac parte din această partidă pretind că sunt mai sfinţi şi mai drepţi decât ceilalţi, pe care îi socotesc ca fără Lege, pentru că se sprijină pe harul curat al lui Dumnezeu. Dar tocmai ei, dimpotrivă, sunt aceia care strică şi nimicesc adevăratul creştinism. Înşelaţi de Satan, ei sunt zeloasele sale unelte, lucrând cu atât mai activ ca să înşele pe alţii, cu cât sunt ei înşişi de serioşi și cinstiţi în firea lor păcătoasă. Cei care sunt numiţi de obicei Părinţii Bisericii par a fi fost şefii partidei la care este făcută o aluzie aici: Asupra lor stă ruşinea de a fi introdus iudaismul în Biserica lui Dumnezeu. Ei au exercitat această influenţă în toate epocile, iar aici, după părerea mea, sistemul lor este înfierat de Domnul Iisus Hristos. Jignitor pentru El, acest sistem este în întregime opus principiului harului. Caracterul acestui sistem este clar; el îl smulge pe creştin din poziţia sa cerească, pentru a-l coborî la nivelul unui iudaism corupt și pierde tot preţiosul adevăr al acestei vieţi reale care ne este dată în Hristos, adevăr care este punctul capital al scrierilor lui Ioan. Astfel, fie pervertind sufletele, fie formând secte în felul oamenilor, fie scoţându-i din viaţa lui Hristos şi făcându-i să piardă din vedere că ei trebuie să trăiască aşa cum El însuşi a trăit, pentru a-i aşeza sub porunci asemănătoare acelora ale iudeilor, aşa numiţii Părinţi, în totalitatea lor, mă tem că au meritat din plin să fie arătaţi de Domnul ca vinovaţi aici. Când omul se ia astfel după modelul iudeu, toată frumuseţea și țelul Bisericii lui Dumnezeu sunt ruinate în principiu. Dar punctul important de remarcat aici este că, chiar cam în această epocă, poruncile şi succesiunea ecleziastă au început să fie ridicate la rangul de sistem. Se găseşte acest fapt însemnat, în contrast cu epistola insuflată, chiar la Părinţii care au trăit înainte de sinodul de la Niceea. Mi se pare că Domnul, în această acţiune, în acelaşi timp îl arată pe Dumnezeu întrebuinţând lucrurile în oarecare măsură spre bine, pentru aceia care erau credincioşi în prigoanele stârnite de păgâni. Astfel, în timp ce Satan desfăşura activitatea sa formând sinagoga sa, Hristos spunea acelora care sufereau: „Nu te teme nicidecum de ce vei suferi. Iată, Diavolul va arunca în închisoare - pe unii dintre voi, ca să fiţi încercăţi. Şi veţi avea un necaz de zece zile.” Încercarea trebuia să aibă o durată limitată; Domnul îi fixează termenul. „Fii credincios până la moarte și-ți voi da cununa vieţii”… „Cel care va birui, nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte.” Ei puteau să cadă sub loviturile primei morţi, dar nu să fie atinşi de ceea ce va urma şi care este de neschimbat. Era aici o chestiune de credinţă în Dumnezeu şi trebuie să ne amintim în asemenea împrejurări că prin multe necazuri trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 14.22). Îngerului Bisericii din Pergam îi vine un mesaj foarte diferit şi care este de asemenea cu totul special. „Îngerului Bisericii din Pergam scrie-i: „Iată ce zice Cel care are sabia ascuţită cu două tăişuri: „Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu ţii cu tărie Numele Meu si n-ai tăgăduit credinţa Mea, nici chiar în zilele când Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satan.” Mai întâi Domnul spune: „Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei”. Cum s-a putut întâmpla lucrul acesta? Se înţelege că ei au avut să traverseze scena unde Satan îşi desfăşoară puterea; dar să locuiască acolo! Le plăcea lor să fie lângă un scaun de domnie, să locuiască acolo, chiar dacă scaunul de domnie era acela al Satanei? Căutau ei protecţia strălucirii puterii omeneşti? Domnul recunoaşte totuşi ceea ce este bun. „Tu ţii cu tărie Numele Meu şi n-ai tăgăduit credinţa Mea.” Este vrednic de luat în seamă că după cele mai mari persecuţii, când creştinătatea şi creştinii se lăsaseră amăgiţi până la punctul de a accepta patronajul lumii, chiar atunci rămânea destulă adevărată credincioşie pentru a respinge toate eforturile încercate împotriva divinităţii persoanei lui Hristos. Sub acelaşi Constantin care întinsese asupra creştinismului scutul puterii pământeşti, s-a dat bătălia în care a fost învins duşmanul Arius. Sub autoritatea și din ordinul acestui împărat s-a ţinut sinodul renumit de la Niceea, care a stabilit și a prezentat public dogma (învăţătura) despre Sfânta Treime, nu pentru creştini, care n-aveau nevoie de o asemenea apărare, ci pentru creştinătate. Atunci a fost de asemenea publicat Simbolul Credinţei sau „Crezul” în mod obişnuit zis „de la Niceea”, al cărui obiect era să afirme dumnezeirea de aceeaşi substanţă cu Dumnezeu Tatăl a Domnului Hristos Iisus. Nu pot să nu mă opresc de a gândi că la această stare de lucruri este făcută o aluzie aici. „Tu ţii cu tărie Numele Meu si n-ai tăgăduit credinţa Mea nici chiar în zilele când Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satan”. Ciudată şi gravă asociere de lucruri! vecinătatea scaunului de domnie al lui Satan în afară - şi înăuntru, îndurarea lui Dumnezeu care continuă să menţină credinţa în acest adevăr fundamental: slava personală a lui Hristos! „Dar am câteva lucruri împotriva ta: Tu ai acolo nişte oameni care ţin învăţătura lui Balaam”. Odată ce Biserica s-a aşezat sub ocrotirea puterii pământeşti, clericalismul se introduce şi face progrese repezi. Autoritatea lumii prezintă atracţii lumeşti şi slujba devine un cler, o profesie care aduce mai mult sau mai puţin profit. Iniţiatorii acestei stări de lucruri, iată cine erau cei care ţineau învăţătura lui Balaam. În acelaşi timp se introduceau negreşit tot felul de tranzacţii cu lumea şi cu căile sale stricate, iar clerul le încuraja prin greşite aplicări ale Scripturilor. Astfel este spus aici despre Balaam: „care a învăţat pe Balac să arunce o cursă înaintea fiilor lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor și să comită adulter”. Nicio îndoială că toate acestea nu sunt simbolice; înţelesul lor este destul de clar pentru orice conştiinţă netocită. Nu trebuie să ne mirăm dacă nu se înţeleg deloc aceste avertismente acolo unde aceleaşi rele există şi unde a dispărut tot ceea ce putea face ca Biserica să fie ca o fecioară curată, logodită cu Hristos. Lumea s-a introdus, a rămas şi vai! Lucrul este acoperit mai ales de aceia care îşi datoresc poziţia acestei influenţe nelegiuite şi corupătoare. Acelaşi duh de necredinţă care a fost izvorul răului, îi păstrează puterea şi acţiunea și acum ca şi atunci, întoarce din faţa conştiinţei vârful săbiei ascuţite cu două tăişuri. Creştinii fuseseră orbiţi de puterea şi slava lumii, care, în aceste zile, se desfăşura pentru a ocroti nu numai pe ei, ci şi credinţa publică si creştinătatea. În acelaşi timp, prin alianţa lor cu lumea, ei dezonorau într-un mod fatal pe Hristos şi urmarea era o întoarcere practică la această lume în afara căreia harul scosese Biserica, pentru a o uni cu Hristos slăvit. „Tot aşa şi tu ai câţiva care de asemenea, ţin învăţătura nicolaiţilor.” Epistola către îngerul bisericii din Efes denunţă faptele nicolaiţilor; acum nelegiuirea în chestiune, care presupun că este lipsa oricărei norme (legi), devenise o doctrină. „Pocăieşte-te, deci, altfel, voi veni la tine curând şi Mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele.” Astfel Domnul nu Se mai lupta pentru apărarea poporului Său; El nu mai întrebuinţa nici ura duşmanului sau prigoana pentru a scoate răul sau pentru a-l înăbuşi în germenele său, cum am văzut mai sus. O încercare mai mare apare, dar, vai! Starea acelora care poartă Numele Său este aşa fel încât Domnul Se vede silit să acţioneze cu asprime faţă de ei. „Cine are urechi să asculte ceea ce Duhul zice Bisericilor: „Celui care va birui îi voi da să mănânce din mana ascunsă”. Atunci când biserica căuta o poziţie publică şi slăvită, încurajarea dată credinţei era mana ascunsă. Credincioşia individuală faţă de Domnul Iisus, chiar dacă nu era preţuită, încă se mai întâlnea. Existau sfinţi care se alipeau de Numele Său, cu toate că nu venise timpul când ei să trebuiască să se despartă de grupul public al mărturisitorilor şi să iasă dintre ei pentru a lua poziţia de rămăşiţă. Poate credinţa nu avea destulă energie pentru aceasta, dar în tot cazul credincioşia faţă de Hristos nu lipsea; şi unde ea se găsea, se potrivea cuvântul Domnului: „Celui care va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă; şi-i voi da o piatră albă şi pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l cunoaşte nimeni, decât acela care-l primeşte”. Aprobarea Sa este de ajuns pentru inima credincioasă, ea îi este mai dulce decât o biruinţă înaintea Universului. Apoi vine ultima din aceste patru biserici. „Îngerului Bisericii din Tiatira scrie-i”. Nu pot să mă îndoiesc că această epistolă n-ar conţine o schiţă exactă şi atât de completă cât putea să fie prin mijlocirea faptelor atunci prezente, a ceea ce găsim în vremea Evului Mediu. „Iată ce zice Fiul lui Dumnezeu, care are ochii ca para focului şi ale cărui picioare sunt ca arama strălucitoare”. Hristos este înfăţişat acum nu numai cu această putere de judecată morală care deosebeşte tot, dar gata să acţioneze pe cale judecătorească împotriva răului: „Picioarele Sale sunt ca arama strălucitoare”. „Ştiu faptele tale, dragostea ta, credinţa ta, slujba ta, răbdarea ta și faptele tale de pe urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi”. Cu tot întunericul şi ignoranţa care existau în Evul Mediu privitor la învăţătură, exista un devotament vrednic de luat în seamă. Aceia care îl iubeau pe Domnul arătau iubirea lor, mai puţin prin înţelegerea lor privitor la căile Sale, decât printr-o renunţare la ei înşişi, obişnuită şi totală. Nu vorbesc de ceea ce producea superstiţia faţă de Maria sau faţă de biserică, ci vorbesc de roadă produsă în viaţă, de o inimă întoarsă cu simplitate la Hristos, oricât de slabă era de altfel cunoştinţa. „Dar iată ce am împotriva ta: „tu laşi ca Izabela, femeia aceea care îşi zice prorociţă, să înveţe şi să ducă pe căi greşite pe robii Mei, să comită desfrânare şi să mănâce din lucrurile jertfite idolilor”. Acesta era un fel de rău cu totul nou. Nu este acum numai clericalismul sau persoane care ţin învăţătura lui Balaam, ci o stare de lucruri stabilită, cum o reprezintă totdeauna femeia, în chip simbolic. Este uşor să te asiguri despre aceasta, cercetând Scriptura. Omul este agentul, forţa activă; femeia este starea de lucruri produsă. Izabela este deci simbolul care se potrivea aici, ca şi Balaam în cazul precedent. Activitatea era în clerul care făcuse cu lumea cele mai ruşinoase tranzacţii şi care vânduse onoarea lui Hristos pentru aur si argint, pentru bună stare şi slujbe înalte. De aici ieşise Izabela. Aşa era starea produsă şi tolerată în timpul Evului Mediu printre cei care purtau Numele lui Hristos. „Tu nu te împotriveşti Izabelei, femeia acea care îşi zice prorociţă”. Iată tocmai pretenţia aşa-zisei biserici, adică afirmaţia de a poseda o infailibilitate permanentă, de a fi un fel de autoritate inspirată pentru a conduce învăţătura, a stabili dogme si a dirija totul în Numele lui Dumnezeu. Nu este aceasta exact ceea ce face Biserica de la Roma? Sau cea de la Costantinopol? „Să înveţe şi să ducă pe căi greşite pe robii Mei, să comită desfrânare şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor”. Toate acestea erau roadă, fără nicio îndoială, a ceea ce fusese mai înainte, dar o roadă ajunsă la maturitate. „I-am dat timp să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de desfrînarea ei! Iată, o arunc bolnavă în pat; şi celor care comit adulter cu ea, le trimit un necaz mare, dacă nu se pocăiesc de faptele ei. Voi lovi cu moartea pe copiii ei”. Izabela era o mamă, în adevăr, o sfântă mamă, cum o numeau și înşelătorii în mijlocul ei şi cei care erau înşelaţi. Dar ce gândea despre ea Domnul şi aceia care preferau să îndure cele mai mari suferinţe, mai degrabă decât să săvârşească desfrânarea cu ea? Această biserică - lume, în corupţia sa bătătoare la ochi, - era atunci o instituţie stabilită. Nu este o greşeală trecătoare ca un nor, este un corp conştient şi care ocupă cea mai înaltă poziţie în lume, este o împărăteasă care are de asemenea pretenţii de putere spirituală cea mai înaltă, este o aşa zisă prorociță, stabilită acum într-un chip permanent în creştinătate și care dă naştere la o sămânţă de nelegiuire deosebită, care este numită „copiii ei”. Dar, zice Acela ai cărui ochi sunt ca para focului, „voi lovi cu moartea pe copiii ei, şi toate bisericile vor cunoaşte că Eu sunt Cel care cercetez rărunchii şi inimile şi voi răsplăti fiecăruia din voi după faptele lui.” „Vouă, însă, tuturor celorlalţi din Tiatira, care nu aveţi învăţătura aceasta…” Aici apare clar rămăşiţa, și lor, acestei rămăşiţe Se adresează acum Domnul. Să ne oprim acum o clipă asupra acestor cuvinte vrednice de luat în seamă. Aici, pentru prima dată, vedem în termeni precişi recunoscuţi, sfinţi care nu sunt cuprinşi în condiţia publică a Bisericii, fără totuşi să fie tot atât de pe faţă despărţiţi de ea, după cum îi vom găsi mai târziu. Totuşi, în duh, ei devin şi formează mai mult sau mai puţin un corp care dă mărturie, deosebit de cel care, fălindu-se cu cele mai înalte pretenţii, era în realitate în cea mai apropiată şi cea mai nelegiuită părtăşie cu Izabela, aşa cum Domnul judecă şi înfierează ceea ce omul a numit „mama noastră, sfântă biserică catolică/ sau sfânta noastră biserică ortodoxă strămoșească!” „Vouă, însă, tuturor celorlalţi din Tiatira, care nu aveţi învăţătura aceasta si nu aţi cunoscut „adâncimile Satanei”, cum le numesc ei, vă zic: „Nu pun peste voi altă greutate. Numai ţineţi cu tărie ce aveţi până voi veni!” Domnul, fără să aştepte de la ei lucruri mari, vorbeşte cu cea mai delicată duioşie despre aceia care erau credincioşi Numelui Său. Eu sunt încredinţat că este făcută aluzie aici la cei care sunt de obicei numiţi valdenzi şi albigenzi şi poate la alţii care aveau acelaşi caracter. Ei erau sinceri şi plini de înflăcărare pentru Hristos, dar cu o mică măsură de lumină și de cunoştinţe, dacă o comparăm cu mărturia mai completă şi ma bogată pe care Domnul a trezit-o mai târziu, cum ne-o arată capitolul următor. La sfârşitul epistolei, Domnul face o făgăduinţă potrivită condiţiei sfinţilor: „Celui care va birui şi celui care va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri”. Această rea Izabela nu se mulţumeşte să persecute pe adevăraţii sfinţi ai Domnului; ea căutase supremaţia universală şi stăpânirea peste toate sufletele. Domnul cere alor Săi să nu se alieze în nimic cu ea, făgăduindu-le adevărata autoritate când El însuşi va lua-o în mână. Aşteptând, ei să rămână răbdători, chiar prin necaz, mulţumiţi de a suferi acum, din dragoste pentru Hristos. „Celui care va birui şi celui care va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri. Le va păstori cu un toiag de fier şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit și Eu de la Tatăl Meu” (versetele 26,27). Credinciosul va avea parte de puterea lui Hristos la venirea Sa şi îi va fi părtaş în Împărăţia Sa; dar aceasta nu este tot ceea ce harul vrea să-i dea. Domnul adaugă: „Şi-i voi da luceafărul de dimineaţă”. Aceasta nu înseamnă a fi părtaş cu Hristos când El va domni public, ci a-L avea pe El Însuşi; şi aceasta este cu totul mai presus de lucrurile din lume. Nădejdea cerească de a fi cu Hristos, iată ceea ce este dat credinciosului, ca şi o parte în împărăţie. Aici, cum s-a observat pe bună dreptate, se remarcă o mare schimbare. Invitaţia de a asculta ceea ce Duhul spune Bisericilor urmează după făgăduinţă, în loc de a fi înaintea ei. Motivul este că acum există o rămăşiţă care nu mai are nimic a face cu starea publică a Bisericii; şi Domnul adresează mai întâi făgăduinţa celui care va birui, pentru că nu mai sunt motive de a nădăjdui că Biserica în totalitatea ei să o primească. În epistolele către primele trei Biserici, dimpotrivă, invitaţia de a asculta vine în primul rând, pentru că Domnul Se adresează conştiinţei Bisericii întregi. Acum rămăşiţa singură este biruitoare, făgăduinţa este pentru ea, şi pe ea singură Domnul o îndeamnă să plece urechea. Despărţirea între al doilea si al treilea capitol este, așadar, bine plasată, căci este foarte mare schimbare când se trece la ultimele trei biserici. În adevăr, introducerea epistolei adresate bisericii din Sardes ni-L arată pe Domnul reîncepând o nouă stare de lucruri. Vechea fază ecleziastă sau catolică a Bisericii se termină cu Tiatira, care prezintă această trăsătură particulară, că este sfârşitul stării publice a Bisericii și începutul acestei condiţii care durează până la venirea Domnului. Găsim în Tiatira reprezentarea mistică a romanismului (biserica din Roma)/ poate și a ortodoxiei răsăritene, căci ar fi greu să tăgăduieşti că Izabela cel puţin nu oferă acest caracter; în vremea ce „ceilalţi”, rămăşiţa, reprezină pe aceia care, fără a fi protestanţi, au format aparte și în afara papalităţii sau Bisericii istituționale, un corp de martori, înainte de apariţia protestantismului, pe care începutul celui de al treilea capitol îl plasează înaintea noastră. Am văzut condiţia generală a Bisericii în prima sa decădere (Efes); apoi persecuţiile stârnite de păgânism (Smirna); în urmă Biserica aşezându-se sub protecţia lumii (Pergam) şi în sfârşit romanismul/ortodoxismul care singur, după aluzia făcută la venirea Domnului Hristos, trebuie să meargă până la sfârşit (Tiatira).
Capitolul 3:
5. Biserica din Sardes:
Sardes a fost capitala provinciei Lidia
din Asia Mică. Așezată pe un platou muntos, cetatea a devenit bogată prin
exploatările aurifere din apele râurilor din apropiere. Acest oraș așezat pe
meterezele unei culmi muntoase, a căzut de două ori în mâinile dușmanilor din
cauza lipsei de veghere. Încrezători în poziția lor de necucerit, locuitorii
cetății n-au lăsat straja în timpul asediului. Cele două cuceriri au fost
făcute de Cirus persanul (549 î.H.), și de Antiohus cel Mare (214 î.H.).
Biserica din Sardes este corespondentul spiritual al Bisericii aflate pe
moarte. Numele cetății înseamnă „rămășițe”. Îndemnul la veghere din versetul 2,
este o aducere aminte a trecutului. Din felul în care se prezintă acestei
Biserici, înțelegem că Domnul Iisus era supărat pe conducerea acesteia. „Șapte
Duhuri și șapte stele în mână” reprezintă intenția Lui de a
conduce Biserica prin lucrarea Duhului Sfânt. În Sardes, forma luase loc
fondului, iar păcatul înlocuise neprihănirea, separând Biserica de Hristos.
Trei categorii de oameni sunt menționați în această adunare/biserică: - cei
morți (despărțiți cu totul de Dumnezeu) ,- cei aflați pe moarte (care fuseseră
ai lui Dumnezeu, dar acum se aflau în pericolul înstrăinării), - cei vrednici
(care își păstraseră poziția și părtășia în Hristos). Fiecărei categorii îi
este adresat un mesaj aparte. Celor morți li se spune că faptele lor sunt
zadarnice. Ei trebuie să-L caute pe Domnul. Celor aflați pe moarte li se spune
că trebuie să se întoarcă la o stare pe care o cunoscuseră altădată. Calea
recomandată este pocăința și studiul Cuvântului. Celor vrednici le este adresat
un cuvânt de prețuire. Dumnezeu „caută mereu oameni” și este mare lucru să fi
declarat de El „vrednic”. (Romani 3:10-12; Psalmi 14:2-4 - T.M.; Iov 4:17- 19;
Ezechiel 22:30). Sardes este urmarea firească a procesului de decădere început
în Pergam și continuat în Tiatira. Căsătoria cu lumea a dus la intrarea
păcatului în Biserică și urmarea firească a păcatului a fost moartea. Ca
simbolism istoric, Sardes este Biserica prefacerilor din timpul
Reformației. Printre cei vrednici care și-au păstrat hainele curate îi putem
cita pe „frații Moravieni”, pe Ioan Hus și pe Martin Luther. În vremea lor,
Biserica a meritat să poarte numele de Biserica „Rămășițelor”. Influența și
lucrarea acestor câțiva reformatori a făcut posibilă apariția Bisericii
Filadelfia. Ca timp, epoca despre care vorbim este la sfârșitul secolului XVI
și începutul secolului XVII. Remarca din versetul 5 „nu-i voi șterge
nicidecum numele din Cartea Vieții” poate fi interpretată și ca o
aluzie ironică la „excomunicările” pe care „Biserica” le-a pronunțat împotriva
reformatorilor. Evoluția spirituală a Bisericii în etapele succesive Pergam,
Tiatira, Sardes, este ilustrată de viața lui Samson. Tovărășia cu lumea, dragostea
pentru femeile străine și apoi orbirea și umilirea lui, sunt etape similare cu
decadența prin care a trecut Biserica.
SECOLUL XVI:
Se generalizează tipărirea
cărților, pavând astfel calea pentru răspândirea ideilor Reformei.
Michelangelo, Albrecht Durer, Rafael și Lucius Cranach produc capodopere cu
teme creștine.
1517 - Martin Luther afișează cele 95 de teze
pe ușa bisericii din Wittenburg. Cu ajutorul tiparului, conținutul lor va fi
răspândit în doar câteva luni în toată Germania și, peste granițe, în mai toată
Europa, producând o ne mai întâlnită efervescență. Biblia ajunge în mâinile
oamenilor de rând prin traducerile făcute de Luther în germană și Tyndale în
engleză (1520). Reforma Protestanților se întinde în toată Europa. Ea este
condusă de Zwingli în Elveția, de anabaptiști în Europa centrală și de John
Knox în Scoția. Ca să-și îngăduie un divorț și pentru a-și consolida puterea în
stat, Henry al VIII-lea se rupe de biserica Romei, înfințează Biserica
Anglicană și se autoproclamă ca suveran al ei. Lucrarea „Instituții”,
împreună cu activitatea autorului ei, John Calvin, produc în orașul elvețian
Geneva o reevaluare a teologiei și a bazelor pe care este așezată societatea. O
mișcare de contra-Reformă se ridică în apărarea bisericii catolice și combate
ideile teologilor evanghelici. Sinodul de la Trento (1545-1563) reafirmă
valabilitatea doctrinelor catolice. Ordinul călugărilor „Iezuiți” devine
apărătorul credinței catolice și începe să trimeată misionari în toată lumea.
Puternice convingeri produc martiri, atât în rândul catolicilor, cât și în
rândul protestanților. Printre cei din urmă, sunt executați Sir Thomas More,
William Tyndale și Thomas Cranmer. În Franța sunt persecutați „hugenoții”. În
Anglia, începe mișcarea puritană, dintr-o dorință de a modela viața creștină și
biserica după principii mai apropiate de conținutul Bibliei.
Anul 1600. La 52 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în
proporție de 18,9% (86% fiind albi). Lumea este evanghelizată în proporție de
23%. Biblia este tradusă în 36 de limbi.
SECOLUL XVII:
Reforma protestantă începută în secolul
precedent continuă să influențeze viața religioasă și politică a Europei. În
Anglia, revoluția puritană îl înlătură de la domnie și-l execută pe regele
Charles I (Carol I), încercând să instaureze o confederație (commonwealth)
puritană. În Franța, hughenoții protestanți se răscoală împotriva regelui
Ludovic al XIII-lea.
1618 - 1648 - în Europa centrală, războiul de
30 de ani produce o măcelărire reciprocă între protestanții și catolicii care
luptă pentru putere.
Anglia stabilește primele colonii
în America de Nord. Jamestown - 1607, Pilgrims Land - 1620, Massachusetts Bay
Colony - 1630. Multe din ele s-au născut din dorința de a răspândi creștinismul
și de a stabili o ordine politică cu o guvernare mai aproape de valorile
biblice.
În Anglia este lansată traducerea
„King James” a Bibliei (1611), un triumf post mortem al lucrării lui Tyndale.
Ea va modela limba engleză folosită în următoarele trei sute de ani.
1633 - Galileo este forțat de Inchiziție să
„abjure” teoriile științifice ale lui Copernicus. Apar alți oameni de știință
care se apucă să studieze temeinic legile după care a făcut Dumnezeu lumea:
Johann Kepler, Isaac Newton, Francis Bacon, Robert Boyle. Apar lucrări de literatură
care vor deveni în scurt timp „clasice” în lumea creștină: John
Milton, Paradisul Pierdut, (1667), Blaise Pascal, Cugetări,
(1670),John Bunian, Călătoria creștinului, (1678). În arena gândirii apar
„iluminiștii” care contestă valoarea creștinismului și încearcă să așeze toată
teoria cunoașterii umane pe temelia „rațiunii”: Leibnitz, Hobbes și Descartes.
Anul 1700. La 56 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în
proporție de 22,3% (84,1% fiind albi). Lumea este evanghelizată în proporție de
25,2%. Biblia este tradusă în 52 de limbi.
6. Biserica din Filadelfia:
„Filadelfia” înseamnă în traducere:
„dragoste de frați”. Biserica aceasta din Asia Mica a fost una din cele mai
bune adunări/biserici creștine. Domnul Iisus nu-i găsește niciun fel de
acuzare. Felul în care se prezintă Domnul, este deosebit de vedenia din
capitolul 1. De data aceasta El se proclamă în atributele Sale. Remarcăm:
1. Centralitatea lui Hristos în Biserica din
Filadelfia. Biserica aceasta era o reflexie a Domnului. Ea
era sfântă pentru că El era Sfânt. Ea trăia în adevăr pentru că El este
Adevărul. Ea era activă pentru că avea în mijlocul ei pe Acela care a avut
puterea „să-i deschidă o ușă”. Ea avea autoritate pentru că
Hristos îi încredințase această autoritate. (Matei 16:18)
2. Lucrarea lui Hristos prin Biserica din
Filadelfia. Hristos este ușa … „Nimeni nu vine la
Tatăl decât prin Mine”.(Ioan 14:6). Domnul Iisus este acela care crează
oportunitățile. (1 Corinteni 16:9; 2 Corinteni 2:12; Coloseni 4:2; Faptele
Apostolilor 14:27.). Ușa deschisă din fața Bisericii din Filadelfia a fost o
oportunitate de lucru. Ceva din puterea Bisericii primare s-a manifestat în
Filadelfia („ai puțină putere”). Recapitulând cuvintele
mesajului, putem sintetiza lucrarea acestei Biserici prin: cunoașterea
Cuvântului, mărturie îndrăzneață, prezența puterii și dovedirea răbdării în
încercări.
3. Lucrarea lui Hristos pentru Biserica din
Filadelfia. Hristos promite o perspectivă imediată:
recunoaștere din partea Iudeilor, …o bogată activitate misionară, …izbăvire din
Necazul care va lovi lumea, …și o perspectivă veșnică: o cunună pentru
biruitori (2 Ioan 8; Coloseni 2:18; 2 Timotei 4:8), …Un stâlp în Templul etern
(sublinierea poziției, lucrării și importanței creștinului în veșnicie), …un
nume înscris cu o nouă identitate (din Cine se trage, unde locuiește și al cui
este). Domnul Iisus ne va trece pe Numele Său ca la orice căsătorie. (El este
Mirele, iar noi suntem Mireasa). Simbolic, Filadelfia este Biserica
trezirilor spirituale. Dă-ne Doamne cât mai multe Biserici din acestea! Istoric, Filadelfia
este Biserica trezirilor de după Reformație. A fost vremea Bisericii Misionare.
Îndrăgostiți de Hristos și liberi de orice formă sau tradiție, credincioșii
secolului XVII-XIX și chiar XX au tradus Biblia punând-o în mâna oamenilor.
Valul trezirii a fost răspândit de martorii credincioși care nu s-au plecat sub
amenințările „bisericii oficiale”, ci s-au răspândit datorită persecuției pe
toată fața pământului. În aceste Biserici credincioșii s-au numit încă odată
„frați”, au înlăturat clerul și ierarhiile și au instaurat încă odată în
adunări/biserici „Cultul lui Hristos” - singurul Mântuitor și Mijlocitor dintre
Dumnezeu și oameni. Reforma lui Luther și încercările celorlalți reformatori
din Europa au cerut sprijin din partea statelor în care au activat împotriva
pretențiilor Romei și, în mare parte, l-au obținut. Cei din Filadelfia îi
reprezintă pe cei care au căutat să înlăture toate neajunsurile rezultate din
afilierea nefirească a bisericii cu puterea politică. Deviza lor a fost
„totala separare a Bisericii de Stat”. Postulatul lor a fost că Cezarul n-are
ce să caute în treburile lui Dumnezeu. Au fost negate orice forme ierarhice de
autoritate eclesială. Frații moravieni au creat o „societate” nouă, având ca
fundament doar textul inspirat al Noului Testament, refuzând orice adăugire a
„tradiției”. O astfel de stare spirituală nu este ușor de menținut. Dușmani din
afară și formaliști din lăuntru o asaltează mereu. Din acest motiv credincioșii
trebuie să fie într-o permanentă stare de vigilență: „Păstrează ce ai
ca nimeni să nu-ți ia cununa”. O asemenea Biserică este
mereu în așteptarea Răpirii, pe care o vede ca pe o izbăvire promisă din fața
Necazului care se va abate asupra întregii lumi. Mireasa nu se mai teme de
vremea Judecății, ci se pregătește în așteptarea Nunții !!
SECOLUL XVIII:
Voltaire dezvoltă raționalismul
„Iluminismului”, atacând creștinismul și așezându-l pe om în centrul
universului, ca „măsură a tuturor lucrurilor.” Călcând pe urmele gândirii lui,
Revoluția Franceză din 1789 răstoarnă ordinea tradițională, decretează
sfârșitul valorilor creștine și întronează pentru o scurtă perioadă domnia
„zeiței rațiunii.” Rezultatele sunt catastrofale. În contrast, Anglia și
America trăiesc vremuri de „treziri religioase creștine” produse de predicile
înflăcărate rostite de câțiva oameni ai lui Dumnezeu de excepție: George
Whitefield, frații Wesley și Jonathan Edwards. În Germania, „pietismul” (de la
latinul „pieta”=evlavie) insuflă o nouă viață în luteranism. Un astfel de
Luteran, Johan Sebastian Bach, declară că el compune „doar pentru gloria lui
Dumnezeu.” Contele Zinzendorf proclamă Herrnhut ca teritoriu Moravian în
Saxonia. De aici vor pleca mai târziu „frații moravieni” în călătoriile lor misionare
și vor înființa biserici evanghelice. Bisericile protestante acceptă
pătrunderea muzicii instrumentale în serviciile divine. Christians Hendel,
Mendelssohn și Haydn compun piese înălțătoare, în timp ce poeți ca Isaac Watts
și frații Wesley scriu imnuri destinate să fie cântate în comun de credincioșii
din Biserici. Creștinismul iese de sub tutela „liturgică” a
„sacramentalismului” și produce schimbări radicale de comportament și
psihologie. Aceste trăiri sunt examinate în lucrări „de specialitate” devenite
foarte repede „clasice” în lumea protestantă: „Începutul și progresul
religiei în suflet” de Philip Doddridge, „Principii de
filosofie și politică morală” de William Paley, „O
analiză practică a sistemelor religioase” de William
Wilberforce. Pentru cei ce vor să cerceteze amănunțit Biblia, Cruden publică,
pe la începutul secolului, cea din „Concordanță” din istorie. Se răspândește
climatul de libertate religioasă. În Statele Unite sunt eliminate „testele
religioase” pentru cei ce vor să ocupe poziții în ierarhia politică. În Rusia,
țarina Ecaterina cea Mare acordă libertate tuturor religiilor. Creștinul Daniel
Defoe scrie cărți în care „devenirea spirituală” este reprezentată metaforic
prin aventuroase călătorii geografice. Prin înființarea „Societății misionare
Baptiste din Londra” intrăm în epoca misiunii creștine moderne. William Carey
este trimis în India.
Anul 1.800. La 59 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în
proporție de 23,1% (86,5% fiind albi). Lumea este evanghelizată în proporție de
27,2%. Biblia este tradusă în 67 de limbi.
SECOLUL XIX.
Secolul XIX este supranumit adesea
„secolul protestanților.” Misionarii protestanți au plecat spre cele patru
colțuri ale lumii, răspândind credința creștină și înființând biserici. Aceste
lucrări sunt susținute de eforturi coordonate în organizații misionare
protestante dintre care amintim: „Societatea pentru răspândirea Bibliei în
Anglia și străinătate”, „Societatea pentru răspândirea Bibliei în America”, și
„Uniunea Școlilor Duminicale.” În America apar mișcări religioase deviate din
creștinism: Mormonii, Martorii lui Iehova și „Știința creștină.” Continuă
înfruntarea pe arena ideilor. Apar noi filozofii care atacă punctul de vedere
creștin despre istorie și viață: evoluționismul lui Darwin, comunismul lui
Marx, psihologia lui Freud. „Criticismul înalt” german contestă validitatea și
autenticitatea istorică a Bibliei. În timp ce catolicismul și ortodoxia
stagnează, protestantismul avansează vijelios. Predicatori renumiți printr-un
extraordinar dar oratoric adună în jurul lor mulțimi impresionante. Charles
Finney ințiază adunări de „trezire spirituală” în care convertirile sunt
însoțite de „rededicări ale creștinilor.” Predicatorul Dwight L. Moodw și
solistul Ira Sankey țin uriașe adunări publice pe ambele maluri ale
Atlanticului. Charles Spurgeon predică în fața unui auditoriu de peste 12.000
de oameni în „Tabernacolul” din Londra. Filonul trezirilor spirituale creștine
produce un torent de imnuri noi, traduse și răspândite în toată lumea. David
Livingstone și alții deschid căi noi pentru răspândirea creștinismului în
Africa. Hudson Taylor misionează cu mare succes în China interioară. Sub
presiunea trezirilor religioase protestante, papa Pius al IX-lea condamnă
public liberalismul, socialismul și raționalismul care redusese la niște simple
dărâmături structurile și instituțiile catolice europene. Din prea mult zel
însă, și ca să sublinieze contrastul dogmatic cu „ereticii” protestanți, papa
proclamă nașterea imaculată a Mariei. Pentru a răspunde criticismului
protestant, primul sinod al Vaticanului proclamă „infailibilitatea papală”
(1870).
Anul 1.900. La 62 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în
proporție de 34,4% (81% fiind albi). Lumea este evanghelizată în proporție de
51,3%. Biblia este tradusă în 537 de limbi (!!).
7. Biserica din Laodicea:
Charles Dickens își începe celebra lui
„poveste a celor două cetăți” cu cunoscuta frază: „It was the best of times, it
was the worst of times”, care se poate traduce aproximativ prin „ erau cele mai
bune vremuri și erau cele mai rele în același timp”. Ea se potrivește de minune
celor din Laodicea. Ei credeau că trăiesc vremuri extrem de bune, dar Dumnezeu
le vede ca extrem de proaste.
Laodicea a fost un oraș important din
Asia Mică. Situat la intersecția a trei drumuri comerciale, acest oraș a
devenit o metropolă a luxului și a bogăției. Caravanele de negustori au adus
înspre cetate nu numai mărfuri din colțurile pământului, ci și obiceiuri
diferite. Din acest motiv, în cetate domnea o toleranță generală. Acest climat
de libertinism a dus la instaurarea unei atmosfere de relativism în care
normele absolute au fost lăsate la o parte. „Laodicea” înseamnă în traducere:
„Voia poporului, dreptatea poporului, voința celor mulți”, nu mult deosebită de
„democrația”. Fiecare era liber să trăiască după mintea lui. Influența
societății din Laodicea asupra Bisericii de acolo a fost devastatoare.
Relativismul lumesc a născut relativismul religios, iar bunăstarea materială a
creat un climat de auto-mulțumire sufletească. Încet, încet, forma a luat loc
conținutului. Sub abundența exterioară se ascundea însă goliciunea spirituală
și mai ales lipsa unei relații personale cu Domnul Iisus. Biserica din Laodicea
a murit fără să bage de seamă. Căutând să-i mulțumească pe oameni, Biserica a
păstrat tradițiile creștine, dar a lepădat „flacăra Evangheliei” temându-se să
nu fie considerată „fanatică”. Biserica a ajuns să fie plasată undeva între
lume și creștinismul adevărat. Remarcați felul în care se prezintă Domnul Iisus
Bisericii. El este „AMIN” (Adevărul), Martorul credincios și adevărat,
începutul zidirii lui Dumnezeu. Toleranța și relativismul sunt confruntate cu
etalonul sfințeniei divine. Cine este al lui Dumnezeu, face parte dintr-o
zidire nouă, care a început cu Hristos. „Dacă este cineva în Hristos este
o făptură nouă”. (2 Corinteni 5:17). Biserica nu trebuie să asculte mai mult de
oameni decât de Dumnezeu (Faptele Apostolilor 4:19). „Nu orișicine-Mi zice
: „Doamne, Doamne !” va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia
Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 7:21). Biserica din
Laodicea fusese sufocată de influența lumii. Neghina înăbușise
grâul (Matei 13:36-43), Laodicea avea cunoștință, avea leac medical pentru
boli de ochi (alifia făcută acolo era vestită în toata lumea), dar era oarba în
ce privește cunoașterea de sine. Părerea Domnului Iisus despre această Biserică
era total diferită de ce credeau Laodicienii despre ei înșiși. Lăudăroșenia
celor din Biserică era revoltătoare. Domnul Iisus nu mai are ce face cu o
astfel de adunare. El este hotărât să o „verse” din gura Lui. Laodicea este
Biserica fără Hristos. „Iată Eu stau la ușa și bat”. Hristos
este afară. El nu mai este acceptat în Biserica de tip „Laodicea”. Singura
speranță este mântuirea prin acceptarea personală a lui Hristos, („Dacă
deschide cineva”). Biserica nu-L mai primește, dar El bate la inima
fiecăruia în parte. Pentru cel ce-I deschide, există belșug de binecuvântări.
Oare câtă taină de frumusețe se găsește în promisiunea aceasta: „Voi
cina cu El, și El cu Mine”? Cina a fost la evrei „masa părtășiei”.
Începând cu ea se intra în odihna de seară. Remarcați însă ordinea cuvintelor
din această promisiune. Dumnezeu participă la cina celui ce-L primește, dar și
cel ce-L primește este oaspetele lui Hristos. „Eu cu el, dar și el cu Mine !”
Este interesant că Biserica din Laodicea nu a ajuns în această stare rea fiind
atacată din afară. Nicăieri nu ni se spune că ea ar fi avut ceva de suferit.
Lipsa prigoanei însă nu i-a fost de bun augur. Hristos o îndeamnă să cumpere de
la El „aur curățit prin foc”. Creștinii din Laodicea n-au vrut să fie
considerați „fanatici” și au „lăsat-o mai moale”. Lipsa lor de evlavie le-a
adus acceptarea lumii, dar au fost lepădați de Hristos. Pavel le spune celor
din timpul lui: „De altfel, toți cei ce voiesc să trăiască cu
evlavie în Hristos Iisus vor fi prigoniți” (2 Timotei 3:12). Lipsa
de împotrivire din partea lumii este un semn că Biserica nu mai este
considerată un pericol de către Satana. O Biserică în care nu se văd atacurile
celui rău și care nu este batjocorită și prigonită de lume, trebuie să se
întrebe cu toată seriozitatea: „Ce se întâmplă?” Aurul pe care-L dorește
Hristos pentru Biserica Sa este „aur curățit prin foc”. Istoric,
Biserica din Laodicea, este Biserica modernă. La începutul secolului XX,
creștinismul a intrat într-o nouă fază. Teologia liberală s-a năpustit asupra
Bibliei și a declarat-o un produs al istoriei, un rezultat al minții omenești
în procesul de înțelegere progresivă a realității. Minunile au fost schimbate
în evenimente înțelese greșit și înregistrate deformat, Hristos a fost
dezbrăcat de dumnezeirea Sa, iar cerul și iadul s-au transformat în „concepte
extreme” de trăire, inventate pentru a-i motiva pe oameni înspre o anumită
trăire care să asigure bunăstarea tuturor. Societatea de astăzi a fost ridicată
deasupra acestui nivel „medieval”. Biserica nu mai pune accent pe Biblie, ci pe
filozofie, psihologie, sociologie și pedagogie. Predicile au devenit prelegeri,
sfințenia a fost înlocuită cu spectacolul. iar disciplina bisericească a fost
eliminată. Într-un climat de toleranță, Hristos a fost izgonit din Biserică.
SECOLUL XX:
Acest secol fost supranumit: „secolul
ideologiilor”. Secolul acesta este prea aproape pentru a-l putea privi din
perspectiva istoriei. Deocamdată ne mărginim să observăm că „lao-dicea” este
sinonimă cu „demos-crația”, iar secolul acesta a marcat abandonarea monarhiilor
cu drept divin în favoarea idealului filozofilor greci de „democrație”. Acesta
este cuvântul de ordine în societate și, din păcate, în biserici. „Vox populi”
este însă doar arareori „vox dei” (vocea poporului este doar arareori vocea lui
Dumnezeu). „Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de
nimic”, s-ar putea prea bine să fie proclamarea obraznică a unei
Bisericii îmbelșugate material și libere ca formă de manifestare, dar putredă,
oarbă și bolnavă în realitatea ei spirituală. Cantitatea nu este sinonimă cu
calitatea și aceasta nu poate scăpa „Celui ce este Amin, Martorul credincios și
adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu”. La examinarea tribunalului divin,
mărturia lui Iisus Hristos despre această Biserică nu este favorabilă.
1906 - Trezirea din strada Azusa marchează
începutul mișcării pentecostale.
1906 - Schweitzer publică Quest for Historical
Jesus propunând mijloace istorice, nu religioase, pentru aflarea adevăratei
biografii a lui Iisus din Nazaret.
1914 - Începutul primului război mondial
spulberă credința în bunătatea înăscută a omului.
1934 - Ia ființă organizația Wycliffe Bible
Translators, cu scopul traducerii Biliei în toate limbile pământului.
1939 - Începe al doilea război mondial.
Mitologia nordică propagată de Hitler duce la un război al raselor.
1941 - Bultmann cere demitologizarea Noului
Testament.
1942 - Formarea Asociației Naționale a
Evanghelicilor din USA.
1948 - Formarea Consiliului Mondial al
Bisericilor.
1950 - Un val de mari treziri spirituale în
Africa și America Latină. Pierderi mari ale Bisericii Catolice în favoarea
Bisericilor Evanghelice (pentecostali și baptiști).
1962 - Al doilea Conciliu de la Vatican produce
cea mai mare modificare de atitudini și menifestare în catolicism: Biblia
și Liturghia în limbile nationale, o mai mare implicare a laicilor în treburile
Bisericii, liber acces la Biblie, înbunătățirea relației cu evreii, cu
celelalte denominații creștine și cu lumea în general. Nu este o exagerare să
spunem că Biserica Catolică s-a schimbat mai mult în după 1962 decât în cei
două sute de ani dinainte.
1985 - Mihail Gorbacev declanșează perestroika,
urmată de căderea comunismului în țările Europei de Est.
1990-2000 - Pătrunderea evanghelicilor în
țările Europei de Est este întâmpinată cu scepticism și suspiciune dincolo de
limitele deja existente. După renunțarea la comunismul rusesc ateu impus,
populația acestor țări preferă întoarcerea la identitatea
Bisericilor tradiționale istorice. Liberalizarea politicii de
emigrare și liberă circulație face ca o masă mare de creștini din Europa de Est
să se stabilească în țările Europei Occidentale.
1992 - 7 Februarie. Compunerea Tratului de la
Maastricht privitor la Uniunea Europeană, pus apoi în aplicare începând cu 1
Noiembrie, 1993.
1999 - Finalul de secol este marcat de generalizarea
Postmodernismului. Termenul a fost folosit încă din 1914-1917, dar este
împământenit în 1939 de Arnold J. Toynbee („Our own Post-Modern Age has
been inaugurated by the general war of 1914-1918”). Nimic nu mai este clar
pentru nimeni. Postmodernismul este o completă reevaluare a întregului sistem
occidental de valori (arhitectură, moralitate, religie, structuri sociale,
credințe populare) care caracterizează trecerea populației planetei de la etapa
industrială la cea serviciilor. Foarte puțini oameni produc foarte mult, iar
restul sunt implicați în mijloacele de distribuire și consum. Postmodernismul a
provocat un climat general de neîncredere, contestare și individualism foarte
puternic. Laodicea: O biserică plină de toate, dar care nu mai
are loc pentru Dumnezeu. El stă afară, la ușă, și bate. O biserică de miopi
spirituali care nu mai văd supranaturalul nici în Scriptură, nici în experiența
creștină. O Biserică în care aurul credinței este amestecat cu zgura tuturor
necurățiilor. O Biserică cu crez, dar fără caracter și comportament creștin, o
sare care și-a pierdut gustul și a ajuns să fie călcată în picioare de oameni.
O Biserica în strigentă nevoie de hainele albe ale neprihănirii, ca să nu i se
mai vadă rușinea goliciunii ei.
Comentariu suplimentar:
„Îngerului bisericii din Sardes scrie-i: „Iată ce zice Cel care are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu si cele şapte stele.” Este aici o aluzie evidentă la felul în care Domnul Se prezentase bisericii din Efes, care, am văzut, reprezenta prima stare (condiţie) generală a Bisericii. Sardes oferă începutul noii stări de lucruri, care nu este strict ecleziastic, Domnul acţionând mai degrabă pe cale de mărturie. De aceea nu este zis aici că El umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur, ceea ce era într-o ordine cu totul ecleziastică, dar El are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu. El este Dumnezeu; toată puterea, puterea guvernamentală în întregime, toate sunt în mâinile Sale, ca si cele şapte stele, adică toate instrumentele prin mijlocirea cărora El acţionează asupra Bisericii. „Ştiu faptele tale, că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort.” Aşa este protestantismul. „Veghează şi întăreşte ce rămâne, care este pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu.” Ceea ce caracterizează protestantismul este faptul că el posedă mărturia Cuvântului lui Dumnezeu într-un fel mult mai complet decât cei care erau cufundaţi în formalismul ecleziastic al Evului Mediu. În această epocă, Cuvântul lui Dumnezeu fusese suprimat, pentru că, clerul şi acest Cuvânt nu pot niciodată să meargă în chip desăvârşit împreună. Urmarea principiului clerical este şi trebuia totdeauna să fie de a pune mai mult sau mai puţin autoritatea omului în locul autorităţii Domnului şi de a slăbi şi de a stingheri acţiunea nemijlocită a Duhului lui Dumnezeu asupra conştiinţei, lucrare pe care El o exercită prin mijlocirea Cuvântului. N-am aici deloc în vedere persoanele; vorbesc de clericalism în general, oriunde s-ar găsi, la catolici sau în orice alte denumiri, naţionale sau dizidente. Dar principiul protestant este foarte diferit. Poţi să nu fii credincios principiilor sale, şi aceasta se întâmplă adesea; dar în definitiv, unul din marile puncte pentru care s-a luptat la Reformă şi care a fost câştigat pentru protestantism, oricare pot să fie defectele acestuia, este că omul este aşezat complet, liber şi deschis în prezenţa Bibliei. Cuvântul lui Dumnezeu poate acum să acţioneze direct asupra conştiinţei omului. Nu vorbesc de îndreptăţirea prin credinţă. Luther însuşi, după părerea mea, n-a fost niciodată perfect lămurit referitor la această învăţătură; şi dacă catolicii și ortodocșii, asupra acestui punct sunt în mod mizerabil induşi în eroare, protestanţii, chiar astăzi, nu înţeleg îndreptăţirea prin credinţă. Ei posedă adevărul în oarecare măsură, dar nu în felul de a pune sufletele în afara robiei, adică a le aduce în mod clar în libertatea, pacea si puterea Duhului. Chiar Luther n-a avut niciodată pacea în sufletul său, ca o stare constantă în care umbla. Mulţi dintre noi ştim prin ce lupte a trecut el, nu numai la început, ci şi la sfârşitul vieţii sale; şi nu vorbesc despre luptele privitoare la Biserică, ci la sufletul său. Ar fi inutil să cităm aici pasajele scrierilor lui Luther, care dovedesc cât de amar a fost el încercat de luptele sale lăuntrice împotriva necredinţei; ele arată că el era departe de bucuria plină de pace pe care o dă Evanghelia. Dar ar fi o greşeală de a le imputa altui lucru, decât lipsei unei clare cunoştinţe a harului. Într-o astfel de stare, tot felul de lucruri pot tulbura omul (oricare ar fi talentele sale, oricât de onorat ar fi), care nu se încrede în întregime în Domnul. Cu siguranţă, Luther este unul dintre aceia de la care noi avem toţi mult de învăţat; curajul său, credincioşia sa, lepădarea de sine, răbdarea sa în a îndura suferinţele sunt totodată instructive şi ziditoare. Pe de altă parte, este inutil să suprimăm faptele: el era plin de energie, el a fost instrumentul de care S-a folosit Dumnezeu pentru a împlini o lucrare imensă; dar el a rămas foarte în urmă în ce priveşte înţelegerea a ceea ce este Biserica şi Evanghelia. Totuşi în ciuda a tot ceea ce a lipsit, un lucru a fost cucerit pentru copiii lui Dumnezeu în special şi de asemenea pentru om: Biblia deschisă pentru toţi. Dar tocmai aceasta condamnă starea protestantismului, pentru că, având posibilitatea de a citi Biblia în mod liber, n-au avut aproape deloc gândul de a se conforma în totul Bibliei şi de a rândui totul după ea. Nimic mai obişnuit printre protestanţi decât să admită un lucru ca perfect adevărat pentru că este în Biblie, fără să aibă cea mai mică intenţie de a acţiona în consecinţă. Cât este de grav lucrul acesta! Catolicii romani și ortodocșii cunosc, în general, prea puţin Biblia pentru a şti ce se găseşte sau nu în ea. Cu excepţia locurilor obişnuite de controversă, ei aproape ignoră Scriptura şi sunt foarte miraţi când li se spune că un lucru sau un altul este cuprins în ea. Mai ales ei nu o cunosc în totalitatea sa, deoarece n-au citit-o poate niciodată decât sub conducerea duhovnicului lor. Protestantul poate citi Biblia sa fără acest control; aceasta este o favoare adevărată, un privilegiu preţios, dar chiar din cauza aceasta, cât de mare este răspunderea sa! „N-am găsit faptele tale desăvîrşite înaintea Dumnezeului Meu. Adu-ţi aminte, deci, cum ai primit şi ai auzit! Păstrează şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ”. Acesta este chiar felul în care Domnul ameninţă să vină asupra lumii. Dacă există în starea protestantismului o trăsătură care trebuie să izbească mai mult decât alta, este tendinţa de a căuta totdeauna sprijinul puterilor lumii pentru a fi scăpat de puterea preotului şi a bisericii. Aşa a fost totdeauna şi aşa este încă pericolul în care cade protestantismul. De îndată ce te atingi de ceea ce aparţine lumii, el se tulbură şi se agită. Nu spun aceasta din lipsă de simpatie sau pentru că aș avea cea mai mică îndoială că nu ar fi un mare păcat, de a voi să ştergi orice recunoaştere publică a lui Dumnezeu în lume. Este imposibil să crezi că felul lumesc neasemuit care apare în asocierea de dizidenţi cu catolici/ortodocși și necredincioşi provine din motive juste, curate, sfinte și dezinteresate. Trebuie mai degrabă să-l atribuim unui duh de necredinţă crescândă, dacă nu cumva şi unei josnice supuneri în faţa superstiţiei. Fără îndoială, necredinţa speră să aibă câştig de cauză, după cum superstiţia aşteaptă ziua în care ea va birui, dar adevărul este că Diavolul va avea comanda pentru a duce la distrugere pe aceia care se alipesc de una (necredinţa) şi de cealaltă (superstiţia), când Domnul va apare în ziua Sa pentru judecata tuturor duşmanilor Săi. Domnul înştiinţează pe îngerul bisericii din Sardes că dacă nu veghează, El va veni asupra lui ca un hoţ „şi nu vei şti” adaugă El, „în care ceas voi veni asupra ta”. Nu este deloc la fel cum se vorbeşte despre venirea Sa pentru ai Săi. Aceştia îl aşteaptă neîncetat; venirea Sa este bucuria lor; cum i-ar surprinde El ca un hoţ? Ei suspină după prezenţa Sa mai mult decât sentinela după zorile zilei. Comparaţia unui hoţ care vine pe neaşteptate nu poate să se potrivească decât lumii şi acelora care şi-au legat de lume gândurile. Acest avertisment solemn presupune că biserica din Sardes încetase de a-L aştepta de fapt pe Domnul, ca obiectul dragostei sale. Totul arată că ei se tem de El, şi pe bună dreptate, ca de un judecător. Ei au alunecat în lume şi împărtăşesc teama si îngrijorarea lumii. Ei au pierdut sentimentul păcii adânci pe care Hristos a lăsat-o alor Săi şi nu se mai bucură la gândul că El vine, plin de iubire, să-i ia pe aceia care sunt ai Săi, pentru ca ei să fie totdeauna cu El. Dacă ei s-ar bucura de sfânta şi dulcea nădejde pe care El însuşi o dă în Cuvântul Său, când zice: „Iată, Eu vin curând,”, El n-ar putera fi pentru ei ca un hoţ, a cărui venire nepotrivită nu poate decât să tulbure. „Cel care va birui va fi îmbrăcat în haine albe”, căci erau câţiva în Sardes care nu-şi mânjiseră hainele şi care trebuiau să meargă cu El în haine albe, ca fiind vrednici. Se găsesc şi acolo, ca totdeauna, suflete scumpe. Trebuie să fim fericiţi să le ajutăm, dacă se poate, să câştige o mai clară cunoaştere a harului Domnului; nu, fără îndoială, micşorând faptul poziţiei lor cu dragostea cea mai adâncă faţă de ei, după exemplul Domnului: „Cel care va birui va fi îmbrăcat în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Săi” (versetul 5). Ajungem acum la biserica din Filadelfia. „Îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: „Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel care are cheia lui David, Cel care deschide şi nimeni nu va închide, Cel care închide si nimeni nu va deschide” (versetul 7). Fiecare din aceste cuvinte, prin care Hristos Se prezintă pe Sine însuşi, diferă de ceea ce este zis despre El în capitolul 1. Aceasta caracterizează capitolul 3 şi mai ales porţiunea de care ne ocupăm în acest moment. S-a văzut deja că începutul epistolei către Sardes, cu toate că are o mică asemănare cu aceea către Efes, oferă cu aceasta din urmă un contrast evident. Este ca un al doilea început şi în aceasta există oarecare asemănare cu Efesul; totuşi Domnul este înfăţişat sub un aspect cu totul nou. Hristos, care are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, diferă în întregime de descrierea care ne este făcută despre El în epistola către Efes; şi în aspectul care urmează imediat, nu găsim nimic asemănător. Este o nouă stare de lucruri, dar care apare într-un chip încă mult mai evident când venim la Filadelfia. „Iată ce zice Cel care are cheia lui David”; nimic asemănător nu fusese zis despre Domnul în primul capitol. În cel de-al doilea capitol, ceea ce este spus despre Domnul este o repetare a ceea ce Ioan tocmai privise în viziunea sa. Singura excepţie se găseşte în epistola către Tiatira, unde El este numit Fiul lui Dumnezeu; dar Tiatira oferă o stare de trecere, după cum am văzut. Este Biserica în responsabilitatea ei, dar fără putere adevărată; un corp ecleziastic care înfăţişează lucruri îngrozitoare în ochii Domnului, cuprinzând totuşi o rămăşiţă care-I este scumpă. Această stare continuă până la sfârşit și duce la venirea Domnului, ceea ce nu este cazul pentru niciuna din primele trei biserici. Cuvintele care par că se referă la ele în ceea ce le este adresat au legătura numai cu judecăţi prezente, în timp ce în scrisorile către Tiatira, Sardes si Filadelfia găsim menţionarea venirii Domnului. Dar mai mult, Filadelfiei îi este manifestată în chipul cel mai remarcabil persoana Domnului şi slava Sa morală. Este Hristos însuşi, Hristos pe care credinţa îl descoperă îmbrăcat într-o nouă frumuseţe, care nu depinde numai de viziunile slăvite de mai înainte, ci de ceea ce El este cu adevărat în El Însuşi: „Cel Sfânt, Cel Adevărat”. Mai mult decât aceasta, este Hristos văzut după toată întinderea slavei Sale. Credinţa descoperă că Cel Sfânt, Cel Adevărat este acelaşi care are cheia lui David, adică Acela la care se referă profeţiile Vechiului Testament, astfel că aici sunt introduse adevărurile relative la diferite epoci. El este „Acela care deschide şi nimeni nu va închide”. Există acum o perfectă libertate; libertate pentru slujba Domnului, libertate pentru fiecare din aceia care îi aparţin. „Ti-am pus înainte o uşă deschisă, pe care nimeni nu poate s-o deschidă, pentru că ai puţină putere şi ai păzit Cuvântul Meu”. Lucrări puternice ca acelea pe care Sardes a putut să le săvârşească, nu-i deosebesc pe sfinţii din Filadelfia. Nu există printre ei nimic care să atragă atenţia lumii, nimic care să stârnească mirarea, admiraţia sau stima oamenilor. Suntem noi mulţumiţi cu un loc atât de mic? Aşa este Filadelfia, care merge pe urmele unui Hristos lepădat. Ştim cât de puţin caz se făcea de El pe Pământ; aşa este şi cu această biserică; dar aceasta nu are preţ în ochii Domnului? „Ai păzit Cuvântul Meu şi n-ai tăgăduit Numele Meu”. Iisus arătase cât preţuia şi iubea Cuvântul lui Dumnezeu, El care singur, vorbind de El însuşi, putuse să spună Satanei: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”; și aceeaşi viață de credinţă deosebeşte Filadelfia. Poate să li se pară unora că este puţin să nu tăgăduieşti Numele lui Hristos; nimic totuşi nu este mai preţios Domnului. La Pergam fusese vorba de a nu tăgădui credinţa Sa, dar aici este vorba despre El personal. Ceea ce El este, iată punctul capital: o simplă ortodoxie nu este de ajuns; trebuie să ţinem la persoana Sa, cu toate că El este absent, şi la slava datorată Numelui Său. „Iată, îţi dau din cei care sunt în sinagoga Satanei, care zic că sunt iudei și nu sunt”. Nu este deşteptarea acestui îngrozitor flagel care mâhnise Biserica din primele timpuri, adică în timpul bisericii din Smirna? N-am auzit noi vorbindu-se despre el şi nu l-am văzut noi înşine? Protestantismul lepădase, cum ştim, o parte din ceea ce Părinţii Bisericii au căutat să introducă în duhurile oamenilor; totuşi, după atâtea secole, aceleaşi tendiţe se regăsesc, astfel încât acum când Dumnezeu a trezit noua mărturie, se ridică o mărturie contrară: Satan reînvie vechiul spirit iudaizant, chiar în momentul când Dumnezeu afirmă din nou adevăratul principiu al fraternităţii creştine şi, mai presus de toate, faptul că Hristos însuşi este totul pentru ai Săi. Să cercetăm faptele. La ce tinde în Anglia ceea ce se numeşte pietismul, dacă nu la a face să renască acest duh al acelora care se zic că sunt iudei si nu sunt? Şi acest sistem nu este mărginit la un ţinut. Îl regăsim în Germania si în alte părţi: de fapt el se arată pretutindeni unde există protestantismul, dar mai ales acolo unde această tendinţă este provocată fie de scepticism pe de o parte, fie de adevărul care le judecă și le condamnă pe amândouă (protestantism şi scepticism) pe de altă parte, în strălucirea luminii cereşti. Voind să se menţină ei înşişi pe un teren religios, oamenii cad într-un sistem de orânduiri legale. Aceasta, cred eu, trebuie să înţelegem aici prin sinagoga Satanei. Dar Domnul va obliga chiar şi pe aceia să recunoască mărturia pe care El a dat-o pentru Numele Său. Nu se spune când, nici unde, nici în ce fel; dar pe cât este de sigur că El trăieşte, El va îndreptăţi adevărul pe care El l-a dat; Cuvântul Său este sigur: „Iată, îi voi face să vină să se închine la picioarele tale şi să ştie că te-am iubit” (versetul 9). Dar aceasta nu este tot. Ştim că o vreme groaznică trebuie să vină peste această lume; ceas, cum este spus aici, nu numai de necaz, ci de ispită sau încercare. Eu cred că ceasul de încercare cuprinde, într-un fel, toată perioada apocaliptică; nu este numai epoca de temut în care Satan, alungat din Cer, coboară plin de mânie, iar Fiara, după ce a primit de la el autoritatea, ajunge la culmea puterii sale, ci este, în plus, perioada plină de tulburare, de amăgire şi de judecată care merge înaintea acesteia. Ceasul ispitirii este, după părerea mea, un termen care cuprinde mult mai mult decât Necazul cel Mare din Apocalipsa 7, şi încă mai mult decât necazul fără seamăn care trebuie să cadă peste ţara Israelului (Daniel 12, Matei 24, Marcu 13). Dacă este aşa, cât este de completă și de preţioasă făgăduinţa: „Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi și Eu de ceasul încercării care va veni peste toată lumea ca să încerce pe cei care locuiesc pe Pământ” (versetul 10). În zadar oamenii încearcă să scape; ceasul încercării trebuie să vină peste toţi: el îi va ajunge, oriunde ar căuta ei să se ascundă. Aceia singuri vor scăpa, care la chemarea lui Hristos vor fi răpiţi la Cer. Ei nu vor străbate acest ceas. Remarcaţi bine că aceasta nu vrea să zică numai că ei vor fi puşi la adăpost ca Lot în Ţoar, aşa cum pretind unii, ci ei vor fi aşezaţi în afara scenei încercării. Ce deplină şi desăvârşită păzire! Totuşi aşa este întinderea făgăduinţei care le este făcută şi a binecuvântării care le este rezervată. Eu nu pot să înţeleg alt mijloc de a păzi pe cineva de ceasul încercării care trebuie să vină peste tot Pământul locuit în întregime, decât de a-l scoate mai întâi din locul încercării. Numai în felul acesta se poate să fii în afara perioadei pline de mare tulburare sau încercare viitoare. Rămăşiţa evlavioasă dintre iudei, trebuind să treacă printr-un necaz special, mai groaznic, dar localizat în ţinutul ei, va trebui numai să fugă la munţi până ce Iisus Se va arăta în slavă pentru a reduce la tăcere pe duşmanii lor. Dar pentru creştini este cu totul altfel. „Eu vin repede.” Aici El nu vine „ca un hoţ”, ci pentru bucuria celor care îl aşteaptă. Domnul a făcut să reînnoiască în inimi adevărata nădejde a întoarcerii Sale; sunt unii care îl aşteaptă astfel şi lor îndeosebi pare să li se adreseze această epistolă. „Eu vin repede”, în principiu, aceasta este adevărat pentru toţi cei care sunt cu adevărat credincioşi; dar pot să fie, şi noi ştim că sunt creştini încadraţi în una sau alta din diferitele stări care au fost descrise şi care evident vor dura până la sfârşit. În zadar ar aştepta cineva să vadă şterse în mod categoric aceste condiţii care depind de o mulţime de situaţii; aceasta nu poate să aibă loc înainte de a veni Domnul. „Păstreză ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa. Pe cel care va birui îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care se coboară din Cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou”. Acela care va birui va fi îmbrăcat în ziua slavei cu o putere tot atât de remarcabilă pe cât este acum slăbiciunea în care el este fericit de a se găsi, pe scena prezentă unde harul se desfăşoară. Ajungem acum la ultima epistolă adresată îngerului bisericii din Laodiceea. Despre aceasta nu voi spune decât puţine cuvinte. Starea care este descrisă aici rezultă, după părerea mea, din aceea că mărturia ridicată mai înainte de Domnul a fost urâtă şi dispreţuită. Dacă nu se recunoaşte şi se dispreţuieşte adevărul posedat de aceia care aşteaptă pe Domnul, eşti în primejdie să cazi în starea groaznică pe care Cuvântul o pune aici sub ochii noştri. Hristos încetează de a fi unicul obiect de care inima se alipeşte; sentimentul binecuvântării legate de venirea Sa şi care duce la aşteptare, nu mai există; şi mai puţin se laudă în slăbiciune, pentru ca puterea lui Hristos să rămână şi să se arate în această slăbiciune chiar. Dimpotrivă, doresc să fie mari, preţuiţi de oameni, în aşa fel încât să spună: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic”. Se vede ce loc larg îşi face omul aici. Pentru aceasta Domnul Se prezintă ca „Amin”, sfârşitul oricărei nădejdi în om, siguranţa nemaigăsindu-se decât în credincioşia lui Dumnezeu. El singur este „Martorul credincios şi adevărat”. Tocmai aşa ar fi trebuit să fie Biserica și nu a fost; prin urmare, El însuşi trebuie să ia acest loc. Acesta este locul pe care-l ocupa, când, plin de har, El era aici pe Pământ; şi acum El trebuie să-l reia în putere, în slavă și în judecată. Se poate concepe un blam mai mare şi mai solemn dat stării acelora care ar fi trebuit să fie martorii Săi pe Pământ? În plus, El este „începutul creaţiei lui Dumnezeu”. Aceasta înseamnă a pune pe om în întregime deoparte; și motivul acestui fapt este că Laodiceea este slăvirea omului şi a posibilităţilor sale în Biserică. „Ştiu faptele tale, că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece nici în clocot, te voi vărsa din gura Mea”. Ei sunt nepăsători în principiu şi în practică; inima lor nu este decât pe jumătate de partea Domnului Hristos. Sunt încredinţat că nimic altceva nu este mai potrivit să dea naştere nepăsării, decât o înţelegere sănătoasă a adevărului, în timp ce judecata de sine şi o evlavie sinceră nu există. Cu cât cineva va fi găsit mai în frunte, ducând responsabilitatea mărturiei lui Dumnezeu, cu cât va fi cunoscut şi mărturisit harul şi adevărul lui Dumnezeu, inima si conştiinţa nefiind conduse şi însufleţite de puterea Duhului Său, prin mijlocirea acestui adevăr şi acestui har care sunt în Hristos, cu atât mai adânc, mai curând sau mai târziu va cădea într-o stare de nepăsare, dacă nu chiar de vrăjmăşie activă. Va deveni nepăsător faţă de tot ce este bine; şi dacă există încă oarecare râvnă, aceasta va fi pentru ceea ce este rău. Aceasta este întocmai starea Laodiceii. „Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, te voi vărsa din gura Mea. Pentru că zici: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic”, şi nu ştii că eşti cel ticălos, vrednic de plâns, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe ca să te îmbraci cu ele şi să nu ti se vadă ruşinea goliciunii tale; şi alifie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi.” Cei din Laodiceea duceau lipsă de tot cea ce este preţios: de „aur”, adică de dreptatea divină în Hristos; şi de haine albe, ceea ce înseamnă dreptatea sfinţilor. Mai mult, ei aveau nevoie de doctorie pentru ochi, ca să-şi ungă ochii şi să vadă. Ei pierduseră adevărata înţelepciune a lucrurilor lui Dumnezeu. Totul era neclar în legătură cu adevărul şi nesigur cu privire la judecata morală. Sfinţenia despărţirii şi bucuria vieţii dispăruseră. „Eu mustru şi disciplinez pe toţi aceia pe care-i iubesc; deci fii plin de râvnă şi pocăieşte-te! Iată, Eu stau la uşă şi bat; dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine.” Aici chiar, în această stare tristă, Domnul Se prezintă plin de har pentru a răspunde nevoilor sufletelor. Dar în cuvintele care termină epistola nu găsim nimic special; ele nu merg dincolo de făgăduinţa de a domni cu El. Dar lucrul acesta este rezervat fiecăruia dintre aceia care vor avea parte de prima înviere, chiar şi iudeilor care, într-o perioadă sau alta, vor suferi sub domnia lui Antihrist. Este o greşeală să vezi în această făgăduinţă o distincţie specială. Aceasta înseamnă că în definitiv Domnul Se va arăta credincios, în ciuda necredincioşiei. Poate să existe o credinţă individuală adevărată chiar și în condiţiile depărtate cel mai mult de credincioşie şi de devotament.
Studiu special - Laodicea:
Introducere și context: Chiar și aceea care au ajuns la concluzia că
„Apocalipsa este o carte imposibil de înțeles” citesc cu interes scrisorile
adresate de Domnul Iisus celor șapte biserici anintite în capitolele 2 și 3 ale
cărții. Când mi-a înapoiat o carte despre istoria bisericii creștine de-a
lungul secolelor, o doamnă m-a întrebat puțin confuză: „Crezi că Dumnezeu a
știut toate crizele acestea prin care a trecut Biserica Lui? Dacă Este
atotputernic, cum de s-au întâmplat toate acestea?” I-am răspuns arătându-i
primele capitole din cartea Apocalipsei: „Nu numai că a știut, dar ne-a și spus
mai dinainte! istoria Biseircii a fost și este așa de zbuciumată pentru că este
interacțiunea factorului divin cu factorul uman și cu … factorul demonic!
Uită-te bine și vei vedea că este scris despre o biserică unde oamenii și-au
părăsit dragostea de Dumnezeu (Apoc. 2:4) și despre o alta care locuia acolo
unde este scaunul de domnie al Satanei” (Apoc. 2:13) și de încă una unde oameni
se lăudau că au ajuns să cunoască „adâncimile Satanei” (Apoc. 2:24). Nimic din
ceea ce s-a petrecut în istoria Bisericii nu l-a luat prin surprindere pe
Dumnezeu. Dimpotrivă! El le-a știut și ni le-a spus tuturor mai dinainte.
Prima secțiune a Apocalipsei, este clară și
limpede în intenția și mesajul ei:
Introducere, 1:1-9: HRISTOS - pe
tronul cerului: a. Fiul Omului între cele şapte sfeşnice,
1:10-20; b. Scrisorile către cele şapte Biserici, 2:1-3:22; c. Tronul
slavei şi închinăciunea din cer, 4:1-5:14).
Mesajul către cele 7 biserici: Fiecare scrisoare adresată uneia din cele șapte biserici
locale este un prilej de autoanaliză, atât pentru biserici, cât și pentru
fiecare credincios în parte. Urgența autoanalizării este inspirată de
majestatea și autoritatea descrierii Hristosului ceresc din primul capitolul.
Apostolul Ioan n-a mai îndrăznit să se apropie de El și să-și reazeme capul pe
pieptul Lui, așa cum făcuse altădată, ci „a căzut la picioarele Lui ca mort”
(Apoc. 1:17). Avem de a face cu Hristosul de după înviere, cu
hristosul proslăvit și îmbrăcat în slava pe „care o avea la Tatăl, înainte de a
fi lumea” (Ioan 17:5). Este foarte important să citim cu atenție
această descriere pentru că așa se raportează Domnul Iisus la cele șapte
biserici. Câte un element al descrierii Lui va fi prezent în felul în care se
prezintă fiecăreia în parte: „M-am întors să văd glasul care-mi vorbea.
Şi cînd m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur. Şi în mijlocul celor şapte
sfeşnice pe cineva, care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă pînă
la picioare, şi încins la piept cu un brâu de aur. Capul şi părul Lui erau albe
ca lâna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca
arama aprinsă, şi arsă într-un cuptor; şi glasul Lui era ca vuietul unor ape
mari. În mâna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu
două tăişuri, şi faţa Lui era ca soarele, cînd străluceşte în toată puterea
lui” (Apoc. 1;12-16). Nu este de mirare deci că Ioan a căzut ca mort
înaintea Hristosului proslăvit, înaintea Căruia până și „duhurile cad în leșin”
(Isaia 57:16). A trebuit ca Domnul Iisus să facă un gest de bunăvoință pentru
ca Ioan să stea în picioare și să primească misiunea specială care i-a fost
încredințată: „El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine, şi a zis: Nu te
teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că
sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor.
Scrie dar lucrurile, pe care le-ai văzut, lucrurile cari sunt şi cele cari au
să fie după ele” (Apoc. 1:17-19). Fraza: „Scrie dar lucrurile,
pe cari le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele cari au să fie după ele” poate
fi luată drept un „cuprins” al Apocalipsei și așa a și fost interpretată de
majoritatea comentatorilor Bibliei. Ea a dus la acele deosebiri de interpretare
(preteristă, istoricistă, viitoristă și idealistă). Eu vă propun însă o altfel
de interpretare, una simplă de tot, interpretarea cititorului care se bucură de
mesajul Apocalipsei. Interpretările „tradiționale” ne îndepărtează parcă de
această carte, făcând-o aproape inabordabilă. Fiecare biserică și
fiecare credincios trebuie să citeasca cu atenție scrisorile trimise de Domnul
Iisus celor șapte biserici, mai ales pe cea trimisă bisericii din Laodicea.
Fiecare biserică locală, indiferent de timpul și locul în care s-a aflat sau se
află, are datoria să se întrebe: „Nu cumva sunt și eu ca cei din Laodicea”? Pot
fi eu un „biruitor” chiar dacă toată biserica este învinsă? Urgența
acestei cercetări de sine este datorată faptului că, dintre toate cele șapte
biserici, Laodicea este singura la care Domnul Iisus se raportează „din afară”.
El a fost odinioară „înăuntru”, dar, printr-un complex de împrejurări, a ajuns
să fie „afară”: „Iată Eu stau la ușă și bat.” (Apoc.
3:20). De ce este El afară? Cum de a ajuns El afară? Pentru că,
indiscutabil, trebuie să fi existat un timp când El a fost „înăuntru”, altfel
n-am putea discuta despre o „biserică”! Cum de cei din Laodicea nu au mai avut
nevoie de El? Răspunsul este foarte simplu: au ajuns să aibe seturi diferite de
valori. Între Hristos și cei din Laodicea a apărut „o incompatibilitate
de valori”! Urmăriți analiza făcută de Hristos: „Ştiu
faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot!
Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura
Mea. Pentrucă zici: Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic, şi nu
ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să cumperi de
la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te
îmbraci cu ele, şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doftorie pentru
ochi, ca să-ţi ungi ochii, şi să vezi” (Apoc. 3:15-18). Remarcați
incompatibilitatea? Ei n-au nevoie de ceea ce are El. El nu dă doi bani pe ceea
ce au ei. Ei au aur. El le vorbește despre un altfel de aur, „aur curat” Ei
spun că văd foarte bine. El îi declară orbi de-a binelea și le recomandă
doctorie pentru ochi. Ei sunt îmbrăcați în lux. El îi consideră rușinos de
dezbrăcați. Ei se cred bine, mersi. El îi declară ticăloși, săraci, orbi și
goi! Cea mai mare incompatibilitate este între ceea ce se cred ei și ceea ce ar
vrea El să le facă. În bisericile din partea de sud a Statelor Unite circulă o
„anecdotă” tristă din vremea „segregației”, când albii și negrii nu aveau
aceleași drepturi și același acces în societate. Se spune că un credincios „de
culoare” a avut ideea să intre într-o biserică de-a albilor. S-a dus pe centru
și s-a așezat chiar pe banca din față. Toți au încremenit. Nu puteau pricepe o
asemenea neobrăzare. Predicatorul s-a oprit din predică. Organista a înghețat
la instrumentul ei. Coriștii s-au încruntat și nu le-a mai fost poftă să cânte.
Toate privirile s-au îndreptat acuzatoare spre Sam, negrul de pe prima bancă.
După câteva momente de ezitare, doi ușieri zdraveni l-au scos pe Sam pe sus
afară și l-au aruncat în praful din șanț. Pe când se ștergea de praf, Sam a
auzit glasul Domnului: „Ce faci aici, Sam?” „Am încercat să stau la ei în
biserică și m-au aruncat afară, în șanț…” „Hei, Sam, tu măcar ai apucat să
intri în biserică lor. Eu de 40 de ani tot încerc și încă n-am reușit…” Oricine
citește scrisoare adresată de Domnul Iisus celor din Laodicea trebuie să se
întrebe: „Cum sunt eu? Cum suntem noi? Suntem altfel decat ei?” Am spus deja că
mi-e imposibil să aleg din care biserică locală descrisă în Apocalipsa aș vrea
să fac parte. Nu este semnificativ. Important este că în fiecare dintre ele
poți fi învins sau învingător. Eu îmi propun să fie în rândul „biruitorilor”
care există în fiecare biserică. Și iată de ce: Fiecare promisiune făcută de
Domnul Iisus celor care „biruiesc” în această perioadă de „și bine și rău” își
are corespondentul în noua ordine cosmică descrisă în ultimele capitole ale
Apocalipsei (20-22). Scrisorile reprezintă o reactivarea a promisiunilor
hotărâte de Dumnezeu pentru Adam și Eva, pierdute prin căderea în păcat și puse
acum înaintea celor răscumpărați prin Jertfa de la Calvar. Cele șapte
scrisori au un tipar unic ce prevestește reașezarea „biruitorilor” în
destinul lor prestabilit. În antetul fiecărei scrisori este un fragment din
descrierea Hristosului cosmic („Iată ce zice Cel ce ține cele șapte stele în
mâna dreaptă, … Cel ce a murit și a înviat, … Cel ce are sabia ascuțită cu două
tăișuri, … Cel ce are ochii ca para focului …, etc.). După ce urmează prețuirea
pentru ce este bine, urmează descrirea pericolului iminent, care trebuie evitat
prin ascultarea de o poruncă specifică întărită de o pedeapsă posibilă sau de o
promisiune minunată. Fiind o neam între neamuri, Israelul are un
destin terestru. Însă, „cetăţenia” Bisericii este cerească (ea se bucură de
„binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos”. Efes, 1.3), şi
tot ceresc este şi destinul ei final (Filip. 3:20). El este legat
întrutotul de Hristos, Capul Bisericii. Destinul Bisericii este „unirea cu
Hristos” (Efes. 5:31-32), „domnia împreună cu
Hristos” (Rom. 5:1-17) şi „împreună cu Hristos, moştenirea tuturor lucrurilor” (Rom.
8:17). Cartea Apocalipsei detaliează acest destin etern al Bisericii prin
promisiunile făcute „biruitorilor” din cele şapte biserici. Aceşti
biruitori Îl poartă în inimile lor pe Cel care „este mai mare decât
cel care este în lume” (1 Ioan 4:4) şi ceea ce câştigă
biruinţa este „credinţa” lor (1 Ioan 5:4-5). Israelul se luptă
cu neamurile, Biserica duce o luptă spirituală împotriva
puterilor întunericului. Din acest punct de vedere, „cruciadele” şi
„războaiele sfinte” au fost cele mai mari gafe ale creştinătăţii. Mânia
omului nu poate instaura neprihănirea lui Dumnezeu. Armele cu care se
luptă biruitorii „nu sunt supuse firii pământeşti, ci întărite
de Dumnezeu ca să surpe „întăriturile” Vrăjmaşului şi
să răstoarne invenţiile fanteziei bolnave a lumii.
Puterea „biruitorilor”: Aceasta nu este puterea lor, ci puterea pe care le-o
pune la dispoziţie Fiul lui Dumnezeu (Efes. 6:10). Ei nu au de luptat
„împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva
domniilor, împotriva stăpânirilor întunericului acestui veac, împotriva
duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Efes. 6:12). În luptă,
ei poartă „toată armura lui Dumnezeu” (Efes. 6: 13-18), luptând „lupta cea
bună a credinţei” (1 Tim. 1:18; 6:12; 2 Tim. 4:7). Biruinţa lor este
asigurată de biruinţa lui Hristos şi beneficiază de ea numai atâta timp cât
rămân statornici în El care îi „poartă în carul Lui de biruinţă” (2
Cor.2:14).
Promisiuni făcute „biruitorilor”: Care sunt promisiunile eterne făcute de Hristos
„biruitorilor” din istoria Bisericii? Ele ne privesc pe noi toţi, nu doar
pe cei din Bisericile amintite în cartea Apocalipsa. „Cine are urechi
de auzit, să audă ce spune (acum, aici şi pretutindeni) Bisericilor Duhul”.
Accesul la pomul vieţii: „Celui ce va birui, îi voi da să mănânce
din pomul vieţii, care este în Raiul lui
Dumnezeu.” (Apoc. 2:7). Accesul la pomul vietii (promis celor
din Efes ce se vor întoarce la dragostea dintâi) Interzicerea accesului la
„pomul vieții” după ce Adam și Eva au mâncat din „pomul cunoașterii binelui și
răului” a fost un act înțelept de dragoste din partea lui Dumnezeu. El n-a
dorit ca starea de păcat a oamenilor să capete statut veșnic. De ce? Părerea
mea, eretică cum este ea, este că dobândind statut etern, omul n-ar mai fi fost
„mântuibil”, asemena îngerilor căzuți. Un asemenea diagnostic presupune o
discuție mai mare despre decadența și degenerarea ajunsă de „predeluvienii”
care și-au stricat total „calea” pe care mergeau înaintea Domnului. La facerea
lumii, pomul vieţii era în mijlocul grădinii Eden (Gen. 2:9). Adam
şi Eva aveau acces nelimitat la el înainte de căderea în păcat. După
aceea, ca un act de har, Dumnezeu a interzis accesul oamenilor
la pomul vieţii pentru ca starea lor să nu poată dăinui
veşnic: „Domnul Dumnezeu a zis: Iată că omul a ajuns ca unul din Noi,
cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm, deci, acum ca nu cumva
să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi
să trăiască în veci. De aceea Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului,
ca să lucreze pământul, din care fusese luat. Astfel a izgonit El pe Adam; şi
la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte heruvimi, care să învârtească o
sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii.”(Gen.
3:22-24). Pomul vieții a fost ridicat de Dumnezeu de pe pământ într-un nivel de
existență superioară și va reveni printre noi în … „noua ordine cosmic”, când
va crește în noul Ierusalim și pe cele două maluri ale râului (Apoc. 22:2),
unde va servi „la vindecarea Neamurilor” De ce numai vindecarea Neamurilor și
nu și a evreilor?, rămâne o întrebare cu răspuns greu de dat! În eternitatea
viitoare, pomul vieţii se va afla în mijlocul Noului Ierusalim şi pe
cele două maluri ale râului cu apa vieţii (Apoc. 22:1-2). Biruitorii
vor avea acces nelimitat la el: „Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca
să aibă drept la pomul vieţii, şi să intre pe porţi în cetate!” (Apoc.
22:14).
Izbăviţi de a doua moarte: Asigurarea că nu va trece prin cea de a doua moarte a
fost promisă celor din Smirna: „Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vătămat de
a doua moarte.” (Apoc. 2:11). Moartea a doua, ne spune
Apocalipsa va fi „iazul de foc”. „Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au
parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nici
o putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos, şi vor
împărăţi cu El o mie de ani… Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au
fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.
Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de
foc.” (Apoc. 20:6, 14-15). „Cel ce va birui, va moşteni
aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, şi el va fi fiul Meu. Dar cât
despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori,
închinătorii la idoli, şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul, care arde
cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.” (Apoc. 21:7-8). Vorbim
mult prea puțin despre pedeapsa veșnică. Iadul a ajuns o bătaie de joc, o
pricină de glume și amuzament. Întrebat unde vrea să meargă după moarte, în rai
sau în iad, un comic american a răspuns: „În iad, bineînțeles, majoritatea
prietenilor mei sunt deja acolo!” Vestirea Evangheliei nu se mai face ca pe
vremea Domnului Iisus. Oamenii nu mai înțeleg de ce este singura veste bună pe
care o pot primii muritorii. Predicile noastre îi face pe oameni să creadă că
au de ales doar între „bine”, „mai bine„ , „foarte bine” și „cel mai
bine”. Ca să se poată bucura și de „plăcerile de o clipă ale păcatului”,
ascultătorii noștri renunță la varianta lui „cel mai bine”, legănându-se în
iluzia că se poate și să fi un fel de „creștin de clasa a doua”, un fel de
„„credincios fără viața de biruință”! C.H. Spurgeon spunea pe drept cuvânt că
iadul va fi plin de „pseudo-creștini” care îi vor alerga pe mânioși pe
predicatori care i-au lăsat să ajungă acolo. (Ah, da, am uitat să vă spun că
și mulți predicatori vor fi acolo!!). Ca să explice această a doua
moarte, unii spun: „Cine se naşte o singură dată, moare de două ori;
cine se naşte de două ori (trăieşte naşterea din nou) nu moare decât o
singură dată”. Moartea a doua este despărţirea eternă
de la faţa lui Dumnezeu, moartea cu consecinţe eterne, aruncarea în
iazul de foc şi de pucioasă (2 Tes. 1-9-10; Mt. 25.41, etc.).
Mana ascunsă şi o piatră albă: „Celui ce va birui, îi voi da să mănânce
din mana ascunsă, şi-i voi da o piatră albă; şi pe piatra aceasta
este scris un nume nou pe care nu-l ştie nimeni decât acela care-l primeşte.” (Apoc.
2:17). „Mana ascunsă”, promisă biruitorilor din Pergam, este foarte greu
de identificat. Ea apare în contrast cu „mâncarea lucrurilor jertfite
idolilor”, iar numele nou vestește o identitate nouă, săpată în piatră,
aprobată de Dumnezeu.Faptul că este „ascunsă” poate fi o aluzie la faptul
că deocamdată nu putem şti ce este sau poate fi o trimitere la „mana” pusă într-un
vas de aur şi plasată departe de privirile oamenilor în chivotul din
Cortul Întâlnirii (Exod 16:14-35). Domnul Iisus S-a prezentat ca
fiind „adevărata pâine coborâtă din cer ca să aducă
lumii viaţă” (Ioan 6:48-54; Evr. 9:2-4). În Antichitate,
tribunalele cu juraţi se pronunţau asupra vinovăţiei sau
nevinovăţiei cuiva aruncând într-o urnă o piatră neagră sau o piatră
albă. Fără nicio îndoială, piatra albă despre care vorbeşte textul este
votul de nevinovăţie pe care-l aruncă Dumnezeu în urna dreptăţii
divine. Numele nou reprezintă o identitate nouă acordată de Dumnezeu
în administraţia eternă.
Stăpânire peste Neamuri: „Celui ce va birui şi celui ce va păzi până
la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire
peste Neamuri. Le va cârmui cu un toiag din fier, şi le va zdrobi ca pe
nişte vase de lut, cum am primit şi Eu putere de la Tatăl Meu. Şi-i voi da
luceafărul de dimineaţă.” (Apoc. 2:26-28). Toiagul de cârmuire peste
neamuri a fost promis biruitorilor din Tiatira. Aici apare din nou
distincția dintre Israel și neamuri. Ni se vorbește despre o vreme viitoare în
care „biruitorii” vor cârmui peste neamuri și le vor pedepsi aspru orice
neascultare. Aplicată în istoria de până acum, ideea a dus la abuzurile
„războaielor sfinte” și a Inchiziției, care au făcut ca bisericile să se poarte
mai asemănător cu islamul, decât cu Evanghelia. Este o promisiune foarte
greu de explicat pentru „amilenişti”! În absenţa unei împărăţii
terestre din vremea Mileniului, este imposibil de explicat ce poate fi
această „stăpânire peste neamuri” despre care vorbeşte
Domnul Iisus. Încercările bisericilor tradiţionale, catolică şi ortodoxă,
de a stăpâni peste lume în virtutea acestei promisiuni au fost
nevrednice, neinspirate şi nereuşite. Fără nicio îndoială, promisiunea se
referă la o vreme viitoare, nu la vremea de acum. Doar venirea Împărăţiei
viitoare va putea împlini această promisiune. Domnul Iisus le-a
promis ucenicilor Săi această domnie: „Adevărat vă
spun că, atunci când va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi
Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-aţi urmat, veţi şedea şi
voi pe douăsprezece scaune de domnie, şi veţi judeca cele douăsprezece seminţii
ale lui Israel.” (Mat.19:28). „Înnoirea tuturor
lucrurilor” despre care vorbea El atunci va avea loc la cea de a doua
venire a Lui. La acest eveniment a făcut aluzie şi apostolul Petru când a
predicat norodului după vindecarea ologului de la poarta Templului,
zicând: „Pocăiţi-vă, deci, şi întoarceţi-vă la
Dumnezeu, ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de
înviorare, şi să trimeată pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe
Iisus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile
aşezării din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremuri a
vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci din
vechime.” (F.A. 3:19-21). Realizarea acestei promisiuni este
descrisă în Apocalipsa: „Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi
celor ce au şezut pe ele, li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce
li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Iisus şi din pricina Cuvântului
lui Dumnezeu, şi ale celor ce nu se închinaseră Fiarei şi icoanei ei, şi nu
primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat, şi au împărăţit cu
Hristos o mie de ani. Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie
de ani. Aceasta este întâia înviere.” (Apoc. 20:4).
Această „stăpânire peste neamuri cu un toiag de fier” este una
din binecuvântările datorate unirii Bisericii cu Hristos, Capul Trupului. Vom
domni împreună cu El: „Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca
să lovească neamurile cu ea pe care le va cârmui cu un toiag din fier. Şi
va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului
Dumnezeu. Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: Împăratul
împăraţilor şi Domnul domnilor.” (Apoc. 19:15-16). „Luceafărul
de dimineaţă” este o metaforă care exprimă plinătatea unirii cu Hristos
vestită şi de apostolul Petru (2 Pet. 1:19).
Haine albe, nume scris în cartea vieţii: „Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe.
Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele lui
înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.” (Apoc. 3:5). Această
promisiune este pentru biruitorii din Sardes. În Orient, hainele albe erau un
lucru rar şi scump. Pe vremea Domnului Iisus exista chiar meseria de
„nălbitor” (Mc.9:3). Hainele albe pot semnifica aici puritate,
demnitate, ţinută de gală, cinste, neprihănire (vezi şi Apoc. 3:18; 7:13;
19:8), sărbătoare. Numele scris în cartea vieţii reprezintă probabil
siguranţa mântuirii, iar mărturisirea înaintea Tatălui şi a
îngerilor reprezintă cinstea viitoare acordată celor biruitori.
Un stâlp în Templul etern: „Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp
în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie
pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu,
Noul Ierusalim, care are să se pogoare din Cer de la Dumnezeul Meu,
şi Numele Meu cel nou” (Apoc. 3:12). Promisiunea aceasta este făcută
celor din Filadelfia. Constructorii templelor din Antichitate obişnuiau să
înscrie pe coloanele care susţineau clădirea, numele unor
persoane importante pe care doreau să le cinstească. Nu ne putem
face decât o vagă imagine despre semnificaţia acestei metafore aplicate
aici credincioşilor. Probabil că textul acestei promisiuni vorbeşte
despre intimitatea cu Tatăl în închinarea cerească şi
cinstea acordată biruitorilor din vremea Bisericii. El cuprinde
„Numele lui Dumnezeu”, aluzie probabilă la apartenenţa divină,
„numele cetăţii, Noul Ierusalim”, aluzie probabilă la
„cetăţenia noastră din această cetate, şi numele Domnului Iisus,
aluzie la schimbarea de identitate prin căsătoria Bisericii cu
Mirele. Este clar că „biruitorii” vor fi identificaţi printre cetele
făpturilor cereşti prin răscumpărarea înfăptuită de Dumnezeu, reşedinţa în
Noul Ierusalim şi unirea desăvârşită cu persoana Domnului Iisus Hristos.
Vreau să vă atrag atenția că Apocalipsa ne precizează că vom avea trei nume de
referință: ,,Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu … numele cetăţii Dumnezeului
Meu, noul Ierusalim, … şi Numele Meu cel nou”.
Scaunul de domnie al Mielului: „Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul
Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe
scaunul Lui de domnie.” (Apoc. 3:21). Slavă Domnului! Există
biruitori și în biserica din Laodicea! Cea mai mare promisiune este păstrată
pentru cei ce biruiesc în cea mai mare decadență. Nici nu se putea altfel!
Aşezarea pe tron implică demnitate, autoritate şi cinste. „Biruitorii” s-au
calificat pentru toate acestea printr-o viaţă de ascultare de voia
lui Dumnezeu trăită în părtăşie cu Hristos. Privilegiile domniei se extind
nu numai pe durata judecăţii finale (1 Cor.6:2-3), ci pentru eternitate.
Ni le garantează unirea noastră cu Hristos. Cum trebuie să înțelegem acest
lucru? Realitatea existenței noastre are un lanț foarte precis de autoritate:
cel mai mic copil trebuie să se supună fraților săi mai mari, împreună, ei
trebuie să se supună mamei lor, care și ea trebuie să trăiască sub autoritatea
soțului ei, care și el trăiește sub autoritatea șefului, a polițaiului, a
primarului, a guvernatorului (în unle țări, desigur) și a
președintelui/monarhului. Peste toți aceștia domnește „mâna nevăzută a
societăților masonice secrete”, peste care domnește nevăzut Satan, peste care
domnește nevăzut … Dumnezeu însuși! „Biruitorii” din bisericile de azi sunt
invitați să se așeze alături de Hristos pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu
(„Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după
cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” - Apoc.
3:21). La auzul acestor promisiuni mi se furnică lăuntrul și mi se face pielea
ca de găină. Mă cuprind fiorii unei anticipări fericite, care-mi certifică
realitatea prezenței Lui „înăuntrul meu”. Îmi este mai aproape decît propria
suflare sau așa cu spunea Traian Dorz: este inima inimii mele, este
cântarea cântecelor mele”. ,,Sunt străin și călător/N-am aici palate/Dar în
țara fără norAle mele-s toate!”/ Toate stelele de sus,/ Tot ce n-are-n veci
apus,/ Prin iubirea lui IisusAle mele-s toate./ Domnul meu în infinit/Multe
stele ţine/Pentru cine le-a zidit/Decât pentru mine?/Din neant când le-a
chemat/Domnul mult s-a bucurat;/Însă viaţa lui Şi-a dat/Decât pentru mine!/Dar
nici eu nu-s al oricui,/Lui îi sunt cunună;/Casa mea şi cerul Lui-/Tot ce-avem,
e una./Şi la bine şi la rău/Eu al Lui sunt, El e-al meu;/Eu nimic, El
Dumnezeu-/Dar ce avem e una!” În această lume în care există „și bine și
rău” mai poți trece de partea binelui. Pericolul este mortal, dar răsplata este
extraordinară!
Capitolul 4 - Sala Tronului divin:
După ce
am parcurs revelațiile despre felul în care Iisus Hristos judecă bisericile, ne
apropiem de „lucrurile care vor fi după acestea”. Capitolele 4 și 5 din Apocalipsa
pot fi privite drept o Introducere la felul în care va fi
judecat Pământul (Cap. 6-19). Din acest punct înainte, termenul biserică nu mai
apare niciodată în textul Apocalipsei, semn că ea va fi păzită „de ceasul
încercării care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii
pământului” (Apoc. 3:10). V-ar
plăcea să vorbiți personal cu unul care a avut moarte clinică și a fost pentru
o vreme „dincolo”? Vă necăjiți că Dumnezeu nu i-a dat voie apostolului Pavel să
ne spună ce a văzut și a auzit atunci când a fost răpit până în al treilea cer?
Dacă da, ceea ce urmează vă va satisface pe deplin curiozitatea. Este unul din
motivele pentru care celui ce citește și ascultă cuvintele Apocalipsei i se
promite „fericire” (Apoc. 1:3). Lui Ioan nu numai că nu i s-a interzis să spună
ce a văzut și auzit! I s-a poruncit să scrie totul într-o carte pentru ca tu și
cu mine să aflăm câteva din realitățile fascinante ale Cerului. Sunteți gata de
o asemenea aventură? Ultima
parte a secțiunii care descrie întronarea lui Iisus Hristos în Cer prezintă
dificultăți majore pentru că ea ne mută din sfera de existență a Pământului în
spațiul Cerului: „După aceste lucruri, m-am uitat şi
iată că o uşă era deschisă în cer. Glasul cel dintâi, pe care-l auzisem ca
sunetul unei trâmbiţe şi care vorbea cu mine, mi-a zis: „Suie-te aici
şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!” (Apoc. 4:1). Am spus intenționat „spațiul
Cerului” pentru că înțelegerea acestui concept este singura cale de a înțelege
și de a pătrunde în restul tainelor Apocalipsei, unde revelațiile divine ne vor
purta când în Cer, când pe Pământ. Ce
este acest „spațiu al cerului”? Pentru a-l înțelege trebui să
ne întoarcem la prima pagină a Biblie unde apare prima dată conceptul de „cer”.
Biblia se tălmăcește prin Biblie. „Dumnezeu
a zis: „Să fie o întindere între ape şi ea să despartă apele de
ape.” Şi Dumnezeu a făcut întinderea, şi ea a
despărţit apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care sunt
deasupra întinderii. Şi aşa a fost. Dumnezeu a numit întinderea cer”
(Gen. 1:6-8). În originalul
ebraic, pentru termenul „întindere” este folosită expresia שמים (shamayim) care are forma de plural. Comentatorii sunt de părere
că ea trebuie înțeleasă în contextul celor „trei ceruri” pomenite de apostolul
Pavel în 2 Corinteni 12:2 unde amintește de una din experiențele supranaturale
pe care le-a avut: „Cunosc
un om în Hristos care, acum paisprezece ani, a fost răpit
până în al treilea cer (dacă a fost în trup nu ştiu, dacă a fost fără trup, nu
ştiu - Dumnezeu ştie) … ” Este
fascinant că Pavel ține să precizeze că nu știe dacă pătrunderea lui în cel de
al treilea cer a fost făcută „în trup sau fără trup”, trupul nefiind un
instrument strict necesar pentru o asemenea călătorie. În mod similar, când a
scris Apocalipsa, Ioan folosește expresia „eram în Duhul” (Apoc. 1:10; 4:2;
17:3; 21:10). Un sinonim
pentru termenul „întindere” folosit în traducerea română a lui Cornilescu este
ideea de „spațiu” delimitat de limite, distinct de alt domeniu de existență.
Fiecare „întindere”, adică fiecare cer este distinct de celelalte. Cerul
atmosferic, aflat între „apele de sus și apele de jos” identifică spațiul
atmosferic care înconjoară Pământul. Cerul astronomic sau cosmic nu trebuie
considerat doar ca o extindere a cerului atmosferic. Astronomii ajung încet,
încet la părerea că el este influențat de undele gravitaționale, de găurile
negre, de materia neagră din Univers, de curbura spațiu-timp și de cu totul
alți factori pe care nici nu-i știm astăzi. Dincolo
de acestea două există cel de al treilea cer, locul prezenței
ființelor cerești. El este „supranatural” pentru că nu face parte din
limitările lumii materiale în care evoluăm noi. Probabil că ar trebui să-l
numim „hiperspațiu”, un domeniu de existență cu mult mai multe
dimensiuni decât cele din complexul spațiu-timp al cerului
terestru. - HIPERSPAȚIU: spațiu diferit de
cel euclidian, având mai mult de trei dimensiuni (sau de patru, atunci când
timpul este considerat a patra dimensiune). Este utilizat în fizică și
astrofizică (de ex. teoriile lui Kalutza-Klein,
supergravitația, supercorzile etc.) -. Bineînțeles
că nu spunem că Dumnezeu există în hiperspațiu pentru că El nu poate fi limitat
de niciun fel de dimensiune. Dumnezeu este spirit infinit și perfect. El poate
fi „immanent” pătrunzând în creație și „transcendent”, ieșind oricând din ea.
Aduceți-vă aminte de aparițiile și disparițiile Fiului lui Dumnezeu de după
Înviere. Datele Bibliei îi îndreptățesc pe cei ce cred că nu trăim într-un
UNIVERS, ci într-un MULTIVERS: „Tu, Doamne,
numai Tu ai făcut cerurile, cerurile cerurilor şi
toată oştirea lor şi pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind
ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri şi oştirea cerurilor se
închină înaintea Ta” (Neemia 9:6; vezi și Deut. 10:14; 1 Regi 2:27; Psalm 68:33
- T.M.; 148:4 - T.M.).Trecerea dintr-un cer în altul, din cel atmosferic, de
exemplu, în cel de al treilea cer nu trebuie vizualizată dimensional, ci
calitativ. Cel de al treilea cer nu este „foarte departe”, cum propunea Mihail
Eminescu: „Porni
luceafărul./Creșteau în cer a lui aripe,/Și căi de mii de ani treceau/În tot
atâtea clipe./Un cer de stele dedesubt,/Deasupra-i cer de stele -/Părea un
fulger nentrerupt/Rătăcitor prin ele.” Adăugarea
de dimensiuni noi, dincolo de cele ale spațiului și timpului din Cosmosul
nostru, schimbă total ecuația. Dumnezeu, îngerii și demonii pot exista în
proximitatea noastră imediată. Mai mult, demonii pot exista chiar în lăuntrul
nostru, chiar o legiune! Tot așa și Duhul lui Dumnezeu poate să ne „umple”!
Asta a spus apostolul Pavel filozofilor sofisticați din Atena: „El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi
dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite
vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe
Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este
departe de fiecare din noi. Căci în El avem viaţa, mişcarea şi
fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: Suntem din neamul
Lui… ” (Fapte 17:26-28).
Marea Trecere: Capitolul 4 din Apocalipsa ni-l prezintă pe apostolul Ioan
invitat „să se suie” într-un „aici” care este dincolo de dimensiunile lumii
noastre. Trebuie să ne așteptăm ca lucrurile pe care le-a văzut el „acolo”, în
„hiperspațiu” și pe care a încercat zadarnic să ni le descrie să fie cu totul
altfel decât cele din lumea noastră. Relatarea
lui Ioan nu trebuie citită cu atitudinea cercetătorului de laborator care-L
pune pe Dumnezeu la analiză sub microscop, ci cu cea a unui muritor uimit și
uluit care relatează măreția misterioasă a unor lucruri pe care nu le poate
neapărat înțelege. Dacă Ioan nu mai „cade la pământ ca mort” ca în capitolul
întâi al cărții este doar pentru că, între timp, s-a mai aclimatizat puțin cu
lumea despre care ne scrie. Prin Ioan, asistăm lu noi la un copleșitor
spectacol de lumini și sunet care-ți taie respirația și te face să cazi în
admirație și adorare. Când
citesc relatarea lui Ioan am același sentiment pe care l-am trăit când am citit
întâlnirea profetului Ezechiel cu „ceva” venit din hiperspațiu și numită acolo
„Slava Domnului”. Este clar că avem de a face cu descrierea unor lucruri care
evoluează în mai multe dimensiuni decât cele cunoscute în lumea noastră: „M-am uitat şi iată
că au venit de la miazănoapte un vânt năpraznic, un nor gros şi un
snop de foc, care răspândea de jur împrejur o lumină strălucitoare, în mijlocul
căreia lucea ca o aramă lustruită, care ieşea din mijlocul focului. Tot în
mijloc, se mai vedeau patru făpturi vii, a căror înfăţişare avea o
asemănare omenească. Fiecare din ele avea patru feţe şi fiecare avea
patru aripi. Picioarele lor erau drepte şi talpa picioarelor lor era ca a
piciorului unui viţel şi scânteiau ca nişte aramă lustruită. Sub
aripi, de cele patru părţi ale lor, aveau nişte mâini de om şi toate patru
aveau feţe şi aripi. Aripile lor erau prinse una de alta. Şi, când
mergeau, nu se întorceau în nicio parte, ci fiecare mergea drept înainte. Cât
despre chipul feţelor lor era aşa: înainte, toate aveau o faţă de om;
la dreapta lor, toate patru aveau câte o faţă de leu; la stânga lor, toate
patru aveau câte o faţă de bou, iar înapoi, toate patru aveau câte o faţă
de vultur. Aripile fiecăreia erau întinse în sus, aşa că două din aripile
lor ajungeau până la cele învecinate, iar două le acopereau
trupurile. Fiecare mergea drept înainte, şi anume, încotro le
mâna duhul să meargă, într-acolo mergeau, iar în mersul lor nu
se întorceau în nicio parte. În mijlocul acestor făpturi vii era ceva ca
nişte cărbuni de foc aprinşi, care ardeau, şi ceva ca nişte făclii umbla încoace
şi încolo printre aceste făpturi vii; focul acesta arunca o lumină
strălucitoare şi din el ieşeau fulgere. Făpturile vii însă, când
alergau şi se întorceau, erau ca fulgerul. Mă uitam la aceste făpturi vii
şi iată că pe pământ, afară de făpturile vii, era o roată la fiecare din
cele patru feţe ale lor. Înfăţişarea acestor roţi şi materialul din care
erau făcute păreau de hrisolit şi toate patru aveau aceeaşi întocmire.
Înfăţişarea şi alcătuirea lor erau de aşa fel încât fiecare roată părea că este
în mijlocul unei alte roţi. Când mergeau, alergau pe toate cele patru
laturi ale lor şi nu se întorceau deloc în mersul lor. Aveau nişte obezi
de o înălţime înspăimântătoare şi, pe obezile lor, cele patru roţi erau pline
cu ochi de jur împrejur. Când mergeau făpturile vii, mergeau şi roţile pe
lângă ele şi, când se ridicau făpturile vii de la pământ, se ridicau şi
roţile. Unde le mâna duhul să meargă, acolo mergeau, încotro voia
duhul, şi împreună cu ele se ridicau şi roţile, căci duhul făpturilor vii
era în roţi. Când mergeau făpturile vii, mergeau şi roţile; când se
opreau ele, se opreau şi roţile; când se ridicau de pe pământ, se ridicau şi
roţile; căci duhul făpturilor vii era în roţi. Deasupra capetelor făpturilor
vii era ceva ca o întindere a cerului, care semăna cu cristalul
strălucitor şi se întindea în aer sus, peste capetele lor. Sub cerul
acesta, aripile lor stăteau drepte, întinse una spre alta, şi mai aveau fiecare
câte două aripi, care le acopereau trupurile. Când umblau, am auzit
vâjâitul aripilor lor ca vâjâitul unor ape mari şi ca glasul Celui
Atotputernic. Când mergeau, era un vuiet gălăgios, ca al unei oştiri, iar când
se opreau, îşi lăsau aripile în jos. Şi venea un vuiet care pornea de
deasupra cerului întins peste capetele lor, iar când se opreau îşi lăsau
aripile în jos. Deasupra cerului care era peste capetele lor, era ceva
ca o piatră de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de
scaun de domnie se vedea ca un chip de om, care şedea pe el. Am mai văzut
iarăşi o lucire de aramă lustruită, ca nişte foc, înăuntrul căruia era omul
acesta şi care strălucea de jur împrejur; de la chipul rărunchilor lui până sus
şi de la chipul rărunchilor lui până jos, am văzut ca un fel de foc şi, de jur
împrejur, era înconjurat cu o lumină strălucitoare. Ca înfăţişarea
curcubeului, care stă în nor într-o zi de ploaie, aşa era şi înfăţişarea
acestei lumini strălucitoare, care-l înconjura. Astfel era arătarea slavei
Domnului. Când am văzut-o, am căzut cu faţa la pământ şi am auzit glasul
Unuia care vorbea” (Ezec. 1:4-28). Niciun
om n-a reușit să deseneze după descrierea lui Ezechiel cum arăta „Slava
Domnulu” venită din hiperspațiu în lumea noastră. Imaginația este neputincioasă
pentru că n-am experimentat încă o asemenea realitate. Orice încercare de desen
este condamnată la ridicol, fiind ca desenul unui copil de grădiniță, plată,
fără adâncime și dimensiuni precise. În
Apocalipsa, apostolul Ioan, reprezentantul nostru în hiperspațiu, are aceleași
dificultăți ca și Ezechiel când încearcă să ne descrie ce a văzut: „Numai decât am fost răpit
în Duhul. Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul
acesta de domnie şedea Cineva. Cel ce şedea pe el avea înfăţişarea unei
pietre de iaspis şi de sardiu şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca
o piatră de smarald la vedere. Împrejurul scaunului de domnie stăteau
douăzeci şi patru de scaune de domnie; şi pe aceste scaune de domnie stăteau
douăzeci şi patru de bătrâni, îmbrăcaţi în haine albe şi pe capete
aveau cununi de aur. Din scaunul de domnie ieşeau fulgere, glasuri şi
tunete. Înaintea scaunului de
domnie ardeau şapte lămpi de foc, care sunt cele şapte Duhuri ale lui
Dumnezeu. În faţa scaunului de domnie, mai este un fel de mare de
sticlă, asemenea cu cristalul. În mijlocul scaunului de domnie şi
împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi pe
dinainte şi pe dinapoi. Cea dintâi făptură vie seamănă cu un
leu; a doua seamănă, cu un viţel; a treia are faţa ca a unui om; şi a patra
seamănă cu un vultur care zboară. Fiecare din aceste patru făpturi vii
avea câte şase aripi şi erau pline cu ochi de jur împrejur şi pe
dinăuntru. Zi şi noapte ziceau fără încetare:Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul
Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine! Când aceste
făpturi vii aduceau slavă, cinste şi mulţumiri Celui ce şedea pe scaunul de
domnie şi care este viu în vecii vecilor, cei douăzeci şi patru de
bătrâni cădeau înaintea Celui ce şedea pe scaunul de domnie şi se închinau
Celui ce este viu în vecii vecilor, îşi aruncau cununile înaintea scaunului de
domnie şi ziceau: Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru să primeşti
slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile şi prin voia
Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!” (Apoc. 4:2-11). Consistența dintre descrierea făcut de Ezechiel și cea
făcută de Ioan întărește convingerea noastră că amândouă sunt adevărate. la fel
cum este și asemănarea cu detaliile cerești furnizate de profetul Isaia: „Serafimii stăteau deasupra Lui
şi fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi
acopereau picioarele şi cu două zburau. Strigau unul la altul şi
ziceau: Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin
de mărirea Lui!” (Isaia 6:2-3). Pătrunderea
în hiperspațiu nu înlesnește doar o întâlnire cu alte dimensiuni spațiale, ci
și o călătorie încoace și încolo pe axa timpului. Din hiperspațiu se poate
vedea tot ce s-a întâmplat deja, tot ce se întâmplă și tot ce se va întâmpla
vreodată. Apocalipsa este o descoperire a viitorului, iar pasajul care
debutează în capitolul 4 este o invitație la întâlnirea cu vremurile viitoare: „Suie-te aici şi-ţi voi
arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!” (Apoc.
4:1).Trebuie să înțelegem că aceasta nu este o carte de povești și că Ioan
n-a fost transportat într-un tărâm metaforic mitic. Dumnezeu l-a dus în cea mai
eternă formă de existență, lăsându-l pentru o fracțiune de timp să vadă ceva
din lucrurile pe care ochiul nu le-a văzut și la mintea omului nu s-au suit.
Scopul pentru care a fost dus a fost să i se arate și să ni se comunice nouă
lucrurile care vor avea loc pe Pământ în viitor, după vremea Bisericii. Cerul este descris ca locuința
lui Dumnezeu. Este locul în care S-a înălțat Iisus Hristos după înviere și unde
ne pregătește un loc în care să ajungem și noi (Fapte 1:10-11; 3:21; 7:55-56;
Rom. 10:6, Col. 3:1; 1 Tesal. 4:16; Ioan 14).
Tronul ceresc: Primul lucru pe care-l vede Ioan în Cer este și cel mai
important dintre toate: tronul ceresc: „Şi
iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie
şedea Cineva” (Apoc. 4:2). Cuvântul
„tron” apare de 14 ori în acest capitol și de 46 de ori în toată cartea. Toate
celelalte lucruri din Cer pălesc în comparație cu tronul descris în capitolul 4
al Apocalipsei și cu Mielul lui Dumnezeu descris în capitolul 5. Tronul este important pentru că
pe el stătea Cineva. Ioan manifestă reticența evreiască și nu pronunță numele
lui Dumnezeu, dar este clar despre cine este vorba. „Cineva” stă pe tron și
conduce toate lucrurile. Aceasta este marea realitate și marea speranță a
lumii. Istoria nu este un produs al haosului și un rezultat al întâmplării.
Există un „Cineva” care domnește peste toate și care le hotărăște pe toate.
Chiar și în cele mai cumplite catastrofe este bine să ne aducem aminte despre
acest lucru: „Domnul
stătea pe scaunul Lui de domnie când cu Potopul şi Domnul
împărăţeşte în veci pe scaunul Lui de domnie” (Psalmi 29:10 - T.M.). Este foarte important să
înțelegem că acest tron nu se află într-un palat, ci într-un Templu! Cartea ne
va spune mai multe despre acest lucru (Apoc. 7:15; 14:6-15, 18). Acum este
suficient să spunem că tronul nu este legat doar de un centru de putere, ci de
un centru de închinare și adorare. Dumnezeu nu se izolează de creaturile Sale
în solitudinea singulară a unui palat, ci se bucură să fie împreună cu ele, în
mijlocul lor, în Templul Său, în epicentrul sfințeniei absolute, răspândindu-Se
în dragoste peste toate creaturile.Descrierea lui Ioan ne spune suficient ca să
înțelegem că suntem în fața lui Dumnezeu: „Cel
ce şedea pe el avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de
sardiu şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de
smarald la vedere” (Apoc. 4:3).Ca și în descrierea făcută de profetul
Ezechiel, Dumnezeu este reprezentat de culori aprinse, înflăcărate. El este un
foc mistuitor. Iaspisul mai apare încă o dată în finalul Apocalipsei: „Şi mi-a arătat cetatea sfântă,
Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, având slava lui
Dumnezeu. Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis,
străvezie ca cristalul” (Apoc. 21:11). Ce
învățăm despre iaspis este că se aseamănă cu cristalul pur și strălucitor care
înmulțește la nesfârșit strălucirea luminii.Cealaltă piatră pomenită este
sardiul. Orașul în care se afla una din bisericile căreia i-a scris Domnul în
primele capitole își trage numele de la escavările de acolo. Piatra de
sardis era de culoare roșiatică cu nuanțe de rubin însângerat. Prezența pietrei
într-una din insulele Mediteranei i-a atras numele de Sardinia. Înfățișarea
Celui ce ședea pe tron impunea o teamă sfântă. Totul era clar, aprins ca un foc
mistuitor (Deut. 4:24; Evrei 12:29) și înfiorător la privire. Aceasta a fost și
reacția profetului Daniel când s-a întâlnit cu tronul divin: „Mă uitam la aceste lucruri până
când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut
jos. Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână
curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc şi roţile Lui,
ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de
mii de slujitori Îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau
înaintea Lui” (Daniel 7:9-10). Mai
este încă un lucru pe care-l putem spune despre aceste două pietre prețioase.
Sardiul și Iaspisul și sunt prima și, respectiv, ultima din pietrele purtate pe
pieptarul Marelui Preot: „Să
faci apoi pieptarul judecăţii, lucrat cu măiestrie, să-l faci
din aceeaşi lucrătură ca efodul; să-l faci din aur, din fir albastru, purpuriu
şi cărămiziu şi din in subţire răsucit. Să fie în patru colţuri şi îndoit;
lungimea lui să fie de o palmă şi lăţimea, tot de o palmă. În el
să ţeşi o ţesătură de pietre, şi anume patru rânduri de pietre: în rândul
întâi, un sardonix, un topaz şi un smaragd; în al doilea rând,
un rubin, un safir şi un diamant; în al treilea rând, un opal, un agat şi
un ametist; în al patrulea rând, un hrisolit, un onix şi un iaspis.
Aceste pietre să fie legate în ferecătura lor de aur. Să fie douăsprezece,
după numele fiilor lui Israel, săpate ca nişte peceţi, fiecare cu numele uneia
din cele douăsprezece seminţii.” (Exod 28:15-21). Ele reprezintă pe întâiul și
ultimul născut din semințiile lui Israel. Iaspisul îl reprezintă pe Ruben, iar
Sardiul pe Beniamin. În contextul în care Apocalipsa face parte din grupul de
cărți „evreiești” ale Noului Testament, s-ar prea putea ca vedenia să-L
prezinte pe Dumnezeu în relația Legământului pe care l-a stabilit cu poporul
Israel. Este un mesaj că Dumnezeu nu i-a lepădat și nu Și-a sfârșit încă planul
cu ei. Vom vedea lucrul acesta și mai clar când ne vom întâlni cu cei 144.000
de martori, câte 12.000 din fiecare seminție a lui Israel. Și încă un amănunt: Ruben,
reprezentat prin Iaspis, se traduce prin „Iată Fiu”, iar Beniamin, reprezentat
prin Sardiu, se traduce prin „fiul dreptei”. Nu s-ar putea oare ca aceste două
pietre așezate pe tronul ceresc să vorbească lumii exact despre Fiul trimis de
Dumnezeu pe Pământ și așezat acum la dreapta măririi în Ceruri? Nu este El oare
„chipul Dumnezeului Celui nevăzut”?
Sala Tronului ceresc: După ce
am văzut tronul și ce este pe tron să aruncăm o privire la ce este în jurul
tronului: „ … și scaunul de domnie era înconjurat cu un
curcubeu ca o piatră de smarald la vedere” (Apoc.
4:3b). Este o contradicție de termeni și numai o altă rânduială a
luminii și a culorilor, mult mai complexă decât cea de pe pământ o poate
pătrunde. Un curcubeu este rezultatul refracției luminii albe, dar Ioan ne
spune că fondul acestui curcubeu era „ca o piatră de smarald”, adică verde! Am
văzut multe curcubee, dar niciunul n-a apărut pe fond verde.Poate că în grupul
de culori ale curcubeului, cea verde a fost mai aprinsă, mai dominantă sau
poate că undele curcubeului pluteau sărbătorește peste această culoare.Cel mai
rezonabil este să recunoaștem că nu știm precis despre ce este vorba, nu să
facem ce a făcut Mahomed și religia islamică! Plecând de la acest verset al
tronului ceresc, ei au preluat ideea că puterea, domnia și împărăția lui
Dumnezeu se va răspândi pe pământ sub flamura unui steag verde! Acesta este
motivul pentru care toate țările islamice au pe steag culoarea verde. Curcubeul
este semnul legământului încheiat de Dumnezeu cu oamenii după potop,
promisiunea Lui că, prin har, nu va mai distruge pământul prin intermediul
apelor. Mai mult, pe Pământ noi vedem curcubeul doar ca pe un arc, dar în Cer,
Ioan l-a văzut întreg, ca un cerc în jurul tronului divin. La fel l-a văzut și
profetul Ezechiel: „Ca înfăţişarea curcubeului, care
stă în nor într-o zi de ploaie, aşa era şi înfăţişarea acestei lumini strălucitoare,
care-l înconjura. Astfel era arătarea slavei Domnului” (Ezec. 1:28). Forța
și puterea distrugătoare de pe tron este ținută în frâu de promisiunile
harului. Dumnezeu ar putea distruge lumea aceasta doar cu o privire, doar cu un
gând, dar a ales să fie credincios promisiunilor Lui făcute în favoarea
noastră. În Hristos, toate promisiunile sunt „Da” și „Amin” (2 Cor. 1:19-20).
Sala tronurilor: Tot în
jurul tronului Ioan a mai văzut douăzeci și patru de tronuri: „Împrejurul scaunului
de domnie stăteau douăzeci şi patru de scaune de domnie; şi pe aceste scaune de
domnie stăteau douăzeci şi patru de bătrâni, îmbrăcaţi în haine albe
şi pe capete aveau cununi de aur” (Apoc. 4:4). Este foarte greu
să presupunem cine sunt acești douăzeci și patru de bătrâni. John MacArthur,
cunoscut comentator al Apocalipsei, este de părere că ei nu sunt în niciun caz
îngeri, pentru că îngerii nu stau pe tronuri ca să exercite autoritate proprie („În adevăr, nu unor îngeri a supus El
lumea viitoare despre care vorbim” - Ev. 2:5), nu sunt nici reprezentanții
lui Israel, pentru că Israelul nu este mântuit până după Necazul cel Mare, nu
sunt nici două grupe de 12, unii reprezentanți ai celor 12 seminții ale lui
Israel, iar ceilalți sunt apostolii Domnului, pentru că n-avem nicio bază
exegetică pentru o asemenea împărțire. Cel mai probabil, în opinia lui John
MacARthur este că cei douăzeci și patru reprezentă Biserica Proslăvită, așezată
prin Hristos alături de El pe scaunul de domnie al Cerului. Care este părerea
mea? Ca întotdeauna, părerea mea este părerea Domnului și pentru că El nu și-a
exprimat-o în text rămân strict la ceea ce n-a zis El. Prezența
cuvântului „biserică” nu mai apare după capitolul 3 decât în Apocalipsa 22:16 unde
citim: „Eu , Iisus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească
aceste lucruri pentru Biserici. Eu sunt Rădăcina şi
Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă”. Se precizează
că mesajul Apocalipsei este pentru „biserici” (ταῖς ἐκκλησίαις),
iar acela care-l trimite este identificat prin două aluzii la istoria lui
Israel, profețiile străvechi și destinul mesianic: „Rădăcina şi Sămânţa lui
David, Luceafărul strălucitor de
dimineaţă” (o repatare a unei trimiteri la Numeri 24:17, care a mai apărut și
în Apocalipsa 2:18). Un amănunt esențial în terminologia greacă a textului
este că bătrânii din sala tronului poartă pe cap, nu „diademe”,semn al unei
autorități dăruite, ci „stefanos”, cununile biruitorilor în curse sau lupte.
Este diferența dintre coroană și cunună! Se prea poate ca Biserica să fie deci
în slavă, atunci când Dumnezeu se pregătește să-Și reia pe Pământ planul cu
Israelul.
Lumina Duhului Sfânt: Tot
înaintea scaunului de domnie erau așezate „șapte lămpi de
foc, care sunt cele șapte duhuri ale lui Dumnezeu” (Apoc. 4:5b). Este
o înfățișare a Duhului Sfânt nu ca Mângâietor (Ioan 16:5-15), ci ca Mânie
dezlănțuită a dumnezeirii. Acesta este tema principală din toată descrierea:
Ioan Îl vede pe Dumnezeu în toată gloria pornit să judece Pământul: „Din
scaunul de domnie ieşeau fulgere, glasuri şi tunete” (Apoc.
4:5a).Furtuna mâniei divine era gata să se dezlănțuie. „În fața
scaunului de domnie mai este un fel de mare de sticlă, asemănătoare cu
cristalul” (Apov. 4:6a). O mare fără valuri și zbucium. Este liniștea
de dinaintea furtunii.
Cine sunt cele patru făpturi vii? Următorul element pe care-l vede Ioan în jurul tronului sunt
cele patru făpturi vii: „În mijlocul scaunului de domnie şi
împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi pe
dinainte şi pe dinapoi. Cea dintâi făptură vie seamănă cu un
leu; a doua seamănă, cu un viţel; a treia are faţa ca a unui om; şi a patra
seamănă cu un vultur care zboară. Fiecare din aceste patru făpturi vii
avea câte şase aripi şi erau pline cu ochi de jur împrejur şi pe dinăuntru.
Zi şi noapte ziceau fără încetare: Sfânt, Sfânt, Sfânt este
Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!”
(Apoc. 4:6b-8). Cele patru nu sunt îngeri, nici fiare ale câmpului. Ioan le
numește generic „făpturi vii”, pentru că nu este familiar cu ele. Noi însă ar
trebui să le cunoaștem pentru că ne-am mai întâlnit cu ele și în cartea lui
Isaia și în cartea lui Ezechiel. „Serafimii stăteau deasupra Lui (a
Domnului, care stătea pe scaunul de domnie) și fiecare avea șase aripi: cu două
își acopereau fața (să nu privească direct slava lui Dumnezeu), cu două își
acopereau picioarele (pentru că locul acela este sfânt) și cu două zburau.
Strigau unul la altul și ziceau: Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor! Tot
pământul este plin de mărirea Lui!” (Isaia 6:2-3). Cartea Ezechiel,
care este cartea Slavei lui Dumnezeu, ne-a familiarizat deja cu înfățișarea
heruvimilor: „Tot în mijloc, se mai vedeau patru
făpturi vii, a căror înfăţişare avea o
asemănare omenească. Fiecare din ele avea patru feţe şi fiecare avea
patru aripi. Picioarele lor erau drepte şi talpa picioarelor lor era ca a
piciorului unui viţel şi scânteiau ca nişte aramă lustruită. Sub
aripi, de cele patru părţi ale lor, aveau nişte mâini de om şi toate patru
aveau feţe şi aripi. Aripile lor erau prinse una de alta. Şi, când
mergeau, nu se întorceau în nicio parte, ci fiecare mergea drept înainte.Cât
despre chipul feţelor lor era aşa: înainte, toate aveau o faţă de om;
la dreapta lor, toate patru aveau câte o faţă de leu; la stânga lor, toate
patru aveau câte o faţă de bou, iar înapoi, toate patru aveau câte o faţă
de vultur. Aripile fiecăreia erau întinse în sus, aşa că două din aripile
lor ajungeau până la cele învecinate, iar două le acopereau
trupurile. Fiecare mergea drept înainte, şi anume, încotro le
mâna duhul să meargă, într-acolo mergeau, iar în mersul lor nu
se întorceau în nicio parte.În mijlocul acestor făpturi vii era ceva ca
nişte cărbuni de foc aprinşi, care ardeau, şi ceva ca nişte făclii umbla
încoace şi încolo printre aceste făpturi vii; focul acesta arunca o lumină
strălucitoare şi din el ieşeau fulgere. Făpturile vii însă, când
alergau şi se întorceau, erau ca fulgerul” (Ezec. 1:5-14). Este
înfățișarea heruvimilor însărcinați cu păzirea slavei divine. Ei sunt cavalerii
de la curtea regală a Cerului. Mult mai mari în putere și autoritate decât
îngerii, heruvimii sunt cela mai apropiate „făpturi vii” care stau în
apropierea lui Dumnezeu și nu-i lasă pe alții să se apropie. Ei stau în zbor
continuu, ca niște helicoptere gata oricând de acțiune. Când Adam
și Eva s-au făcut vinovați de neascultare, un grup de heruvimi le-a interzis
întoarcerea la pomul vieții: „Astfel a izgonit El pe Adam, şi, la
răsăritul grădinii Edenului, a pus nişte heruvimi, care să învârtească o
sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii” (Gen. 3:24). În
Cortul întâlnirii, deasupra capacului Ispășirii de pe chivot erau doi heruvimi
ocrotitori ai slavei: „Să faci doi heruvimi de
aur, să-i faci de aur bătut la cele două capete ale capacului ispăşirii; să
faci un heruvim la un capăt şi un heruvim la celălalt capăt; să faceţi heruvimii aceştia ieşind din capacul ispăşirii
la cele două capete ale lui. Heruvimii să fie cu aripile întinse pe deasupra, acoperind cu aripile lor
capacul ispăşirii, şi cu feţele întoarse una spre alta; heruvimii să
aibă faţa întoarsă spre capacul ispăşirii” (Exod 25:18-20). Pentru
că era Cortul lui Dumnezeu, în toată țesătura cortului au fost așezate
chipurile heruvimilor: „Cortul să-l faci din zece covoare de
in subţire răsucit şi din materii vopsite în albastru, purpuriu şi
cărămiziu; pe el să faci heruvimi lucraţi cu măiestrie” (Exod 26:1). Tot
în cartea lui Ezechiel ni se vorbește despre unul din cei mai mari și mai
importanți heruvimi, un adevărat Luceafăr al zorilor, distinct în strălucire de
toți ceilalți. Cine este? Îl cunoașteți și a fost entitatea spirituală malefică
din spatele împăratului Tirului. Războiul dintre el și Dumnezeu va ține până la
vremea sfârșitului: „Fiul omului, fă un cântec de jale asupra
împăratului Tirului şi spune-i: Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: Ajunseseşi la
cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în
frumuseţe. Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul
de pietre scumpe: cu sardonic, cu topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu
iaspis, cu safir, cu rubin, cu smarald şi cu aur; timpanele şi flautele
erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut. Erai un
heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel
sfânt al lui Dumnezeu şi umblai prin mijlocul pietrelor
scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai
fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine. Prin mărimea
negoţului tău te-ai umplut de silnicie şi ai păcătuit; de aceea te-am aruncat
de pe muntele lui Dumnezeu şi te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul
pietrelor scânteietoare. Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii
tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta. De aceea, te arunc la
pământ, te dau privelişte împăraţilor. Prin mulţimea nelegiuirilor tale, prin
nedreptatea negoţului tău, ţi-ai spurcat locaşurile sfinte, de aceea scot din
mijlocul tău un foc, care te mistuie, şi te prefac în cenuşă pe pământ,
înaintea tuturor celor ce te privesc. Toţi cei ce te cunosc între popoare
rămân uimiţi din pricina ta; eşti nimicit şi nu vei mai fi niciodată!”
(Ezec. 28:12-19). Tirul a fost pentru o vreme „scaunul Satanei” aici
pe Pământ, locul în care Lucifer, opozantul lui Dumnezeu, a urzit planuri
împotriva lui Israel și a planului divin, după cum acest scaun de domnie a fost
o vreme la Pergam (Apoc. 2:13). Este zadarnic să încercăm o
reprezentare a heruvimilor. Ei evoluează în dimensiunile unui alt „cer”,
dincolo de proprietățile materiale din lumea noastră. Ioan a văzut, n-a
înțeles, dar a consemnat. Noi citim, nu înțelegem, dar credem. Iată
numai una din descrierile imposibil de explicat în ideea noastră de „spațiu”: „În mijlocul
scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau
patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte şi pe dinapoi” (Apoc.
4:6). Cum poate „ceva” sau „cineva” să fie concomitent și în mijlocul
scaunului de domnie și împrejurul scaunului de domnie? Îmi veți răspune, și
veți avea dreptate: Ca și Îngerul Domnului, căci este scris: „Îngerul Domnului
tabără în jurul celor ce se tem de El şi-i
scapă din primejdie” (Psalmi 34:7 - T.M.). La fel a fost și
manifestarea lui Dumnezeu față de Moise, care a fost scos pentru câteva clipe
din lumea obișnuită și a văzut ceva din infinitatea prezenței divine. Dumnezeu
a putut fi atunci concomitent și lângă Moise pe stâncă, și în trecere prin fața
lui: „Moise a zis: Arată-mi slava Ta! Domnul a răspuns:
Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea Mea
şi voi chema Numele Domnului înaintea ta; Eu Mă îndur de cine vreau să Mă
îndur şi am milă de cine vreau să am milă! Domnul a zis: Faţa nu vei putea
să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască! Domnul a
zis: Iată un loc lângă Mine; vei sta pe stâncă. Şi când va trece slava
Mea, te voi pune în crăpătura stâncii şi te voi acoperi cu mâna Mea
până voi trece. Iar când Îmi voi trage mâna la o parte de la tine, Mă vei
vedea pe dinapoi; dar Faţa Mea nu se poate vedea” (Exod 33:18-23). Heruvimii
văzuți de Ioan în jurul tronului erau gata să execute ordine. Ei sunt pomeniți
de treisprezece ori în cartea Apocalipsa. Vor ieși de la tronul din Templul
ceresc cu însărcinarea de a manifesta Slava lui Dumnezeu în potirele mâniei
revărsate peste Pământ (Apoc. 6:1, 6; 7:11; 14:3; 15:7).
Valurile închinării cerești: Cartea Apocalipsa prezintă un „Oratoriu al Creației”.
Cântările încep de la tronul din mijloc și cuprind apoi toată creația. La
început cântă doar cele patru făpturi vii, un veritabil quartet al slavei: „Fiecare
din aceste patru făpturi vii avea câte şase aripi şi
erau pline cu ochi de jur împrejur şi pe dinăuntru. Zi şi noapte ziceau fără
încetare: Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic,
care era, care este, care vine!” (Apoc. 4:8). Cântarea trece apoi la
cei douăzeci și patru de bătrâni așezați în jurul tronului: „Când
aceste făpturi vii aduceau slavă, cinste şi mulţumiri Celui ce şedea pe scaunul
de domnie şi care este viu în vecii vecilor, cei douăzeci şi
patru de bătrâni cădeau înaintea Celui ce şedea pe scaunul de domnie şi se
închinau Celui ce este viu în vecii vecilor, îşi aruncau cununile înaintea
scaunului de domnie şi ziceau: Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul
nostru să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate
lucrurile şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!” (Apoc.
4:9-11). Capitolul 5 adaugă scenei momentul în care celor patru
făpturi și celor douăzeci și patru de bătrâni li se adaugă instrumentele
muzicale: „Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi
cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului,
având fiecare câte o alăută şi potire de aur, pline cu tămâie,
care sunt rugăciunile sfinţilor. Şi cântau o cântare nouă şi
ziceau: Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai
fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni
din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice
neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul
nostru şi ei vor împărăţi pe pământ!” (Apoc. 5:8-10). Cântarea trece
apoi la o strofă în care se alătură și mulțimea îngerilor: „M-am uitat
şi, împrejurul scaunului de domnie, în jurul făpturilor vii şi în jurul
bătrânilor, am auzit glasul multor îngeri. Numărul lor era de zece mii de
ori zece mii şi mii de mii. Ei ziceau cu glas tare: Vrednic este
Mielul, care a fost înjunghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea,
tăria, cinstea, slava şi lauda!” (Apoc. 5:11-12). Oratoriul atinge
apogeul când toate făpturile create proclamă împreună Slava lui Dumnezeu: „Şi
pe toate făpturile, care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare, şi
tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând: Ale Celui ce şade pe
scaunul de domnie şi ale Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în
vecii vecilor! Şi cele patru făpturi vii ziceau: „Amin!” Şi cei
douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ şi s-au închinat Celui
ce este viu în vecii vecilor!” (Apoc. 5:13-14). Primele două
cântări ale Oratoriului ceresc Îi laudă pe Dumnezeu pentru Creație, iar
următoarele două Îl laudă pentru lucrarea de Răscumpărare, cea de a cincea
fiind o încununare a tuturor celorlalte. Este o imagine a
veșniciei: Dumnezeu locuiește în templul creației răspândind în jur dragoste și
binecuvântări, iar toate făpturile create îl laudă și-i mulțumesc, adorându-L. Grup
celor douăzeci și patru de bătrâni se aruncă cu fața la pământ și-și depun
cununile la picioarele tronului. Apocalipsa ne prezintă șase ocazii în care se
întâmplă asta (Apoc. 4:10; 5:8, 14; 7:11; 11:16; 19:4).
Comentariu suplimentar (1):
În cele dinainte am văzut ce reprezintă cele şapte
biserici, cărora Domnului I-a plăcut să trimită epistolele cuprinse în
capitolele 2 şi 3 ale cărţii care ne preocupă. Două puncte reies din studiul pe
care l-am făcut (asupra acestor capitole). Este sigur că Domnul S-a adresat
unor biserici care existau în acel timp şi care prezentau trăsăturile pe care
le amintesc epistolele. Dar, analizând chiar conţinutul acestor scrisori,
întrebuinţarea numărului simbolic şapte care indică totdeauna un ciclu perfect
și în sfârşit ordinea în care aceste biserici ne sunt înfăţişate rând pe rând,
pare evident că ele schiţează dinainte faze sau stări de lucruri succesive în
Biserică, privită pe Pământ din punctul de vedere al răspunderii sale. În al
doilea rând, din aceste şapte stări, trei au trecut fără să lase pentru noi
altceva decât o învăţătură cu o influenţă morală, în timp ce ultimele patru au
în plus o semnificaţie profetică şi, din momentul apariţiei lor, continuă şi
există împreună până la venirea Domnului Iisus. Ceea ce confirmă într-un chip
izbitor cele amintite este faptul că, din capitolul 4, nu mai este făcută
menţiune de nimic care se aseamănă cu starea de Biserică pe Pământ. Cum să
explicăm această tăcere, dacă nu trebuie să luăm cele şapte biserici decât în înţelesul
literal? Pe de altă parte, dacă dincolo de aplicarea istorică, ele au un
înţeles profetic, se înţelege cu uşurinţă că Domnul S-a adresat bisericilor
atunci existente, ca să dea prin ele o vedere a diferitelor stări care trebuiau
să vină unele după altele în Biserică până la sfârşit, cum am văzut. Începând
de la al patrulea capitol, Duhul lui Dumnezeu arată, așadar, prorocului, nu
starea Bisericii, ci ceea ce va urma când bisericile nu vor mai fi înaintea
gândului Domnului şi când cea care îi poartă Numele va fi fost vărsată din gura
Sa. Atunci este vorba despre lume, Dumnezeu neîncetând totuşi de a menţine o
mărturie pentru El însuşi, în mijlocul tulburărilor care cresc treptat. Dar
chiar și atunci martorii au fie un caracter iudaic, fie un caracter dintre
neamuri, dar nu mai aparțin Bisericii pe Pământ. Vor fi credincioşi,
evident; unii care aparţin poporului ales, alţii scoşi din mijlocul neamurilor;
dar nimic asemănător cu ceea ce vedem în al doilea şi al treilea capitol. Acest
simplu fapt, atât de clar, atât de evident şi de o atât de mare importanţă, nu
pare a fi fost pus în lumină decât destul de recent. După câte ştiu, nu este
făcută nicio aluzie la acest fapt, nu se găseşte nicio urmă despre aceasta, în
sutele de lucrări scrise asupra Apocalipsei, începând cu Părinţii
Bisericii până în zilele noatre. Dovadă izbitoare despre neglijenţa cu
care, ca urmare a unor idei preconcepute, se trece adesea peste faptele cele
mai de necontestat pe care le prezintă Cuvântul lui Dumnezeu, dovadă de asemenea
despre necesitatea absolută în care noi suntem de a fi învăţaţi de Duhul Sfânt
pentru a profita cu adevărat de ceea ce este chiar și la suprafaţa
Scripturilor. Acesta este de altfel unul din caracterele deosebite ale sfintei
Cărţi, că nici talentul, nici limpezimea de spirit, nici vioiciunea
imaginaţiei, nu fac un suflet capabil, fără puterea Duhului, de a pricepe
comunicările lui Dumnezeu, de a se bucura de ele și de a se folosi bine de ele.
Se poate, fără El, să observi când un fapt, când altul; dar pentru a aprecia
bine totalitatea Cuvântului şi căile lui Dumnezeu, trebuie ca privirile să fie
în totul îndreptate spre Hristos. Dar numai Duhul lui Dumnezeu aşază pe Hristos
înaintea ochilor sufletului. Acela care îl cunoaşte si îl are, simte curând că
există, pentru credincioşii din diferite epoci, relaţii foarte diferite, si
rezultă lucruri diferite. Astfel, Hristos are faţă de Biserică anumite căi
speciale, care nu se potrivesc decât ei. Aceste căi iau sfârşit cu cel de al
treilea capitol; deci acum sunt prezentate cititorului lucruri noi. Este
cunoscut că marele număr al acelora care poartă numele lui Hristos afirmă că
Biserica a fost totdeauna, de când există copii ai lui Dumnezeu pe Pământ, şi
că ea va exista atâta timp cât se va continua lucrarea de convertire a
sufletelor. Dar această afirmaţie nu are nicio temelie în Scripturi, nici în
Vechiul, nici în Noul Testament, nici, prin urmare, în cartea care ne preocupă.
Cum deci să ne mirăm dacă cei care studiază Biblia, având în duhul lor o
noţiune atât de opusă adevărului descoperit, nu reuşesc să-i înţeleagă
învăţăturile? Ei ridică între ei și adevăr o barieră de netrecut. Când cartea
se deschide, există biserici; dar nu mai este făcută menţiune despre ele când
introducerea este încheiată şi când profeţia propriu-zisă începe să se
desfăşoare. Se va înţelege cu uşurinţă cauza, dacă se recunoaşte că Biserica,
vorbind în mod strict, nu este obiectul profeţiei. Aceasta se ocupă de lume şi
vesteşte judecăţile divine gata să cadă peste răul pe care lumea îl cuprinde în
sine, ca să-l facă să dispară şi să introducă în locul lui binele după propriul
gând al lui Dumnezeu. Aceasta este marea temă a Apocalipsei. Dar, deoarece erau
biserici creştine când a fost scrisă Apocalipsa, I-a plăcut Duhului lui
Dumnezeu să pună înaintea profeţiei o privire de ansamblu foarte vrednică de
luat în seamă asupra stării Bisericii, atâta timp cât ea va fi recunoscută de
Domnul pe Pământ. Noi am văzut cu ce admirabilă înţelepciune aceasta ne-a fost
înfăţişată în aşa fel ca să se potrivească vremii când scria Ioan şi în acelaşi
timp să găsească mereu o aplicare în timpul întregii durate a existenţei
Bisericii. Nu înseamnă că totul ar fi putut să fie deosebit în acelaşi timp;
lumina mergea crescând, dar ea era totdeauna de ajuns pentru a da copiilor lui
Dumnezeu cunoaşterea gândului Domnului. Se poate acum pricepe imensa importanţă
a schimbării care se observă trecând la capitolul 4. Profetul vede o uşă
deschisă în Cer și este chemat să se suie acolo. Este o viziune, cum noi
înţelegem fără greutate; nu este vorba de fapte sensibile, iar puterea Duhului
Sfânt îl face pe Ioan în stare să intre şi să privească: „Numaidecât am fost în
Duhul” zice el. În Cer, unde este introdus, Ioan vede un scaun de domnie al
cărui aspect ne spune că este un scaun de judecată. El nu are niciunul din
caracterele scaunului de domnie al lui Dumnezeu pe care noi îl cunoaştem acum:
„scaunul harului”, de care ne apropiem cu deplină încredere, „ca să căpătăm
îndurare si să aflăm har, ca să avem ajutor la momentul potrivit” (Evrei 4.16).
Aici, nimic asemănător. Fulgerele, glasurile şi tunetele sunt simboluri perfect
clare care ne învaţă ce este scaunul de domnie văzut de Ioan în Cer, care se
găseşte în total contrast cu acela pe care ni-l înfăţişează Evrei 4. Orice cititor
atent şi învăţat de Dumnezeu poate să vadă şi trebuie să tragă concluzia în
acelaşi timp că două aspecte ale scaunului de domnie, atât de diferite, n-ar
putea să caracterizeze o aceeaşi perioadă, o aceeaşi stare de lucruri. Aici,
deci, departe de a avea locul de unde decurge îndurarea divină, avem pe Acela
care este îmbrăcat cu însuşirile proprii muntelui Sinai. Din el iese lumina
care arată răul care se află pe Pământ, glasurile care îl denunţă şi tunetele
care îl lovesc. Este sediul autorităţii supreme, izvorul de unde decurge
judecata celor nelegiuiţi. Nu trebuie nici să confundăm acest scaun de domnie
cu acela al Fiului Omului domnind pe Pământ. Cînd Ioan este introdus în Cer, nu
venise încă timpul pentru Biserică de a domni cu Hristos pe Pământ, căci faptul
de a domni pe Pământ este prezentat în capitolul 5 ca un lucru viitor: „Ei vor
domni pe Pământ” este spus aici. Este deci limpede că avem aici o perioadă de
tranziţie, între momentul când starea de Biserică a luat sfârşit şi acela în
care începe domnia de o mie de ani. Acesta este adevărul pe care trebuie
neapărat să-l admitem, dacă vrem să înţelegem Apocalipsa în totalitatea ei. Pe
scaunul de domnie era aşezat Cineva a cărui asemănare este comparată cu o
piatră de iaspis si de sardiu. Este clar că dacă prin aceasta trebuie să
înţelegem slava lui Dumnezeu, ea nu este aceea care se referă la esenţa divină,
de care nicio creatură nu poate să se apropie şi pe care niciuna nu poate să o
vadă; însă este slava Sa atât cât I-a plăcut Lui să o arate creaturii. De aceea
ea este comparată cu aceste pietre scumpe pe care le regăsim mai departe în
sfânta cetate, în raport evident cu slava lui Dumnezeu. Dar scaunul de domnie
prezintă şi alte trăsături vrednice de a fi observate. „Şi scaunul de domnie
era ca un curcubeu, ca o piatră de smarald la vedere”. Dumnezeu arată prin
aceasta că El îşi aminteşte de legământul Său cu creaţia. Curcubeul care era
semnul legământului rânduit de El însuşi, este aşezat aici înaintea profetului
într-un chip foarte izbitor. El nu-l vede într-o răpăială de ploaie care cade
pe Pământ, ci în jurul scaunului de domnie, pentru că este vorba numai de
adevărul pe care curcubeul era destinat ca să-l amintească. La fel este cu
toate celelalte obiecte ale acestei viziuni: ele sunt prezentate ca văzute în
gândul lui Dumnezeu, şi nu cum ele apar ochilor omului. „Şi în jurul scaunului
de domnie erau douăzeci si patru de scaune de domnie şi pe aceste scaune de
domnie stăteau douăzeci şi patru de bătrâni, îmbrăcaţi în haine albe…” Este
evident făcută aluzie aici la cele douăzeci şi patru de cete ale preoţiei (l
Cronici 24). Însă voi atrage luarea aminte că, după părerea mea, bătrânii nu
reprezintă pe toţi preoţii din aceste diferite cete, ci numai pe căpeteniile
lor. Este de o oarecare importanţă să ne amintim lucrul acesta pentru că noi
vom găsi mai departe alte persoane care sunt recunoscute ca preoţi, care atunci
nu erau încă în Cer si care nu sunt arătate decât mai târziu pe Pământ. Este
neîndoielnic că aceste persoane devin preoţi, dar, cât despre bătrâni, nu sunt
recunoscuţi alţii ca atare. Numărul lor este fixat, nimeni nu este adăugat la
ei. Aceste căpetenii ale preoţiei, nu mă îndoiesc, sunt sfinţii glorificaţi în
Cer; şi prin aceasta, eu înţeleg pe sfinţii Vechiului Testament ca si pe aceia
ai Noului. Se vede că noi suntem departe de a voi să apreciem harul lui
Dumnezeu faţă de sfinţii de altădată. Mi se pare că există bune temeiuri pentru
a trage concluzia chiar din profeţia însăşi, că cei douăzeci şi patru de
bătrâni nu sunt numai Biserica, ci toţi sfinţii care învie atunci la venirea
Domnului Iisus, după cum este scris: „Cei care sunt ai lui Hristos, la venirea
Sa” (l Corinteni 15.23). Învierea dintre cei morţi cuprinde pe toţi sfinţii
care au existat până în acest moment şi, natural, trebuie să fie schimbaţi,
după ceea ce este descris în ultima parte a capitolului 15 din l Corinteni.
Toti sfinţii adormiţi sau atunci în viaţă mi se par menţionaţi aici. Expresia
„morţi în Hristos”, pe care o găsim în l Tesaloniceni 4.16, nu poate nici ea să
fie limitată la aceia care fac parte din trupul lui Hristos; aceste cuvinte se
aplică la toţi aceia care se găsesc aşezaţi în această legătură, indicaţi prin
„în Hristos”, în opoziţie cu a fi „în Adam”. Ei nu sunt morţi în firea lor, ci
în Hristos. Nu este vorba de primul Adam, ci de al doilea şi, după cum primul
cuprinde toată familia lui Adam, expresia „în Hristos” trebuie să aibă o
semnificaţie tot atât de largă. Noi trebuie, așadar, să vedem în cei douăzeci
si patru de bătrâni, pe sfinţii glorificaţi ai Vechiului Testament ca si pe
aceia din Noul. Aceasta nu dăunează în niciun fel caracterului special al
Bisericii, care, cum o vom vedea, este cu grijă ocrotită şi arătată într-o altă
parte a viziunilor. Pentru prezent, mă mărginesc să enunţ pe scurt ceea ce cred
că este aici puterea simbolului. Cei douăzeci si patru de bătrâni sunt
îmbrăcaţi cu haine albe; pe capetele lor sunt cununi de aur şi ei sunt aşezaţi
pe scaune de domnie. Aceste caractere nu s-ar putea aplica unor fiinţe
îngereşti. Nicăieri Scriptura nu ne arată îngerii încununaţi, nici aşezaţi pe
scaune de domnie; niciodată nu vedem un înger chemat la o astfel de demnitate.
Fără îndoială, ei exercită puterea, dar ei sunt executorii voii lui Dumnezeu în
lucrurile exterioare, dar niciodată ei nu le administrează ca împăraţi.
Situaţia aceasta este destinată sfinţilor slăviţi - răscumpăraţilor, şi nu
îngerilor - pentru că Hristos le-a dat dreptul de a domni prin har, prin
sângele Său. Aşa cum este spus în primul capitol: „El a făcut din noi o
împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul Său şi Tatăl.” în Capitolul 4, în care
bătrânii sunt încununaţi şi aşezaţi pe scaune de domnie, simbolurile corespund
caracterului împărătesc; în capitolul 5, aceleaşi persoane apar împlinind
funcţiile preoţeşti: ele au potire de aur pline cu tămâie, care sunt
rugăciunile sfinţilor. Nici lucrul acesta nu este niciodată în legătură cu
îngerii. Singurul caz în care vedem un înger într-o acţiune preoţească este
acela în care Domnul Iisus însuşi ia caracterul de înger-preot (capitolul 8);
nu înseamnă că El devine un înger în sensul literal al cuvântului, dar Dumnezeu
a voit să-L înfăţişeze astfel la altar, în momentul în care cei şapte îngeri
aveau să sune din trâmbiţe. Atenţia nostră este îndreptată apoi asupra a ceea
ce caracterizează scaunul de domnie de judecată: fulgerele, glasurile şi
tunetele; apoi asupra Duhului Sfânt înfăţişat simbolic, aşa cum se potriveşte
scenei. „Înaintea scaunului de domnie erau şapte făclii de foc, care sunt cele
şapte Duhuri ale lui Dumnezeu.” Deci nu este Duhul Sfânt în această putere de
har care caracterizează legătura Sa cu Biserica, ci în puterea de judecată,
potrivit cârmuirii lui Dumnezeu, pentru că este vorba de o lume păcătoasă şi
vinovată - de creatură, şi nu de noua creaţie. „Şi înaintea scaunului de domnie
era un fel de mare de sticlă, asemenea cu cristalul.” În loc de ligheanul
umplut cu apă care slujea să spele necurăţiile preoţilor, avem aici o mare, nu
lichidă, ci de sticlă, simbol al unei curaţii devenită neschimbătoare.
Străbătând o lume rea, eşti expus să te întinezi de ceva şi trebuie să fii
curăţit. Nu este vorba despre aceasta aici. Aceia care sunt în legătură cu
marea de sticlă au sfârşit-o cu încălcările datoriei și cu nevoile: ei sunt în
Cer și sunt deja slăviţi. Voi repeta ce s-a spus adesea, că Scripturile vorbesc
de trupuri slăvite, dar niciodată de duhuri slăvite. Cei douăzeci şi patru de
bătrâni nu reprezintă deci pe aceia care, mădulare ale lui Hristos, au mers
prin moarte în prezenţa Sa. Simbolul numeric chiar este incompatibil cu această
idee. Într-adevăr, în orice fel se interpretează ce însemnează cei douăzeci și
patru de bătrâni, ei formează un corp complet. Dar sfinţii nu pot să fie
priviţi astfel, în niciun sens, până ce Hristos va veni pentru a duce la Cer pe
toţi creştinii, care vor fi în viaţă atunci pe Pământ, împreună cu toti sfinţii
care mai înainte adormiseră în El, pentru ca să-i slăvească pe toţi împreună cu
El. În orice moment în care se consideră duhurile ca încă despărţite de trup,
rămân unele dintre ele pe Pământ, care trebuie să le fie adăugate pentru ca
numărul să fie complet; Scriptura nu reprezintă niciodată starea sufletului
despărţit de trup ca fiind o stare perfectă, ea mărturiseşte în mod limpede
contrariul. Într-un anumit înţeles, Biserica este considerată completă la un
moment oarecare pe Pământ; nu pentru că aceia care sunt pe Pământ ar avea o mai
mare importanţă decât aceia care sunt în Cer, ci pentru că Duhul Sfânt a fost
trimis din Cer şi pentru că El este pe Pământ. Pentru că El este singura
legătură care permite ca Biserica adevărată să fie una; acolo unde este El,
acolo trebuie să fie Biserica. Prin urmare, până ce va veni Iisus, nu poate
niciodată să existe o stare completă a Bisericii în Cer; mai degrabă ea există
pe Pământ. Dar din moment ce se vorbeşte de o stare completă absolută, este
clar că aceasta nu poate să aibă loc înainte ca Domnul să fi venit şi să fi
luat afară din lume pe toţi sfinţii cereşti, pentru a-i aşeza sus, în prezenţa
Sa. Atunci există o stare perfect completă; este aceea reprezentată prin cei
douăzeci și patru de bătrâni. Avem aici confirmarea unui fapt asupra căruia am
insistat deja, că totul presupune că s-a sfârşit cu starea de Biserică şi că o
nouă stare de lucruri a început. Aceasta este semnificaţia naturală a viziunii slavei
si a fericirii acelora care au fost pe Pământ, dar pe care îi vedem acum
glorificaţi în Cer. Ei sunt căpeteniile preoţiei cereşti şi formează un trup
complet în sensul cel mai cuprinzător al cuvântului. Ei se găsesc în afară de
această stare în care ai nevoie de spălarea cu apă prin Cuvânt; de aceea vedem
înaintea lor o mare, nu umplută cu apă, ci o mare de sticlă, și aceasta
caracterizează starea lor în chipul cel mai evident. Acum vine simbolul celor
patru făpturi vii, asemănătoare heruvimilor. „În mijlocul scaunului de domnie
și împrejurul scaunului de domnie erau patru făpturi vii, pline cu ochi pe
dinainte și pe dinapoi”. Un discernământ perfect le este dat de Dumnezeu;
aceasta indică ochii lor. Cât despre făpturile vii, cred că ele închipuie în mod
simbolic agenţii - oricare pot să fie - pe care Dumnezeu îi întrebuinţează
pentru executarea faptelor puterii Sale judiciare. În consecinţă, atributele
lor sunt tocmai acelea care se potrivesc și care sunt necesare exercitării
acestei puteri. „Cea dintâi făptură vie semăna cu un leu; a doua făptură vie
semăna cu un viţel; a treia făptură vie avea faţa ca a unui om; şi a patra
făptură vie semăna cu un vultur care zboară”. Astfel, vedem în ele puterea şi
măreţia, răbdarea care suferă şi suportă, inteligenţa şi în fine repeziciunea;
calităţi care, toate, sunt puse în acţiune în actele judecătoreşti care vor
urma. Aici se ridică o chestiune interesantă: Cine sunt aceste făpturi vii? Am
văzut în ele calităţile necesare acţiunilor, dar cine sunt agenţii? Oricât de
delicat este studiul acestui punct, cred că Scriptura dă totdeauna, acelora
care se încred în Dumnezeu, o lumină completă asupra a tot ce ne interesează să
cunoaştem. Un fapt important de remarcat în capitolul 4 este că aici nu se
menţionează deloc despre îngeri. Făpturile vii laudă pe Dumnezeu, nu totuşi ca
„Cel Prea înalt”, ci „zi şi noapte fără încetare: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este
Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!” Când aceste
făpturi vii aduceau slavă, cinste şi mulţumire Celui care stă pe scaunul de
domnie și care este viu în vecii vecilor, cei douăzeci şi patru de bătrâni se
aruncau cu faţa în jos înaintea Celui care stătea pe scaunul de domnie şi se
închinau Celui care este viu în vecii vecilor şi îşi aruncau cununile înaintea
scaunului de domnie, zicând: „Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să
primeşti slava, cinstea şi puterea, pentru că Tu ai creat toate şi prin voia Ta
stau în fiinţă şi au fost create”. O trăsătură deosebit de izbitoare la bătrâni
este că ei au totdeauna înţelegerea lucrurilor pe care le văd sau în mijlocul
cărora se găsesc. Aceasta va fi adevărat în oarecare măsură chiar privitor la
rămăşiţa evreiască, care va apărea după răpirea sfinţilor şi care îi cuprinde
pe aceia pe care Daniel şi alţii îi numesc „înţelepţii” care „vor înţelege”.
Dar bătrânii au un caracter mai înalt încă prin aceea că ei pricep totdeauna
rostul lucrurilor; trăsătură de o frumuseţe delicată, de care se leagă,
presupun, titlul lor de bătrâni, care marchează înţelepciunea. Ei sunt aceia
care au gândul lui Hristos şi care înţeleg sfaturile şi căile lui Dumnezeu.
Lucrul acesta stabilit, în capitolul 4, vedem pe cele patru făpturi vii şi pe
bătrâni într-o strânsă legătură, fără îndoială, dar nu mai mult; în capitolul
5, însă, nu numai că sunt în această legătură, dar îi vedem chiar împreună.
Aceasta reiese din faptul că atunci când Mielul ia cartea, „cele patru făpturi
vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat jos înaintea Mielului,
având fiecare câte o harpă şi potire de aur, pline cu tămâie, care sunt
rugăciunile sfinţilor. Şi ei cântau o cântare nouă. Şi iată, faptul important
pe care trebuie să-l obsevăm aici este că în capitolul 4, în care am văzut
desfăşurându-se slava judecătorească a lui Dumnezeu în diferitele sale
caractere, în legătură cu Pământul şi cu diferitele lui perioade, cu excepţia
caracterului milenial și a descoperirii Sale ca Tată, care ne este specială în
prezent. Dar noi ştim că în Sine, Domnul Dumnezeu cuprinde deopotrivă pe Tatăl,
Fiul şi Duhul Sfânt, care este văzut într-un chip clar, cu toate că simbolic,
sub figura celor şapte duhuri ale lui Dumnezeu; nu este la fel cu Domnul Iisus,
El nu este prezentat ca persoană distinctă. Fără îndoială, viziunea glorioasă a
Aceluia care este aşezat pe scaunul de domnie poate să cuprindă pe Tatăl si pe
Fiul; totuşi ea ne arată pe Dumnezeu ca atare, mai degrabă, decât este
descoperirea unor persoane; este ideea generală, nu deosebirea formală a
persoanelor. Dar în capitolul 5 găsim altceva. Este mai întâi ca o provocare
aruncată la tot ce există, de a deschide cartea si de a-i rupe peceţile; și
rezultatul acestei provocări este de a-L arăta pe Miel, de a scoate în relief
vrednicia şi biruinţa Sfântului care a suferit și care a fost lepădat pe
Pământ; a Aceluia al cărui sânge a cumpărat pentru Dumnezeu pe aceia care
zăceau în ruina și în ticăloşia păcatului. Atunci de asemenea trebuie să vină,
din partea lui Dumnezeu, deplina binecuvântare a omului şi a creaturii. Nu
numai că omul este eliberat dar, chiar înainte ca eliberarea să fie arătată, el
este condus în priceperea gândului şi voinţei lui Dumnezeu, căci Hristos este
tot atât de neapărat înţelepciunea lui Dumnezeu ca şi puterea lui Dumnezeu.
Fără El, nicio creatură nu poate să conceapă, niciun păcătos nu poate să
cunoască mântuirea. Pentru orice lucru noi avem nevoie de Hristos. Ce
binecuvântare pentru noi de a-L avea! Astfel, oricât de slăvită este scena
desfăşurată înaintea prorocului în capitolul 4, aceea care urmează ne arată
persoana minunată și mijlocul prin care omul este adus să aibă conştiinţa
binecuvântării și să poată preţui căile și slava lui Dumnezeu.
Comentariu
suplimentar (2): SCAUNUL DE DOMNIE DIN CERURI:
Ioan vede o ușă deschisă în ceruri. Deși până în acest moment a primit deja o revelație amețitoare, el era totuși în trup pe pământ. Aventura cunoașterii de-abia începea. Mesajul adresat celor 7 Biserici este primit de Ioan în trup, pe pământ. Dar următoarele revelații sunt primite în duh, din ceruri. Ni se sugerează o nouă etapă a revelației. De asemenea ni se atrage atenția asupra perspectivei cerești, perspectivă la care Ioan este chemat să se acordeze. Va fi folosit un limbaj aparte. Perspectiva cerească, rămâne cerească. Vom fi provocați să vedem lucrurile așa cum se percep din ceruri. De exemplu în ceruri timpul curge altfel. Vom putea fi surprinși de imagini care adună începuturile creației cu finalul glorios al planului lui Dumnezeu. Accentul este pus din nou pe LOGOS. Mântuitorul este prezentat din nou ca și GLASUL care vorbea. Revelația este mediată de LOGOS, așa cum a fost și la Sinai când nu au văzut niciun chip dar au auzit un GLAS. Se repetă din nou ideea că acest glas era ca sunetul unei trâmbițe. Iarăși suntem trimiși cu gândul la Sinai unde trâmbița vuia cu putere. Sinaiul a reprezentat un moment cheie al revelației. Apocalipsa apare ca un nou Sinai, ca o nouă etapă în revelarea Logosului și a planului măreț al lui Dumnezeu. Această nouă revelație presupune desprinderea de ce este pământesc (trupul) și urcarea în cer în Duhul. Urcarea în cer este rapidă (numaidecât) subliniindu-se astfel urgența revelației, dorința cerului de a se revela dar și dorința pământului (Ioan) de a primi această descoperire. Suntem pregătiți deci pentru o nouă dimensiune a revelației. Pentru a înțelege revelația Ioan este răpit în Duhul. Noi primim însă revelația în trup, pe pământ. Ce trebuie să facem noi pentru a-l urmări pe Ioan în ceruri? Cum ne acordăm noi inima revelațiilor cerești? Cum reușim noi să ne descălțăm și să ne apropiem cu inima tremurândă și plină de reverență și închinare? Câtă trudă trebuie să depunem noi în studiu pentru a ne apropia de cerul în care a intrat Ioan? Ioan este chemat să se suie în cer ca și cum acest lucru depindea de el. Poate este subliniat faptul că Ioan trebuia să accepte invitația, că nu era obligat să primească revelația. Chemarea este pentru a i se arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri. La ce să se refere acest lucru? În sens escatologic s-ar putea referi la ce se va întâmpla la finalul istoriei după perioada de mărturisire a Bisericii. Și poate fi adevărat căci capitolele 4-22 par a se focaliza pe finalul istoriei. Dar există și o altă interpretare. Hristos vrea să îi arate lui Ioan ce are să se întâmple în cadrul revelației cerești DUPĂ descoperirea privitoare la Biserici. Ambele interpretări pot fi luate în calcul. În ceruri era pus un scaun de domnie. Primul lucru pe care-l vede Ioan este scaunul de domnie al Domnului. Iată că Ioan este aruncat în inima cerului, dus imediat în cel mai important LOC din ceruri. Ne-am fi așteptat poate ca Ioan să vadă mai întâi porțile cerului, apoi anti-camera, apoi camerele din ceruri și, mai târziu, scaunul de domnie. Dar Ioan este dus direct la scaunul de domnie. Revelația începe de acolo. Revelația pare a fi însăși acest scaun de domnie. Oare de ce? Cea mai frumoasă promisiune este dată Bisericii din Laodicea: „Celui ce va birui, îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie”. Este de departe cea mai măreață promisiune: pe de o parte mai mare ca toate celelalte adresate primelor 6 Biserici, pe de altă parte înglobându-le pe toate acestea. Și este cu totul surprinzător că această promisiune incredibilă este adresată celei mai necredincioase Biserici! Se pare că aici nevoia de har era cea mai mare. Se pare că cel ce reușește să învingă spiritul căldicelului este un erou mai mare decât ne putem noi imagina. Cel ce învinge în Laodicea pare mai lăudat decât martirul din Smirna. Ne aducem aminte de structura cărții și cum fiecare secțiune anticipează următoarea parte din carte. Promisiunea adresată Bisericii din Laodicea anticipează secțiunea cap.4-5. Și astfel avem scaunul de domnie al Tatălui dar și biruința Mielului de a ședea pe acest scaun. Întrebarea rămâne totuși: de ce revelația începe de la scaunul de domnie al Domnului? Pe parcursul cap.4-5 vom încerca să răspundem la această întrebare. Pe scaunul de domnie ședea CINEVA. Nu ni se spune că ședea Dumnezeu, sau Cel Atotputernic, sau Cel viu, ci că ședea CINEVA. Acest lucru nu este la întâmplare. De fapt este o cheie a înțelegerii capitolelor 4 și 5. Cuvântul CINEVA ne trimite cu gândul la nepătrunsul lui Dumnezeu, la misterul cunoașterii Celui Infinit, la dificultatea făpturii de a înțelege pe Făcător, de a percepe pe Cel fără de început și fără sfârșit. De aceea pe tron ședea Cineva. Și într-adevăr, anticipăm că o temă centrală a cap.4-5 este tocmai aceea a cunoașterii Celui de necuprins. Suntem cu grijă invitați în misterul de neînțeles al cunoașterii Celui Prea Înalt. Vs..3 amplifică acest mister. Acest Cineva avea înfățișarea unei Pietre de IASPIS și de SARDIU. Iată că suntem luați prin surprindere. Acest Cineva nu poate fi descris cu ușurință. Ce ciudat. Înfățișarea unei Pietre de Iaspis și de Sardiu. Este o descriere unică a Celui PreaÎnalt pe care nu o găsim în altă parte în Scripturi. Facem cunoștință mai întâi cu câteva pietre. Iaspisul (jasp) este o piatră semiprețioasă roșie, galbenă, brună sau verde și rareori albastră. Sardiu este o piatră semiprețioasă de culoare roșu sângeriu. Sardonixul este o piatră semiprețioasă de culoare roșie cu prezența unor benzi regulate concentrice. Smaraldul este o piatră prețioasă verde, transparentă, foarte strălucitoare. Ne ducem mai întâi la pieptarul marelui preot. Acolo găsim iaspisul (ultima piatră) și sardonixul (prima piatră). Sardonixul pare a fi una cu sardiul, după cum consideră și alte traduceri sau alți comentatori. Tabloul devine fascinant. Cel ce șade pe tron, acel CINEVA, este descris prin intermediul primei și ultimei pietre de pe pieptarul marelui preot dar așezate în ordine inversată. Ce ar putea să însemne acest lucru? Ne vin în minte mai multe posibile interpretări. Mai întâi faptul că Dumnezeu se prezintă pe Sine ca Cel de pe urmă și ca Cel dintâi, ca Omega și Alfa. Descrierea nu este nouă (vezi începutul cărții). Dar noutatea constă în inversarea celor două imagini. Cel ce șade pe tron este mai întâi sfârșitul și apoi începutul. Nu doar că se prezintă ca Cel ce guvernează toată istoria, ca Cel ce desfășoară planul Său minunat, dar ca Cel care este finalul acestui plan, se pune un accent deosebit pe FINAL, final fără care nu se poate pricepe începutul, final care este în mâna lui Dumnezeu, și care este esențial în priceperea Celui PreaÎnalt. Această perspectivă este importantă pentru capitolele 4 și 5. Căci în cap.5 vom descoperi că FINALUL este cheia revelării de Sine a lui Dumnezeu. Cert este că se realizează o punte între cunoașterea lui Dumnezeu și desfășurarea planului Său minunat alcătuit în Sine Însuși. O altă interpretare se referă la Dumnezeu ca fiind Dumnezeul lui Beniamin (ultima piatră) și Ruben (prima piatră), ca fiind deci Dumnezeul întregului Israel. Și această interpretare subliniază că misterioasa cunoaștere a lui Dumnezeu se leagă intrinsec de planul Său în centrul căruia se află poporul Său răscumpărat. Și această idee este regăsită în cap.5 de aceea merită păstrată (vezi 5:9). O a treia interpretare evidențiază legătura dintre Cel ce șade pe tron și funcția Marelui Preot. Revelarea Celui PreaÎnalt este mediată de Marele Preot al lui Israel. Și desigur acest Mare Preot este Hristos Cel ce răscumpără oameni cu sângele Său, și iarăși avem o legătură directă cu cap.5. Nu în ultimul rând cele două pietre s-ar putea referi la două trăsături divine, și anume la sfințenia lui Dumnezeu (proeminentă în cap.4) și la îndurarea Sa (proeminentă în cap.5). Iaspisul ar trimite la sfințenia divină iar roșul sângeriu la iubirea jertfitoare, la Mielul înjunghiat. Observăm în concluzie că vs.3 anticipează tematicile din cap.4-5. În centru rămâne cunoașterea Celui PreaÎnalt. Cunoașterea duce la închinare. Este cunoscută mai întâi sfințenia Sa care generează doxologia din cap.4. apoi este revelată iubirea Sa răscumpărătoare care naște doxologia din cap.5. Următoarele elemente din text susțin această interpretare. Dar despre ce este vorba? Textul curge astfel: curcubeul de smarald, cei 24 de bătrâni, fulgerele și tunetele. Toate cele trei elemente sunt prezentate în raport cu scaunul de domnie iar ordinea nu este întâmplătoare. Curcubeul pe care îl găsim și la începutul cărții Ezechiel ne trimite cu siguranță la îndurarea lui Dumnezeu căci el ne aduce aminte de legământul făcut cu Noe după potop. Este un legământ al îndurării. Domnul vede curcubeul și nu-și mai revarsă mânia prin potop. La Cort Marele Preot avea să joace funcția de curcubeu-mijlocitor care trimite în cele din urmă la Hristos. Curcubeul este de smarald. Și smaraldul se găsește pe pieptarul Marelui Preot iar culoarea verde ne trimite cu gândul la vegetație, la pământ, la creația protejată de curcubeu. Scaunul de domnie este înconjurat de acest curcubeu. Pe de o parte scaunul de domnie poate emana acest curcubeu, pe de altă parte curcubeul poate media relația dintre Cel ce șade pe tron și făpturile Sale. Dar din scaunul de domnie ies fulgere, glasuri și tunete. Gândul ne zboară la Sinai și la Judecata adusă de Legea morală a lui Dumnezeu, la sfințenia Celui PreaÎnalt care este un foc mistuitor. Iată cele două trăsături divine (îndurarea și judecata) a căror legătură plină de mister ne trimite la însăși neînțelesul caracterului lui Dumnezeu. Dar între curcubeul de smarald și fulgerele scaunului de domnie ne sunt prezentate alte 24 de scaune de domnie. Asemenea curcubeului se află în jurul scaunului de domnie formând parcă un al doilea curcubeu, unul viu. Cine să fie cei 24 de bătrâni? Desigur ne gândim la îngeri sau la oameni. Numărul 24 este mai lesne de explicat. El ne aduce aminte de cele 24 de cete de leviți rânduiți de David la Templu ca să laude neîncetat Numele Domnului. Acești 24 de bătrâni laudă și ei neîncetat pe Domnul. Închinarea din Templu era în cele din urmă o oglindire a închinării din Templul ceresc. În Apocalipsa, haine albe au și îngerii și oamenii. Bătrânii par să trimită mai mult la oameni. Cununile trimit în primul rând la oameni. Cifra 24 ar putea trimite chiar la cei 12 patriarhi și la cei 12 apostoli (reprezentanții Vechiului Testament alături de reprezentanții Noului Testament). Cele 24 scaune de domnie reflectă împlinirea multor promisiuni adresate oamenilor răscumpărați. Și este frumos ca ÎNTRE curcubeu și fulgere să găsim reprezentanții oamenilor răscumpărați. Căci în procesul acestei răscumpărări se revelează cel mai bine relația dintre îndurarea și dreptatea divină, așa cum vom vedea și în cap.5. Ce minune că oamenii sunt invitați să guverneze, să domnească împreună cu Cel PreaÎnalt. Dar să fie cele 24 de scaune de domnie împlinirea promisiunii din Apoc.3:21? Iată o întrebare extrem de importantă. Și este o întrebare care naște una și mai importantă: CE moment din istoria cerului este revelat în cap.4? Este înainte de începutul lumii? Înainte de cădere? Înainte de Hristos, sau după Hristos? Este între prima și a doua venire a lui Hristos? Este înainte de veșnicii? Ca să răspundem la aceste întrebări avem nevoie să apelăm și la capitolul 5. În cap.5 găsim o nouă doxologie. Practic în cap. 4 și 5 avem 2 doxologii distincte, și așa să și realizează legătura tematică dintre capitole. În cap.5 însă doxologia este ca răspuns la revelația divină din Hristos. În cap.4 Hristos este anticipat dar nu este elementul central. Am putea spune că în cap.4 ni se descrie închinarea cerească înainte de Hristos iar în cap.5 închinarea cerească după Hristos, sau după ce revelația este completă în Hristos. Este greu să plasăm temporal închinarea din cap.4 dar putem afirma că ea este înainte de final, înainte ca revelația în Hristos să fie completă. Și doar la final Mireasa va ședea alături de Hristos pe scaunul de domnie al Domnului. Iată de ce cred că cele 24 de scaune de domnie doar degustă și anticipează împlinirea promisiunii din 3:21. Dar cele 24 de scaune de domnie ne arată cu claritate că Cel ce șade pe tron găsește plăcere în a-Și împărtăși domnia cu făpturile Sale, indiferent dacă acestea sunt îngeri sau oameni. Urmează un alt șir de trei elemente, fiecare din ele prezentate în raport cu scaunul de domnie: cele 7 lămpi, marea de sticlă și cele 4 făpturi vii. Recunoaștem limbajul Cortului și al Templului. Cele 7 lămpi de foc ne trimit cu gândul la sfeșnic, marea de sticlă la lighean sau la marea de aramă, și cele 4 făpturi vii la cei 4 heruvimi din Sfânta Sfintelor. Cele 7 lămpi sunt cele 7 Duhuri ale lui Dumnezeu. Ni se descoperă COMPLEXITATEA acestui Dumnezeu care are 7 Duhuri. Apoi cele 7 Duhuri în Zaharia trimise în tot pământul vorbesc și despre atotștiința Celui ce șade pe tron. Nu în ultimul rând Duhul Sfânt este Cel care ne descoperă ce este ascuns din frumusețea Celui PreaÎnalt. Marea de sticlă ne trimite la SFINȚENIA lui Dumnezeu, iar cei 4 heruvimi par să înglobeze primele două elemente căci au o capacitate de cunoaștere deosebită (prezența ochilor) asemenea Duhului și ele VĂD cu claritate sfințenia lui Dumnezeu oglindită în marea de cristal. Aceste făpturi vii ieșeau din scaunul de domnie și stăteau împrejurul scaunului de domnie. Iată că cercului curcubeului de smarald și al celui uman se adaugă și unul de natură angelică. Cei 4 heruvimi sunt făpturile cele mai apropiate de Cel ce șade pe tron. Ele ies din însuși scaunul de domnie. Iată că Cel Prea-Înalt nu doar că acceptă alte 24 scaune de domnie. Dar acceptă 4 heruvimi atât de aproape de scaunul Său de domnie. Cele 4 făpturi sunt VII. Aceasta nu înseamnă că nu sunt moarte, ci că sunt PLINE de viață, că debordează de viață, de viața care este ÎN Cel Prea-Înalt. Ele ne vorbesc despre un Dumnezeu VIU. Și faptul că este VIU în vecii vecilor (vezi v.9 și 10) nu înseamnă că nu este mort, ci că este PLIN de viață, că este PLIN de SINE ÎNSUȘI și că rămâne la fel de VIU și de ACTIV în vecii vecilor. Dumnezeu este VIAȚĂ, ACȚIUNE, DĂRUIRE. Dar făpturile VII nu sunt la fel. Dumnezeu este DIVERSITATE și CREATIVITATE, și Își revelează complexitatea prin diversitatea vieții create de El. Și avem un leu, un vițel, un om și un vultur care zboară. Ne amintim de heruvimii din Ezechiel. Iată că sunt asemănători dar nu identici, ceea ce ne sugerează că făpturile vii sunt într-o continuă transformare, transformare generată de Cel Prea-Înalt. Făpturile vii oglindesc din caracterul lui Dumnezeu, din planul Său. Primele două elemente sunt extrem de importante: leul și vițelul, căci ele se regăsesc și în cap.5: leul din Iuda care este un miel înjunghiat. Leul trimite la regalitate, la putere, la forță, la judecată. Vițelul la slujire, la sacrificiu, la iubire jertfitoare. Dar ambele emană din Dumnezeu și se află într-o perfectă armonie. Urmează fața ca de Om. Dumnezeu este o Persoană. Dar nu doar atât. El se revelează în Om, în Cel care este după chipul și asemănarea Sa, iar revelația Sa maximă este în Omul Iisus Hristos, Leul-Vițel din inima planului lui Dumnezeu. Urmează vulturul care zboară. Ni se sugerează perspectiva de sus, înțelepciunea lui Dumnezeu, rațiunea desăvârșită a planului Său cu umanitatea în care puterea leului-vițel strălucește cu maximă intensitate. Cele 4 făpturi nu doar că sunt atât de aproape de scaunul de domnie dar mai sunt și pline cu ochi și pe dinlăuntru și pe dinafară, fapt ce sugerează o capacitate specială de a cunoaște, de a pătrunde și explora misterul divinității. Și devenim curioși: ce văd aceste făpturi când privesc la Creator. Ele laudă zi și noapte sfințenia lui Dumnezeu! Imaginea este preluată din Isaia 6 unde ni se explică și rolul celor 6 aripi: cu 2 își acoperă fața, cu 2 trupul și cu 2 zboară. Sfințenia divină este așa de puternică încât aceste făpturi cu totul privilegiate simt nevoia să se acopere. În Isaia 6 sfințenia divină legitimează trimiterea lui Isaia în lucrare. În Apocalipsa 4 sfințenia divină pare să legitimeze trimiterea în lucrare din cap.5 a lui Mesia Însuși. Dintre toate trăsăturile divine ei sunt copleșiți de sfințenia lui Dumnezeu. Iată că nu aleg să laude iubirea Sa ci sfințenia Sa. Acest lucru se vedea se pare cel mai clar în acel moment al veșniciei și al revelației. Dumnezeu de trei ori sfânt este prezentat ca Cel Atotputernic, ca Cel care era, care este, care vine! Sfințenia divină este mai întâi pusă în legătură cu atotputernicia lui Dumnezeu. Dumnezeu, măcar că este atotputernic, nu-Și folosește niciodată puterea în a face rău, ci doar în a face bine - de unde și sfințenia Sa desăvârșită. De asemenea sfințenia divină pare pusă în legătură cu planul Său cu oamenii, căci expresia care era, care este, care vine ne trimite cu gândul la guvernarea divină asupra istoriei umane. De aici o concluzie foarte importantă. Măcar că istoria omenirii este plină de rău, de suferință, de nedreptate, Cel Atotputernic, și Cel ce guvernează această istorie rămâne sfânt, fără pată. Cel Atotputernic NU intervine să pună capăt nedreptății și suferinței de pe pământ, și totuși El rămâne preasfânt. De ce introduce aceste idei? Pentru că acest cap.4 anticipează frământările din cap.5 și 6. Mielul va deschide o carte cu 7 peceți. Dar când această carte este deschisă se manifestă toată tragedia istoriei umane. De ce atâta trudă ca să se deschidă cartea? Cum rămâne cu dreptatea Celui ce știa mai dinainte tragedia care va veni? Cele 4 făpturi însă văd cu claritate sfințenia divină în tot acest plan. Cel Atotputernic, Cel care era, care este, care vine, adică Cel ce guvernează peste istoria oamenilor rămâne PREASFÂNT în ciuda nedreptăților, relelor și suferințelor de pe pământ. Cum rămâne preasfânt? De ce rămâne preasfânt? Iată întrebări grele. Însă cele 4 făpturi vii se pare că văd și răspunsurile căci ele laudă sfințenia lui Dumnezeu care rămâne drept și fără pată în tot acest plan misterios și controversat. Cele 4 făpturi vii au și rolul de a MIJLOCI revelația. Căci ele văd ceva minunat din Dumnezeu și apoi prin laude fac cunoscut ce văd din Dumnezeu. Când bătrânii aud cuvintele heruvimilor, cad și ei într-o deplină închinare față de Dumnezeu. Iată că făpturile vii au o poziție privilegiată și văd mai bine ca bătrânii tainele slavei lui Dumnezeu! Cei 24 de bătrâni cad într-o închinare totală. Ei își aruncă propriile cununi înaintea scaunului de domnie arătând prin aceasta că totul vine de la Domnul și că El este SINGURUL vrednic de laudă! SE repetă de două ori expresia: celui ce este viu în vecii vecilor, pe care am comentat-o deja. Ideea este că Dumnezeu rămâne același plin de SINE, de VIATĂ, de SFINȚENIE pentru veci. El nu doar că este VIU dar este Sursa oricărei VIEȚI și susținătorul a tot ce este viu. Tocmai acest lucru despre Dumnezeu laudă bătrânii. Ei spun mai întâi Doamne și Dumnezeul NOSTRU sugerând din nou că este vorba de oameni răscumpărați și NU de îngeri. Dumnezeu este vrednic să primească toată slava, cinstea și PUTEREA. Să primească toată închinarea înțelegem mai ușor. Dar să primească TOATĂ puterea? La ce se referă? Nu are deja toată puterea? Ba da. Dar este un alt fapt să o primească de bunăvoie de la făpturile Sale, ca acestea să recunoască faptul că doar El este vrednic să GUVERNEZE, să DOMNEASCĂ peste tot ce există! Bătrânii recunosc că doar Domnul este vrednic să domnească. Doar El poate domni cu adevărat, doar El știe să domnească cu adevărat! Dacă motivul laudei heruvimilor este sfințenia lui Dumnezeu, motivul laudei bătrânilor este CREAȚIA: pentru că Tu ai făcut toate lucrurile, și prin voia Ta stau în ființă și au fost făcute. Dumnezeu este declarat Sursa și Susținătorul a tot ce există! Și dacă din El și prin El sunt toate lucrurile, este firesc, logic, drept ca pentru El să fie toate lucrurile și doar El să fie vrednic de laudă! Lauda unei opere este primită de cel ce a făcut-o! Dumnezeu a făcut tot ce există dar și susține tot ce există! Iată de ce doar El singur este vrednic de închinare în tot Universul! Iată de ce bătrânii își aruncă propriile cununi la picioarele lui Dumnezeu. Ei au primit acele cununi ca răsplată pentru credincioșia lor. Dar Cel care i-a creat și i-a susținut să fie credincioși a fost Dumnezeu! El este de fapt Cel care merită să primească cununile și lauda. Ei nu pot decât să slujească de laudă slavei Sale! Doxologia celor 24 de bătrâni nu ne trezește mirare. Pare logică, firească. Marea întrebare este: de ce închinarea bătrânilor cu privire atributul de Creator este generată de închinarea heruvimilor față de sfințenia lui Dumnezeu? Oare nu vedeau bătrânii că Dumnezeu este Sursa vieții și fără închinarea heruvimilor? Dar textul ne arată cu claritate o legătură cauzală între cele două doxologii. În original, timpurile din vs.10 sunt la VIITOR: bătrânii se vor închina și își vor arunca cununile. De ce acest lucru? Pe de o parte ne arată din nou că este dificil să fixăm temporal doxologiile din cap.4, iar pe de altă parte ne poate sugerea o distanță de timp dintre închinarea heruvimilor și închinarea bătrânilor. Cu alte cuvinte este posibil să fie nevoie de ceva timp ca bătrânii să proceseze doxologia făpturilor vii. Acest fapt consolidează legătura dintre cele 2 doxologii. Ce legătura ar putea fi între sfințenia lui Dumnezeu și actul Său creator? Emitem o posibilă ipoteză: Când creația Domnului este plină de păcat, de suferință, de nedreptate, când tu însuți ești în mare suferință, este mai greu să afirmi doxologia bătrânilor. Este posibil ca și bătrânii să privească și spre o creație decăzută, și astfel să aibă mai întâi nevoie să vadă prin închinarea heruvimilor sfințenia lui Dumnezeu și de-abia apoi să laude pe Dumnezeu ca și Creator al tuturor lucrurilor! Este o ipoteză, dar este singura care mi-a venit în minte și se potrivește cu tematica din cap.5 și 6 dar ci cu tematica ansamblului cărții. Într-adevăr iată câteva întrebări importante: ce relevanță are cap.4 pentru cele 7 Biserici ale Apocalipsei? Căreia i se adresează mai mult? Și: ce relevanță are acest capitol pentru o Biserică părtașă la necaz, la suferință și nedreptate? În primul rând descoperim gloria scaunul Său de domnie și un Dumnezeu gata nu doar să Își reveleze domnia dar și să o și împartă! Cei 24 de bătrâni stau pe scaune de domnie, iar cele 4 făpturi ies din scaunul de domnie al Domnului. Devine incredibilă promisiunea că Cel ce va birui va ședea pe scaunul de domnie al Domnului! Într-adevăr este de necrezut că Mireasa va ședea împreună cu Hristos pe scaunul de domnie descris în cap.4. Va avea un privilegiu mai mare decât cei 4 heruvimi care doar ies din scaunul de domnie dar nu stau PE scaunul de domnie ci în jurul acestuia. Cu alte cuvinte Mireasa va avea cel mai privilegiat acces la cunoașterea CeluiPrea-înalt dar și rolul de a mijloci această cunoaștere și de a conduce închinarea întregului cer! Ce minunăție! Ce răsplată! Ce motivație și mângâiere pentru cel aflat în suferință din pricina Numelui lui Hristos! În al doilea rând cap.4 este o scufundare în sfințenia lui Dumnezeu. Or, o parte din Biserici aveau probleme cu imoralitatea sau cu tolerarea acesteia. Revelarea sfințeniei divine era exact ce aveau nevoie pentru revigorarea lor. În al treilea rând descoperim că Dumnezeul Creator rămâne sfânt chiar dacă o parte din creația Sa este umbrită de suferință și nedreptate. Aceasta este o resursă pentru cel aflat în suferință. El poate lăuda pe Domnul pentru TOATE lucrurile create de El. În spate este voința divină, care este fără pată și fără vină dar și atotînțeleaptă (vulturul care zboară). Omul poate lăuda pe Dumnezeu pentru creația Sa nu doar când îi merge bine dar și când îi merge rău. Dumnezeu are o rațiune ireproșabilă pentru care a îngăduit istoria tragică a umanității. Cap.4 nu dezvoltă această rațiune dar o afirmă prin glasul heruvimilor. Bătrânii au acces prin închinarea heruvimilor la această rațiune și-l laudă pe Dumnezeu pentru toate lucrurile create de Acesta. Care este însă această rațiune? Capitolul 5 pare să exploreze această întrebare.
REFLECȚII ASUPRA CHESTIUNII RĂPIRII BISERICII! STUDIU SPECIAL! - comentariu suplimentar 3 -: Răpirea sfinţilor (adevărații creștini) pentru a întâlni pe Domnul în văzduh, înainte de arătarea Sa pe pământ, precum şi existenţa unei rămăşiţe iudaice în care Duhul lui Dumnezeu lucrează plin de îndurare, înainte ca Domnul să Se arate pentru ei şi pentru eliberarea lor, atrage din fericire atenţia multor creştini. Cercetarea acestor subiecte va lărgi, prin har, înţelegerea multora din cele mai importante idei, pline de bincuvântare şi de folos pentru sufletele lor. Caracterul adevărat al Bisericiii lui Dumnezeu va apărea tot mai clar, la fel şi felul legăturii ei cu Hristos, pe de o parte, şi căile lui Dumnezeu în cârmuirea lumii, pe de altă parte; şi acestea sunt cele două mari subiecte pe care le tratează Scriptura. Desigur, în primul rând pe toţi îi interesează împăcarea sufletului lor cu Dumnezeu. Dar şi asupra subiectului acestuia din urmă, o înţelegere corectă a celorlalte două aruncă lumină din belşug. Indirect, cercetarea aceasta duce și la punerea întrebării: ce este, în realitate Biserica? Şi aceasta, deoarece învăţătura răpirii sfinţilor înaintea arătării lui Hristos se leagă de existenţa unei rămăşiţe iudaice care va aştepta salvarea după ce răpirea va fi avut loc şi înaintea arătării Lui. Cei ce cred în răpirea Bisericii înainte de arătarea lui Hristos, susţin că Biserica are un caracter şi o legătură cu Hristos speciale şi particulare, datorită faptului că ea este formată ca un trup, prin coborârea Duhului Sfânt din ceruri. Şi astfel, deşi mântuirea este în mod necesar aceeaşi în toate timpurile, poziţia sfinţilor dinainte era cu totul deosebită.
Rămăşiţa lui Israel şi Biserica: Cele două puncte în privinţa cărora este important să avem mărturia
clară a Scripturii sunt: întâi, că va fi o rămăşiţă evreiască la sfârşit, cu un
loc care aparţine ei, ca rămăşiţă; al doilea, caracterul deosebit al Bisericii
lui Dumnezeu. Că va fi o rămăşiţă evreiască la sfârşit, eliberată şi binecuvântată ,de
Domnul la venirea Sa, binecuvântată pe pământ, este, dincolo de orice discuţie,
învăţătura Scripturii. Rămăşiţa aceasta nu are nici binecuvântările cereşti ale
Bisericii, nici aşteptarea Bisericii. Ea are parte de promisiunile date lui
Israel. Cum se spune în Isaia 10 , „chiar dacă numărul copiilor lui Israel ar fi ca
nisipul mării, o rămăsiţă se va întoarce”; iar versetul 21: „O rămăşiţă, rămăşiţa lui Iacov, se va întoarce la Dumnezeul Cel
Atotputernic.” Toate acestea ne arată clar că rămăşiţa este cea care va
fi binecuvântată, şi anume cu binecuvântările lui Israel, potrivit promisiunii,
având pe Iahve ca Dumnezeu al lor. Binecuvântările lor se referă la gloria
pământească, sub domnia lui Hristos, în ţara lor, potrivit promisiunilor făcute
lor. Dacă aşteptările lor ar fi aşteptările Bisericii şi poziţia lor spirituală
la fel ca a noastră, atunci promisiunile lor nu ar mai fi împlinite si ei ar fi
dezamăgiţi în privinţa lor. Şi dacă speranţele lor nu s-ar împlini cu ei,
atunci şi speranţele noastre ar fi coborâte la nivelul celor evreieşti,
pământeşti şi temporare. De fapt acesta este scopul cel mare al duşmanului prin tot acest sistem
de gândire, pentru că nu mă îndoiesc de faptul că este aici în adevăr o lucrare
a lui. Tăgăduind o rămăşiţă evreiască, speranţe evreieşti şi care se bazează pe
promisiunile evreieşti, se ajunge la un sistem care coboară Biserica la nivelul
rămăşiţei evreieşti. Iar valoarea şi puterea promisiunilor spirituale în
locurile cereşti, în Hristos, şi locul trupului lui Hristos în unitate cu El
sunt atunci tăgăduite şi pierdute. Şi tocmai acestea sunt problemele vitale ale
creştinilor. Scopul cel mare al vrăjmaşului este ca, tăgăduind răpirea celor
sfinţi înainte de arătarea Domnului şi prin urmare nerecunoaşterea unei
rămăşiţe evreieşti distincte, împreună cu speranţele ei specific evreieşti, să
tăgăduiască şi să distrugă însăşi credinţa Bisericii lui Dumnezeu. Departe de
mine să spun că toţi câţi au căzut în acest sistem ar avea vreun astfel de scop
sau chiar că ar fi conştienţi de urmările pe care le are; dar urmările nu se
arată mai puţin şi spre paguba lor, chiar dacă nu au ei această intenţie. Sunt
înşelaţi de vrăjmaş, deşi nici vorbă că s-ar gândi să înşele şi ei împreună cu
el.
Rămăşiţa în Evanghelia după Matei: În Evanghelia după Matei avem o misiune exclusiv pentru
Israel, îndeplinită în timpul vieţii Domnului, misiune care s-a continuat după
aceea de Duhul Sfânt şi care avea să dureze până la sfârşit. Slujba aceasta
avea să nu fie încheiată, nici completată, şi totodată mărginită la cetăţile
lui Israel, până ce va veni Fiul Omului. Era o misiune exclusive pentru Israel,
prelungită până la rămăşiţa de la urmă. Şi ea este continuată cu aceleaşi
ţeluri, până ce El va veni ca Fiu al Omului. Mai departe, misiunea
apostolilor (Matei 23:34-36 ) este prezentată prin „profeţi, oameni înţelepţi şi
cărturari”, trimişi acestui popor aşa cum fuseseră profeţii din vechime
respinşi, aducând judecata de acum a acestui neam. Deseori Domnul Iisus a dorit
să adune pe copiii Ierusalimului, ai acestui Ierusalim care în toate timpurile
a lovit cu pietre pe profeţi şi a omorât pe cei trimişi la el, dar ei n-au vrut
să audă. Acum casa lor le-a fost lăsată pustie şi ei nu vor mai vedea pe
Domnul, până ce se vor pocăi. Domnul continuă în Matei 24 să vestească judecata Ierusalimului şi împrejurările în care vor fi
ucenicii Săi în legătură cu sfârşitul veacului. Ucenicii întreabă când va fi
dărâmat templul, care este semnul venirii lui Hristos şi al sfârşitului
veacului. Că această întrebarare se referă la poporul evreu, e foarte clar.
Sfârşitul veacului (este bine cunoscut că aici „sfârşitul lumii” este o
greşeală) nu îşi are sensul sau aplicaţia în afara sferei de gândire a
evreilor. Este limpede că la aceasta se referea gândirea ucenicilor. Şi
răspunsul pe care-l dă Domnul continuă pe aceeaşi temelie. Răspunsul Lui este
împărţit în două părţi: înştiinţări generale până la versetul 14, şi
împrejurările lor deosebite, începând cu versetul 15. Cu privire la cea
dintâi parte, căror persoane se vor adresa unii, când vor veni şi le vor spune:
„Eu sunt Hristosul”? Nu creştinilor. Era o aşteptare
că Hristos va trebui să apară, în care ucenicii cu aşteptări evreieşti puteau
fi înşelaţi. Scena, sfera şi caracterul înşelăciunii sunt evreieşti. Înainte de
a se îndeplini aşteptarea lor, Evanghelia împărăţiei pe care Iisus şi chiar
Ioan Botezătorul au vestit-o va fi dusă tuturor popoarelor şi apoi va veni
sfârşitul. Partea de la urmă, de la versetul 16, arată atât de clar cât poate spune
o limbă omenească, faptul că Domnul Se referă la ce era evreiesc. Urâciunea
pustiirii despre care vorbeşte Daniel se referă la poporul lui (al lui Daniel)
şi ea este punctul de plecare. Ea se va aşeza în locul sfânt. Cei ce vor fi în
Iudeea vor fugi spre munţi: de aceea să se roage ca fuga lor să nu fie în ziua
sabatului. Ce limbaj ar fi putut arăta mai clar locul, poporul, împrejurările
de care erau preocupate atunci gândurile Domnului? În ce priveşte pe sfinţi, pe
neamuri şi judecata lor, toate acestea le găsim în capitolul 25. Pentru a rezuma
ideea pe care ne-o dă Evanghelia aceasta, putem spune că ea ne prezintă
lucrarea în timpul lui Hristos (capitolul 10) şi o continuă până la sfârşit,
până la venirea Fiului Omului, cu un caracter exclusiv evreiesc. Domnul Se
ocupă de ucenici şi de mulţime (capitolul 23) într-un mod evident pe un teren
evreiesc, ca fiind supuşi scaunului lui Moise. Şi spune, ca încheiere, că
pocăinţa va trebui să caracterizeze rămăşiţa, înainte ca ei să-L poată vedea
iar. Şi apoi, arătând judecata asupra casei, arată vina acestui neam:
înmulţirea acestei nelegiuiri, martorii adevăraţi ai împărăţiei şi vestirea ei,
până la sfârşit, tuturor popoarelor. Şi în final El Se va ocupa în necazul cel
mare cu rămăşiţa credincioasă din Iudeea şi Ierusalim, înainte de arătarea Sa. Înştiinţându-i că
se vor ridica înşelători, ca şi cum El ar fi deja prezent, o astfel de idee nu
se poate în niciun fel să aibă aplicaţie creştinilor, deoarece ei vor fi
răpiţi, să întâlnească pe Domnul în văzduh. O persoană trebuie să fi renunţat
la speranţele creştine, înainte ca un astfel de înşelător să-I poată fi o
cursă. În schimb, pentru cei din rămăşiţa pământească, prezenţa lui Hristos pe
pământ este sumarul tuturor speranţelor drepte.
Continuarea îndurării faţă de Israel: În ce priveşte continuarea, după aceea, a mărturiei în mijlocul
Iersualimului, Domnul Iisus când era pe cruce (Luca 23:24 ) a
mijlocit pentru ei, spunând: „Tată, iartă-i, pentru că ei nu
ştiu ce fac!” Pentru aceasta Duhul Sfânt, în mărturia pe care o dădea,
spunea prin gura lui Petru (Faptele Apostolilor 3:17-21 ): „Şi acum, fraţilor, ştiu
că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai-marii voştri … Pocăiţi-vă deci şi
întoarceţi-vă la Dumnezeu, ca să vi se şteargă păcatele, pentru ca (nu
„când”) timpurile de înviorare să poată veni prin
prezenţa Domnului şi să trimită pe Cel care a fost rânduit mai dinainte pentru
voi: pe Iisus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească până la timpurile
restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura
tuturor sfinţilor Săi profeţi din vechime.” Continuarea plină de
îndurare a mărturiei faţă de Israel (vezi versetele 25, 26, unde rămăşiţa este
bine deosebită prin primirea mărturiei) arată că pocăinţa era cerută pentru a
avea parte de întoarcerea din nou a lui Israel. Şi vor fi pierduţi toţi cei ce
nu primesc această mărturie profetică (versetul 23). Ştefan le mărturiseşte că ei totdeauna s-au
împotrivit Duhului Sfânt. Iar lui Saul, cel mai activ împotrivitor
printre ei, ajutor de bunăvoie al ucigaşilor martirului, i se descoperă
învăţătura deplină a Bisericii. Martorii persecutaţi erau mădulare ale lui
Hristos Însuşi. Totuşi, deşi Biserica fusese înfiinţată (şi avem lucrul acesta
în Faptele
Apostolilor 2 , înainte de mărturia lui Petru) şi Pavel a fost făcut un slujitor al
ei, el a predicat mai întâi numai evreilor. Când ei înşişi s-au socotit
nevrednici de viaţa veşnică, el s-a îndreptat spre celelalte popoare şi a spus,
ca mărturie a lucrării lui pentru Biserică, ceea ce Domnul, în viaţa Lui,
mărturisise aici pe pământ (Matei 13:14 ), că judecata rostită de Isaia avea în curând să vină peste ei. Dar
abia în Faptele Apostolilor 28 lucrul acesta se spune în final; aceasta este
cea din urmă mărturie a Scripturii, pe care o avem din punct de vedere istoric. Învăţătura
generală a unei rămăşiţe în Israel este clar prezentată în Epistola către Romani.
Este cruţată o rămăşiţă aleasă care, necontinuând în necredinţă, va fi altoită
iar, şi aceasta în propriul ei măslin. Nu va fi altoită în biserica creştină,
care nu a fost nicidecum propriul lor măslin; ei niciodată n-au fost tăiaţi din
biserica creştină şi n-au fost ramuri care să nu fi rămas în ea. Este o
rămăşiţă aleasă a lui Israel care va fi adusă să creadă şi să fie altoită în
propriul lor măslin şi să devină „tot Israelul”. Sunt
multe locuri în profeţi, ca Ioel 2 , Zaharia 9 , la care este de ajuns să ne referim.
Descoperirea tainei Bisericii: Acum ne vom ocupa cu celălalt punct de seamă despre care am dorit să
vorbim, în care Dumnezeu Îşi arată plinătatea harului Său suveran. Desfăşurarea
istorică a învăţăturii acesteia a fost atinsă puţin, şi acum o vom expune pe
scurt. Avem dreptul cel mai mare şi mai deplin de a spune că învăţătura aceasta
a fost în întregime nedescoperită în Vechiul Testament. Vorbind despre taina
primirii neamurilor, ca să fie un trup în Biserica lui Dumnezeu, Pavel spune
în Romani 16:25,26 : „Vestirea lui Iisus
Hristos, potrivit cu descoperirea tainei care a fost ţinută ascunsă timp de
veacuri, dar a fost arătată acum prin scrieri profetice (nu
„scrierile profeţilor”), la porunca Dumnezeului celui
veşnic, şi a fost adusă la cunoştinţa tuturor neamurilor, pentru ascultarea
credinţei…” În Efeseni3:5,6 : „Taina lui Hristos care n-a fost făcută cunoscut
fiilor oamenilor în celelalte generaţii, cum a fost descoperită acum sfinţilor
Săi apostoli şi profeţi, prin Duhul: că adică neamurile sunt împreună
moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi…” Şi versetul
9 spune: „administrarea acestei taine ascunse din
veacuri în Dumnezeu… pentru ca înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu
să fie făcută cunoscut acum, prin Biserică, domniilor şi stăpânirilor în cele
cereşti, după planul veacurilor pe care l-a făcut în Hristos Iisus, Domnul
nostru…” De asemenea citim în Coloseni 1:24-26 : „pentru trupul Lui, care este Biserica, al cărei slujitor am fost
făcut potrivit economiei lui Dumnezeu ce mi s-a dat faţă de voi, ca să
întregesc Cuvântul lui Dumnezeu, taina ţinută ascunsă din veacuri şi din
generaţii, dar arătată acum sfinţilor Săi”. Învăţătura aceasta, al cărei
slujitor a fost Pavel, aşa cum ni se arată în Coloseni, ca să
întregească Cuvântul lui Dumnezeu, a fost cu totul necunoscută sfinţilor
Vechiului Testament. Ea a fost nu numai necunoscută în întregime, ci a fost şi
ascunsă în Dumnezeu. Alte lucruri puteau ei să le aibă pentru un veac care va
veni şi nu pentru ei înşişi, ca promisiune a Duhului şi glorie a Mesiei; dar
acest lucru - Biserica - ei nu-l cunoşteau deloc. Când Tatăl a descoperit lui Simon, fiul lui Iona, adevărul despre
Persoana lui Hristos, că El era Fiul Dumnezeului Celui viu (nu numai
Hristosul), atunci Hristos a putut vorbi despre Biserică. Ea avea să fie
întemeiată pe această mărturie. Dar El vorbea numai în mod profetic şi ca un
lucru de viitor: „Pe această stâncă voi zidi Biserica Mea.”
Şi prin învierea Sa a fost dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu. În
felul acesta puterea Satanei era nimicită. Şi moartea Sa a fost necesară ca să
adune împreună, într-unul singur, pe copiii lui Dumnezeu, pe oriunde ar fi fost
ei risipiţi. Iar plecarea Lui a fost pentru ca Mângâietorul să poată veni. Dacă grăuntele de
grâu nu cade în pământ şi nu moare, rămâne singur. Când Hristos a murit,
temelia măreaţă a fost pusă pentru toate binecuvântările şi îndeosebi pentru
Biserică. Şi Duhul Sfânt, Mângâietorul, a coborât potrivit promisiunii, iar
Biserica a fost întemeiată. Şi Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce
trebuiau să fie mântuiţi (rămăşiţa), cum citim în Faptele
Apostolilor 2:47 . Acesta era felul în care acum El dispunea de ei, deşi promisiunile
făcute lui Israel rămâneau sigure. Învăţătura despre Biserică totuşi nu era încă făcută cunoscută, după cum
ne informează Scriptura. Creştinii rămâneau ataşaţi cu totul de iudaism, plini
de râvnă pentru lege. Unii preoţi ajungeau să dea ascultare credinţei, dar se
pare că n-au încetat totuşi să fie preoţi. Petru nici nu învăţa că
Iisus este Fiul lui Dumnezeu; învăţătura lui era: Pe Acela pe care Voi L-aţi
răstignit, „Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut
Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţă şi iertarea păcatelor.”
(Faptele
Apostolilor 5:30,31 .) Deci Dumnezeu a făcut din
El, Domn şi Hristos. Poate va surprinde pe cititor faptul că Biserica nu este menţionată
decât în epistolele lui Pavel. O anumită biserică este menţionată în Ioan; dar
despre Biserică ca un tot, trup al lui Hristos, vorbeşte numai Pavel. Prin
urmare, pot să adaug, tot aşa este şi cu răpirea sfinţilor înainte de arătarea
lui Hristos. În Faptele Apostolilor învăţăm că Dumnezeu a
rânduit o lucrare liberă, în afara apostolilor. Aceasta a stârnit cea mai
aprigă ură a iudeilor. Şi astfel este omorât unul din cei ce au fost unelte
deosebite în această lucrare a lui Dumnezeu. Cerul primeşte cel dintâi rod al
puterii Duhului Sfânt, al Bisericii; cerul se deschide şi este văzut un Hristos
ceresc, un Om în glorie. Fiind făcut asemenea lui Hristos, duhul lui Ştefan se
duce la El, iar iudaismul îşi spune ultimul cuvânt prin vărsarea de sânge. Ei
totdeauna s-au împotrivit Duhului Sfânt. Dar Dumnezeu nu locuieşte într-o casă
făcută de mâini. Şi lucrul acesta schimbă totul: o strângere laolaltă, formată
înainte de întoarcerea din nou a lui Hristos, îşi avea începutul. Aşa s-a
întâmplat în cazul unei singure persoane. Dar duşmănia evreilor avea să aibă un
caracter şi mai violent. Nefiind mulţumit cu prăpădul făcut în biserica din
Ierusalim, Saul persecuta şi pe cei din alte localităţi. Dar, în timp ce era
ocupat în felul acesta, în apropiere de cetatea Damascului, el a fost oprit pe
loc de Domnul, care i S-a descoperit pe Sine Însuşi în glorie şi spunându-i că
cei pe care îi persecuta erau chiar El Insuşi: „Eu sunt
Iisus, pe care-L persecuţi”. „De ce Mă persecuţi?”
Aici deci harul suveran a fost arătat din belşug, mai presus de însăşi
împotrivirea faţă de Duhul Sfânt. Temelia pentru Evanghelia gloriei a fost pusă
şi identificarea tuturor sfinţilor de pe pământ cu Cel ce este Capul lor în
ceruri a fost făcută punctul de plecare al mărturiei lui Pavel cu privire la ce
era Biserica Sa. Şi el a devenit slujitorul ei. Pentru un Hristos al gloriei,
iudeii şi celelalte neamuri erau toţi una; ei erau toţi una în El. Primirea
lui Corneliu a fost încredinţată lui Petru, pentru ca adevărul
cel nou să nu fie ca ceva separat; dar unitatea, cum era arătată pe pământ,
continua cu un nou element de adevăr introdus. Unitatea evreilor şi a
celorlalte neamuri, ca un singur trup în Hristos, a fost încredinţată ca
mărturie, lui Pavel. El a fost slujitorul Bisericii, ca să întregească Cuvântul
lui Dumnezeu. El, singurul care vorbeşte despre Biserică, ce ne învaţă el?
Dumnezeu „a pus toate lucrurile sub picioarele Lui (ale
lui Hristos înălţat) şi L-a dat Cap peste toate
lucrurile Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce umple totul în
toţi.” Tot aşa în Coloseni 1 : „El este Capul trupului, al Bisericii, El este
începutul, Cel întâi-născut dintre cei morţi” Tot aşa, în amănunte,
în Romani 12:5 : „Şi noi, fiind mulţi, suntem un singur trup în
Hristos şi fiecare în parte mădulare unii altora.” La fel în 1. Corinteni 12 : „După cum trupul este unul şi are multe mădulare, dar toate
mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este
şi Hristos. Pentru că printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi într-un
singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi, şi toţi am fost
adăpaţi dintr-un singur duh… Voi sunteţi trupul lui Hristos şi fiecare în parte
mădularele Lui.” Un alt caracter precis al existenţei Bisericii pe pământ este că, evreii
şi neamurile (Efeseni 2), sunt zidiţi împreună ca o locuinţă a lui
Dumnezeu prin Duhul. Modul de zidire este dărâmarea zidului de la mijloc
despărţitor şi facerea din cei doi a unui singur om; dar, cum se spune în
pasajul deja citat, taina este că neamurile sunt împreună moştenitoare în acel
singur trup. Botezul Duhului Sfânt, prin care trupul a fost format, a avut loc
în ziua Cincizecirnii (Faptele Apostolilor 1:8 ). Într-un cuvânt, Biserica este trupul lui Hristos, format, în timp ce
El a fost înălţat, de Duhul Sfânt pe care El L-a trimis ca să adune pe sfinţi
într-o unitate. După moartea şi Înălţarea la cer a lui Hristos, care S-a dat pe
Sine Însuşi nu numai pentru poporul evreu, ci ca să adune împreună pe copiii
lui Dumnezeu cei risipiţi, toate s-au schimbat în această privinţă. Deosebirea
dintre evrei şi celelalte popoare s-a şters. Şi unii şi alţii, prin credinţă,
sunt împăcaţi cu Dumnezeu şi strânşi laolaltă în unitatea unei singure
Biserici, prin Duhul Sfânt trimis din cer. Aceasta este Biserica lui
Dumnezeu, trupul lui Hristos, locuinţa Duhului Sfânt pe pământ. Când Domnul
adăuga Bisericii pe cei ce trebuiau să fie mântuiţi, e foarte clar că nu-i
adăuga la ceva de care ei aparţineau deja. Şi dacă îi adăuga la ea, acesta era
un act care arăta că ei nu aparţineau de ea prin simplul fapt că erau dintre
evrei, nici pentru că ar fi fost mai evlavioşi. Era instituit un trup cu totul
nou, format în unitate de Duhul Sfânt trimis jos din cer şi unit cu Capul care
este în cer.
Răpirea: aşteptarea Bisericii: Biserica unită cu Hristos nu are a face cu arătarea sau venirea lui
Hristos pe pământ, ca speranţă proprie ei. Locul ei este în altă parte; ea este
deja aşezată în El, în locurile cereşti, ea trebuie doar să fie adusă acolo şi
ca prezenţă trupească. Hristos n-a putut rămâne cu ucenicii Săi aici pe pământ
şi le-a spus: „Mă duc să vă pregătesc un loc; şi dacă Mă voi
duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la Mine Însumi,
ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi.” (Ioan 14:3 .) Lucrul
pe care Biserica îl are de aşteptat pentru ea, deci, nu este, deşi sigură şi de
el, arătarea lui Hristos, ci ridicarea ei acolo unde este El. Şi aşa ne învaţă
apostolul, vorbind despre lucrul acesta în amănunt: „Domnul Însuşi, cu un strigăt de strângere laolaltă, cu glasul
arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer şi întâi
vor învia cei morţi în Hristos; apoi noi, cei vii care rămânem, vom fi răpiţi
împreună cu ei în nori, ca să întâlnim pe Domnul în văzduh, şi astfel vom fi
totdeauna cu Domnul” (1. Tesaloniceni 4:16,17 ). Creștinii adevărați vor fi răpiți să-L întâlnească pe Hristos
în văzduh. Așadar, ei vor pleca să-L întâmpine în „nori”, şi nu să
aştepte venirea Sa pe pământ. În Coloseni 3:4 , ni se precizează că adevărații creștini vor fi deja cu El atunci
când El Se va arăta. „Când Se va arăta Hristos, viaţa
noastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în glorie”. Această
identificare a aşteptării Bisericii şi a gloriei ei cu Hristos Însuşi este
esenţialul binecuvăntării Bisericii. Aceasta nu stabileşte timpul răpirii, ci,
ceea ce este mai însemnat, arată clar deosebirea întreagă dintre felul
relaţiilor sfinţilor cereşti cu Hristos şi al celor ce Îl vor vedea pe El numai
atunci când El Se va arăta. Unii sunt binecuvântaţi sub domnia Lui şi sunt în
legătură cu pământul; ceilalţi sunt identificaţi cu El Însuşi, cu Cel ce va
domni, se arată şi împărăţesc împreună cu El. Creștinii adevărați se vor
arăta împreună cu Hristos şi, prin urmare, aşteptarea lor imediată cu privire
la venirea lui Hristos nu mai este arătarea Lui, ci răpirea.
Caracterul ceresc al Bisericii: Aşa este învăţătura generală a răpirii Bisericii, o învăţătură de cea
mai mare însemnătate. Şi este aşa, pentru că ea este strâns legată de relaţia
dintre Biserică şi Hristos, de întreaga ei despărţire de lume şi de soarta ei.
Ea este actul care îi încununează îndreptăţirea. Această răpire dinaintea
arătării lui Hristos este obiectul unei revelaţii deosebite, aşa cum este
menționat în Coloseni 3:4. În ce priveşte timpul
acestei răpiri, nimeni, desigur, nu ştie când va fi. Însă deosebirea dintre
răpire şi arătare este foarte bine delimitată în ceea ce este mai important. La
arătare are loc judecata acestei lumi; de aceea ea este pusă în legătură cu
lumea şi îi termină istoria. Şi înainte ca această istorie să fi ajuns la
rezultatul ei care ne este descoperit, evenimentele descoperite trebuie să fi
avut loc şi obiectele judecăţii trebuie să fi apărut pe scenă şi să se fi
întâmplat ce este prezis cu privire la ele. Biserica însă este asociată cu
Hristos, care este deja plecat de aici; ea nu este din lume, aşa cum nici El nu
era; ea este înviată împreună cu El şi viaţa ei este ascunsă cu El în Dumnezeu.
Nu există eveniment pământesc între ea şi cer. Ea trebuie să fie strânsă
laolaltă şi Hristos să Se ridice de pe scaunul de domnie al Tatălui, ca s-o
primească; aceasta e totul. Convingerea că Biserica este cerească în chemarea ei şi în relaţiile ei
cu Hristos, nefăcând parte din cursul evenimentelor de pe pământ, ne face
răpirea ei simplă şi clară. Şi, de altă parte, aceasta ne arată că tăgăduirea
răpirii ei coboară Biserica într-o poziţie pământească şi îi distruge tot caracterul
şi poziţia ei spirituală. Chemarea adevăraților creștini este sus.
Evenimentele sunt pe pământ.
Aşteptarea imediată a răpirii: Deşi s-a răspuns deja la o întrebare, poate că e bine s-o mai punem
aici: Când are creştinul să aştepte pe Domnului? Răspund: totdeauna. Acesta
este dreptul lui spiritual, este atitudinea lui corectă. Starea lui spirituală
potrivită este caracterizată de aşteptarea Lui în orice clipă, permanent. „Să fiţi ca nişte oameni care aşteaptă pe stăpânul lor să se
întoarcă de la nuntă, ca să-i deschidă îndată când va veni şi va bate la uşă.
Ferice de robii aceia pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea Lui!
Adevărat vă spun că el se va încinge, îi va pune să stea la masă şi se va
apropia să-i servească … Voi deci fiţi gata, pentru că Fiul Omului va veni în
ceasul în care nu vă gândiţi” (Luca 12:36-40 .) Şi după ce vorbeşte de lucrarea celor sfinţi, Domnul adaugă: „Ferice de robul acela pe care stăpânul, la venirea lui, îl va găsi
făcând aşa; adevărat vă spun că îl va pune peste toată avuţia sa. Dar dacă
robul acela zice în inima lui: „Stăpânul meu întârzie să vină” şi începe să
bată pe servitori şi pe servitoare, partea lui va fi cu cei necredincioşi”
(versetele 43-46). Aici, ca un principiu general - pentru că nu este vorba numai de răpire
- aşteptarea constantă a Domnului, ca un lucru permanent prezent, este dată ca
o caracteristică a celor ce vor fi binecuvântaţi atunci când va veni Domnul şi
care vor stăpâni peste toate lucrurile. Ceea ce-l duce pe slujitorul cel rău în
toate relele acelea este nu tăgăduirea venirii Domnului, ci pierderea sensului
aşteptării în orice clipă a venirii Lui. Aceasta a fost originea depărtării Bisericii de la simplitate şi căderea
ei în autoritatea clericală şi lumească – cauza pierderii autorităţii ei
spirituale. Sfinţii însă au ieşit afară din tabără, au parasit lumea şi religia
lumească, pentru ca să-L întâlnească pe Mire. Această stare îi caracterizează,
ca un lucru permanent prezent. În această
aşteptare imediată trăia apostolul şi el învăţa această aşteptare ca una din
cele dintâi învăţătură ale Duhului Sfânt, oricare ar fi fost gradul de lumină
cu privire la amănuntele pe care cei credincioşi l-ar fi avut. Tesalonicenii se
întorseseră la Dumnezeu ca să aştepte pe Fiul lui Dumnezeu din ceruri. Aveau
foarte puţină lumină; dar ei aşa au fost învăţaţi, şi Pavel este de acord cu
aşteptarea lor, ca o mărturie divină faţă de lume, despre care lumea însăşi
vorbea. Ei Îl aşteptau. Nu era vreo explicare profetică a evenimentelor pe care
ar fi avut să le aibă înainte; nu există evenimente, repet, între noi şi cer.
Fiul lui Dumnezeu va veni din cer. Şi ei Îl aşteptau. Din acest fapt ei
trăseseră unele concluzii greşite, pe care Pavel le-a corectat (şi au făcut
apoi o altă greşeală, datorită influenţei unor învăţători mincinoşi, cum vedem
în a doua epistolă). Tesalonicenii se întristaseră pentru cei ce
muriseră din cauza numelui lui Iisus. Se temeau ca nu cumva (atât de mult Îl
aşteptau ei pe Hristos în timpul vieţii lor) aceştia să nu mai fie prezenţi ca
să se bucure de venirea Lui. Pavel corectează această greşeală, arătându-le că
întîi morţii vor învia, şi apoi cei vii vor întâmpina pe Hristos, împreună cu
ei. Şi el nu slăbeşte nicidecum aşteptarea permanent prezentă a lui Hristos de
către tesaloniceni, în timpul vieţii lor, ci, mai mult, le confirmă acest
adevăr prin asocierea lui însuşi cu ei în această aşteptare. S-a înşelat oare
Pavel, aşa cum pretend raţionaliştii, având şi confirmând şi altora acest gând?
Sigur că nu! Clipa venirii Domnului nu s-a descoperit, aşa cum ştim. Aşteptarea
constantă era însă dreaptă. Ea producea o însufleţire a aşteptării Lui, curaj
în persecuţie, vioiciune şi prospeţime în asocierea inimii cu persoana Domnului
şi aprobarea Lui personală. Pavel va culege roadele binecuvântate ale
aşteptării lui, atunci când va sosi clipa. Tesalonicenii au cules roadele ei în
fiecare zi, în vioiciunea credinţei lor, în strălucirea aşteptării lor şi în
osteneala dragostei lor.
Pentru totdeauna cu Domnul (1. Tesaloniceni 4 ): Tesalonicenii erau permanent în aşteptarea Domnului. Ea era speranţa lor
apropiată şi imediată, în legătură cu viaţa lor de toate zilele. Ei Îl aşteptau
mereu, ca să-i ia la El. Ei se întorseseră la Dumnezeu ca să aştepte pe Fiul
lui Dumnezeu din cer. Dar se gândeau că sfinţii care muriseră de curând nu
aveau să mai fie împreună cu ei, ca să fie răpiţi şi ei. Apostolul le clarifică
gândul acesta şi face deosebire între venirea lui Hristos ca
să răpească pe ai Săi, şi ziua Domnului, care va fi o zi de judecată pentru
lume. Ei nu aveau de ce să fie neliniştiţi pentru cei ce muriseră în
Hristos, aşa cum erau cei ce nu aveau speranţă. Şi motivul pe care el îl dă
pentru aceasta este o dovadă a legăturii strânse dintre viaţa lor spirituală şi
aşteptarea întoarcerii personale a lui Hristos, ca să-i ia în gloria cerească.
Apostolul, mângâindu-i cu privire la fraţii lor care muriseră, nu le spune o
vorbă despre bucuria pe care ei o au în ceruri. Era necesară o descoperire
specială ca să-i facă să înţeleagă că cei ce muriseră mai înainte vor avea şi
ei parte de evenimentul acesta. Şi partea lor era asemănătoare cu a lui
Hristos: El a murit şi a înviat, şi tot aşa va fi şi cu ei. Iar când El Se va
întoarce în glorie, Dumnezeu îi va aduce şi pe ei – tot aşa cum îi va aduce şi
pe ceilalţi care trăiau - împreună cu El. Apostolul dă explicaţii mai
amănunţite despre venirea Domnului, în forma unei revelaţii deosebite, arătând
că, aşa cum ei vor fi cu El, tot aşa vor şi veni cu El, atunci când Se va
arăta. Cei în viaţă nu vor lua-o înaintea celor adormiţi în Domnul. Însuşi
Domnul va veni, ca Cel ce este Cap al oastei Sale cereşti, împrăştiată pentru
un timp, ca să-i adune la Sine. El ia cuvântul, glasul arhanghelului se face
auzit şi trâmbiţa lui Dumnezeu sună. Cei morţi în Hristos vor învia întâi,
adică înainte ca cei vii să fie răpiţi. Iar restul (în text, noi), care vor fi
atunci, vor fi răpiţi şi vor merge împreună cu ei în nori, ca să întâmpine pe
Domnul în văzduh. Şi aşa vor fi totdeauna cu Domnul. În locul acesta, unde
apostolul explică amănuntele răpirii creștinilor la Domnul, în văzduh, nu se
spune nimic despre venirea Sa pe pământ. Este numai înălţarea creștinilor
adevărați (aşa cum El a fost înălţat), ca să fie împreună cu El. Dar împrejurările
prin care treceau tesalonicenii erau foarte grele. Şi dacă ei erau plini de
dragoste, erau totuşi tineri în credinţă. Ei auziseră că va veni ziua Domnului,
o zi teribilă de necaz şi de judecată. Învăţătorii mincinoşi au venit şi au
căutat să le răstoarne gândirea, pretinzând chiar o scrisoare de la Pavel şi
unele declaraţii ale Duhului, că acea zi ar fi venit chiar. Dar aşteptarea s-a
slăbit într-un fel, datorită suferinţelor lor (acum aspotolul vorbeşte numai de
credinţa şi dragostea lor, 2. Tesaloniceni 1:3 ) şi această tulburare a gândurilor lor nu este
greu de înţeles, ei fiind cu totul fără experienţă şi supuşi încercării. Dar
Domnul era acolo ca să-i ajute, aşa cum cel rău era ca să-I tulbure. Traducerea
exactă a versetului 2. Tesaloniceni 2:2 este: „ca şi cum ziua
Domnului ar fi chiar de faţă.” Este cuvântul prezent, de faţă, în
contrast cu ce poate să vină. Ei erau tulburaţi şi frământaţi de impresia că
ziua Domnului, acea zi măreaţă şi înspăimântătoare ar fi venit chiar, ar fi
fost prezentă. Nu este de mirare atunci că apostolul nu le putea vorbi de
speranţa lor. Înainte ca apostolul să se atingă de greşeala lor şi să dezvăluie
ordinea adevărată a evenimentelor, cu o înţelepciune cerească el le aduce
gândirea la o stare de linişte, de uşurare. Aceasta face el în primul capitol.
El se lăuda cu răbdarea şi credinţa lor în persecuţii. Era drept înaintea lui
Dumnezeu să răsplătească, dând tulburare celor ce îi tulburaseră, iar lor, care
au fost tulburaţi, odihnă, împreună cu Pavel şi alţii (el era asociat cu ei la
necaz, dar şi la odihnă). Iar lucrul acesta va avea loc atunci când Domnul
Iisus Se va descoperi într-o văpaie de foc, ca să Se răzbune pe cei ce nu
cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Iisus
Hristos, atunci când El va veni să fie glorificat în sfinţii Săi şi admirat în
toţi cei ce au crezut (şi tesalonicenii crezuseră). Aici orice lucru este pus la locul lui. În acea zi va avea loc arătarea
lui Hristos în glorie. Dacă acea zi ar fi fost de faţă atunci, ar fi avut loc
atunci, El n-ar fi tulburat nicidecum pe cei ce sunt ai Săi, ci pe cei ce îi
tulbură pe ei. Aceasta este o problemă a dreptăţii lui Dumnezeu. Deci
persecuţia teribilă prin care treceau tesalonicenii nu era decât o garanţie
înaintea lui Dumnezeu Cel drept că atunci când va veni împărăţia, ei vor avea
parte de odihnă şi glorie. Ei nu vor avea parte de tulburare atunci când
Hristos Se va arăta şi când împărăţia se va stabili prin judecată. În acea zi
partea lor va fi uşurare şi desfătare. Şi într-adevăr, mai mult decât atât, ei
vor fi admiraţia lumii, sau mai degrabă Hristos în ei, în acea zi. În 2. Tesaloniceni 2 apostolul
dezvăluie adevăruri suplimentare. El spusese deja tesalonicenilor că ei vor fi
răpiţi ca să întâmpine pe Domnul în văzduh. De aceea, existenţa lor în ziua lui
Hristos pe pământ era un lucru cu totul imposibil; ei ar fi trebuit să fie în
cer cu Cel ce va aduce mânia, înainte de a veni ea. El insistă asupra acestui
motiv. Ei îşi închipuiseră (sau cel puţin fuseseră tulburaţi în privinţa
aceasta de învăţători mincinosi) că ziua Domnului ar fi fost de faţă, prin
urmare fără venirea lui Hristos. De aceea el le spune: „Cât
priveşte venirea Domnului nostru Iisus Hristos şi strângerea noastră laolaltă
cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea
voastră, nici să nu vă tulburaţi ca şi cum ziua Domnului ar fi venit deja.”
Amândouă faptele şi amândouă împreună dovedeau că ziua Domnului nu era atunci;
ziua Domnului nu putea fi împotriva celor ce erau ai Domnului. De aceea el îi
duce pe un teren pozitiv: Hristos trebuie să vină pentru aceasta şi partea lor
era să fie strânşi laolaltă sus la El, înainte de a veni ziua. Un alt lucru care
arată că ziua nu venise atunci (această idee fiind temeiul raţionamentului
apostolului şi ocazia scrierii întregii epistole) era că ziua aceea nu va veni
până ce nu va fi venit lepădarea de credinţă şi se va fi descoperit omul
păcatului. Înainte ca ziua Domnului să poată fi pe pământ, unele evenimente
trebuie să aibă loc - şi ele vor fi obiectul judecăţii. Astfel, însăşi
greşelile tesalonicenilor au dat ocazie la precizarea unei lumini mai clare şi
mai sigure. Şi trebuie să remarc aici că, a confunda ziua Domnului cu
venirea Sa ca să răpească Biserica este o greşeală nu numai de termeni, ci o
pervertire a întregii naturi a relaţiilor dintre Hristos şi Biserică, de
asemenea dintre Hristos şi lume, o lume apostată.
Deosebirea dintre venirea Lui pentru răpire şi arătare: Nu aşteaptă cei
sfinţi venirea Lui pe pământ şi arătarea Lui? Fără îndoială; dar nu ca timp al
unirii cu El. Repet, ei se vor arăta împreună cu El; ca unii care umblă pe
pământ, ei aşteaptă acest eveniment. Ei aşteaptă această arătare a Lui, ca cel
mai măreţ act al cârmuirii lui Dumnezeu. Arătarea Lui este actul cel mare al
desfăşurării puterii care va pune orice lucru la locul lui potrivit judecăţii
dumnezeieşti. Nimeni nu poate şti clipa răpirii. Caracterul ei deosebitor
este vital pentru cel înaintea căruia i s-a adus adevărul acesta. Voi cita acum
câteva texte de amănunt care arată cum vor fi scutiţi credincioșii adevărați de
necazul prezis, un timp în care se va găsi lumea şi într-un mod special poporul
evreu, care se va înapoia în ţara lui. În cuvintele către biserica din
Filadelfia, în legătură cu evenimentul apropiat al venirii Domnului şi, dând ca
temei al promisiunii faptul că ei vor fi ţinut cuvântul răbdării lui Hristos,
se spune că ei vor fi păziţi de ceasul încercării care va veni peste lumea
întreagă, ca să încerce pe cei ce locuiesc pe pământ. Descrierea aceasta din
urmă a persoanelor este deseori dată în Apocalipsa şi ea spune, desigur, mai
mult decât că ei locuiesc pe pământ: ei sunt caracterizaţi de faptul că îşi au
locul aici pe pământ. În Apocalipsa 12:10-12 se spune: „Şi am auzit în cer un glas tare,
care zicea: „Acum au venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru
şi stăpânirea Hristosului Lui, pentru că acuzatorul fraţilor noştri, care zi şi
noapte îi acuza înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit
prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit
viaţa chiar până la moarte. De aceea, bucuraţi-vă, ceruri şi voi care locuiţi
în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare!” Aici nu este vorba de răpire,
deoarece ea va fi avut loc înainte şi este inclusă în răpirea copilului de
parte bărbătească, pentru că Biserica este una cu Hristos şi va stăpâni peste
neamuri împreună cu El. Dar găsesc aici o descoperire clară că în cei trei ani
şi jumătate dinaintea sfârşitului (adică jumătatea de săptămână a lui Daniel),
Satan este aruncat jos, acuzatorul fraţilor nu mai este în ceruri, victoria
celor acuzaţi a sosit, încercarea lor a trecut. Ei fuseseră în încercare, în
luptă, şi au fost învingători, iar lupta s-a sfârşit pentru locuitorii cerului.
Ea începe, printr-o mânie mare a lui Satan, pentru locuitorii pământului.
Fuseseră persecutaţi, fuseseră omorâţi. Pentru unii, acestea au încetat, pentru
alţii abia încep. Şi observaţi, acesta este exact timpul despre care vorbeşte
Daniel, despre care Domnul aminteşte cu privire la un necaz cum n-a mai fost de
la întemeierea lumii. N-am nici cea mai mică îndoială, acum, că femeia
din Apocalipsa 12 îi reprezintă pe evrei. Îmi dau seama că în ce
priveşte rămăşiţa seminţei ei s-au ivit greutăţi din cauza expresiei „mărturia lui Iisus Hristos”. Dar răspunsul este chiar în
aceeaşi carte: „Duhul profeţiei este mărturia lui Hristos.”
Va fi o mărturie profetică, nu a Bisericii, ci un lucru cu totul diferit.
Comparați cu aceasta sfârşitul capitolului 50 din Isaia, unde
despre rămăşiţă se spune în mod deosebit că ascultă glasul Robului Său (adică
al lui Hristos ca profet).
Biserica nu trece prin necazul cel mare: Cine se va găsi
în necazul despre care vorbește Scriptură? Doar Apocalipsa 7:14 ar putea
lăsa deschisă o nedumerire foarte mică; voi spune ceva şi despre acest text. În
toate acestea este cu totul evident că despre evrei se spune că vor fi în
necazul acesta - şi nicidecum despre Biserică. Ieremia ne
spune că „este un timp de necaz pentru Iacov”, o zi
cum niciuna n-a fost ca ea. Aceasta arată pentru cine este necazul. Daniel ne
arată că „va fi un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de
când sunt neamurile şi până la timpul acesta.” Poporul lui Daniel, aşa
cum spune toată profeţia, este pus aici la încercare şi scris în carte. Domnul
Iisus, când aminteşte aceste cuvinte în Matei 24, nu lasă nici cea mai mică îndoială că este vorba de cei din Israel şi
chiar numai din Palestina sau chiar numai din Iudeea şi Ierusalim. Ei au să
fugă spre munţi. Urâciunea pustiirii va fi în locul sfânt. Cei de la câmp să nu
se întoarcă acasă. Vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească ce este
scris. Ei trebuie să dorească mult ca această fugă să nu fie în zi de sabat.
Într-un cuvânt, necazul este în Ierusalim, în Iudeea şi printre evrei.
Despre Marcu 13:15 nu este
cazul să vorbim, deoarece prezintă foarte clar acelaşi eveniment. Deci Ieremia,
Daniel, şi Domnul Însuşi în Matei şi Marcu, citând pe Daniel, spun că
necazul cel mare îi priveşte pe evrei: el este un timp de necaz pentru Iacov. Apocalipsa
3 vorbeşte de un ceas al încercării şi se spune că va veni peste lumea
întreagă, ca să încerce pe cei ce locuiesc pe pământ. Este aici ceva general;
este nu numai necazul cel mare de la Ieremia, Daniel şi Matei, care este
exclusiv pentru evrei. Aici se vorbeşte despre Biserică. Dar ce se spune despre
ceasul acesta al încercării, când este vorba de Biserică, care aşteaptă pe
Hristos? „Te voi păzi de ceasul încercării.” Deci
textele care vorbesc despre acel necaz cum n-a mai fost vreun altul asemănător,
toate spun la fel, că este un necaz pentru evrei, şi nu pentru Biserică. Textul
care, fiind adresat bisericii, se referă la un ceas de încercare, vorbeşte
de o promisiune preţioasă, că, deoarece a păzit cuvântul răbdării lui Hristos,
şi ea va fi păzită de ceasul acesta. Apocalipsa 7:14 este un
loc neclar pentru mulţi. Este un semn că se poate să fie lucrarea vrăjmaşului,
când se ia un text neclar multora, ca să tulbure gândurile celor sfinţi şi să-i
facă în felul acesta să nu mai fie siguri de adevăruri mari şi simple. Aşa este
şi cu textul acesta. Că nu despre Biserică este vorba în locul acesta, este
clar când cunoaştem promisiunea făcută Filadelfiei. Şi toate confirmă lucrul
acesta. Aici este vorba de o clasă deosebită de a bătrânilor, care reprezintă
pe împăraţii şi preoţii cereşti ai lui Dumnezeu. Unul din bătrâni explică cine
sunt aceia. În versetul 15 se spune că „Cel
ce stă pe scaunul de domnie Îşi va întinde cortul peste ei.” Greu ar mai
putea încăpea vreo îndoială că aici este o aluzie la norul care era un adăpost
pentru Israel (Numeri 9:18 ). Aici, singurele binecuvântări despre care se vorbeşte sunt adăpostul,
hrana, potolirea setei şi încetarea durerii. Ei vin după pecetluirea celor
aleşi din cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, ca o clasă deosebită de
toţi dinainte, o clasă nouă şi distinctă de a bătrânilor. De aceea poziţia lor
este cât se poate de diferită de a celor din Apocalipsa
5:10. Se vorbeşte despre ei şi se dă explicaţia cine anume sunt.
Dar, în afară de faptul că ei ştiu că mântuirea este a lui Dumnezeu şi a
Mielului, nu se mai spune altceva. Ei sunt adăpostiţi, adăpaţi, hrăniţi,
binecuvântaţi, dar nu iau parte în totul cu ceilalţi. Şi ei nu au parte de
scena de mai înainte, care preamăreşte şi dezvăluie faptele lui Dumnezeu.
Dimpotrivă, aşa cum am văzut, cei dinainte sunt prezentaţi ca o clasă separată,
în stare să explice enigma unei alte clase de persoane care se adaugă, stând în
picioare înaintea tronului şi înaintea Mielului. Ei nu fac rugăciuni pentru
alţii, nu au un limbaj de mijlocire. A folosi un text ca acesta (în
care cei ce au fost în necazul cel mare sunt în mod desluşit deosebiţi de ceata
bătrânilor încununaţi şi şezând pe scaune de domnie, deoarece poziţia lor
întreagă este diferită) pentru a zădărnici puterea unei declaraţii precise, că
cei ce au păzit cuvântul răbdării lui Hristos vor fi păziţi şi ei de necazul
acesta, este desigur cu totul împotriva unei interpretări sănătoase a
Scripturii. Prin urmare care este mărturia pe care o dă Scriptura cu privire la
acest subiect? Sunt şase texte care vorbesc de necaz şi datorită cărora ştim că
va fi un necaz. Patru din ele sunt clare şi simple, şi ele se referă la evrei;
unul precizează că sfinţii Bisericii credincioase vor fi păziţi de acest necaz
; iar cel din urmă, vorbind despre neamuri, le deosebeşte în modul cel mai clar
de cei ce reprezintă Biserica şi sfinţii din ceruri - bătrânii încununaţi şi
şezând pe scaune de domnie. Astfel Scriptura este pe cât se poate de clară
asupra acestui subiect. De aceea încercarea de a aduce Biserica în necazul
cel mare - şi aici este secretul întregii probleme - înseamnă a confunda
Biserica cu iudeii şi cu lumea, a confunda speranţele lor şi încercările care
vin peste ei. Socotesc că diferenţa dintre „în ziua aceea
veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl şi voi în Mine şi Eu în voi” - şi „dar, când veţi vedea urâciunea pustiirii şezând în locul sfânt,
cei ce sunt în Iudeea să fugă spre munţi” (texte din Ioan și Matei) este
într-adevăr o diferenţă mare. Şi nu este nicidecum greu să vezi că un text se
referă la legătura cu Hristos în ceruri, iar celălalt la împrejurările în care
va fi Iersualimul pe pământ, aşa cum a fost profeţit de Daniel şi în care
rămăşiţa: evreiască este interesată. Trebuie să-L aşteptăm pe Domnul Iisus
mereu şi să nu facem aşteptările noastre dependente de unele evenimente.
Speranţa noastră este speranţa Miresei care aşteaptă să fie cu mirele, datorită
locuirii Duhului Sfânt în noi, şi nu este întemeiată pe mărturia profetică
privitoare la evenimente.
O înviere deosebită: Învierea celor sfinţi (cea dintâi înviere) are loc la venirea Domnului
Iisus. Aşa cum este scris, „fiecare la rândul cetei lui”:
„Hristos, cel dintâi rod; apoi cei ce sunt ai lui Hristos,
la venirea Lui”. Învierea aceasta este cu totul deosebită de a celor
răi. Va fi o înviere atât a celor drepţi, cât şi a celor nedrepţi, dar pe
principii diferite. Cei dintâi au viaţa în Hristos, viaţă care nu are nimic
comun cu lumea din jur. Mai mult, ei au Duhul lui Dumnezeu care locuieşte în
ei. „Dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus dintre cei morţi
locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus dintre cei morţi va învia şi
trupurile voastre muritoare, din cauza Duhului care locuieşte în voi.” (Romani 8:11 .) „Trupul este pentru Domnul, şi Domnul pentru trup. Şi Dumnezeu,
care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi, cu puterea Lui” (1. Corinteni 6:13-14 ). Trupul
este al Domnului, ca şi sufletul. În ce priveşte pe cei răi, Hristos îi va
învia pentru judecată, dar nu în acelaşi timp cu cei credincioşi. Hristos va
împlini pentru trupurile celor sfinţi ceea ce a împlinit deja pentru sufletele
lor. Cei răi însă vor fi chemaţi la judecată şi obligaţi să dea cinste lui
Hristos, chiar în ciuda lor înşile.
O precizare finală: Multă vreme am crezut că, Biserica trebuie să treacă prin Necazul cel
Mare! După un timp am ajuns la concluzia că, răpirea ar putea avea loc în
timpul Marelui Necaz. Astăzi, studiind mai atent problema, cred cu adevărat că,
Mireasa Domnului - Biserica - nu va trece prin Marele Necaz, ci va fi răpită de
pe pământ!
Notă: prin termenul „biserică” nu înțeleg o
clasă sacerdotală sau niște construcții numite generic „biserici”, ci înțeleg
„adunarea celor credincioși cu adevărat”!
Notă specială: am adăugat acest
studiu (un articol mai vechi de pe blog) despre răpirea Bisericii pentru a
demonstra că cei 24 de bătrâni reprezintă această Biserică glorificată și că,
în îndemnul adresat lui Ioan „Suie-te aici!” reprezintă, simbolic, momentul
răpirii credincioșilor adevărați la cer!
Capitolul 5 - Mielului înjunghiat:
Apocalipsa este răspunsul pe care ni-l dă Dumnezeu la
ceea ce-i cerem noi în rugăciunea Tatăl nostru: „Tatăl nostru care ești în
ceruri/Sfințească-se Numele Tău!/Vie împărăția Ta;/Facă-se voia
Ta,/precum în cer așa și pe pământ!” (Mat. 6:9-20). Cartea se încheie cu
instaurarea Împărăției și intrarea ei în starea eternă. Capitolul 5 ne arată
momentul în care este declanșat acest proces în slava cerească. Este momentul
în care se vorbește despre necesitatea răscumpărării Pământului și Domnul Iisus
este singura persoană din Univers vrednică și calificată pentru acest
lucru: „Apoi am văzut în mâna dreaptă
a Celui ce şedea pe scaunul de domnie o carte, scrisă pe dinăuntru şi pe
dinafară, pecetluită cu şapte peceţi. Şi am văzut un înger puternic,
care striga cu glas tare: Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă
peceţile? Şi nu se găsea nimeni nici în cer, nici pe pământ, nici sub
pământ, care să poată deschide cartea, nici să se uite în ea. Şi am plâns
mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite
în ea. Şi unul din bătrâni mi-a zis: Nu plânge: Iată că Leul din
seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea
şi cele şapte peceţi ale ei. Şi la mijloc, între scaunul de domnie şi
cele patru făpturi vii şi între bătrâni, am văzut stând în picioare
un Miel. Părea înjunghiat şi avea şapte coarne şi şapte ochi, care
sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul. El
a venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de
domnie. Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi
patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o
alăută şi potire de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile
sfinţilor. Şi cântau o cântare nouă şi ziceau:Vrednic eşti Tu să
iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost înjunghiat şi
ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice
seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut
din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe
pământ!” (Apoc. 5:1-10).
Impasul ceresc: Există
crize pe Pământ, dar există crize și în Cer? Apostolul Ioan a asistat la una și
l-a podidid plânsul: „Şi am plâns mult, pentru
că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea”
(Apoc. 5:4). În lacrimile lui Ioan erau
lacrimile tuturor celor ce au sperat, de la Adam și Eva până la contemporanii
lui Ioan, ca Dumnezeu să facă ceva pentru a reașeza pe Pământ Împărăția Lui
glorioasă. Acesta a fost mesajul apostolic. Ei L-au crezut pe cuvânt pe Iisus
Hristos când le-a spus că se va întoarce la ei. Ioan se afla exilat în insula
Patmos și speranțele creștinilor din generația aceea chinuită sub prigoană îl
apăsau amarnic. În Cer erau de față arhanghelul Mihail, dar el a tăcut
neputincios. Tot acolo erau ceilalți arhangheli și cele patru făpturi vii, dar
nimeni n-a fost găsit în stare să ia cartea din mâna lui Dumnezeu și să-i rupă
pecețile.De ce nu putea nimeni face această răscumpărare? Care erau
reglementările ei imposibil de împlinit? Ca să pătrundem înțelesul
scenei din cer trebuie să recitim una din cărțile Vechiului Testament și să
învățăm ce însemna procesul de răscumpărare în Israel. Scena din Cer se
conformează acestui proces bine definit și riguros stabilit. Trebuie să
recitim cartea Rut. Primul și cel mai important motiv
pentru care trebuie să o recitim este finalul ei, care ne vorbește despre bucuria
împărtășită de toți cei de atunci la nașterea unui copil care a fost, istoric
vorbind, strămoșul împăratului David, iar pentru noi strămoșul Fiului lui
David, Iisus Hristos. Cartea Rut a fost pusă deoparte din seria de întâmplări
descrisă în cronica Judecătorilor tocmai pentru motivul acesta providențial: să
ilustreze și să anunțe răscumpărarea printr-o linie mesianică care și-a
împlinit menirea în Iisus Hristos: „Boaz a luat pe Rut,
care i-a fost nevastă, şi el a intrat la ea. Domnul a făcut-o să zămislească
şi ea a născut un fiu. Femeile au zis lui Naomi: Binecuvântat să fie
Domnul, care nu te-a lăsat lipsită azi de un bărbat cu drept de răscumpărare şi
al cărui nume va fi lăudat în Israel! Copilul acesta îţi va înviora
sufletul şi va fi sprijinul bătrâneţilor tale, căci l-a născut noră-ta, care te
iubeşte şi care face pentru tine mai mult decât şapte fii. Naomi a
luat copilul, l-a ţinut în braţe şi a văzut de el. Vecinele i-au pus
nume, zicând: Un fiu s-a născut lui Naomi! Şi l-au numit Obed. Acesta a fost
tatăl lui Isai, tatăl lui David.Iată sămânţa lui Pereţ: Pereţ a fost tatăl
lui Heţron; Heţron a fost tatăl lui Ram; Ram a fost tatăl lui Aminadab;
Aminadab a fost tatăl lui Nahşon; Nahşon a fost tatăl lui Salmon; Salmon a
fost tatăl lui Boaz; Boaz a fost tatăl lui Obed; Obed
a fost tatăl lui Isai şi Isai a fost tatăl lui David.” Naomi, unul din personajele din cartea Rut, este o
rămășiță a unei familii de evrei care au încercat să scape de pedeapsa trimisă
de Dumnezeu printr-o secetă în Israel, dar care au murit în Moab, departe de
casă. Naomi s-a decis să se întoarcă în perimetrul ascultării de providența
divină, țara lui Israel și, ca răsplată pentru pocăința ei a fost răsplătită
din plin. Împreună cu ea a venit și una din nurorile ei, moabita Rut. printr-o
serie de „coincidențe” rânduite de Dumnezeu, această Rut capătă trecere
înaintea unei rude bogate, Boaz, căruia îi cere să inițieze procesul de
răscumpărare și de ridicare a unui urmaș pentru Naomi. Din spusele lui Boaz înțelegem
că pentru răscumpărarea unui ogor trebuiau împlinite câteva condiții:
(1) răscumpărătorul (Goel) să fie rudă de aproape, (2) răscumpărătorul să
vrea să facă lucrul acest lucru și (3) răscumpărătorul să vrea să facă lucrul
acesta. În cazul lui Naomi, înaintea lui Boaz a existat o rudă mai apropiată de
ea decât Boaz, dar acesta n-a vrut să o răscumpere. Pedeapsa poetică aplicată
de Dumnezeu este cu numele lui n-a fost înscris în carte, ci va rămâne pentru
totdeauna un „cutare”: „Boaz s-a suit la poarta cetăţii şi
s-a oprit acolo. Şi iată că cel ce avea drept de răscumpărare, şi despre
care vorbise Boaz, trecea. Boaz i-a zis: Hei, cutare, apropie-te, stai aici. Şi
el s-a apropiat şi s-a oprit. Boaz a
luat atunci zece oameni dintre bătrânii cetăţii şi a zis: Şedeţi aici. Şi
ei au şezut jos. Apoi a zis celui ce avea drept de răscumpărare: Naomi,
întorcându-se din ţara Moabului, a vândut bucata de pământ care era a fratelui
nostru Elimelec. Am crezut de datoria mea să te înştiinţez despre aceasta
şi să-ţi spun: Cumpăr-o în faţa locuitorilor şi în faţa bătrânilor
poporului meu. Dacă vrei s-o răscumperi, răscumpăr-o, dar dacă nu vrei,
spune-mi, ca să ştiu. Căci nu este nimeni înaintea ta care să aibă dreptul
de răscumpărare, şi după tine eu am dreptul acesta. Şi el a răspuns: O voi
răscumpăra. Boaz a zis: În ziua în care vei cumpăra ţarina din mâna
Naomei, o vei cumpăra în acelaşi timp şi de la Rut, Moabita, nevasta celui
mort, ca să ridici numele mortului în moştenirea lui. Şi cel ce avea drept de răscumpărare a răspuns: Nu pot
s-o răscumpăr pe socoteala mea, de frică să nu-mi stric moştenirea mea; ia tu
dreptul de răscumpărare, căci eu nu pot s-o răscumpăr.Odinioară în Israel,
pentru întărirea unei răscumpărări sau a unui schimb, omul îşi scotea
încălţămintea şi o dădea celuilalt: aceasta slujea ca mărturie în Israel. Cel ce avea drept de răscumpărare a zis
dar lui Boaz: Cumpăr-o pe socoteala ta! Şi şi-a scos
încălţămintea. Atunci, Boaz a zis bătrânilor şi întregului popor: Voi
sunteţi martori azi că am cumpărat din mâna lui Naomi tot ce era al lui
Elimelec, al lui Chilion şi al lui Mahlon, şi că mi-am cumpărat, de
asemenea, de nevastă pe Rut, Moabita, nevasta lui Mahlon, ca să ridic numele
mortului în moştenirea lui şi pentru ca numele mortului să nu fie
şters dintre fraţii lui şi din poarta locului lui. Voi sunteţi martori azi
despre aceasta! Tot poporul care era
la poartă şi bătrânii au zis: Suntem martori! (Rut
3:12; 4:1-11). Fără să știe la vremea aceea, Samuel ne-a dat în
carte schema mântuirii săvârşite de Dumnezeu „la plinirea vremurilor” (Efes.
1:10). Este „răscumpărarea” adusă de către Fiul Său, Domnul Iisus Hristos. În
descrierile din textul cărţii, Boaz este figura profetică pentru acel „Goel”
după care suspina patriarhul Iov, ruda cu drept de răscumpărare. „Dar
ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că Se va ridica la urmă pe pământ”
(Iov 19:25). Prin răscumpărarea lui Naomi
şi a moabitei Rut, Boaz este un tip care îl prevestește pe Domnul
Iisus Hristos. Lucrarea Lui de răscumpărare este descrisă într-un mod strălucit
în capitolul cinci din Apocalipsa.
Soluția divină: Scena
descrisă de apostolul Ioan în capitolul cinci din Apocalipsa subliniază câteva
lucruri care se suprapun peste tiparul din cartea Rut. Mai întâi, vedem o carte
pecetluită cu șapte peceți. Este documentul care arată că Pământul se află în
proprietatea temporară a cuiva și trebuie răscumpărat. Asta ne aduce aminte că, neînțeles
de cei din jur, pe drumul către răstignire, Fiul lui Dumnezeu a rostit aceste
cuvinte: „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (Ioan
12:31). El știa că declanșează ceva ce va
fi finalizat într-o vreme viitoare. În zilele acelea, Fiul lui Dumnezeu le-a
spus ucenicilor: „Nu voi mai vorbi mult cu voi,
căci vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine, dar
vine pentru ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl şi că fac aşa
cum Mi-a poruncit Tatăl. Sculaţi-vă, haidem să plecăm de aici!” (Ioan
14:30-31). Iar în capitolul 16 al aceleiași
evanghelii citim o altă exprimare care anticipează Crucea: „ …
în ce priveşte judecata, fiindcă
stăpânitorul lumii acesteia este
judecat.” (Ioan 16:11). Înainte de a-Și
supune toate neamurile, Fiul lui Dumnezeu a trebuit să-l înfrângă
pe Satan, domnul lumii acesteia, stăpânitorul oamenilor înrobiți, așa cum scrie
în Epistola către Evrei: „Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi
sângelui şi cărnii, tot aşa şi El Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele,
pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe
Diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia care, prin frica morţii, erau
supuşi robiei toată viaţa lor. Căci, negreşit, nu în ajutorul îngerilor
vine El, ci în ajutorul seminţei lui Avraam. Prin urmare, a trebuit să Se
asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ceea ce
priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de
încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului” (Evrei
2:14-17). În moartea de la
Cruce, Fiul lui Dumnezeu a zdrobit capul șarpelui din Eden (Gen. 3:15) și i-a
frânt dreptul la domnie asupra oamenilor, căpătând acolo dreptul de
răscumpărare asupra lumii: „Apoi am văzut în mâna dreaptă
a Celui ce şedea pe scaunul de domnie o carte, scrisă pe dinăuntru şi pe
dinafară, pecetluită cu şapte peceţi” (Apoc. 4:1). Este aceeași imagine descrisă și în cartea profetului Ezechiel: „M-am
uitat şi iată că o mână era întinsă spre mine şi ţinea o carte în
chip de sul. A desfăşurat-o înaintea mea şi era scrisă şi pe
dinăuntru, şi pe dinafară; în ea erau scrise bocete, plângeri şi gamete” (Ezec.
2:9). Scris „pe dinăuntru și pe
dinafară” înseamnă că tot ce trebuia scris s-a scris și nu
mai putea fi adăugat nimic. Cartea reprezintă „dreptul de proprietate” la tot
ceea ce i-a promis Tatăl Fiului Său pentru sacrificiul de la cruce: „Cere-Mi,
şi-Ţi voi da neamurile de moştenire şi
marginile pământului în stăpânire! Tu le
vei zdrobi cu un toiag de fier şi le
vei sfărâma ca pe vasul unui olar.” (Psalm 2:8-9 - T.M.). Iisus Hristos este „moștenitorul tuturor lucrurilor”
(Evrei 1:2). Preaiubitul răscumpărător care a binevoit să plătească
răscumpărarea noastră (vezi Lev. 25:23–46; toată cartea Rut și
Ieremia 32:6-15).Dar de ce „nu se găsea nimeni nici
în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, care să poată deschide cartea, nici să
se uite în ea. Şi am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic
să deschidă cartea şi să se uite în ea” ? De ce nu s-a găsit
nimeni? Pentru că nu era nimeni care să fie
înrudit cu noi de aproape, în stare să plătească cu moartea vina păcatelor
noastre și să poată trăi după aceea ca să ne răscumpere. Numai un „Dumnezeu
adevărat din Dumnezeu adevărat” a putut face acest lucru! „Tatăl Mă
iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia
cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau
iarăşi; aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan
10:17-18). Desfășurarea de planuri
suprapuse din scena cerească este fascinant redată de Ioan: „Şi
unul din bătrâni mi-a zis: Nu plânge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda,
Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte
peceţi ale ei. Şi la mijloc, între scaunul de domnie şi cele patru făpturi
vii şi între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. Părea înjunghiat
şi avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale
lui Dumnezeu, trimise în tot pământul. El a venit şi a luat cartea din
mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie” (Apoc. 5:5-7). Anunțat ca un leu în profețiile Vechiului
Testament (Gen. 49:8-10), răscumpărătorul a venit mai întâi ca un Miel
înjunghiat. El are șapte coarne, simbol al atotputerniciei, șapte ochi, simbol
al atotștiinței și era plin de Duhul în tot ce făcea. El stătea acum în
picioare, deși fusese înjunghiat. Era totuși un Leu și restul cărții Apocalipsa
ne va arăta ce face „Suveranul” când își dezlănțuie puterea asupra dușmanilor
Săi. „El a venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a
Celui ce şedea pe scaunul de domnie” (Apoc. 5:7). Dacă s-ar face o reprezentare grafică a
acțiunii din Apocalipsa, acesta ar fi unul din punctele de maxim al acțiunii,
punctul în care a început totul, momentul solemn în care s-a făcut tranziția de
autoritate de la Dumnezeu Tatăl la Dumnezeu Fiul: „Tatăl nici nu
judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o
Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl” (Ioan
5:22).
Pricina de laudă: Cea mai
glorioasă încheiere a acestui comentariu la capitolul 5 din Apocalipsa este să
spunem că Fiul lui Dumnezeu își va ține promisiunea făcută celor ce-L urmează
și-i va lua alături de El să domnească pe Pământ. Din punctul Lui de vedere și
din perspectiva făpturilor cerești, creștinii sunt deja așezați în locurile
cerești „în Hristos” și vor domni împreună cu El în Împărăția viitoare: „Vrednic eşti
Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost înjunghiat şi
ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice
seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut
din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe
pământ!” (Apoc. 5:5:9-10). Este o reluare
a temei proclamată deja în primul capitol al cărții: „Ale
Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele
Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru
Dumnezeu, Tatăl Său: ale Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor!
Amin. Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi
cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din
pricina Lui! Da, Amin” (Apoc. 1:5-7). Domnia
noastră pe Pământ împreună cu Hristos este un imperativ al planului lui
Dumnezeu cu lumea: „El, dimpotrivă, după ce a adus o singură
jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui
Dumnezeu şi aşteaptă de acum ca vrăjmaşii Lui să-I fie făcuţi
aşternut al picioarelor Lui” (Evrei
10:12-13). „În urmă, va veni sfârşitul, când El va da Împărăţia în
mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire
şi orice putere. Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe
toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă care va fi
nimicit va fi moartea. Dumnezeu, în adevăr, „a pus totul sub
picioarele Lui”. Dar când zice că totul I-a fost supus, se înţelege că afară de
Cel ce I-a supus totul. Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse,
atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile,
pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi” (1 Cor. 15:24-28). Profețiile
ocupă a cincea parte din textul Scripturii. Din această a cincea parte, o
treime vorbesc despre cea de A Doua Venire a Domnului Iisus. Există 650 de profeții
cu caracter general din care cam jumătate Îl privesc pe Iisus Hristos, iar din
cele aproximativ 330 de profeții mesianice, 225 sunt despre cea de a doua
venire. Din cei 46 de profeți din Vechiul Testament, mai puțini de 10 vorbesc
despre prima lui venire, dar 36 vorbesc despre cea de a doua venire. Pentru cei
ce vor să le numere, în Scriptură există mai mult de 1.500 de pasaje care
vorbesc despre a doua venire a lui Hristos; cam unul din douăzeci și cinci de
versete. Ca proporție, pentru fiecare verset care vorbește despre prima venire
a lui Mesia există opt care vorbesc de cea de a doua Lui venire. Pentru fiecare
dată când este menționată lucrarea de ispășire săvârșită de Hristos există cel
puțin care vorbesc despre revenirea Sa glorioasă. În Noul Testament ni se spune
de peste 50 de ori că Iisus Hristos va reveni. Totuși, foarte mulți teologi și
predicatori nu sunt preocupați cu acest lucru!
Comentariu suplimentar (1):
„Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui care
stătea pe scaunul de domnie, o carte scrisă pe dinăuntru și pe dinafară,
pecetluită cu şapte peceţi”. Un înger puternic vesteşte cu glas tare: „Cine
este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?” Nicio creatură, în
niciun loc, nu a putut să răspundă. Dar la sfârşit, după timp suficient pentru
a arăta neputinţa oricărui altuia, Domnul Iisus înaintează şi primeşte
provocarea. Mângâierea dată lui Ioan de unul dintre bătrâni se găseşte astfel
îndreptăţită, căci bătrânii au totdeauna priceperea lucrurilor. Şi Ioan îl vede
pe Leul din seminţia lui Iuda, care nu este altul decât Mielul, dispreţuit pe
Pământ, înălţat în Cer; el îl vede înaintând şi luând cartea. În acest moment
toţi, făpturile vii și bătrânii împreună se prosternă înaintea Mielului şi
intonează o cântare nouă. Este foarte izbitor să citim după aceasta: „M-am
uitat şi, în jurul scaunului de domnie, în jurul făpturilor vii şi în jurul
bătrânilor am auzit glasul multor îngeri. Numărul lor era de zece mii de ori
zece mii și mii de mii. Ei ziceau cu glas tare: „Vrednic este Mielul, care a
fost înjunghiat, să primească putere, bogăţie, înţelepciune, tărie, cinste,
slavă şi binecuvântare”. Pentru ce îngerii apar aici şi nu în capitolul 4?
Dumnezeu, în toate căile Sale, pe care Scriptura ni le face cunoscute,
acţionează totdeauna după motivele cele mai înţelepte, iar Duhul ne încurajează
să ne informăm cu smerenie, dar cu încredere. Iată deci ceea ce mi se pare că
motivează această diferenţă: faptul că Mielul ia cartea şi Se pregăteşte să-i
deschidă peceţile marchează un început de administraţie. Până atunci, îngerii
au fost slujitorii (administratorii) puterii lui Dumnezeu. Când era vorba de
judecată, de executat sau de orice altă intervenţie extraordinară din partea
Sa, Dumnezeu Se servea de ei ca de instrumente; dar mi se pare că Duhul lui
Dumnezeu arată că începând din acest moment se efectuează o schimbare imensă.
Îngerii vor putea să fie încă întrebuinţaţi în timpul intervalului marcat de
ultima dintre cele 70 de săptămâni ale lui Daniel, pentru că este încă timpul
providenţei, și nu al slavei manifestate; dar titlul sfinţilor slăviţi este
afirmat aici. Capitolul al doilea din Epistola către Evrei ne învaţă cu
siguranţă că lumea viitoare nu este supusă îngerilor, ci celor răscumpăraţi; şi
aici, văzătorul este primit să arunce o privire profetică asupra unei scene
care se potriveşte cu învăţătura autorului respective epistole (Pavel?). Cu
alte cuvinte, când Mielul este introdus pe scenă, atunci, şi nicidecum înainte,
bătrânii, adică sfinţii slăviţi și cele patru făpturi vii, care simbolizează
atributele necesare executării puterii judiciare, se unesc ca şi cum n-ar forma
decât un tot pentru a înălţa, într-o cântare nouă, laudele Mielului care a fost
înjunghiat. Ei sunt acum asociaţi într-un chip intim și cu totul nou; şi, în
acelaşi timp, pentru a confirma schimbarea, îngerii apar într-un fel deosebit.
Să presupunem deci că mai înainte administrarea judecăţii a fost în mâinile
îngerilor; se înţelege cu uşurinţă că, în capitolul 4, ei n-au fost deosebiţi
de cele patru făpturi vii, pentru că de fapt aceştia reprezintă într-un chip
general agenţii care execută judecăţile lui Dumnezeu. În timp ce dacă, în
capitolul 5, există o schimbare în administraţie și dacă îngerii, până atunci
executorii acestor judecăţi, nu mai sunt recunoscuţi ca atare în vederea
Împărăţiei, şi ca puterea să fie încredinţată sfinţilor slăviţi, este foarte
natural că îngerii, fiind înlocuiţi, și umbriţi de moştenitorii Împărăţiei, să
se dea înapoi pe planul din urmă. Dacă mai înainte se putea să-i consideri ca
fiind cuprinşi sub simbolul celor patru făpturi vii, ei reiau de acum înainte
simplu, locul lor ca îngeri. Aceasta mi se pare că este adevărata interpretare
a acestui pasaj. După aceasta, ceea ce reprezintă cele patru făpturi vii se
aplică mai întâi îngerilor, şi în urmă sfinţilor. Simbolul nu arată atât
persoanele cărora le este încredinţată executarea judecăţilor, cât caracterul
agenţilor întrebuinţaţi. Dar Scriptura furnizează elementele necesare pentru a
determina cine sunt ei: în primul caz, prin absenta oricărei menţionări a
îngerilor, care, noi o ştim, sunt fiinţele de care Dumnezeu Se slujea în căile
Sale providenţiale faţă de lume, în zilele Vechiului Testament și chiar în ale Noului
Testament. Biserica este încă pe cale de formare; dar când ea va fi completă,
când sfinţii slăviţi vor fi ridicaţi de pe Pământ şi când dreptul de
Întâi-născut va fi recunoscut, atunci dreptul lor va fi recunoscut de asemenea.
Şi noi putem cu uşurinţă să înţelegem că, atunci când Domnul vine pentru a lua
Împărăţia într-un chip vizibil, această schimbare de administraţie trebuie să
fie arătată în Cer, înainte de a se desfăşura pe Pământ. Faptul general este
prezentat în capitolul 4 şi schimbarea care va avea loc este arătată prin
anticipare în capitolul 5. În ultimul rând, vedem în acest capitol că, atunci
când, odată ce semnalul de adorare datorată Mielului a fost dat, toate
creaturile se unesc pentru a sărbători binecuvântarea care rezultă din lucrarea
Sa.
Comentariu
suplimentar (2): MIELUL BIRUIEȘTE SĂ DESCHIDĂ CARTEA:
Cuvântul APOI ne introduce o nouă viziune apocaliptică. Este vorba de o nouă doxologie. O doxologie mai înaltă decât cea din cap.5, după cum vom vedea. Doxologia este generată de biruința Mielului de a deschide cartea cu cele 7 peceți. Într-adevăr Cel ce șade pe tron, Împăratul Atotputernic din cap.5 are în mâna dreaptă o carte. De obicei în mâna dreaptă Împăratul ține toiagul de cârmuire. Dar iată că acest Împărat misterios ține în mâna dreaptă, în loc de toiag, o carte cu 7 peceți. Poate că această carte joacă rol de toiag. Poate că Împăratul domnește cu ajutorul acestei cărți. Poate că în ea sunt ascunse tainele guvernării divine. Ce să fie cu această carte? Ea este scrisă pe dinăuntru și pe dinafară, sugerând că este plină de semnificații, de cunoașterea și revelarea Celui ce șade pe tron. Dar este și închisă cu 7 peceți. Ni se sugerează o revelație minunată dar care este închisă, ascunsă, pecetluită. Cartea este a Celui ce șade pe tron. Deci această carte nu poate fi decât despre Sine și nu poate decât revela tainele Celui PreaÎnalt. Sunt multe interpretări cu privire la această carte. Cea mai pertinentă și cea mai susținută de text mi se pare a fi aceea că ea reprezintă planul lui Dumnezeu cu umanitatea. Acel plan tainic alcătuit în Sine Însuși și despre care ne vorbește Pavel în Efeseni cap.1. Într-adevăr, în Apocalipsa 5 descoperim două lucruri în centrul acestei cărți: Mielul înjughiat și răscumpărarea oamenilor de pe pământ. Iar în capitolele următoare, când se deschide cartea se revelează planul lui Dumnezeu cu umanitatea. Dar care să fie oare momentul din istoria veșniciei a evenimentelor din cap.5? După cum vom vedea nu este vorba de un moment ci de mai multe momente care încep de dinainte de creație, trec pe la înviere și se perindă până la finalul glorios al acestui plan. Într-adevăr strigătul îngerului puternic din vs.2 pare a fi înainte de întemeierea lumii. Dumnezeu are un plan minunat, o taină de descoperit. Dar este nevoie de cineva vrednic să deschidă cartea și să îi rupă pecețile. Și în ce constă această vrednicie? Acest cineva trebuie să facă parte din plan, trebuie să joace rolul principal din acest plan. După cum vom vedea planul are ca actor principal pe Mesia, un Salvator. Fără acest rol piesa nu poate fi jucată. Este absurd să pui în scenă o piesă în care să lipsească actorul principal. Cel ce poate juca rolul principal devine vrednic să deschidă cartea! Lucrurile trebuie stabilite de la început, înainte ca piesa să fie pusă în scenă. Trebuie găsit actorul principal. Și Dumnezeu Tatăl pare să facă o invitație cerului întreg. Este o chemare adresată tuturor făpturilor cerești. Cine este vrednic să deschidă cartea? Dumnezeu pare să nu aibă un actor prestabilit. Oricine poate încerca. Și ne-am aștepta ca dintre toți îngerii lui Dumnezeu să se găsească un înger puternic care să joace rolul lui Mesia. Dar surpriză! Nimeni nu s-a găsit vrednic să POATĂ să deschidă cartea. Deci se căuta o anumită PUTERE sau VREDNICIE. Invitația era pentru toți. Dar nu oricine putea fi actorul principal. Trebuia să fie cineva foarte puternic. Și desigur trebuia să fie cineva care SĂ VREA să joace acest rol. De ce face Dumnezeu chemarea? Se vede clar dorința lui Dumnezeu de a Se revela făpturilor Sale prin această carte, de a implica făpturile mâinilor Sale în acțiunea cărții. Nu știa Dumnezeu că nimeni nu se va găsi vrednic? Ba da. Totuși El face chemarea. Însăși chemarea pare că face parte din piesă. Și ea este făcută cu scopul de a atrage atenția tuturor făpturilor Sale cu privire la această carte, la acest plan misterios. A fost făcută chemarea după sau înainte de căderea lui Lucifer? Este cartea un răspuns la căderea lui Lucifer? Iată întrebări grele la care nu ne grăbim să răspundem. Și nu s-a găsit nimeni vrednic să deschidă cartea. Și este grav lucrul acesta? Se pare că este foarte grav căci Ioan plânge MULT pentru că nu s-găsit nimeni să poată deschide cartea. De ce a plâns Ioan? A înțeles oare Ioan că în joc era propria sa existență? Căci dacă nu se deschidea cartea, nici Ioan nu mai avea să intre în ființă. Sau a înțeles Ioan că miza era cunoașterea tainei Celui Prea-Înalt? Și că astfel tot cerul avea să rămână văduvit de cunoașterea adâncului inimii Celui ce șade pe tron? Și când rațiunea existenței cerești e cunoașterea Celui Prea-Înalt, pecetluirea adâncului inimii Acestuia este un real motiv de întristare. Sau a înțeles Ioan că această carte era răspunsul Domnului la răzvrătirea lui Lucifer și la contestarea autorității divine de către acesta, și astfel era în joc însăși onoarea Numelui lui Dumnezeu? Cert este că Ioan plânge mult și că acest plânset seamănă cu plânsul Mariei de la mormântul Mântuitorului. Și la fel cum plânsul Mariei este curmat de vestea învierii, plânsul lui Ioan este curmat de vestea biruinței. Aici este un mare paradox. După cum vom vedea în cap.6 când se deschide cartea intră în ființă toată tragedia umană cu toate păcatele, nedreptățile și suferințele oamenilor. Desigur ne-am aștepta la altceva. Cum anume slujește toată tragedia umană la revelarea tainei inimii Celui PreaÎnalt? De ce atâta trudă să se deschidă această carte a suferinței și întunericului? În prima fază totul pare de neînțeles. Totul pare un imens faliment: un faliment cu omenirea, un faliment cu poporul Israel și nu în ultimul rând un faliment cu Biserica. Și totuși de ce atâta dorință să se deschidă cartea cu 7 peceți? De ce atâta plâns? Vestea este adusă de unul dintre bătrâni. Nu de una dintre făpturile vii ci de unul dintre bătrâni. Bătrânii par a fi mai aproape de drama lui Ioan, de a înțelege mai bine plânsul omului. Iată un alt posibil argument cu privire la umanitatea bătrânilor. Bătrânul deci aducea vestea bună. Cineva a BIRUIT ca să deschidă cartea. Și acest Cineva este Leul, din seminția lui Iuda, rădăcina lui David. Este vorba despre cineva foarte PUTERNIC, căci este revelat ca un Leu. Este vorba de un OM căci este din seminția lui Iuda. Și este vorba de o Persoană divină căci este Rădăcina lui David: cineva care este din David dar care-l și precede pe David și din care David se trage. Ca să deschidă cartea era nevoie de o BIRUINȚĂ. Termenul nu este nou căci primele 3 capitole sunt pline de promisiunile adresate celui ce va BIRUI. Și ultima promisiune ne vorbește despre modul în care Fiul Însuși a Biruit! Iată că în cap.5 ni se descoperă biruința Fiului, cum a biruit Fiul pentru a putea să șadă pe scaunul de domnie al Domnului! Și Ioan este curios să vadă acest Leu biruitor. Trecerea de la versetul 5 la versetul 6 pare a fi inima și cheia acestui capitol. Într-adevăr Ioan căută cu privirile un Leu și vede în mijloc, între scaunul de domnie și cele 4 făpturi vii și între bătrâni un MIEL care părea înjughiat. Ne aducem imediat aminte că prima făptură era un LEU dar a doua era un vițel. Suntem șocați de acest paradox. Leul din Iuda este de fapt un MIEL. El șade în picioare căci este biruitor. Are 7 coarne căci nu este un Miel obișnuit. Are 7 ochi, căci are o capacitate de cunoaștere excepțională. El a putut pătrunde taina cărții înainte să o împlinească. Și cei 7 ochi sunt cele 7 Duhuri ale lui Dumnezeu. El are o capacitate de cunoaștere ca cea a lui Dumnezeu Însuși! Duhurile lui Dumnezeu sunt și în El! El este Fiul, El este una cu Tatăl, El face parte din Sfânta Treime! Iată că doar Cineva din sânul Dumnezeirii, doar Cineva necreat a putut fi vrednic să deschidă cartea cu cele 7 peceți. Și puterea Sa excepțională stă în capacitatea de a fi Miel, de a accepta înjunghierea, de a Se jertfi pe Sine, de a lua asupra Lui spre soluționare toată tragedia umană. Iată că Însuși Dumnezeu în Persoana Fiului SUFERĂ, Se lasă înjughiat. Și înjughierea nu este o glumă, căci Mielul trebuie să se facă păcat, să primească asupra Lui toată judecata și arderea divină, pentru ca oamenii să poată fi răscumpărați. Iată ceva nou! Iată o iubire pe care cerul nu o cunoștea. Să iubești așa de mult lumea încât să dai chiar pe Fiul Tău, pe unicul Tău Fiu, pentru răscumpărare ei! Începem să întrezărim de ce cartea aduce o revelație cu totul nouă despre Dumnezeu. Începem să înțelegem de ce aici se ascund taina inimii lui Dumnezeu și adâncurile înțelepciunii Sale! Într-adevăr, cine ar fi crezut că Dumnezeu este capabil de o așa iubire? Junghierea Mielului este în centrul cărții. Într-adevăr doxologiile ce urmează sunt adresate Mielului CARE A FOST ÎNUJHGIAT (vezi vs.9 și vs.12). Modul prin care Mielul biruiește este surprinzător! El biruiește prin a Se lăsa înjughiat! Toată puterea iubirii lui Dumnezeu de răscumpărare și restaurare își trage sursa din jertfirea Mielului. Modul de biruință al Mielului este relevant pentru cele 7 Biserici, căci ele trebuie să biruiască DUPĂ MODELUL Mielului! Toată biruința Mielului, toată gloria, toată răscumpărare vin PRIN înjunghierea Mielului. Aceasta este CALEA pe care a trasat-o Mielul. Și este singura CALE. O cale ciudată dar singura. Bisericile Apocalipsei se confruntau cu prigoana, cu suferința, cu nedreptatea. Biruința Mielului prin înjunghiere vine ca o minunată resursă. De ce este aceasta singura cale? De ce dacă Mielul a fost înjunghiat trebuie și urmașii Lui să pășească pe aceeași cale? Dumnezeu nu a dorit doar să răscumpere pe oameni ci să și facă din cei răscumpărați o preoție împărătească pentru veșnicie. Și pentru aceasta ei trebuiau să fie după chipul și asemănarea Mielului! Și Domnul a dorit să le dea slava Mielului ca și ei să șadă pe împreună cu Mielul ca Mireasă pe scaunul Său de domnie! Și aceste lucruri erau posibile doar dacă ei pășeau pe calea slavei pe care a pășit Mielul Însuși! Această perspectivă amețitoare ne schimbă total perspectiva asupra vieții. Biserica din Laodicea trăia după zicala: Ferice de cei cărora le merge bine căci a lor este Împărăția! Dar cei din Laodicea aveau să afle că zicala lor însemna de fapt: Ferice de cei cărora le merge bine căci a lor este Împărăția lumii acesteia! Cât despre ucenicii autentici ai crucii, ei au alte fericiri: Ferice de cei ce plâng căci ei vor fi mângâiați! Ferice de cei prigoniți căci mare este ÎN CERURI răsplata lor! Este normal să ne dorim să o ducem bine în această lume. Totuși după ce privim la biruința Mieului nu ne mai permitem acest lux. Deodată devenim străini și călători pe pământ. Deodată inima se alipește de altă Împărăție, de Împărăția nevăzută, de Împărăția viitoare. Maturitatea se naște prin priceperea căii crucii. Maturitatea apare când mintea întrezărește cât de mare este gloria la care Dumnezeu ne cheamă și faptul că crucea este SINGURA cale către această glorie. Mântuitorul ne-a spus mai dinainte să nu ne facem vise prea mari cu privire la destinul nostru în această lume. Căci vom fi prigoniți și că în lume vom avea multe necazuri, căci trebuie să ne luăm crucea în fiecare zi. Mântuitorul este El Însuși un om al durerii și obișnuit cu suferința și întrega Sa viață este una de luptă cu ispitirile și hăituielile celui rău (vezi Evrei 5a), iar în finalul Său pământesc se găsește a fi atârnat pe nedrept pe o cruce. Dacă aceste lucruri s-au întâmplat Mielului, oare ce așteptări să avem noi de la viața aceasta? Una din minciunile Laodiciei era că poți să fii creștin și să îți iei și partea în lumea aceasta. Dar aceasta este o contradicție fundamentală în termeni. A fi creștin înseamnă a păși pe calea crucii, a fi străin și călător, a fi prigonit și hăituit în lume. Lumea este teritoriul vrăjmașului, este locul unde cei sfinți sunt încercați și curățiți. Creștinul nu poate să-și găsească locul în această lume. Ba chiar el este nefericit în această lume. Mulți necreștini sunt mai fericiți ca el în această lume. Creștinul este dezamăgit și hăituit de lumea decăzută. În schimb este fericit în nădejde. Pavel de asemenea ne spune despre viața lui că Duhul îl înștiințează mereu că va avea parte de lanțuri și necazuri. Și lui Timotei îi explică că oricine vrea să trăiască cu evlavie în Hristos va fi prigonit. E de ajuns doar să îți propui să trăiești cu evlavie căci războiul deja a început! Nu vreau să tragem concluzia pesimistă că cel credincios are parte doar de necazuri. Balanța este echilibrată de promisiunile divine: Domnul Însuși va fi cu noi în necaz, vom primi însutit, cel ce are parte de suferință are parte și de mângâieri, încercările sunt limitate și cântărite de Dumnezeu, încercările alternează cu perioade de pace și liniște, Dumnezeu ne poate da și binecuvântări pământești. Cu toate acestea pâinea cea de toate zilele a celui ce vrea să calce pe urmele biruinței Mielului este necazul, încercarea, crucea, înjunghierea. Să ai curajul să NU mai visezi la o viață fără probleme, iată un mare act de credință și maturitate. Să acccepți cu demnitate și bucurie calea crucii, iată marea biruință! Și la aceasta am fost chemați căci și Hristos a suferit pentru noi și ne-a lăsat o pildă ca să călcăm pe urmele Lui. Cartea cu 7 peceți este plină de suferință și nedreptate. Dar Dumnezeu Și-a asumat acest lucru. Și toată suferința și nedreptatea istoriei umane nu L-au făcut să dea înapoi. El a vrut că planul Său cu umanitatea să se desfășoare. Și tocmai această suferință nedreaptă este unealta prin care cei credincioși sunt înălțați către scaunul de domnie al Mielului. Doar cei ce acceptă să fie miei de jertfă vor ședea împreună cu Hristos pe scaunul Său de domnie. Și ce înseamnă să domnești în viață împreună cu Hristos? Să ai o stare emoțională euforică permanentă, să nu simți suferința, să îți meargă toate lucrurile bine și să fii extrem de fericit în această lume? Sau să fii copleșit de suferință și necaz, să nu simți mare lucru, și totuși să alegi să crezi în planul Său minunat și să lauzi înțelepciunea Sa revelată la cruce?! Iar cel ce nu prinde o prigoană fizică cu siguranță că va fi hărțuit de cel rău prin tot felul de încercări. Războiul spiritual este real. Prigoana spirituală este reală. Cel rău este menționat atât de des în scrisorile adresate celor 7 Biserici. Biserica nu este în concediu pe pământ ci în război, și într-un război pe viață și pe moarte. Este interesantă perspetiva lui Petru: Căci este un lucru plăcut, dacă cineva, pentru cugetul lui față de Dumnezeu suferă întristare și suferă pe nedrept. Nu doar prigoana fizică ci și cea spirituală este plină de nedreptăți. Dar este un lucru plăcut dacă cineva suferă pe nedrept. Ce anume este plăcut? Și Hristos a suferit pe nedrept pentru a birui. Suferința pe nedrept seamănă cu cea a Mielului. De aceea este plăcută! Mielul vine și ia cartea din mâna dreaptă a Celui ce șade pe scaunul de domnie. Când are loc acest lucru? Aici cred că se suprapun două imagini. Prima este înainte de întemeirea lumii și marcheză momentul în care Fiul acceptă să fie Hristos, să joace rolul principal din piesă. Al doilea moment cred că este la înviere când Fiul primește de drept slava de Mântuitor, de Împărat și Mare Preot! Nu este de mirare că în viziunea cerească cele două momente se suprapun. Gestul Mielului de a lua cartea este urmat de 3 doxologii. Desigur vom compara doxologia din cap.5 cu cea din cap.4. O idee fundamentală este că doxologia din cap.5 (DUPĂ ce Mielul ia cartea!) este superioară doxologiei din cap.4 (ÎNAINTE ca Mielul să ia cartea!). Într-adevăr în cap.4 cele 4 făpturi văd MAI BINE ca cei 24 de bătrâni, conduc închinarea, laudă sfințenia divină și declanșează închinarea bătrânilor care laudă atributul de a toate Creator. Dar acum cele 4 făpturi vii ÎMPREUNĂ cu cei 24 de bătrâni cântă aceeași cântare nouă dedicată Mielului. Ei văd cu aceeași claritate slava Domnului revelată în Miel și cântă o cântare NOUĂ, sugerându-se astfel o cunoaștere superioară celei din cap.5. Închinarea din cap.4 este adresată Tatălui. Cea din cap.5 Fiului. Este vorba cu certitudine de un salt în cunoaștere, fapt ce face posibil un salt în închinare. Prin Miel, Dumnezeu Își revelează cu maximă claritate esența caracterului Său, adâncul inimii, taina ființei Sale! Vrednicia Mielului derivă din înjunghierea Sa și din faptul că a răscumpărat de pe pământ oameni din orice neam. Planul Său cu umanitatea nu este fără rod. Mirele nu rămâne fără Mireasă. Iată că o mulțime de oameni este răscumpărată. Și nu oricum. Ei sunt o preoție împărătească și ei vor împărăți pe pământ. Această răscumpărare miraculoasă oferă sens și glorie planului divin. Răscumpărarea lor legitimează judecarea celorlalți. Pe de altă parte ea este la o glorie mult mai înaltă decât a primului Adam și chiar decât a făpturilor vii. Căci cei care vor domni pe pământ o vor face ca Mireasă și de pe scaunul de domnie al Mielului. Acest har fantastic de a răsplăti pe cei răzvrătiți dar iertați cu o glorie mai mare decât a oricăror alte ființe create face să strălucească într-un mod unic slava divină, iubirea divină, înțelepciunea divină. Din această perspectivă a MERITAT ca Mielul să se trudească atât pentru a deschide cartea! Este interesant că bătrânii (din greacă se pare că doar ei și nu și făpturile vii) au alăute (arfe) și potire cu aur pline de rugăciunile sfinților. Ce caută aici rugăciunile sfinților? Ce rol au ei în închinarea bătrânilor? În rugăciunile sfinților se oglindește credința lor și lauda lor în ciuda nedreptăților și suferinței. Or acest lucru nu face decât să reflecte gloria divină care declanșează închinarea bătrânilor. Dumnezeu Își revelează slava nu doar în Miel ci și în urmașii Mielului. Atunci când cad în închinare bătrânii nu privesc doar la Miel ci și la rugăciunile celor care și-au pus speranța în Miel! A doua doxologie: Închinarea din cap.4 se limitează la bătrâni și la făpturile vii dar închinarea din cap. 5 cuprinde întregul cer. Toate făpturile cerești aduc slavă Mielului care a fost înjunghiat. Motivul închinării este același cu cel din doxologia bătrânilor și făpturilor vii. Par a nu fi diferențe de revelație. Toți văd cu claritate slava Domnului strălucind în lucrarea tainică a Mielului. Apare și o diferență însă. Bătrânii și făpturile vii laudă vrednicia Mielului de a deschide carte. Făpturile cerești pur și simplu îi dau slavă Mielului. Și pur și simplu parcă doxologia nu se mai încheie, parcă nu mai găsesc cuvinte pentru a dărui slavă Mielului. Sunt folosiți 7 termeni pentru a descrie slava primită de Miel. Practic Mielul primește o glorie divină, slava de care doar Dumnezeu se poate bucura. Deducem că Mielul Însuși este o Persoană divină care nu poate fi altcineva decât Fiul lui Dumnezeu. Cei 7 termeni din doxologie par a spune: TOATĂ slava se cuvine Mielului, și DOAR Mielului. Atât de mare a fost înjunghierea Sa, atât de mare a fost jertfirea Sa pe cruce, încât singura răsplată echitabilă nu poate fi decât însăși gloria lui Dumnezeu, gloria de care se poate bucura doar Dumnezeu Însuși! A treia doxologia: Închinarea cuprinde ÎNTREAGA creație, tot ce este creat în ceruri, pe pământ și sub pământ. Pare a fi vorba despre o închinare TOTALĂ, despre închinarea de la finalul istoriei când orice genunchi se va pleca și orice limbă va mărturisi spre slava lui Dumnezeu că Hristos este Domnul! Și aici sunt incluși nu doar îngerii, nu doar oamenii răscumpărați ci și vrăjmașii lui Dumnezeu: oamenii și demonii din iad (de sub pământ!). Iată că în lumina gloriei revelate în Miel chiar vrăjmașii de moarte ai Domnului vor îngenunchea și vor recunoaște vrednicia lui Dumnezeu de a guverna, de a stăpâni. Într-adevăr această doxologie cuprinde 4 termeni. Primii trei se regăsesc și în doxologia a doua. Dar ultimul termen, STĂPÂNIREA se regăsește doar aici. Iată ce biruință imensă! Cei care au contestat stăpânirea Celui Prea-Înalt, în frunte cu diavolul însuși, se vor smeri și vor recunoaște de bunăvoie dreptul unic al lui Dumnezeu de a stăpâni. Dumnezeu a fost acuzat poate de tiranie, de nedreptate, de egocentrism. Dar în Miel găsim un Dumnezeu care Se jertfește pentru vrăjmașii Săi și care apoi îi pune pe cei răscumpărați să șadă pe scaunul de domnie al Domnului la care a râvnit cel rău. Iată că se poate ședea pe acel scaun, dar nu oricum. Doar în termenii divini. Și cei care șed pe scaunul de domnie nu fac decât să-și arunce cununile și să recunoască că doar Dumnezeu este vrednic de slavă și că El nu-Și împarte gloria cu nimeni. Căci așa este drept, așa este adevărat, așa se cuvine! Ce mai are specific a treia doxologie este că acum închinarea este adresată simultan lui Dumnezeu și Mielului, Tatălui și Fiului. Mielul nu fură din gloria lui Dumnezeu ci dimpotrivă face să sporească slava adusă Acestuia! În mod cert închinarea din cap.5 este superioară celei din cap.4. Saltul în cunoaștere a generat saltul în închinare. Și saltul în cunoaștere a fost posibil deoarece Mielul înjunghiat a biruit să deschidă cartea cu cele 7 peceți. Viața veșnică înseamnă cunoașterea Celui Prea-Înalt. Cunoașterea este posibilă dacă Dumnezeu Se revelează. Și iată că Și-a revelat cele mai adânci taine ale Sale în cartea cu cele 7 peceți. Slavă Domnului că s-a găsit Cineva vrednic să o deschidă! Fiecare secțiune din Apocalipsa ne prezintă o perspectivă asupra planului divin cu oamenii. Fiecare perspectivă culminează cu acel final glorios. Și cu cât ne cufundăm în carte cu atât perspectiva este mai restrânsă din punct de vedere temporal și cu atât mai orientată spre final. Secțiunea din cap.4-5 ne prezintă prima astfel de perspectivă și fiind prima este și cea mai largă! Ea ne prezintă planul divin din perpsectiva eternității, de dinainte de întemeierea lumii și până la doxologia finală. Ea trasează harta mare a planului divin. În centru găsim pe Mielul înjunghiat, actorul principal al piesei. Următoarele secțiuni vor veni cu detalii despre diferite părți al cărții și vor introduce teme noi. Tema principală însă din cap.4-5 este biruința Mielului de a ședea pe scaunul de domnie al Domnului și este continuarea vs.21 din cap.3. La rândul ei secțiunea 4-5 anticipează tema centrală a următoarei secțiuni. Într-adevăr cartea cu cele 7 peceți a rămas nedeschisă. Ce conține această carte? Ce se va întâmpla când Mielul va deschide cartea? Or tocmai la aceste întrebări răspunde următoarea secțiune. Ce relevanță au doxologiile din cap.5 pentru cele 7 Biserici? În primul rând le reamintește că Biserica trebuie să aibă o viață de închinare permanentă față de Dumnezeu. Prin tot ce face și în orice clipă trebuie să aducă glorie lui Dumnezeu. Biserica este o împărăție de preoți. Or preoții se închină permanent lui Dumnezeu. Biserica trebuie să fie oglindirea cerului pe pământ! Or cerul se află într-o doxologie neîntreruptă! Nu trebuie să fie la fel și Biserica? Și acest lucru este cerut Bisericii chiar dacă ea se află în suferință. Este ușor să cânți laude Domnului când tot îți merge bine. Dar să faci acest lucru când tot îți merge rău este cu totul altă poveste. Cerul laudă biruința Mielului. Dar Biserica este rodul direct al jertifirii Mielului. Cu atât mai mult ar trebui ca ea să laude mereu Numele Domnului! Nu este loc pentru cârtire și nemulțumire. Chiar dacă este multă suferință, nu este loc decât pentru închinare. Și aici avem biruința supremă. Aceasta înseamnă să domnești în viață împreună cu Hristos! Să ai în același timp o viață de suferință și de închinare! În al doilea rând aceste doxologii amintesc că doar Dumnezeu este vrednic de laudă. Este un motiv de smerenie pentru Smirna și Filadelfia, Bisericile care sunt lăudate ca fiind credincioase. Dar este un motiv de statornicie pentru toate Bisericile. Căci într-un imperiu plin de închinare la idoli și de glorificare a împăratului, cap.4-5 înalță adevărul că doar Dumnezeu este vrednic de laudă. Astfel toate Bisericile sunt întărite să respingă idolatria și cultul împăratului și să dea slavă doar Tatălui prin Domnul Iisus Hristos! În al treilea rând se anunță finalul glorios al istoriei. Biserica este acum prigonită. Dar atunci va fi înălțată și va ședea pe scaunul de domnie ca Mireasă conducând închinarea întregului cer. Ce mângâiere, ce încurajare pentru Biserica acum aflată în suferință! Și tot la final toți vrăjmașii Domnului și ai Bisericii vor fi smeriți și vor recunoaște vrednicia lui Iisus Hristos! Iată ce reglare de conturi între Biserică și cei care o contestă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu