COMUNELE MEDIEVALE ÎN PRINCIPATELE ROMÂNE - STUDIU. Partea a treia.

 

COMUNELE MEDIEVALE ÎN PRINCIPATELE ROMÂNE - STUDIU. Partea a treia

Privilegiile orașelor: În Evul Mediu, libertățile erau privilegiate, adică se dădeau în baza unui privilegiu, fie că se numea diplomă, uric sau hrisov. Libertățile orășenești nu se pot concepe fără privilegiu și se știe că în Apus, când era vorba de orașe, actul lor de libertate se numea chartă (în frantuzește, charte). Orașul liber se bazează pe privilegiu; ca și nobilul, orășeanul este un privilegiat și prin aceasta se deosebește mai lămurit orașul Evului Mediu de cel antic. Privilegii pentru orașe în care se fixează drepturile și îndatoririle comunității față de domnie există și în Moldova și în Țara Românească. Până acum n-au fost analizate într-un studiu comparativ, nici publicate împreună. Cel mai vechi privilegiu de oraș pentru Țara Românească este al lui Mihai Voievod, fiul lui Mircea cel Bătrân pentru Câmpulung, care nu s-a păstrat decât în confirmarea domnilor următori, în care se repetă textul actului primit. Privilegiul Câmpulungului, modificat în secolul al XVII-lea, a fost apoi săpat în piatră și așezat în piața publică. El îi numește pe orășeni „moșteni din oraș” și cuprinde scutirile de impozite (și de găleți de grâne, deci orășenii erau și agricultori) și de slujbă domnească, orice ar vinde sau cumpăra. Proprietățile târgoveților, case sau loc în moșia târgului, să nu li se ia la moarte, ci să rămâie urmașilor. Domnul se obligă să nu dăruiască boierilor din moșia târgului, dar târgoveții nu pot vinde aceste locuri unor oameni străini de comunitate. „Legea și judecata lor să fie stătătoare”, adică definitivă, fară a putea fi casată de alte scaune de judecată. Ocolul orașului cuprindea munți și plaiuri de baștină din moși-strămoși de la întemeierea orașului”. Al doilea privilegiu cunoscut este cel dat de Dan al II-lea, la 1425, prin care acordă locuitorilor din Târgoviște dreptul de a face negoț în toată țara, până la Severin plătind vamă numai în orașul lor, cu un tarif redus pentru mărfurile orientale (piper, de exemplu), săsești (fier) și interne (ceară). Ștefan cel Mare concede orașelor Bârlad și Vaslui câte un privilegiu în anii 1491 și 1495. În privilegiul Vasluiului, domnul constituie prin cumpărături din averi sătești ocolul orașului: „Am lipit toate aceste de mai sus numitele sate și siliște și cai târgului nostru Vasluiul, să fie domniei mele uric cu tot venitul și fiilor domniei mele și nepoților, strănepoților, prestrănepoților”. Apoi „am miluit șoltuzii și pârgarii, oamenii din Vaslui”, să nu plătească vamă în oraș pentru negoțul lor, afară de cei ce aduc pește în târg (un pește la măja). Se pun apoi hotarele târgului. La Bârlad, Ștefan declara că „șoltuzii, pârgarii, târgoveții și sărăcii din satele ce se țin de târg l-au rugat să delimiteze hotarul ce din veacuri se ține de oraș”, ceea ce și face. Domnul dă întietate „obiceiul lor cel vechi, ca cei ce trăiesc în Bârlad să nu plătească vamă, în afară de cei ce aduc pește, un pește de măja”. Deși, cum am văzut, privilegiile municipale au existat la noi întocmai ca în apusul și centrul Europei, nu putem spune că cele scrise erau regulă generală, adică toate orașele noastre erau privilegiate cu acte scrise. Bineînțeles că unele s-au pierdut, dar rămân, desigur, multe orașe fără privilegiu. Aceasta înseamnă că, acele orașe nu se bucură de anumite scutiri, de anumite venituri, ca vămile ce erau concedate celor privilegiate. Dar și acestea aveau sfatul lor de județ și pârgari, aleși cu drept de administrație și judecată, veniturile lor, dreptul la o zi de târg și la iarmarocul anual, folosința ocolului. Totul se petrecea ca și cum ar fi existat, pe lângă privilegiile scrise și un drept, un obicei orășenesc nescris, - „ab antique” -, care, de fapt, era și el un privilegiu. Erau, întocmai ca în proprietatea boierească și moșnenească, orașe cu hrisov și altele fără, dar cu drept nescris. Libertățile și drepturile orășenești, scrise sau consuetudinare, se pot rezuma în felul următor: ca și în Apus, târgoveții din principate formau o comunitate privilegiată și în același timp închisă. Niciun strain nu se putea așeza în oraș ca târgoveț, fără voia municipalității, uneori și a domnului. Astfel, Matei Basarab hotărăște, la 1633, ca toți cei statorniciți la Câmpulung, de la 1612 încoace, „să fie duși la urma lor de unde sunt”, dar concede ca „cei care au apucat birul în orașul Câmpulung mai înainte, să fie primiți de acum ca orășeni”. Pe langa privilegiul de târg, orașul avea, ca urmare a acestuia și dreptul de vamă. Vămile, în trecutul nostru, se percepeau în primul rând la orașe, cele de la granițe sau vaduri erau de mică importanță. Vama era a domnului, dar era de două feluri, cea mare și cea mică. Ultima se plătea la trecerea pe teritoriul orașului, cea mare era vama de târg la desfacerea mărfurilor, ce se plătea de către cumpărător, bineînțeles în natură. Trebuie să observăm că sistemul vamal medieval era tocmai inversul celui contemporan, întemeiat pe mercantilism și protecționism. În Evul Mediu se plătea vamă pentru export, iar pentru import foarte puțin sau deloc; de asemenea, plătea vamă mare marfa de tranzit. După concepția economică a vremii, negustorii străini ce aduc marfă folositoare trebuie încurajați; dacă au, însă, nevoie de mărfurile noastre, să plătească spre a le avea. Mărfurile de tranzit aduse din țări depărtate erau obiecte prețioase, pentru care se putea plati mai mult. Cele mai vechi vămi se plăteau în natură sub forma tricessimei (a treizecea parte), dar încă din vremea lui Mircea cel Bătrân se trece la vama în bani, care a fost venitul principal al domnilor în veacul al XV-lea. Venitul vămilor era împărțit între domn și comunitatea târgoveților, cel puțin la târgurile privilegiate; anume, domnul lua vama cea mare (a târgului permanent și a bâlciului), târgoveții luau pe cea mică, de tranzit, deși sunt cazuri când aceasta este concedată unei mănăstiri. Bineînțeles că între privilegiile orășenești trebuie socotit și cel de administrație și judecată proprie; ele constituiau principiul autonomiei orășenești. Dreptul unor negustori ai unui anume oraș de a negocia în alte târguri, fără a plăti vamă, l-am întâlnit în privilegiul lui Dan al II-lea pentru târgovișteni. În sfârșit, privilegiul domnesc fixează îndatoririle fiscale ale târgoveților, peste care funcționarii domnești nu puteau trece, acordându-se scutiri ce difereau după orașe. Catastiful de dajde al orasului Galați, din 1683, arată cum se distribuia cisla orașului pe atunci; orașul era împărțit în cercuri fiscale ce corespund cu straturi sociale: armată, călărașii cu un vătaf, târgul cu negustorii, funcționarii, adică diecii și slugile pârcălabilor, deosebit apoi, popii și țăranii din ocolul târgului. Atât orașele antice cât și cele medievale au bătut adesea monedă, dar nu este un caz general; Lembergul, Bistrița, Sibiul, vecine cu Principatele Române, s-au mulțumit cu moneda regelui respectiv, asa că nu este de mirare că nici târgurile noastre mai sărace nu au avut nici ele acest drept. Totuși, avem un caz excepțional al unui oraș moldovenesc din Evul Mediu, care a bătut monedă; este vorba de Cetatea Albă, emporiul unui comert internațional, unde veneau negustori italieni, armeni și poloni; în săpăturile executate acolo s-a aflat o monedă de argint cu inscripție slavonă a orașului, datând din mijlocul veacului al XV-lea.

Organizarea orașelor românești față de cele apusene:  Orașele erau, în tot centrul și apusul Europei, comunități libere, fondate pe moșii regale; libertatea lor este asigurată printr-un privilegiu dat de proprietar care specifica veniturile ce i se cuvin, păstrează un castelan al său în oraș, iar comunitatea este o republică, guvernată prin reprezentanți aleși pe un timp limitat. Libertățile comunei se întemeiază pe dreptul de a ține târg permanent sau săptămânal, de a proteja comerțul sau industria locală prin măsuri speciale, exercitând o politică de dirijare a economiei prin fixarea prețurilor și a dreptului de a exercita comerțul și meseriile. Aceste caracteristici europene se aplică și comunelor românești. Tipul de comune cel mai bine cunoscut din pricina unirii armonioase a activității comerciale cu cea industrială este cel flamand. Orașele flamande Bruges, Gand, Ypres, St. Omer, Tournai, Louvain etc. erau comunități libere ridicate și îmbogățite din pricina comerțului postavurilor fabricate în această regiune. Comunele erau așezate în special pe moșiile ducelui de Flandra (Liege, pe cea a episcopului local) și proprietarul solului exercita autoritatea sa prin castelanii lui, care stăteau în castelul din oraș. De la o vreme, în secolul al XlII-lea, castelanii au fost înlocuiți cu funcționari civili, balili, care se mulțumeau cu ridicarea drepturilor fiscale ale seniorului. Puterea acestuia se exercita, însă, și prin judecătorii care țineau scaun de judecată în oraș și colaborau cu reprezentanții comunității. Aceasta era autonomă și reprezentată prin consiliul celor 12 scabini (eschevins), înlocuiți din veacul al XVII-lea cu jurați, aleși și ei, ca și cei dintâi, pe timp de un an. Puterea lor se exercita pe tărâm administrativ, fiscal, juridic, în bazele unui drept orășenesc. Al doilea tip caracteristic de comună medievală este cel italienesc. Orașele italiene s-au format, ca și cele flamande, din sate privilegiate cu drept de târg pe moșiile ducilor și seniorilor, dar aici, din cauza marelui comerț oriental, se acumulează mari bogății și orășenii pot răscumpara drepturile seniorilor, înlăturând orice amestec al proprietarilor solului în conducerea lor. În curând, însă, se formează o aristocrație a negustorilor, patriciatul comunal, care guvernează oligarhic orasul (de ex. familia Medici la Florența, nobilimea venețiană). Orașele devi adevărate state, cu moșii întinse în jurul lor, cu independență totală. Monedele orașelor italiene sunt cele mai prețuite în Europa (florinul Florenței și ducatul venețian), pentru că au baza cea mai solidă. Aceste orașe au armate, care duc războaie între ele și flote de război și de comerț. Conducerea comunităților era încredințată tot unor reprezentanți aleși, care se numeau la origine boni homini - oameni buni; la 1081, doisprezece oameni buni conduc Florența, aleși pe un an. Dar în curând, dezvoltarea complexă a vieții orășenești cere o conducere mai numeroasă cu împărțirea atribuțiilor. Șefii orașelor se numeau podesta, alături de care stătea, la  Florența, un căpitan al poporului, iar consiliile sunt mai multe în fiecare oraș. Ca în toate țările, și în Italia libertățile orașelor sunt întemeiate pe privilegii scrise. Astfel la 1234, charta Perugiei este gravată pe piatră în centrul orașului, întocmai ca mai târziu la Câmpulung, în Țara Românească. Firește că dezvoltarea uimitoare a republicilor orășenești în Italia nu se potrivește cu viața săracă de la noi, dar la origine apar bazele  comune ale instituției.

 În concluzie, orașele din Moldova și Țara Românească erau constituite în comunități autonome după chipul general european al instituției medievale, care a existat, deci, și la noi. Acesta este rezultatul la care am ajuns prin cercetarea vechii organizări a orașelor noastre și prin compararea ei cu aceea a orașelor apusene. Dar acest rezultat cere o explicație: care este cauza acestor influențe de organizare și de unde provine identitatea de forme politice și administrative? Pentru aceasta, trebuie să punem problema originilor și, în legătură cu ea, pe aceia a populației vechilor orașe moldovenești și muntene, care ne da cheia originii lor.

Populația orașelor: În țările agricole, care au trăit multă vreme în forme economice autarhice și numai din produsele solului, se deschid, la un moment-dat, drumuri de comerț, iar creșterea și diferențierea populației impune, de la o vreme, nevoi noi. Aceste nevoi crează chemarea agenților schimbului, adică a negustorilor. De obicei, primii negustori dintr-o țară, ba chiar și mai multe generații de negustori, sunt străini și este ușor de înțeles de ce. Produsele noi care nu există într-o țară sunt aduse de obicei din regiunea care le produce și o dată cu produsele vin și reprezentanții producătorilor care se așază în piața de desfacere. Nu ne putem aștepta ca țăranii și boierii unei țări agricole să se transforme în negustori și să umble în lume după nevoile lor, ci, dimpotrivă, negustorii de profesie vin să aducă marfă acolo unde simt că este nevoie. Orașele românești, din cele mai vechi timpuri cunoscute, apar cu o populație străină de negustori stabiliți ca orășeni, nu ca populație flotantă. Ei formează „cetățenii” celor mai vechi orașe, consiliul municipal al pârgarilor se alege din mijlocul lor și ei par a fi stabiliți de mai multe generații, atunci când actele încep să-i pomenească. În primul rând sunt sașii, a caror origine ardeleană este sigură; întâi, pentru că această populație se afla în orașele moldovene și muntene așezate aproape de granița ardeleană și care aveau legături prin pasurile Carpaților cu orașele săsești din Ardeal: astfel, Câmpulung (Muscel), Râmnicul Vâlcea, Târgul Trotuș și Târgul Neamț. La 1502, șoltuzul din Baia se numea Peter Bender și scria nemțește; la 1527, șoltuzul Sucevei era Ianos Tischler. Sași mai erau și la Cotnari, Iași, Roman. Cronicarul Grigore Ureche spune precis: „Târgul Baia scrie ca l-au descălecat niște sași”. La 1630, târgoveți din Câmpulung se numeau: Broz Sasul, Gaspar Gotman, lacov Sasul, Pătru Sasul. La 1602, domnul scria către „popii sași din orașul domniei mele Câmpulung”. Este posibil ca o parte din această populație din nordul Moldovei să fi venit nu din Ardeal, ci dintre nemții din orașele polone. Vechimea și importanța populației săsești din târgurile moldovene și muntene reiese din faptul că ea a dat organizarea târgurilor noastre vechi, care era imitataă după tipul orașelor săsești. La Baia, încă din vremea lui Alexandru cel Bun, era o episcopie catolică pentru sașii de acolo și ruinele ei de piatră cu forme gotice se văd și azi în vechiul târgușor decăzut și sărăcit. Pietrele de mormânt din cimitirul catolic din Baia, unele din veacul al XV-lea, altele din cele următoare, sunt frumos săpate în piatră, indicând existența unei burghezii avute și cu simțul importanței și distințiilor, chiar pentru locuința de veci a trupului supus destrămării. Inscripțiile sunt toate în limba latină. Acești sași bogați întrețineau legături comerciale active cu Lembergul: la 1421, unul dintre ei își scrie testamentul în nemțește și lasă averea sa importantă în bani municipalității marelui oraș polon, pentru opere de binefacere. La Târgul Siret era alt centru săsesc și existența tocmai acolo a celeilalte episcopii catolice arată aceasta. Negustorii bogați din târgurile Moldovei, în veacul al XV-lea, își permiteau luxul să trimită la studii superioare pe copiii lor până la îndepărtata universitate catolică din Cracovia. În acest veac aflâm pe matricolele studenților acestei universități un numar de studenți din orașele moldovenești, din Baia, Siret, Neamț, Suceava, toti cu nume din calendarul catolic, cu toții, desigur, sași. De altfel, Universitatea din Cracovia nu îngăduia înscrierea schismaticilor între studenții facultăților ei. Prezența unui mare număr de orășeni sași din Moldova ca studenți la Universitatea din Cracovia arată caracterul economic oarecum internațional al acestei burghezii și bogăția ei în veacul al XV-lea, care o ducea și la nevoi de cultură. În Țara Românească, centrul săsesc cel mai important era Câmpulungul (Muscel); aici, populația aceasta avea un comes în fruntea ei. Actele comunității săsești din Câmpulung, cu privilegii domnești, se succed în tot secolul al XVII-lea și la fiecare înnoire, se constată că, numarul familiilor catolice este tot mai mic, în favoarea celor autohtone ortodoxe. În al doilea rând ca importanță, în orașele noastre vechi sunt ungurii; românescul oraș, provine din varos, cuvânt de origine ungurească. Cel mai cunoscut oraș moldovenesc cu nume unguresc este Bacău, unde a fost, din veacul al X-lea episcopia catolică, mutată de la Baia. Populația ungurească nu are, însă, în orașele noastre același caracter social ca cea nemțească; nu este vorba de o pătrundere cu caracter comercial ca a sașilor, ci de o infiltrație de populație rurală din Ardeal în fostul județ Secuieni, aflat odinioară între județele Buzău și Prahova, dar mai ales spre Moldova de sud-vest, unde a dat naștere ceangăilor, ce se mențin și azi prin acele părți. În ce-i privește pe italienii din Genova și Veneția, aceștia  erau așezați la Suceava, Siret, Baia, și, mai ales la Chilia și Cetatea Alba. Ei erau capitaliști, făceau afaceri cu sume importante, închiriau vămile (un italian, Dorino Cattaneo, este, pe la 1440, vameșul domnului Moldovei). Se pune, însă, întrebarea dacă orașele noastre au avut o populație românească veche, alături de cea străină, care să fi contribuit la întemeierea vechilor noastre târguri. Firește că într-o regiune în care teritoriul rural și stăpânirea sunt românești, nu se poate ca elementele rurale să nu pătrundă și în orașele înconjuratoare. Faptul că în afară de actele nemțești și latinești, vechea corespondență a târgurilor noastre cu municipalitățile săsești, Sibiul, Brașovul și Bistrița, încă din veacul al XV-lea se făcea în slavonește, limba oficială a țării, și nu în nemțește, este o dovadă în acest sens. În veacul al XVII-lea această corespondență se face de-a dreptul în românește. Numele negustorilor din Argeș, al șoltuzilor din Bârlad, Vaslui, Iași sunt în mare parte românești, ceea ce arată că, pe lângă populația străină, târgurile noastre aveau o veche și numeroasă populație autohtonă, care trebuie ținută în seamă, atunci când se cercetează originea târgurilor din Țara Românească și Moldova.