ISTORIA EVREILOR - Partea a cincea.

 

ISTORIA EVREILOR - Partea a cincea

18. EVREII DIN ROMÂNIA - Prima parte:

1. Demografie, evoluţii (sec. I-XIX):

 Prima dovadă a existenţei evreilor pe teritoriul actual al României este o monedă din bronz, emisă de Simon Bar-Kochba în anii 133-134 d.H. Bar-Kochba a fost conducătorul ultimei răscoale a evreilor din Palestina împotriva romanilor. O altă dovadă este o diplomă militară acordată unui veteran din Caesarea, oraş construit de romani în Palestina. Mai sunt şi alte dovezi, din sec. II-IV. Din surse indirecte se presupune că primii evrei au venit în Dacia în sec. I î.H. (fiind comercianţi) prin Tomis, Romula (azi, Caracal), Dierna (Orşova), Pojejena. Legiunea XIII Gemina, cu combatanţi din Palestina a venit în sec. I.d.H. prin Orşova, spre Apullum (Alba Iulia), Potaissa (Turda), Porolissum (Zalău). Legiunea era însoţită de comercianţi evrei. Până în sec. XV, prezenţa evreilor în Ţările Române nu este clar dovedită, dar sporadic au fost, desigur, evrei pe acest teritoriu, unii cunoscuţi ca medici, tălmaci, reprezentanţi cu diverse însărcinări. De asemenea, după distrugerea Kaganatului khazarilor în sec. XI-XII au venit pe teritoriul românesc mase de khazari iudaizaţi, aşa-numitul „cel de al treisprezecelea trib”. Prezenţa acestora este simţită în mitologia populară, prin denumirea de „Uriaşi”, „Oameni roşii”, „Jidovi”. Numeroase localităţi româneşti au ca rădăcină cuvântul „jidov”, care, până în secolul XIX nu avea nuanţă peiorativă. De asemenea apar denumiri de „Cozari”, „Coziacii”. Până în sec. XIX evoluţia demografică nu a fost urmărită; se ştia că în Transilvania la anul 1725 erau aproape 10.000 de evrei. În Moldova populaţia evreiască a crescut în sec. XIX de la 20.000 la 200.000, iar în Valahia de la 10.000 la 70.000. Începând din sec. XVI au venit, de la sud de Dunăre, evreii sefarzi de limbă ladino. Evreii aşkenazi, de limbă idiş au venit din Polonia, Galiţia, Rusia, ţările de limbă germană. În sec. XX, în toate judeţele şi centrele judeţelor existau comunităţi evreieşti.

2. Viaţa comunitară:

 În Bucureşti evreii au fost prezenţi încă din 1550, existând atestări documentare. În acelaşi timp ei se stabilesc şi la Iaşi. Negoţul practicat de evrei convenea domnitorilor, boierimii şi favoriza legăturile cu Poarta otomană, cu alte puteri vecine. Aşa-numita cămătărie, adică împrumutul de bani cu dobândă, care era de fapt o activitate bancară în formă primară, era încurajată de principii europeni şi se regăsea în viaţa economică a Ţărilor Române. Pogromurile lui Hmielniţki, în sec. XVII au silit refugiul în aceste locuri a unei părţi din evreimea Ucrainei, Galiţiei, Poloniei. În sec. XVII se formează comunităţi în Timişoara, Cernăuţi, Suceava. În sec. XVII-XIX viaţa comunitară evreiască se organizează, există şcoli, sinagogi, cimitire, se ţin registre de evidenţă. În Ţara Românească, Moldova, forul suprem al evreimii este „hahambaşia”, instituţie creată după model turcesc. În Banat şi în Bucovina există un staroste-jude. În Transilvania era Landes-rabinatul. În 1756, domnitorul Moldovei, Constantin Racoviţă numea un Hahambaşa, prin hrisov domnesc. În acte se scria: „breasla jidovească”, care nu era un peiorativ. Uneori apăreau acuzaţii de „omor ritual”, dar cazurile nu au fost frecvente, ca în Evul Mediu occidental. Domnitorul Mihail Racoviţă, în sec. XVIII s-a lăsat antrenat într-un proces de acest gen, spre oprobiul reprezentanţilor unor ţări europene. S-a dovedit că motivul nedeclarat erau lăcomia şi jaful. În Banat, politica antievreiască a Mariei Theresa a fost abandonată de fiul acesteia, Iosif II. Printre personalităţile evreieşti în sec. XVI-XVII amintim pe rabi Josef del Medigo (1591-1655) care a trăit la Iaşi, circa 11 ani şi a fost înmormântat la Praga, lângă celebrul rabin Loew. Tot la Iaşi a locuit rabinul Nathan Hannover, care în 1660 a condus o ieşivă. Între 1706-1711 păstoreşte obştea ieşeană rabinul Petahia ben David Lita, venit din Galiţia, un erudit iudaist. În Muntenia, eruditul Daniel de Fonseca, personalitate europeană sprijină sub aspect cultural acţiunile Principelui Nicolae Mavrocordat. Evreii s-au remarcat ca meşteşugari, chiar artişti populari (olari, iconari). Cimitirele sunt dovezi ale existenţei şi coexistenţei evreo-române, pietrele tombale, multe din ele fiind executate de meşteri români. În spaţiul transilvan a fost o efervescentă viaţă culturală, schimb de cărţi, înfiinţarea unor biblioteci, în sec. XVI-XVIII, în special de literatură religioasă (Tora, Talmud, Midraşuri).

3. Emanciparea, modernitatea (sec. XIX-XX):

 Revoluţiile de la 1848 au adus în ţările europene semne indubitabile de modernizare sub toate aspectele. Evreii din Ţările Române au privit cu încredere şi speranţă acest proces, personalităţi din rândul lor participând direct (Daviciou Bally, C. D. Rosenthal, Barbu Iscovescu, ş.a.). Încă din 1817, Calimachi-Vodă dăduse o pravilă, - Codul Calimachi -, prin care „Jidovii au voie să cumpere case şi dughene în oraşe”. Iuliu Barasch, Iuliu Popper sunt în a doua jumătate a veacului XIX personalităţi de tip modern, primul trăind în Bucureşti ca deschizător de noi căi pentru evreimea locală, celălalt, Popper ca explorator ajuns până în Ţara de Foc. În 1859, locuiau în Bucureşti circa 5000 de evrei, iar la anul 1900 erau 40.000, adică aprox. 15% din populaţia Capitalei. Evreii din Ardeal au primit drepturi cetăţeneşti, în cadrul Austro-Ungariei, în anul 1867. În Regat (Moldova şi Mutenia), mai exact în Principatele Unite ce vor deveni regat după războiul de independenţă (1877), situaţia evreilor era incertă. Constituţia din 3 iulie 1866, prin art. 7 prevedea drept de cetăţenie pentru străini de rit creştin. Era una dintre cele mai retrograde prevederi din Europa, care avea ca scop frânarea imigraţiei evreilor din ţările vecine. Evident, imigraţia nu s-a redus, iar drepturi cetăţeneşti s-au acordat abia în 1923, prin noua Constituţie. În cultura română s-au afirmat mari filologi, Moses Gaster, H. Tiktin, Lazăr Şăineanu, în economie o serie de întreprinzători au adus un impuls în industrie, comerţ, finanţe. Se acorda cetăţenia în cazuri speciale. La Războiul de Independenţă din 1877 şi la cel de Întregire a Neamului au participat mii de militari evrei. Mauriciu Brociner a fost alături de Valter Mărăcineanu în Războiul din 1877, apoi a ajuns la Curtea regală, a fost avansat la gradul de general (în rezervă). A murit în 1946. În paralel cu emanciparea evreilor a apărut şi antisemitismul doctrinar (deosebit de cel teologic) iniţiat de filozoful Vasile Conta. În 1923, când se vota Constituţia modernă a României, Corneliu Zelea Codreanu îl împuşca mortal pe prefectul Manciu, din Iaşi. „Căpitanul” cum avea să fie numit în cadrul Mişcării Legionare pe care o iniţiase, împreună cu tatăl său, prof. Zelinski, a fost achitat din motive greu de înţeles. Pentru evrei dilema era: ghetoul spiritual ori asimilarea. Drama „Manasse” a lui Ronetti-Roman, pusă în scenă la Teatrul Naţional în 1904, exprima această dureroasă alternativă. Mihail Sebastian, care s-a considerat un om al acestui pământ, un „om de la Dunăre” (Brăila, locul de naştere) a întâmpinat prejudecata lui Nae Ionescu, care considera că „evreul trebuie să sufere”. Eliade, Cioran, Camil Petrescu, Ion Barbu se asociază „idealurilor” legionare fiecare suferind, în felul său, o evoluţie. A. C. Cuza rosteşte de la tribuna Parlamentului discursuri provocator-antisemite. În decembrie 1937, formează cu Octavian Goga un guvern cu obiective rasiste, făţiş antisemite. Evreii îşi pierd drepturile câştigate prin Constituţie. Carol al II-lea impune dictatura regală în februarie 1938, încearcă o apropiere de Occident, apoi de Hitler, iar la 4 septembrie 1940 este izgonit din ţară de generalul Antonescu, venit la putere alături de Horia Sima, noul şef al Legiunii, după uciderea lui Codreanu în 1938, la ordinul lui Carol al II-lea. În iunie, 1940 României i se smulg Bucovina şi Basarabia, iar la Dorohoi are loc un pogrom provocat de un locotenent violent antisemit. Până la izbucnirea războiului, în 22 iunie 1941, când România alături de Germania nazistă, porneşte „campania în Răsărit”, evreimea a avut câţiva lideri de mare valoare: dr. Adolf Stern, Şef Rabinul dr. I. J. Niemirower, dr. Wilhelm Filderman, şi tânărul Şef Rabin din 1940, dr. Alexandru Şafran. În România Mare locuiau circa 800.000 de evrei. Sionismul era reprezentat prin numeroase organizaţii de tineret, de adulţi, de femei, de orientări diferite (stânga, dreapta, religioşi). Guvernul Antonescu a introdus măsuri severe, antievreieşti, prin legi, decrete, toate direcţionate spre degradarea economică, socială, politică a populaţiei evreieşti sub sloganul luptei contra „iudeo-bolşevismului”, noţiune absurdă pentru cine cunoaşte elementele iudaismului. Prin intrarea României în război, politica antievreiască devine Holocaustul din România.

4. Holocaustul şi noua dictatură postbelică:

 Numărul evreilor ucişi în cadrul derulării soluţiei finale nu poate fi stabilit cu precizie. Exterminarea sălbatică a unor colectivităţi întregi a foste realizată fără întocmirea de certificate de deces. Recensămintele şi analizele statistice au dus la estimarea unui număr de circa 6 milioane de evrei ucişi în Europa ca urmare a derulării „soluţiei finale”. În România, Holocaustul a început odată cu războiul. Între 28 Iunie - 1 Iulie 1941 au fost declanşate pogromul de la Iaşi şi „încărcarea” evreilor în trenurile morţii. În urma acestei acţiuni au fost ucişi circa 12 000 evrei. Au urmat asasinatele în masă comise de trupele române şi de unităţile germane de ucigaşi în uniformă (Einsatzgruppen) care înaintau în nordul Bucovinei şi în Basarabia, cărora le-au căzut victimă zeci de mii de evrei. Aceeaşi soartă au avut-o şi evreii din teritoriul situat între Nistru şi Bug, pus sub administraţie românească şi denumit Transnistria. La 9 Octombrie 1941 au început deportările din teritorii care nu au fost niciodată sub ocupaţie sovietică (Bucovina de Sud şi fostul judeţ Dorohoi). Aceeaşi soartă au avut-o evreii din Basarabia şi Bucovina de Nord care au supravieţuit execuţiilor în masă. Numărul celor ce şi-au pierdut viaţa în teriroriile aflate sub administraţia guvernului Antonescu în timpul celui de al II-lea război mondial, pentru vina de a se fi născut evrei, este estimat la peste 280 000. Neuitaţi vor fi martirii acestui masacru „tăcut”, cum a fost numit impropriu, pentru că nimeni nu ştia „nimic”. După cum nu va fi uitată Viorica Agarici şi alţi Drepţi ai Popoarelor. Oamenii politici au încercat să intervină, între ei chiar Iuliu Maniu, Gh. Brătianu, dar fără rezultate. Regina-mamă Elena, mitropolitul Ardealului Bălan au avut mai mult succes. După 1942, Antonescu a redus şi apoi a oprit deportările, din cauza dezastrului de la Stalingrad. El a încercat o pace separată, gest disperat, care nu i-a salvat viaţa. În 1946 a fost executat la Jilava după un proces în care a fost declarat criminal de război, ca aliat perseverent al lui Hitler. La terminarea războiului, în România (fără Basarabia, Bucovina de Nord, Cadrilaterul, dar cu Ardealul de Nord recuperat) trăiau 400.000 de evrei, adică 50% din populaţia antebelică, însă graniţele, cum am arătat, erau altele. Regimul instaurat în prezenţa trupelor sovietice era de tip totalitarist. În noiembrie 1946, alegerile sunt falsificate, în 1947-1948 liderii partidelor neafiliate polului PCR sunt arestaţi ori fug în Occident, la 30 decembrie 1947 regele Mihai este izgonit, în 1948 PCR şi PSDR (stânga) se unifică într-un partid unic, PMR, Gheorghiu-Dej, Vasile Luca, Ana Pauker, ş.a. devin noii conducători. Securitatea creată de ofiţeri ai NKVD şi colaboraţionişti din cadrul Siguranţei preiau controlul absolut, sub conducerea PMR, adică a unor lideri ce se mai luptă pentru putere. În 1952, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Ana Pauker sunt excluşi din PMR, Gheorghiu-Dej devenind, practic, dictator cu o camarilă restrânsă. Industrializarea, socializarea forţată a agriculturii crează un sistem bazat pe o desfacere în ţările socialiste, în primul rând în URSS. „Războiul rece” a durat circa 40 de ani. Evreii au primit, în parte, cu bucurie noul sistem, care prin legislaţie excludea antisemitismul, dar alţii au plecat în Israel în anii 1946-1949, apoi s-a oprit emigrarea. În 1959 s-a reluat această emigrare, cu diverse restricţii, iar, în 1968, dictatorul Ceauşescu a reuşit „performanţa” să obţină dolari pentru fiecare evreu emigrat în Israel. Din 400.000 de evrei în 1945, astăzi sunt în jur de 10.000. România era, înainte de război, a patra ţară din lume ca număr de evrei (locuitori ai ei). Cifrele sunt grăitoare.

5. Păstori spirituali ai evreilor (sec. XVI-XIX):

 În sec. XVI, unul dintre fruntaşii evreimii sefarde din Imperiul Otoman, don Josef Nasi a susţinut venirea la tronul Moldovei a lui Alexandru Lăpuşneanu, apoi a intervenit în favoarea fiului acestuia, Bogdan. Puţin numeroşi în nordul Dunării, evreii cunoşteau faima acestui învăţat. În Bucureşti s-au găsit pietre tombale evreieşti din sec. XVII ceea ce înseamnă că existau slujitori de cult, implicit, şi păstori spirituali. În anii domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), secretar şi preceptor al fiilor domnului era un evreu din Florenţa, Anton Maria del Chiaro. În scrierile sale a deplâns starea materială a unor conaţionali şi, desigur, nivelul lor cultural. Despre comunităţile din Moldova, unde populaţia evreiască a fost mai numeroasă, se ştiu mai multe. La Dorohoi există pietre tombale din sec. XVII, iar comunitatea a fost condusă de rabini. Se ştie că la anul 1824 a fost înmormântat Matatiahu Calman, fiul rabinului din Ştefăneşti. În jurul lui 1850 a fost rabin la Dorohoi Moişe Zvi (mort în 1886), apoi Haim Taubes (până în 1909), Berl Drimer (până în 1940), Refuel Gluckman. Hasidismul şi-a pus amprenta pe viaţa spirituală a tuturor comunităţilor din nordul Moldovei în sec. XVIII-XIX. Se mai cunosc nume de rabini dorohoieni, din surse indirecte: Şemaia, Menahem Mendel, Şlomo, Aşer Zelik, Israel, Iehoşua, Baruh, Iaakiv, Iehuda (sec. XVIII). În prima jumătate a sec. XIX în târgurile moldoveneşti Burdujeni, Lespezi, Frumuşica (Botoşani), Ştefăneşti funcţionau hahami ori rabini ca păstori ai obştii. Oraşul Roman are legendele lui. Astfel, în vremea lui Bogdan Chiorul, fiul lui Ştefan cel Mare a fost adusă la Roman o Toră care a fost cunoscută ca o comoară a Sinagogii din lemn, fiind mistuită de flăcări în incendiul din 1830. Se presupune că din sec. XVI erau acolo slujitori ai cultului mozaic. Înainte de 1825 a fost rabin în oraş Iancu Beres. S-au construit o serie de sinagogi de-a lungul secolului. Între personalităţile rabinice din cele trei zone româneşti, se remarcă Nathan Hannover, în Moldova din sec. XVII, Malbim în sec. XIX, în Muntenia şi Moldova reunite şi Aron Chorin în Transilvania. În relaţiile domnitorilor cu evreii, în prima jumătate a sec. XIX exista funcţia de hahambaşa, turco-ebraic, însemnând „cap religios”. Prin modernizarea vieţii sociale şi politice, apariţia presei evreieşti de limbă română, a avut loc o renaştere spirituală, a apărut sionismul, comunităţile evreieşti s-au apropiat între ele.

6. Atitudinea faţă de evrei în istoria literaturii române:

 Printre momentele de caldă prietenie între un mare scriitor român şi un merituos scriitor evreu putem aminti de relaţia dintre I. L. Caragiale şi Ronetti-Roman. S-au cunoscut la Iaşi, la şedinţele „Junimii” şi s-au împrietenit pe viaţă. Era în anul 1878, iar Maiorescu a semnalat prezenţa lor în jurnalul personal. Tot Maiorescu avea invitaţi la cină, adeseori, pe Eminescu, Caragiale, Ronetti-Roman ş.a. Deşi publicistica lui Eminescu conţinea acuze considerate astăzi antisemite, omul Eminescu a ştiut să aibă prieteni printre intelectuali evrei: Moses Gaster, Ronetti-Roman ş.a. Despre evrei s-au exprimat cu consideraţie şi apropiere sufletească Ion Heliade Rădulescu, Al. Macedonski, Mihail Sadoveanu, N. D. Cocea, Panait Istrati, ş.a. Profesorul George Voicu a studiat şi „antisemitismul literar”, printre alte forme de antisemitism. Ne vom opri la câteva exemple. La Haşdeu şi Eminescu, accentul cade pe politic, creaţiile lor nefiind afectate de această manifestare. La fel este cazul Xenopol, istoric care a publicat articole antisemite, tratând istoria evreilor şi românilor cu mai mare obiectivitate. Regretabilă a fost atitudinea faţă de Moses Gaster, H. Tiktin, Lazăr Şăineanu din partea autorităţilor şi unor intelectuali din România. Deşi erau filologi, savanţi de frunte, ei au fost nevoiţi să-şi părăsească ţara natală din cauza persecuţiei ori marginalizării. Drama „Manasse” a lui Ronetti-Roman a fost elogiată de Pompiliu Eliade, Ilarie Chendi, Al. Davila (directorul Teatrului Naţional din Iaşi), Mihail Dragomirescu, N. D. Cocea, Tudor Arghezi. În „Semănătorul” din martie 1905, un oarecare I. Scurtu punea succesul dramei pe seama „ocultei evreieşti”. Au urmat atacurile lui Nicolae Iorga şi A. C. Cuza, în aceeaşi direcţie. În 1913, E. Lovinescu ia apărarea lui Ronetti-Roman şi a piesei sale. În 1906, Iorga afirma că evreii nu au ce căuta în literatura română, necunoscând bine limba. Generalizarea, era păguboasă şi falsă totodată (vezi Gaster, ceilalţi filologi evrei). Iorga vorbea de un „instinct al limbii”, luând exemplul lui Eminescu. Dacă amintim aici că Puşkin şi Lermontov, mari poeţi ruşi aveau antecesori din alte etnii (străbunicul lui Puşkin era negru, bunicul lui Lermontov scoţian), iar în literatura franceză, americană au fost destui originari din alte etnii, este limpede că Iorga dezvolta o teorie rasistă. Ca să nu mai înşirăm aici toate ipotezele originii lui Eminovici-Eminescu, Alecsandri, Haşdeu, ş.a. Însuşi Xenopol, curios, xenofob într-o oarecare măsură, avea nume grecesc, iar Garabet Ibrăileanu un mare critic român, era armean. Antim Ivireanul, unul din părinţii culturii române era gruzin, etc. Iorga a renunţat ulterior la o parte din teoriile sale, dar a apărut „curentul ortodoxist” al lui Nae Ionescu, Crainic, ş.a. care considerau creştinismul ortodox ca o condiţie a apartenenţei unui scriitor la literatura română, ca şi în politică, economia, viaţa socială. A. C. Cuza, de care s-a apropiat poetul Octavian Goga a rămas exclusivist, fervent antisemit, ambii reuşind să „retrogradeze” politica de stat în România cu aproape un secol: evreii nu erau îndreptăţiţi să fie cetăţeni români. Aceasta s-a reflectat şi în viaţa culturală, literară. Numeroşi scriitori evrei au fost marginalizaţi. Deja în anii ’20, Fundoianu, Tzara, s-au stabilit în Franţa, marele Blecher era neglijat şi din cauza bolii sale, iar Sebastian a suferit în 1934 şocul datorat cinismului lui Nae Ionescu. În critica literară, Dobrogeanu Gherea a fost adeseori pus la index, nu numai din cauza vederilor sale marxiste, dar şi a originii evreieşti. Astăzi situaţia nu este mult schimbată. Istoriile literare ale lui Marian Popa, Ion Rotaru sunt elocvente. Chiar şi a lui Alex. Ştefănescu acordă spaţii limitate creatorilor români de origine evreiască. Dar scriitori ca Şt. A. Doinaş, Radu Cârneci, George Bălăiţă, Mircea Cărtărescu au exprimat păreri obiective despre evrei. Regretabilă este atitudinea faţă de Norman Manea, care a vizitat România în 1997 şi 2008, a fost bine primit de mediul universitar (a primit titlul de Doctor Honoris Causa la Bucureşti şi Cluj), de unele publicaţii, dar nici Uniunea Scriitorilor, nici Academia Română nu s-au grăbit să-l invite la întâlniri prieteneşti, chiar neprotocolare, aşa cum merita, drept cel mai tradus autor român în străinătate. Ori poate din acest motiv.

7. Antisemitismul, combătut de intelectuali români:

 Hannah Arendt numea, eronat şi exagerat, România drept „cea mai antisemită ţară din Europa”. Desigur, două secole de manifestări antisemite, ca şi Holocaustul produs de regimul antonescian, pot duce la concluzii pesimiste asupra relaţiilor evreo-române, în acest răstimp. Dar nimeni nu poate afirma că antisemitismul este o manifestare românească, un specific naţional. Această apreciere se poate susţine oricând. Oferim câteva citate ilustrative în sens pozitiv: ION HELIADE RĂDULESCU, cărturar cu orizont european, spunea în preajma anului 1848: „Ei sunt poporul cel mai dezmoştenit, cel mai implicat pretutindeni.” ALEXANDRU MACEDONSKI: „Se poate zice că a fi antisemit înseamnă a nu fi patriot.” I. L. CARAGIALE: „Sunt o sumă de oameni care văd în cultura antisemitismului o excelentă întreprindere.” NICOLAE TONITZA: „Văd în elementul evreiesc un stimulent şi nu o primejdie.” MIHAIL SADOVEANU: „În vremea guvernării Antonescu, m-am simţit umilit şi crud jignit ca român de ororile ce s-au petrecut.” N. D. COCEA: „Cum să-i urăsc pe evrei, când neamul lor ne-a dat pe Sulamita, Cântarea Cântărilor, Răzvrătirea Profeţilor, Tânguirile lui Iov ... Să ne slăbească antisemiţii, ei, care n-au dat omenirii decât hoţi, ucigaşi şi cretini.” PANAIT ISTRATI: „În ţară ori în afară, eu am trăit cu acest popor, căruia omenirea îi datorează o parte din progresul ei ...” TUDOR ARGHEZI, iniţiat în teologia creştină înainte de a fi poet: „Evreii au dat creştinilor un Mântuitor. Ei au dat pe însuşi Dumnezeu Unicul.” Acad. FLORIN CONSTANTINIU: „Manifestările antisemite de astăzi, într-o Românie cu o comunitate restrânsă de populaţie evreiască, sunt continuarea unui curent antisemit care s-a făcut simţit în ţara noastră încă din ultimul sfert al sec. XIX. Nu cred că trebuie pusă nicio surdină în prezentarea, condamnarea Holocaustului. Uciderea a mii de evrei nevinovaţi în România constituie o crimă ce trebuie asumată şi osândită.” ANDREI PLEŞU: „În Vechiul Testament, evreii sunt oglinda umanităţii ... Porunca noastră (n.n. - a creştinilor) supremă este iubirea aproapelui. Suntem datori faţă de cei în mijlocul cărora s-a rostit pentru prima oară această poruncă.” CONSTANTIN BĂLĂCEANU-STOLNICI: „Antisemitismul nu are nimic cartezian ... aceste acuzaţii hibride ... se impun printr-un iraţionalism care ar fi umoristic, dacă nu ar fi servit la fundamentarea atâtor fărădelegi tragice.” RADU BELIGAN: „Viaţa mea a stat sub semnul admiraţiei şi iubirii pentru evreii care au avut un rol considerabil în cultura românească.” Î.P.S. NICOLAE CORNEANU, Mitropolitul Banatului: „Pentru un creştin, antisemitismul este cu totul inacceptabil.” NICOLAE BREBAN: „Pentru mine evreii înseamnă poporul care a creat această uriaşă carte, Biblia ...”

8. Un episod sângeros al Holocaustului:

 A scrie despre Holocaust, astăzi, pare o reluare a unor teme, episoade cunoscute. Filmul vizionat la sediul Institutului Naţional de Studiere a Holocaustului în România în ziua de 27 iunie 2008 a produs un moment inedit. Este, în fapt, vorba de un interviu filmat (operator - Al. Câlţea) realizat de dr. Hary Kuller cu colonelul Ovidiu Anca, în anul 2004, cu circa o lună înainte de decesul acestuia la vârsta de 94 de ani. Colonelul Anca a fost subalternul direct al generalului Trestioreanu, comandant militar în Odesa din 16 octombrie 1941, când trupele române au intrat în oraş şi în zilele masacrului, 23-27 octombrie. După cum se ştie, o parte din evreii basarabeni s-au refugiat la Odesa în perioada 22 iunie 1941 (ziua intrării României în război) până în octombrie a aceluiaşi an. În ziua de 22 octombrie 1941, fostul sediu NKVD, unde s-a stabilit comandamentul român, a fost zguduit de o explozie puternică, au murit un număr de ofiţeri români, iar, din seiful în care fusese amplasat explozibilul, au zburat în aer bancnote, ruble, dolari. Se pare că o localnică a prevenit pe militarii români de iminenţa unui atentat, dar vorbele ei nu au fost luate în seamă. În cursul nopţii 22-23 oct., de la Bucureşti, sub directa intervenţie a mareşalului Antonescu (autoproclamat în grad, în august 1941), a sosit cablograma ordinului pentru represalii: 200 de evrei ucişi pentru fiecare ofiţer român ucis, 100 pentru fiecare subofiţer, 50 pentru fiecare soldat, total 22.500 evrei „programaţi” pentru execuţii. Deja în dimineaţa zilei de 23 oct., când generalul Macici a sosit pentru a conduce represaliile (cu trimitere la unele „prevederi ale convenţiei de la Haga din 1920”) fuseseră spânzuraţi 120 de evrei. A urmat măcelul (casele creştinilor, spre a fi protejate au fost însemnate cu o cruce roşie), evreii basarabeni care nu aveau nicio legătură cu atentatul orgnaizat de NKVD au fost mitraliaţi, apoi cele nouă barăci de la Dalnik, lângă Odesa au fost incendiate, fiind ucişi mii de evrei. Acestea sunt faptele istorice, relatate, în parte, de un martor, colonelul Ovidiu Anca, după 53 de ani, în 2004. La procesul din 1946, mareşalul Antonescu a recunoscut, în parte, existenţa masacrului, dar s-a referit la Convenţia de la Haga, deşi nicio convenţie din lume nu poate justifica masacrarea populaţiei civile, deci necombatante, în plus, a evreilor, faţă de care politica genocidară era o componentă esenţială a concepţiei lui Antonescu, a acoliţilor săi, care se simţeau solidari cu Germania nazistă. Din film se reţine şi regretul martorului ardelean de origine, care nu se considera antisemit, nici prin educaţie, nici prin convingeri proprii. Colonelul Anca s-a adresat şi negaţioniştilor pe care îi blamează deschis: masacrul a avut loc, şi a fost îngrozitor. S-a vorbit şi de o provocare posibilă, ştiindu-se că W. Filderman s-a adresat în scris, pe 19 oct. 1941 fostului său coleg de liceu, mareşalul Antonescu, cerând oprirea deportărilor şi a represiunilor împotriva evreilor. Dintre cei care nu au susţinut politica mareşalului se numără generalul Iosif Jacobici, destituit în ianuarie 1942, primarul Odesei ocupate, Gherman Pintea ş.a. La discuţiile moderate de generalul Mihai Ionescu, directorul INSHR, au participat: dr. Al.Florian, director ştiinţific, dr. Andrei Pippidi, directorul Institutului de Istorie Recentă, regizorul Radu Gabrea, dr. Liviu Beris, preşedintele AERVH, dr. Lya Benjamin de la CSIER, Leonard Zăicescu, supravieţuitor al pogromului de la Iaşi, av. Iulian Sorin, prof. dr. George Voicu şi prof. dr. Mircea Botescu de la Universitatea Bucureşti, publicistul, politologul Mihai Dinu Gheorghiu, sosit de la Paris, Sibile Binun, din partea sectorului cultural al FCER, studenţi, masteranzi.

9. Rezistenţa liderilor evrei din România anilor 1941-1945:

 La 19 august 1941, ambasadorul S.U.A. la Bucureşti, Franklin Mott Gunther raporta Departamentului de Stat despre măsurile brutale, antievreieşti luate de regimul lui Antonescu odată cu declanşarea războiului. Un an mai târziu, Abraham Silberstein, reprezentantul la Berna al organizaţiei de întrajutorare, Agudath Ezra, primea un raport din România, pe căi secrete, despre deportări, exterminări şi pericolul aplicării „soluţiei finale” în România, după ce „Bukarester Tageblatt” din 8 august 1942 anunţa cu entuziasm că România va deveni „juden rein” (fără evrei). La 17 decembrie 1941 Federaţia Uniunilor Comunităţilor Evreieşti a fost desfiinţată şi a fost creată Centrala Evreiască, controlată de Gustav Richter din partea Reichului şi de Radu Lecca din partea română. Centrala era condusă de dr. Nandor Gingold, evreu convertit şi de Mathias Grünberg-Willman, rolul lor fiind cu totul ambiguu, dacă nu compromiţător. Şef Rabinul dr. Al. Şafran şi avocatul W. Filderman, trecuţi în „ilegalitate”, au rămas să lupte pe orice cale pentru salvarea conaţionalilor. Pe lângă rolul de susţinători ai vieţii spirituale (religie, învăţământ), le revenea sarcina de a prelua refugiaţi evrei din Polonia, Ungaria, Slovacia, ca şi de organizare a emigraţiei ilegale în Palestina. A. L. Zissu, lider al sioniştilor a participat la aceste acţiuni. De soarta evreilor din Nordul Ardealului ocupat de horthyşti aveau să se ocupe dr. Ernest Marton, fost membru al Parlamentului român, Ernest Hatsegi şi Jacob Guttfried. Rezultatul a fost salvarea a numeroşi evrei refugiaţi în România în perioada 1940-1941, dar şi în anii următori. La 10 mai 1944, Ion Antonescu a semnat un ordin prin care se prevedea împuşcarea oricărui refugiat. De ce atât de târziu? Nu se ştie. Un rol pozitiv în acţiunile de salvare l-a jucat nunţiul papal Msr. Andrea Cassulo, de la Bucureşti, un bun prieten al rabinului Al. Şafran. În iunie 1944, când evreii din toate teritoriile ocupate de fasciştii maghiari erau deportaţi în Polonia ocupată, cei trei lideri, dr. Al. Şafran, W. Filderman şi A. L. Zissu şi-au coordonat acţiunile de a interveni la diverse foruri, personalităţi, organizaţii. După 23 august 1944, au fost reluate şi intervenţiile la oficialităţile americane pentru salvarea evreilor din Nordul Ardealului şi din Ungaria. Succesele au fost, din păcate, minime. Aliaţii erau preocupaţi mai mult de operaţiuni militare, „uitând” de soarta celor din lagărele de exterminare. Eforturile Şef Rabinului Al. Şafran au fost elogiate, după război, de liderii sionişti Th. Lavi, Itzhak Artzi ş.a. Dr. Filderman, care a fost deportat o perioadă la Moghilev/Moghiliov, iar un fiu al său a pierit în lagărul de la Sachsenhausen, a fost amintit de asemenea, pentru aportul adus. Cei doi au reuşit să plece din România comunistă. Soarta lui A. L. Zissu a fost mai grea. A zăcut în închisori, fiind eliberat în 1956, când a plecat în Israel, unde a murit după câteva luni. Un lider despre care s-a scris mai puţin a fost Mişu Benvenisti, preşedinte al organizaţiei sioniste, arestat şi el, o perioadă, de regimul antonescian. În anii 1943-1944, Mihai Antonescu a avut frecvente contacte cu liderii evrei, fiind însărcinat, desigur, de mareşal să câştige bunăvoinţa Aliaţilor.

16. STUDII DE CAZ:

a. PRIMII EVREI PE TERITORIUL VECHII DACII:

a.1.  Primele atestări: Primul evreu ai cărui pași au atins pământurile acestor ținuturi carpato-dunareano-pontice a fost umilul și inimosul pescar evreu Andrei din Betsaida Galileii, fratele marelui apostol Petru.  Ambii frați au fost aleși de Iisus Hristos să fie „apostolos” (în lb. greacă „trimis”) și să ducă cel mai frumos mesaj de iubire și iertare în lume. Desigur este un lucru cât se poate de semnificativ, atât pentru creștinii apăruți ulterior în acest spațiu, cât și pentru evreii care s-au așezat  în acest creuzet  al confluențelor culturale, că Sfântul Andrei vine să restituie  coloniilor grecești, și așezărilor din jurul Pontului Euxin, adevărata revelație a credinței într-un Mesia nu doar al evreilor ci și al neamurilor. Origene  raportează aceste detalii în Cartea a III - a  a Comentariilor la Geneza!  În ampla lucrare  Acta Sanctorum  se spune  cu privire la apostolul Andrei, atunci când este descrisă ziua de 30 noiembrie -  Ziua Sf. Andrei: „Și nu numai acestea, dar și încă alte neamuri, câte se află în Tracia și Macedonia, până la râul cel mare Istrul, și acestea tot în soarta apostolului Andrei au căzut.” Atunci când ne referim la Scythia trebuie să-i determinăm contururile din punctul de vedere al stăpânirii romane. Romanii din epoca imperială înțelegeau ținutul scytic ca aparținând  Dobrogei  actuale, numită în timpul lui Dioclețian, Scythia Minor. Mai general termenul se referă și la părțile situate la Nordul și Răsăritul Pontului Euxin, precum și ținutul din N-V al  acestei mări care se afla sub stăpânirea directă a Imperiului Roman. Însa apostolul Andrei nu și-a concentrat  activitatea numai în Scythia Minor. El a ajuns la Sinope unde știa sigur că se afla o colonie evreiască (deci apostolul îi vizita mai ales pe evreii din Diaspora), și, apoi, a înconjurat tot bazinul Mării Negre presarat cu multe colonii grecești.  Cu siguranță el a vizitat cetățile Panticapaeum, Olbia, Tyras, Histria, Tomis, Callatis, Odessos și Mesembria, care erau legate între ele printr-un drum ce se întindea de-a lungul mării. După ce a vizitat și alte orașe din Tracia și Macedonia, el întemeie dupa tradiție Biserica din Bizanț. Este un fapt incontestabil, care nu mai poate fi negat că apostolul Andrei a predicat Evanghelia în limba elină/greacă (apostolii cunoșteau bine această limbă - Epistolele Noului  Testament, toate, sunt scrise în limba greacă, limbă de circulație în acea vreme) prin părțile vechii Dacii. Pe timpul împaratului Nero, și probabil și cu mult înainte, au existat destule comunități evreiești elenizate pe pământul Dobrogei. Dupa porunca lui Iisus - Yeshua, apostolii trebuiau să răspândească Evanghelia mai ales printre evrei (Matei 10: 5-6):  „Aceștia sunt cei doisprezece, pe care i-a trimis Iisus, după ce le-a dat învățăturile următoare: „Să nu mergeți pe calea păgânilor, și să nu intrați în vreo cetate a Samaritenilor; ci să mergeți mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel.”” Așadar, potrivit poruncii lui Iisus apostolii au vizitat mai ales acele cetăți unde se aflau sinagogi. Acolo Evanghelia a fost predicată în limba greacă nu doar evreilor , ci și acelora dintre neamuri care se apropiaseră de religia monoteistă a evreilor, și pe care Istoria îi cunoaște sub numele de „temători de Dumnezeu și de Legea Lui.” Din Faptele Apostolilor (una dintre Cărțile Noului Testament) reiese că Pavel a câștigat mulți adepți pentru Noua Învățătură tocmai în rândurile acestor „temători de Dumnezeu.” Faptul acesta este de o mare relevanță , el dovedindu-ne că, noua religie (de altfel socotită pe-atunci o sectă iudaică), Creștinismul,  a evoluat pe pămân românesc, ca și în alte părți, la începutul primului mileniu d.H., în mod direct din sânul Iudaismului. Este foarte interesant și demn de consemnat că Sinagogile evreiești au jucat rolul însemnat de mame ale Creștinismului, nimeni dintre apostoli și discipolii lor n-a trecut la Noua Religie fără să fi cunoscut îndeaproape Monoteismul mozaic. Că au existat comunități evreiești bine organizate în tot bazinul Mării Negre, nu ne-o dovedește numai activitatea misionară a lui Andrei. Astfel, într-o scrisoare adresată împăratului roman Caius Caligula, regele Irod Agripa trece în revistă toate acele țări locuite de evrei. Scrisoarea este menționată în scrierile lui Filon din Alexandria, și din ea rezultă existența de colonii evreiești în Pamfilia, Cilicia, cea mai mare parte a Asiei, Bitinia „până în cele mai îndepărtate golfuri ale Mării Negre.” Evreii erau stabiliți în cuprinsul fostului Imperiu Alexandrin, în numeroase așezări grecești de pe litoralul Pontului Euxin, chiar cu mult înainte de primul secol d.H.. Această știre extraordinară este confirmată în mod strălucit prin descoperirea mai multor inscripții grecești de proveniență ebraică, cele mai multe astfel de „pietre vorbitoare” s-au găsit pe țărmul de miazănoapte al Mării Negre, la Panticapaeum, Olbia etc.. De asemenea, și în spațiile vecine ale coloniilor menționate, existența evreilor a fost neîndoielnică, date fiind strânsele legături comerciale și politice dintre așezările grecești de pe întreg litoralul pontic. Metropola acestor colonii era Miletul, unde evreii s-au bucurat de o situație politică favorizantă O certă dovadă aduce inscripția din Panticapaeum, publicată în  Bulletin de l`Academie imperiale des Sciences de St.Petersburg. După cum arată această inscripție, și alte câteva  găsite în aceeași zonă, numeroși sclavi și sclave ce apațineau familiilor evreiești, își asimilaseră obiceiurile religioase ale patronilor. Emanciparea lor s-a făcut adeseori cu necesara  condiție de-a păstra o anumită autonomie Sinagogii. Despre „acești temători de Dumnezeu” și despre viața lor religioasă a scris vestitul istoric Emil Schurer. Un oraș important, unde a existat o comunitate evreiască organizată, în jurul câtorva sinagogi, a fost Olbia, lângă râul Borystenes.  Se știe că Burebista, regele geților a cucerit  acest oraș în jurul anului 55 î. H., împreună cu alte localități de pe țărmul vestic al Mării Negre, până la Apollonia.  Un alt polis  foarte important era Tomis, o metropolă de 6 cetăți. Aici veneau numeroși negustori din Alexandria care beneficiau de camere proprii de cazare. Și cum o mare parte a populației alexandrine era alcătuita din evrei, este foarte probabil ca printre acei negustori greci ai Orientului să fie mulți evrei elenizați. O piatră funerară descoperită la Constanța și descifrată de profesorul D.M.Teodorescu de la Universitatea din Cluj vorbește despre un oarecare negustor de vinuri, venit din părțile Egiptului, pe cât se pare evreu. Meritul într-adevăr considerabil în această problematică a penetrării spațiului vechii Dacii de către eleni  îi revine marelui arheolog Vasile Pârvan  care a făcut cercetări serioase în acest sens.  Când spunem „eleni” ne referim bineînțeles la o colectivitate  eterogenă care îi include și pe evreii de cultură elenistă,  care în tot acest mediu destul de alogen,  ocupă un loc de frunte. Înca din vremea lui Alexandru cel Mare, evreii din cetățile grecești se bucurau de egalitatea drepturilor cetățenești. Ei se bucurau de toate atuurile civilității, din punct de vedere economic toate ramurile activității sociale le erau deschise.  Evreii de-atunci nu prea se îndeletniceau cu negoțul - după părerea celor mai buni cunoscători ai acestei epoci, - 300 î.H.-300 d.H. -, ci se dedicau mai mult agriculturii și industriei mici. Acest lucru îl exprima Dollinger în lucrarea  Die Juden in Europa: „Un popor harnic erau întotdeauna evreii. Atâta timp cât au avut statutul lor propriu, agricultura, horticultura și meseriile erau ocupațiile lor de căpetenie. În primele veacuri dupa Iisus, și după împrăștierea lor, ei reușiseră să rămână credincioși obiceiurilor lor vechi.  Iosif Flaviu  lauda încă la începutul celui de-al doilea secol hărnicia conaționalilor săi, în ceea ce privește meseriile și agricultura.  În literatura latină și în legile împărătești, nu se găsește nicio mențiune că evreii s-ar fi dedat negoțului unic, sau în genere, că ar fi fost un popor de comercianți.” Revenind la activitatea misionară a apostolului Andrei, putem deci constata că  denunirea de „Scythia” fiind înțeleasă în sensul ei general, cuprinde și Scythia Minor, adică Dobrogea românească. Oricum, cert este că fără existența prealabilă a unei colonii evreiești pe litoralul Pontului Euxin, nu ar fi existat un apostol Andrei pe acest teritoriu. Mai amintim că, tot Josephus Flavius/Iosif Flaviu este cel care menționează: „Evreii refugiați în urma dărâmării Ierusalimului de catre Titus (70 d.H.) își fac și ei apariția pentru prima oară în părțile dacice. Vârâți în exploatarea minelor de aur ale Daciei, ca să se răzbune pe romani, alimentau cu bani răscoalele.” În cohortele armatei romane care au distrus statul dac al lui Decebal, în anii 105-106, se aflau și soldați evrei.  Numele acestor soldați: Bar-Semes, Abba, Ierodes etc, au putut fi cu ușurință localizate pe inscripții antice din Dobrogea, Banat și Transilvania. De asemenea, arheologii au mai descoperit o diplomă de soldat veteran, dăruită de împăratul Hadrian în anul 120 d.H.,  care  a fost dezgropată lângă poarta castrului roman Sammus (la N. de Dej, lângă Cașin). Inscripția „Bari I Male Palmyr”, se traduce prin   Bar - (în ebraica veche) = fiu, I (Itshac), Male (din Ebr, Maul) = circumcis -  Fiul lui Itzhac circumcisul din Palmyra (Siria).  Se știe că soldații romani obțineau astfel de diplome după prestarea a cel puțin 25 de ani de serviciu militar.  Astfel, în apropiere de Caransebeș, la Jupa (anticul Tibiscum) au fost descoperite alte acte specifice prestării serviciului militar în armata romană. Astfel, soldatul evreu Bar Shimson, fiul lui Callistenis din Caesarea,  era  soldat în  Cohors I Vindelicorum Milliaria. Acestea sunt cele mai vechi documente istorice care atestă o prezență evreiască pe teritoriul Romaniei.  Mai târziu evreul Philon/Filon din Alexandria încerca să obțină bunavoința împăratului Caligula, amintind de existența evreilor în toate cetățile lumii, până în colțurile cele mai îndepartate ale Pontului Euxin.  Bogdan Petriceicu Hașdeu, istoric și lingvist român, susținea că primii evrei ar fi sosit în țările tracice încă de pe vremea Regatului Hashmoneilor (129 î.H.-73 î.H.). La Hotin au fost descoperite unele monede  din timpul Macabeilor, validând într-o oarecare măsură teoria lui Hașdeu.  Nicolae Iorga avansase la rându-i ideea că evreii au venit în Dacia după cucerirea acestei țări de catre legiunile romane. Sub împărații romani Traian, Hadrian, Septimus Severus, Marcus Aurelius, o serie de cohorte au luptat într-adevăr pe teritoriul dacilor (Ala I Ulpya Dacorum, Gemina Dacorum, Gardiana Miliaria,  VII și VIII Gallorum, I Ubiorum, Ala I Vespasian Dardanorum, Flota Classis Flavia Moesia, etc.). Toate aceste  forțe militare romane au avut în rândurile lor și soldați evrei.

b.2. Mărturii arheologice și epigrafice:

 - Monezi.  La Pojejena, un sat din județul Caraș-Severin, nu departe de Orșova, arheologii au descoperit în 1971, în ruinele castrului roman, o monedă evreiască din epoca revoltei lui Bar Kochba (aprox. 133 d.H.). Sub obișnuita frunză de arțar care decora și alte tipuri de monede antice evreiești, poate fi citită inscripția: „În al doilea an al libertății Israelului.” Alte două monezi antice evreiești, una cu inscripția „Judaea Capta” (Iudeea invinsa), s-au păstrat la Muzeul din Timișoara unde mai existau alte  câteva monezi ale împăratului Vespasian (69-79 d.H.).

- Altare.   La Sarmizegetusa s-a descoperit un altar (sec al II-lea d.H.) cu o inscripție grecească în care o femeie evreică, Aelia Cassia, aduce laudă lui Theos Hypsistos (Preaînaltul). Cassia i se închina lui Theos care se referea la Yahweh (Dumnezeul Unic).

 - Inscripții. Pe o placă de aur găsită într-un sarcofag lângă Orșova  (vechea așezare romană Dierna) un evreu a scrijilat numele lui Dumnezeu (JHWH) Jahweh.Împăratul roman Septimius Severus (222-235 d.H.), si-a numit fratele, pe Alexandru Severus, guvernator al Daciei. Acesta îi admira mult pe evrei și i-a protejat pe cei  care trăiau în Dacia romană;  și nu întâmplător evreii din Antiohia și Alexandria l-au numit pe Severus „Syrus archis Synagogus” (apărătorul Sinagogii evreilor sirieni). Un evreu Herenius Gemelinus a ajuns să ocupe funcția de procurator de rang ecvestru al  Daciei Apulensis, cu reședința la Sarmizegetusa. Evreii au locuit și în alte cetăți din Dacia romană, la Apulum (Alba Iulia), Ampellum (Zlatna), Tomis (Constanta), Napoca (Cluj), Pataissa (Turda), Drobeta (Turnu Severin) etc.. În Epigrafia romană din Dacia și Moesia Inferior vom întâlni destule nume care amintesc de antroponimele latine și grecești adoptate de evrei în Iudeea sau în Diaspora antică: Aurelia Sambatis, Abraenus (Avram), Animas (Hanina), Batsina, Malchus, Salmos, Matavias, Jacubus, Sabatia, Hilaras (Itzhac) etc.. Un învățat ardelean Johannes Lebellius, autorul poemului „De oppide Thalmus”, publicat în sec. al XVI-lea în limba latină, amintește o tradiție conform căreia localitatea Thalmus  (Tălmaciul de astăzi , de lângă Turnu Roșu, pe Valea Oltului) a fost întemeiată de vechii evrei ajunși în Dacia lui Decebal, după războiul evreilor împotriva romanilor din anul 70 d.H.. Se pare că evreul Danista (zaraful) a obținut de la regele Decebal dreptul de-a întemeia pe malul Oltului o cetate pe care a numit-o Thalmus, în cinstea Talmudului!

b. JULIUS POPPER - CONCHISTADORUL ROMÂN AL ȚĂRII DE FOC! Cucerirea continentului sudamerican este o poveste cu personaje extraordinare, printre care se află şi un român: Julius Popper. Călător şi explorator, inginer şi întreprinzător, om de ştiinţă şi scriitor, el a lăsat urme adânci în istoria Ţării de Foc. Julius Popper s-a născut la 15 decembrie 1857, în familia unui intelectual evreu. Urmează cursurile şcolii conduse de tatăl lui, iar la 17 ani pleacă la Paris pentru a studia ingineria. După absolvirea Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din cadrul Politehnicii pariziene, ajunge la Constantinopol, poarta de intrare a Orientului. De acolo, trece în Egipt, unde lucrează la întreţinerea Canalului de Suez. Călătoreşte apoi în India, China, Japonia. Setea de aventură îl mână mai departe: Siberia, Alaska, Canada, Statele Unite. La New Orleans participă la programul de canalizare şi urbanizare a localităţii; în Cuba, aflată încă sub stăpânire spaniolă, elaborează un proiect de sistematizare a oraşului şi portului Havana; iar în Mexic face lucrări de cartografiere şi debutează ca ziarist la publicaţia emigranţilor. Vestea că pe plajele din sudul Patagoniei a fost descoperit aur îl găseşte în Brazilia. Fără să ezite, tânărul în vârstă de 28 de ani pleacă la Buenos Aires. Asemenea conchistadorilor de altădată, visează să cucerească fabuloasele bogăţii ale acestui nou El Dorado. Ca şi alte regiuni ale continentului american, Patagonia îşi avea propria legendă legată de aur, care înfierbânta, de câteva secole, imaginaţia aventurierilor: se povestea despre o cetate fabuloasă, Trapalanda, în care metalul preţios s-ar afla într-o cantitate atât de mare încât era folosit pavarea străzilor. Când un marinar găseşte în apropiere de Capul Virgenes două pepite de mărimi impresionante, febra aurului cuprinde capitala argentiniană. Apar, peste noapte, societăţi şi companii miniere, sunt puse în mişcare capitaluri uriaşe. Plajele sudului patagonez sunt asaltate de mulţimi de oameni de diferite naţionalităţi, atraşi de mirajul unei îmbogăţiri rapide. Lipsea doar specialistul în mine, şi acesta a fost Julius Popper. Românul impunea prin inteligenţă şi inventivitate şi, în afară de română şi idiş, vorbea fluent germana, engleza, portugheza şi franceza. Bine legat, cu un chip plăcut încadrat de o barbă blondă, cu fruntea lărgită de un început de calviţie şi cu ochi pătrunzători de un albastru metalic, întotdeauna îmbrăcat elegant, Popper era prototipul perfect al gentlemanului sfârşitului de secol XIX. Cu asemenea calităţi, reuşeşte să câştige încrederea elitei politice şi economice a Buenos Airesului şi să obţină susţinere financiară pentru proiectele lui. În prima jumătate a anului 1886 face o călătorie de recunoaştere în zona Strâmtorii Magellan. Parcurge traseul care leagă Capul Virgenes - invadat de taberele căutătorilor de aur - de Punta Arenas, capitala Patagoniei chiliene. De pe ţărmul de nord al canalului priveşte plajele Ţării de Foc şi realizează că insula are o structură geologică similară cu aceea a întregii regiuni: deci, şi aici nisipul ar trebui să conţină aur. În 1881, Argentina şi Chile puseseră capăt litigiului teritorial, delimitându-şi frontiera patagoneză de-a lungul Anzilor şi împărţind insula mare a Ţării de Foc printr-o linie aproape dreaptă mergând de la nord la sud. Cu toate acestea, pământul de dincolo de Strâmtoarea Magellan rămânea o terra incognita. Beneficiind de o generoasă sponsorizare, în septembrie 1886 Popper organizează o expediţie de explorare a Ţării de Foc. Pornit din Punta Arenas, debarcă în Golful Porvenir şi traversează insula, ajungând în Golful San Sebastian. Aşa cum anticipase, plajele atlantice ale Ţării de Foc conţin aur, şi chiar într-o cantitate mai mare decât restul Patagoniei. Revenit la Buenos Aires, ţine, în martie 1887, o conferinţă la Institutul Argentinian de Geografie. Însemnările de călătorie şi observaţiile geografice sunt completate de fotografii, hărţi, arme şi unelte ale băştinaşilor, mostre de nisip aurifer. Cuvintele lui Popper entuziasmează auditoriul. Ca urmare, se pun bazele unei societăţi destinate strângerii fondurilor necesare exploatării metalului preţios - „Compania Anonima Lavaderos de Oro del Sur”(„Compania Anonimă pentru Spălarea Aurului Sudic”) -, care reuneşte elita politică şi financiară a Argentinei. Înarmat cu actele de concesionare a terenurilor aurifere descoperite, românul debarcă, la sfârşitul anului 1887, în Golful San Sebastian. În această regiune inospitalieră, bătută de vânturi din toate direcţiile, întemeiază o colonie pe care o botează cu un nume semnificativ: El Paramo (Pustiul). În jurul uzinei propriu-zise, construieşte o clădire administrativă, o baracă cu 80 de paturi pentru lucrători, depozite, o bucătărie. Instalaţia de separare a aurului include staţia de pompare a apei marine, acţionată de două motoare cu abur, sistemul de jgheaburi şi site, forja şi o linie de decovil pentru transportul vagoneţilor cu nisip. Pentru a economisi munca oamenilor, inventează o instalaţie care valorifica forţa uriaşă a valurilor. În câteva săptămâni reuşeşte să producă aproape un kilogram de aur pe zi. Vestea se răspândeşte cu viteza fulgerului în tot sudul Patagoniei. Spre El Paramo se îndreaptă o mulţime de aventurieri şi oameni de joasă extracţie - marinari dezertori, puşcăriaşi evadaţi. Pentru a-şi proteja exploatările de asaltul acestor certaţi cu legea, Popper organizează, în 1888, o armată ale cărei uniforme sunt copiate după cele prusace. Afacerea merge tot mai bine şi, la scurt timp, întemeiază noi colonii: Beta, Cullen, Carmen Sylva. Graţie determinării şi ingeniozităţii, reuşeşte să-i alunge pe invadatorii veniţi din zona chiliană a insulei. Fugarii răspândesc legenda că Popper ar fi un tiran, astfel că, în august 1888, o mulţime înarmată din Punta Arenas atacă una dintre aşezări şi îi dă foc. Căutătorii de aur din zona chiliană a insulei nu erau însă singurii duşmani ai lui Popper: autorităţile argentiniene îşi simţeau subminată autoritatea, iar cele din Punta Arenas se temeau că el şi-ar putea extinde controlul asupra întregii insule. În urma repetatelor atacuri ale bandelor de aventurieri, la sfârşitul anului 1889 Compania Anonimă Lavaderos de Oro del Sur dă faliment. Era anul în care românul brevetase „Cosechadora de Oro” („Maşina de recoltat aur”), o instalaţie capabilă să spele 75 de tone de nisip pe zi, extrăgând peste 99% din aurul conţinut. În ciuda trecerii fulgerătoare prin spaţiul sud-american, istoria acestor locuri nu poate fi scrisă fără numele lui Julius Popper. Ziarele din Buenos Aires au publicat articole elogioase la adresa lui, numindu-l „Conchistadorul român al Patagoniei” şi, oarecum batjocoritor,  „Don Quijote al Ţării de Foc”. El însuşi a fost un ziarist redutabil, un condei incisiv, criticând deschis acţiunile oneroase ale guvernanţilor. În mai multe rânduri a fost invitatul Institutului Geografic Argentinian. Dizertaţiile lui au inclus studii erudite de istorie, geografie, etnologie. În 1891 a întocmit harta zonei sudice a Ţării de Foc, pe care, pentru prima dată, apele care scaldă acest ţărm figurează sub numele de Marea Argentinei. A descoperit munţi şi râuri cărora le-a dat nume româneşti: Munţii Lahovary, Manu, Rosetti şi Carmen Sylva, cu vârful Sinaia, râurile Ureche şi Rosetti. Spirit vizionar, a dotat Ţara de Foc cu instrumentele esenţiale funcţionării unei societăţi: a făcut legi şi regulamente, a înfiinţat o poliţie locală, a organizat un serviciu poştal pentru care a tipărit timbre cu iniţiala numelui său, a bătut două monede de aur, denumite Popper. Mai presus de toate, a revoluţionat întreaga societate argentiniană, creând germenii capitalismului într-o lume de agricultori şi crescători de vite. A propus guvernului de la Buenos Aires trei proiecte de mari dimensiuni: unul privind reglementarea traficului în strâmtoarea Magellan prin înfiinţarea unei companii de remorchere, altul pentru construirea unei linii telegrafice care să lege capitala argentiniană de coasta atlantică a Ţării de Foc şi, în sfârşit, al treilea privind organizarea unei expediţii la Polul Sud. Nu a mai avut timp să le împlinească. Pe 6 iunie 1893 este găsit fără viaţă în apartamentul lui din Buenos Aires. Avea numai 36 de ani. Verdictul medicului legist a fost atac de cord, dar în epocă s-a vorbit de sinucidere şi de asasinat comandat de mafia aurului sau de puterea politică. Deşi, din cauza legilor existente în acel timp, nu a putut primi cetăţenia română, Julius Popper nu şi-a uitat niciodată patria: „M-am născut român, sunt român şi voi muri român”, declara el într-una dintre scrisorile adresate Societăţii Regale de Geografie din Bucureşti, cu care a corespondat întreaga viaţă. „Avea alura eroilor din povestirile extraordinare ale lui Jules Verne, era aproape un personaj de legendă” - s-a spus în cuvântarea întocmită la moartea lui, comparându-i-se calităţile literare cu cele ale lui Poe, Wilde sau Twain, iar anvergura de explorator cu cea a lui Livingstone. Trecătorul pe aleile cimitirului „La Recoleta”, locul de veci al protipendadei capitalei argentiniene, are surpriza să întâlnească, printre numele cu rezonanţă spaniolă, pe cel al unui „talentat şi dârz aventurier, înzestrat cu o energie debordantă”, plecat din Bucureşti să cucerească „pământul de la capătul lumii”.

c. ANALIZĂ DE DETALIU: STATUTUL EVREILOR DIN ROMÂNIA:

 Problema statutului politico-juridic al evreilor din România a constituit obiectul multor controverse, pe plan intern şi internaţional, cele mai multe afirmaţii şi aprecieri purtând amprenta conjuncturii politice, nefiind susţinute de o bază documentară corespunzătoare. Fără a intra în dispută cu diverşi istorici, jurişti sau oameni politici, vom prezenta, în continuare, documentele fundamentale care au reglementat statutul politico-juridic al evreilor, de la primul document care a stat la baza României moderne şi până în prezent. Problema unirii Principatelor române Moldova şi Muntenia (Valahia) s-a aflat la ordinea zilei după revoluţia din 1848. Mişcarea unionistă era atât de puternică şi activă, încât la Congresul de pace de la Paris, întrunit după războiul Crimeei (1853-1856) s-a dezbătut şi chestiunea Principatelor române. Congresul a decis convocarea în cele două ţări a unor adunări (divanuri) ad-hoc, care să se pronunţe asupra viitoarei organizări a Principatelor române. Pe această bază au avut loc alegeri, iar adunările ad-hoc au votat în octombrie 1857 în favoarea unirii Moldovei cu Muntenia într-un singur stat cu numele de România. La 7/19 august 1858, Conferinţa reprezentanţilor celor şapte Puteri europene (Marea Britanie, Franţa, Austria, Regatul Sardiniei, Prusia, Rusia şi Imperiul Otoman) au adoptat Convenţia de la Paris, care stabilea statutul politic, social şi administrativ al Principatelor. Acest document, cu valoare de Constituţie, menţiona că cele două ţări vor purta numele de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei. Articolul 46 al Convenţiei prevedea: „Moldovenii şi valahii vor fi toţi deopotrivă înaintea legii, înaintea contribuţiilor (dărilor) şi primiţi deopotrivă în funcţii publice (…) Moldovenii şi valahii de orice rit creştin ( subl. ns.) se vor bucura deopotrivă de drepturile politice. Exersarea acestor drepturi se va putea întinde şi la celelalte culte prin dispoziţii legislative.” Formularea potrivit căreia de drepturile politice beneficiau locuitorii de „orice rit creştin” arată limpede că cei de rit mozaic, adică evreii, erau excluşi de la aceste drepturi. Cele şapte Puteri au adaptat o Anexă la Convenţia din 7/19 august 1858 care se referea la constituirea Adunărilor elective. Articolul 5 prevedea: „Nimeni nu va putea fi alegător dacă nu este în vârstă de 25 de ani împliniţi şi născut sau naturalizat moldovean sau muntean.” Convenţia de la Paris a fost elaborată şi adoptată de principalele Puteri europene, fără participarea românilor. Iniţiativa excluderii evreilor de la viaţa politică a Principatelor şi apoi a României nu a aparţinut românilor, ci acestor Mari Puteri. Convenţia sintetiza concepţia modernă, liberală a Europei acelei perioade. Pe baza acesteia s-au organizat Adunările elective a Moldovei şi Munteniei, care la 5 şi respectiv 24 ianuarie 1859 l-au ales domn pe Alexandru Ioan Cuza. La 24 ianuarie 1862, Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei şi-au luat oficial numele de România. În urma plebicistului desfăşurat în zilele de 10-14 mai 1864 s-a adoptat Statutul Dezvoltător al Convenţei de la Paris prin care se precizau mai bine atribuţiile Domnitorului şi ale Parlamentului. Puterea Legiuitoare era organizată în două Camere: Adunarea Electivă şi Adunarea Ponderatoare (Senatul). Legea electorală stabilea mai multe categorii de alegători, în funcţie de venit. Articolul 3 prevedea: „Pot fi alegători direcţi, fie în oraşe fie în sate, toţi românii născuţi s-au având naturalizaţiunea cea mare, care vor avea un venit de una sută galbeni şi de orice natură.” Nu puteau fi alegători persoanele supuse vreunei protecţiuni străine. Evident, aceştia nu puteau fi aleşi deputaţi sau senatori. Legea nu făcea nicio referire la ritul religios, dar în mod cert, se înscria în limitele Convenţiei de la Paris.Un moment important în istoria României l-a reprezentat adaptarea Constituţiei din 1 iunie 1866, cea dintâi lege fundamentală a ţării elaborată de oamenii politici şi juriştii români, fără nicio participare externă. Ea se inspira din Constituţia Belgiei, care era cea mai avansată din Europa acelei perioade. Titlul II al Constituţiei, intitulat Despre drepturile românilor, prevedea: „Românii se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor” (art. 5). La articolul 6 se menţiona: „Constituţiunea de faţă şi celelalte legi relative la drepturile politice, determină care sunt, deosebit de calitatea de român, condiţiile necesare pentru exercitarea acestor drepturi.” Articolul 7 avea următorul conţinut: „Însuşirea de român se dobândeşte, se conservă şi se pierde potrivit regulilor statornicite prin legile civile. Numai străinii de rituri creştine (subl. ns.) pot dobândi împământenirea.” Articolul 8 prevedea: „Împământenirea se dă de puterea legislativă. Numai împământenirea aseamănă pe străin cu românul pentru exercitarea drepturilor politice.” În fond, Constituţia din 1866 relua prevederile Convenţiei de la Paris în privinţa împământenirii, adică a dobândirii cetăţeniei, pe care nu o puteau obţine decât străinii de rit creştin. În acelaşi timp, articolul 11 prevedea: „Toţi străinii aflători pe pământul României se bucură de protecţiunea dată de legi persoanelor şi averilor în genere.” Între acestea: libertatea individuală; inviolabilitatea domiciliului; garantarea proprietăţii de orice natură, declarată „sacră şi inviolabilă”; libertatea conştiinţei; libertatea învăţământului; libertatea de a comunica şi publica ideile prin grai, prin scris şi prin presă; secretul scrisorilor şi al depeşelor telegrafice „este neviolabil”. În anii ′60-′70 ai secolului al XIX-lea pe plan european s-a produs o anumită evoluţie, în sensul acordării de drepturi politice (cetăţeneşti) pentru evrei. Acest fapt s-a reflectat în unele documente internaţionale, care au vizat şi România. În octombrie 1872 a avut loc la Bruxelles prima Conferinţă internaţională evreiască la care s-a cerut acordarea drepturilor civile şi politice pentru evreii din România. La 8 mai 1877, România şi-a proclamat Independenţa de Stat, apoi a participat la războiul dintre Rusia şi Turcia, contribuind la înfrângerea Imperiului Otoman. Tratatul de pace a fost semnat la Berlin în ziua de 1 iulie 1878, de Rusia, Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Imperiul Otoman. Articolul 43 din acest tratat prevedea: „Înaltele Părţi Contractante recunosc independenţa României, legând-o de condiţiunile expuse în următoarele două articole: Articolul 44: În România, deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce priveşte beneficiul drepturilor civile şi politice, admiterea în funcţii publice, sau exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în orice localitate. Libertatea şi practica oricărui cult vor fi asigurate tuturor supuşilor pământeni ai statului român, precum şi străinilor şi nu se va pune niciun fel de piedică atât organizării ierarhice a diferitelor comunităţi religioase, cât şi raporturile acestora cu capii lor spirituali. Naţionalii tuturor Puterilor, comercianţi sau alţii, vor fi trataţi în România fără deosebire de religie, pe piciorul unei desăvârşite egalităţi. Articolul 45: Principatul României retrocedează Măriei Sale Împăratul Rusiei porţiunea teritoriului României, despărţită de Rusia în urma Tratatului de la Paris din 1856, şi care, la apus se mărgineşte cu talvegul Prutului, iar la miază-zi cu talvegul braţului Chilia şi gura Stari-Stambulului.” Aceste două articole au provocat în ţară vii discuţii, mai ales articolul 45 prin care România, deşi contribuise la obţinerea victoriei asupra Imperiului Otoman, pierdea o parte din teritoriul său, adică trei judeţe din sudul Basarabiei care-i fuseseră retrocedate de Congresul de la Paris din 1856. La rândul ei Rusia, încălca propria semnătură pusă pe Convenţia încheiată cu România la 4 aprilie 1877 prin care se obliga „a menţine şi a face a se respecta drepturile politice ale statului român, astfel cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente, precum şi a apăra integritatea actuală a României (subl. ns.)” În privinţa articolului 47 din tratatul de la Berlin, domnitorul Carol I, care provenea din familia de Hohenzolern, renumită în Germania, aprecia că „naţiunea română nu a fost niciodată şi nu este nici astăzi animată de spirit de intoleranţă.” El afirma că după căderea Constantinopolului mulţi creştini care „au fugit din calea Semilunei triumfătoare, au găsit azil în Ţările Române”; mai târziu „când israeliţii, persecutaţi în alte state, au năvălit cu grămada la noi, această imigraţiune a fost încurajată de ospitalitatea tradiţională a românilor, de toleranţa ce găseau aici.” Domnitorul aprecia că imigraţia a căpătat caracterul „unei adevărate invazii”, astfel că elementul străin apăsa greu asupra dezvoltării comerţului şi industriei naţionale, iar acest fapt a impus anumite restricţii legislative. Presiunile Marilor Puteri asupra României au fost extrem de puternice, mai ales din partea Germaniei, astfel că oamenii politici români au decis să dea curs favorabil obligaţiei asumate prin articolul 44 al Tratatului de la Berlin. La 1 octombrie 1878 a fost modificat articolul 7 din Constituţia României. În noua redactare se admitea egalitatea religioasă, iar cetăţenia se acorda tuturor evreilor care participaseră la Războiul pentru Independenţa României, ceilalţi evrei purtând să o obţină în urma unei cereri individuale şi prin votul Parlamentului. Astfel au obţinut cetăţenia 880 de evrei care au luptat în război, iar prin cereri individuale, până în 1918, câteva sute. Numărul lor era extrem de mic, dacă se ia în calcul faptul că la recensământul din 1899 au fost înregistraţi 269.015 evrei, care reprezentau 4,5% din populaţia României. Deşi puţini evrei se bucurau de drepturi politice, în realitate ei au participat activ la viaţa economică şi culturală a României. Astfel, Jacob Marmorosch şi Mauriciu Blank au înfiinţat în 1863 una din cele mai mari bănci din România (Banca Marmorosch, Balnk et comp.). În 1902, erau înscrise 122 de mari întreprinderi industriale conduse de evrei, reprezentând 19,5% din totalul întreprinderilor existente în România. În 1909 s-a înfiinţat Uniunea Evreilor Pământeni, care a avut un rol important în promovarea intereselor acestei comunităţi în relaţie cu statul român, precum şi pe plan internaţional. În anii 1917-1919 s-au făcut paşi decisivi pe calea înlăturării oricărei discriminări în privinţa drepturilor politice pentru evrei. În iulie 1917 a fost modificată Constituţia României în vederea înfăptuirii a două reforme esenţiale: agrară şi electorală. În noua formă, articolul 57 al Constituţiei avea următoarea redactare: „Adunarea Deputaţilor se compune din deputaţi aleşi de cetăţenii români prin vot universal, egal, direct şi cu scrutin secret pe baza reprezentării proporţionale.” Aşadar, nu se mai făcea nicio menţiune privind excluderea de la vot a unor cetăţeni, având o altă religie decât cea creştină. Actele de Unire din 1918 conţineau şi anumite principii sau reforme care urmau să se realizeze în cadrul statului naţional român. Astfel, Declaraţia Sfatului Ţării din 27 martie 1918, prin care se hotăra unirea Basarabiei cu România, prevedea la punctul 8: „Basarabia va trimite în Parlamentul român un număr de reprezentanţi proporţional cu populaţia, aleşi pe baza votului universal, egal, direct şi secret.” Rezoluţia Adunării Naţionale din 1 decembrie 1918 privind unirea Transilvaniei cu România stabilea la punctul 3: „Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani.” Prin hotărârile de Unire din 1918, toţi locuitorii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei au încetat să mai fie cetăţeni ai statelor din care s-au desprins respectivele teritorii (Rusia, Austria, Ungaria). Decretele regale din 9 aprilie, 11 decembrie şi 18 decembrie 1918 ratificau Unirea provinciilor respective cu România, locuitorii acestora devenind automat cetăţeni români, dacă nu optau pentru o altă cetăţenie. În timp ce evreii din Basarabia, Bucovina şi Transilvania erau de drept cetăţeni români, Constituţia României, prin articolul 7, conţinea unele restricţii în privinţa evreilor din vechiul Regat. Un pas spre înlăturarea acestei discriminări s-a făcut prin decretul-lege din 30 decembrie 1918, care stabilea: „Locuitorii Regatului, majori, fără deosebire de religie şi care nu s-au bucurat de plenitudinea drepturilor de cetăţenie, vor putea dobândi exerciţiul acestor drepturi când vor dovedi, după formele legii de faţă, că sunt născuţi în ţară şi că nu au fost supuşi unui stat străin.” Decretul prevedea modalităţile de obţinere a cetăţeniei, printr-o hotărâre judecătorească, dar menţinea o formă greoaie de acordare a calităţii de cetăţean român. De aceea, la 28 mai 1919 s-a publicat un alt decret-lege, care prevedea: „Locuitorii evrei ai vechiului Regat, majori, născuţi în ţară, care n-au fost supuşi unui stat străin, sunt cetăţeni români şi se vor bucura de toate drepturile cetăţeneşti, dacă manifestă această voinţă, făcând declaraţia că ei sunt născuţi în România şi că nu s-au bucurat de o protecţie străină.” De această dată nu mai era nevoie de procurarea unor acte şi de o hotărâre judecătorească, decretul precizând: „Simpla declaraţie că voiesc să dobândească drepturile de cetăţenie este îndestulătoare.”  În fond, prin acest decret-lege se acorda cetăţenie tuturor evreilor din vechiul Regat. Astfel, din mai 1919 evreii de pe întreg cuprinsul ţării erau cetăţeni români. Problema minorităţilor naţionale a format obiectul dezbaterilor la Conferinţa Păcii de la Paris, cu prilejul elaborării Tratatului de pace cu Austria. Statele succesorale monarhiei habsburgice, precum şi Grecia, urmau să semneze un tratat special privind minorităţile naţionale. În legătură cu acest act diplomatic s-au făcut multe speculaţii, afirmându-se că România s-ar fi opus acordării drepturilor politice pentru minorităţi, în special pentru evrei. În realitate, opoziţia lui Ion I. C. Brătianu - preşedintele Consiliului de Miniştri şi şeful delegaţiei române la Conferinţa Păcii - nu se referea la refuzul de a acorda drepturi politice minorităţilor, ci la modul în care ţările incluse în categoria statelor cu „interese limitate”, între care şi România, erau tratate de Marile Puteri învingătoare. Luând cuvântul în şedinţa Consiliului Aliat Suprem din 31 mai 1919, Ion I. C. Brătianu preciza că România a asigurat egalitatea deplină a drepturilor şi libertăţilor politice şi religioase pentru toţi cetăţenii săi, fără deosebire de rasă sau religie. El declara că România era gata „să accepte orice dispoziţie pe care statele care fac parte din Liga Naţiunilor ar admite-o pe propriul lor teritoriu în această privinţă.” (subl. ns.) Această solicitare a fost respinsă de preşedintele american Woodrow Wilson, care l-a asigurat pe Ion I. C. Brătianu că „noi nu avem nici cea mai mică dorinţă de a încălca suveranitatea ţării sale”, dar că „România va ieşi din acest război mare, puternică, cu creşteri teritoriale datorită efortului comun şi vigorii armatelor noastre. Noi avem deci dreptul să insistăm asupra acestor condiţii.” Ion I. C. Brătianu s-a pronunţat pentru egalitatea „tuturor statelor mari şi mici”, precizând că „dacă anumite prevederi au fost înscrise în Pactul Societăţii Naţiunilor, România nu se va opune acestora. Ori, tratatul cu Austria stabilea grade diferite de suveranitate.” (subl.ns.). Aceste punct de vedere nu a fost acceptat de Consiliul Suprem Aliat (S.U.A., Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia), iar Ion I. C. Brătianu a părăsit Conferinţa Păcii, demisionând, la 12 septembrie 1919, din funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri. Noul guvern, prezidat de Arthur Văitoianu, a organizat, în zilele de 3-6 noiembrie 1919, alegeri parlamentare, la care au participat toţi cetăţenii români, inclusiv evrei. Se cuvine menţionat faptul că rabinul Tzirelhsohn a candidat la Chişinău pe lista intitulată Gruparea Naţională Evreiască. Au fost aleşi în Adunarea Deputaţilor şi în Senat mai mulţi evrei, între care Nathan Lerner (Hotin), Tzirelhsohn (Chişinău), Iancu Melic Meilichsohn (Hotin), Ilie Moscovici (Ilfov), Alexandru Dobrogeanu-Gherea (Ilfov). Dacă evreii nu ar fi fost recunoscuţi ca cetăţeni români în mod cert ei nu ar fi putut participa la alegeri şi cu atât mai puţin deveni parlamentari. Tratatul de pace cu Austria, inclusiv tratatul minorităţilor, a fost semnat de România la 10 decembrie 1919. În preambulul acestuia se preciza: „România, din propria voinţă, doreşte a da garanţii sigure de libertate şi de dreptate, atât locuitorilor din vechiul Regat al României, cât şi celor din teritoriile de curând transferate, fără deosebire de rasă, limbă sau religie.” Articolul 7 din tratatul minorităţilor se referea în mod expres la evrei: „România se obligă a recunoaşte ca supuşi români, de plin drept şi fără nici o formalitate, pe evreii locuind în ţară pe teritoriile României şi care nu se pot preleva de nicio altă naţionalitate.” Tratatul a fost ratificat de Parlamentul României la 26 septembrie 1920. Înainte de a fi fost validat de forul legislativ de la Bucureşti, avuseseră loc noi alegeri parlamentare, în mai-iunie 1920, în urma cărora mai mulţi evrei au devenit membri ai Adunării Deputaţilor sau ai Senatului): Ilie Moscovici (Ilfov), Iacob Pistiner (Cernăuţi), Alexandru Dobrogeanu - Gherea (Prahova), Lehvi Nathan (Hotin), Gheorghe Grigorovici (Cernăuţi) etc.. Constituţia din martie 1923 sintetiza normele juridice adaptate până atunci şi stabilea, într-un text unitar şi coerent, drepturile şi obligaţiile cetăţenilor României. Cităm principalele prevederi. Articolul 5: „Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociaţie şi de toate libertăţile şi drepturile stabilite prin legi.” Articolul 7 preciza: „Deosebirea de credinţe religioase şi confesiuni, de origine etnică şi de limbă nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile şi politice şi a le exercita. Numai naturalizarea aseamănă pe străin cu românul pentru exercitarea drepturilor politice.” Articolul 8: „Toţi românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie sunt egali înaintea legii şi datori a contribui fără deosebire la dările şi sarcinile publice. Numai ei sunt admisibili în funcţiunile şi demnităţile publice, civile şi militare.” Articolul 22: „Libertatea conştiinţei este absolută. Statul garantează tuturor cultelor deopotrivă libertate şi protecţiune întrucât exerciţiul lor nu aduce atingere ordinei publice, bunelor moravuri şi legilor de organizare a statului.” Articolul 28: „Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, au dreptul de a se aduna paşnici şi fără arme, conformându-se legilor care reglementează exercitarea acestui drept, pentru a trata tot felul de chestiuni; întru-aceasta nu este nevoie de autorizare prealabilă.” Articolul 29: „Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, au dreptul a se asocia, conformându-se legilor care reglementează exerciţiul acestui drept.” Articolul 72 se referea la senatorii de drept; între aceştia se aflau: „Capii confesiunilor recunoscute de stat, câte unul de fiecare confesiune, întrucât sunt aleşi sau numiţi conform legilor ţării şi reprezintă un număr de peste 200.000 de credincioşi, precum şi reprezentantul superior religios al musulmanilor din Regat.” (această precizare era făcută deoarece musulmanii erau mai puţin de 200.000). Articolul 119: „Tot românul, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau religie, face parte din unul din elementele armate, conform legilor speciale.” O menţiune specială se făcea la articolul 133 al Constituţiei şi anume că se ratifică decretele-lege din 30 decembrie 1918 cu privire la acordarea drepturilor cetăţeneşti, din 28 mai 1919 şi 13 august 1919 privitor la încetăţenirea evreilor locuitori în vechiul Regat, precum şi toate decretele de încetăţenire individuală care s-au făcut înaintea acestor decrete. Minorităţile naţionale au avut posibilitatea să-şi creeze asociaţii politice, culturale şi religioase proprii, care să le apere interesele. În 1923, Uniunea Evreilor Pământeni şi-a luat numele de Uniunea Evreilor Români (U E R), înglobând şi organizaţiile locale din Basarabia, Bucovina şi Transilvania. Într-o scrisoare adresată Comunităţii Evreieşti din Timişoara, la 6 octombrie 1928, preşedintele Wilhelm Filderman şi secretarul general M. Zelţer-Sărăţeanu apreciau că Uniunea Evreilor Români a desfăşurat o activitate rodnică: „În primul rând egalitatea în drepturi a evreilor din România veche, consacrarea prin Constituţie a drepturilor evreilor din întreaga ţară, recunoaşterea cultului mozaic şi subvenţionarea sa de la bugetul statului, apărarea şcolilor comunităţilor noastre, reflectarea drepturilor noastre de egalitate în diferite legi care s-au votat în ultimul deceniu.” În 1928, s-a creat Clubul Parlamentar Evreiesc, care avea misiunea de a coordona activitatea deputaţilor şi senatorilor evrei. În 1931 s-a constituit Partidul Evreiesc, condus de Theodor Fischer şi Adolf Stern, care a fost susţinut numai de o parte a evreilor, obţinând rezultate electorale modeste. În 1936 s-a creat Consiliul Naţional al Evreilor din România, alcătuit din reprezentanţii UER, Partidului Evreiesc şi ai cultului mozaic în Senatul României, al cărui obiectiv esenţial era apărarea drepturilor şi libertăţilor democratice prevăzute de Constituţia din 1923 şi combaterea antisemitismului. Potrivit recensământului din 1930, minorităţile naţionale din România reprezentau 28,1% din totalul populaţiei. Au fost înregistraţi 728.115 3 evrei, reprezentând 4%, din totalul populaţiei României. Statistica întocmită de Ministerul Industriei şi Comerţului în 1937 arăta că în România existau 173.145 firme comerciale individuale dintre care: 83.821 româneşti (48,4%) şi 89.324 (51,6%) aparţinând minorităţilor naţionale, dintre care 32,7% erau ale evreilor. Menţionăm câteva mari întreprinderi industriale întemeiate sau conduse de evrei : Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa (Max Auschnitt), Uzinele Metalurgice Titan-Nădrag-Călan (Max Auschnitt, Oskar Auschnitt, Edgar Auschnitt, Oskar Kaufman ş.a.), Fabrica de Vagoane şi Motoare „Astra”-Arad (N. Şapira, Mauriciu Balnk, Arstide Balnk, Oskar Kaufman, Richard Soepkez, L. Traserson), rafinăria „Astra Română” (Otto Stern), Fabrica de postav „Buhuşi” (Schlesinger, Lazăr Margulies, Oskar Kaufman, R. Halfon), Noua Societate a Atelierelor „Vulcan” (Mauriciu Blank, Richard Soepkez, Aristide Blank), Fabrica de Zahăr „Ripiceni” (Al. I. Zissu, I. Iosipovici, M. Abramovitz, R. Elian, I. Reiss). Renumite au fost Banca Marmorosch, Blank et co (Aristide Blank), Banca de Industrie şi Comerţ Bucureşti (Felix Javitz) etc.. Aceste exemple demonstrează limpede că evreii nu numai că nu au fost excluşi, ci din contra au adus o contribuţie notabilă, chiar esenţială, la progresul economic înregistrat de România în perioada interbelică. Ei au fost o prezenţă activă şi extrem de rodnică în viaţa culturală şi ştiinţifică a României. Pe fondul ascensiunii forţelor de extrema dreaptă, naţionaliste pe plan european, şi în România s-a înregistrat o tendinţă tot mai puternică de contestare a regimului democratic, care era apreciat ca fiind o creaţie iudeo-masonică. Pe acest fond, antisemitismul a devenit tot mai agresiv. Liga Apărării Naţional-Creştine constituită din iniţiativa lui A. C. Cuza în 1923, a fuzionat în 1935 cu Partidul Naţional-Agrar condus de Octavian Goga, luând fiinţă Partidul Naţional-Creştin. Principala organizaţie de extremă dreaptă era Legiunea Arhanghelul Mihail, creată de Corneliu Zelea Codreanu în 1927; scoasă în afara legii în 1931, 1932 şi 1933, aceasta s-a legalizat în 1934 sub numele de partidul Totul pentru Ţară. Aceste organizaţii aveau un puternic caracter antisemit, recurgând adesea la acte huliganice împotriva evreilor. În alegerile parlamentare din decembrie 1937 niciun partid politic nu a obţinut peste 40% din totalul voturilor pentru a-şi constitui o majoritate în Adunarea Deputaţilor. Pe primul loc s-a situat Partidul Naţional-Liberal cu 35,9%, urmat de Partidul Naţional-Ţărănesc cu 20,4%, partidul Totul pentru Ţară - 15,5% şi Partidul Naţional-Creştin - 9,1%. Regele Carol al II-lea a încredinţat mandatul de formare a noului guvern lui Octavian Goga, preşedinte al Partidului Naţional-Creştin. Guvernul Goga (28 decembrie 1937 - 10 februarie 1938) nu era un guvern al Partidului Naţional-Creştin, deoarece principalele ministere - Interne, Justiţie, Armată, Externe - erau încredinţate unor persoane care nu făceau parte din acest partid. În timpul acestui guvern antisemitismul a devenit politică de stat. Au fost luate măsuri discriminatorii împotriva cetăţenilor români de origine evreiască: ridicarea permiselor de liberă circulaţie (gratuită), pe mijloacele de transport în comun pentru ziariştii evrei, suspendarea unor ziare considerate a fi evreieşti („Adevărul”, „Dimineaţa”, „Lupta”). Cea mai importantă iniţiativă de acest fel a fost decretul-lege din 22 ianuarie 1938, pentru revizuirea cetăţeniei române. Articolul 5 prevedea: „În termen de 30 de zile de la publicarea acestei legi în „Monitorul oficial”, primarii comunelor vor întocmi un tablou (table) al evreilor înscrişi în registrele de naţionalitate ale comunei. Înscrierea făcută în temeiul unei hotărâri a comisiei de apel sau al unei hotărâri judecătoreşti va fi menţionată în tablou”. Articolul 6: „În termen de 20 de zile de la afişare, toţi cei trecuţi în tablou sau moştenitorii lor, care prin faptul înscrierii autorului beneficiază de cetăţenia română, vor depune actele doveditoare a întrunirii condiţiunilor prevăzute de articolul 56, punctele 1, 2, 5, şi 6 şi articolul 60 din legea nr. 28/1924 (legea privitoare la dobândirea şi pierderea naţionalităţii române).” Articolul 7 prevedea că se putea acorda, la cerere, o prelungire de 20 de zile pentru depunerea actelor, ceea ce însemna în total 40 de zile. Acelaşi articol preciza că nedepunerea actelor în termenul precizat „era socotită ca o recunoaştere a neîndeplinirii condiţiunilor legale pentru dobândirea de plin drept a naţionalităţii române.” Articolul 12 preciza că în cazul nedepunerii actelor sau a constatării că cel înscris nu întrunea condiţiile cerute de lege, judecătoria ordona ştergerea din registre, socotindu-se că înscrierea s-a făcut prin fraudă. Înlăturarea guvernului lui Goga, la 10 februarie 1938, a scos de pe ordinea de zi acest decret-lege, dar el nu a fost anulat. Carol al II-lea a instaurat regimul de autoritate monarhică, iar la 27 februarie 1938 a fost promulgată o nouă Constituţie, care menţinea cele mai multe dintre prevederile legii fundamentale din 1923. Cităm articolele care se referă şi la minorităţile naţionale. Articolul 4: „Toţi românii, fără deosebire de origine etnică şi credinţă religioasă, sunt datori: a socoti Patria drept cel mai de seamă temei al rostului lor în viaţă, a se jetfi pentru apărarea integrităţii, independenţei şi demnităţii ei; a contribui prin munca lor la înălţarea ei morală şi propăşirea ei economică; a îndeplini cu credinţă sarcinile obşteşti ce li se impun prin legi şi a contribui de bună voie la îndeplinirea sarcinilor publice, fără de care fiinţa statului nu poate vieţui.” Articolul 5: „Toţi cetăţenii români, fără deosebire de origine etnică şi credinţă religioasă, sunt egali înaintea legii, datorându-i respect şi supunere. Nimeni nu se poate socoti dezlegat de îndatoririle sale civile ori militare, publice ori particulare, pe termenul credinţei sale religioase sau de orice fel.” Capitolul consacrat drepturilor românilor începea cu articolul 10: „Românii se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea muncii, de libertatea învăţământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociaţie şi de toate libertăţile din care decurg drepturi, în condiţiunile statornicite prin legi.” Articolul 19: „Libertatea conştiinţei este absolută. Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate şi protecţiune, întrucât exerciţiul lor nu aduce atingere ordinei publice, bunelor moravuri şi siguranţei Statului.” Articolul 27 lăsa loc pentru interpretări restrictive: „Numai cetăţenii români sunt admisibili în funcţiunile şi demnităţile publice, civile şi militare, ţinându-se seama de caracterul majoritar şi creator de Stat al naţiunii române. Supuşii străini nu pot ocupa atari funcţiuni, decât în cazurile statornicite prin legi. Străinii aflători pe pământul României se bucură de protecţia dată de legi persoanelor şi averilor în genere. Numai românii şi cei naturalizaţi români pot dobândi orice titlu şi deţine imobile rurale în România. Străinii vor avea dreptul numai la valoarea acestor imobile.” Din aceste formulări rezultă că restricţiile se refereau la străini, deoarece în categoria cetăţenilor români intrau şi minorităţile naţionale (maghiari, germani, evrei, turci etc.). Totuşi, ideea despre „caracterul majoritar şi creator de stat al naţiunii române” lăsa loc la o anumită confuzie, care a putut fi speculată în contextul dramatic din vara anului 1940. A fost menţinută prevederea Constituţiei din 1923, referitoare la senatorii de drept. Constituţia din 27 februarie 1938, stabilea la articolul 64, litera e: erau senatori de drept „Capii confesiunilor recunoscute de stat, câte unul de fiecare confesiune, întrucât sunt aleşi sau numiţi conform legilor ţării şi reprezintă un număr de peste 200.000 de credincioşi.” Potrivit Constituţiei vârsta senatorilor era de peste 40 de ani, dar în privinţa cultului mozaic s-a creat o situaţie specială: în urma încetării din viaţă a lui Iacob Niemirower a fost ales şef-rabin Alexandru Şafran la 4 februarie 1940 care avea mai puţin de 30 de ani, devenind astfel cel mai tânăr şef-rabin din lume. La ceremonia de instalare în această funcţie, desfăşurată la Templul Coral în ziua de 3 martie 1940, a participat Ion Nistor, ministrul Cultelor şi Artelor. În memoriile sale, Şafran avea să scrie: „Cât despre admiterea mea în Senat, în pofida vârstei mele, preşedintele acestuia, Constantin Argetoianu, s-a declarat favorabil, în cursul vizitei de curtoazie pe care i-am făcut-o. Cu sprijinul Palatului şi al guvernului şi cu acordul - juridic esenţial - al Înaltei Curţi de Justiţie, legea a fost interpretată ca adresându-se numai senatorilor aleşi cu titlu politic.” Prin decretul regal din 30 martie 1938 toate partidele politice au fost desfiinţate. Federaţia Uniunilor de Comunităţi Evreieşti din România, nefiind înregistrată ca partid politic, şi-a continuat activitatea. După capitularea Franţei în faţa Germania la 22 iunie 1940 şi ocuparea Basarabiei şi a nordului Bucovinei de către Armata Roşie, în urma ultimatumului sovietic din 26-27 iunie 1940, România şi-a schimbat orientarea politicii externe. Noul guvern, prezidat de Ion Gigurtu, a declarat la 4 iulie 1940 că România se orienta spre Axă, adică spre Germania şi Italia. Pentru a câştiga bunăvoinţa lui Hitler şi a lui Mussolini, oficialităţile de la Bucureşti au început să folosească un vocabular împrumutat din ideologia fascistă şi naţional-socialistă, să ia măsuri în spiritul noi orientării politice. Între acestea se înscrie decretul-lege din 8 august 1940 privitor la „starea juridică a locuitorilor evrei din România” Aceştia erau împărţiţi în trei categorii: I. evreii veniţi în România după 30 decembrie 1918, II; evreii care au primit naturalizarea (cetăţenia) până la 30 decembrie 1918; III. evreii care nu făceau parte din categoriile I şi II. Evreii din categoriile I şi II nu putea fi: funcţionari publici; membrii ai profesiunilor care aveau legătură directă cu autorităţile publice; membrii în consiliile de administraţie ale întreprinderilor; comercianţi în comunele rurale; comercianţi de băuturi alcoolice; tutori sau curatori ai incapabililor de religie creştină; militari; exploatatori sau închirietori de cinematografe; edituri de cărţi; ziare şi reviste româneşti; conducători; membri şi jucători în asociaţiile sportive naţionale; oameni de serviciu în instituţiile publice. Aşadar, decretul-lege îi viza în principal pe evreii care intraseră în ţară după 30 decembrie 1918. Se preciza că evreii din categoria a II-a îşi menţineau toate drepturile „legalmente dobândite”, cu două excepţii: 1) nu puteau dobândi proprietăţi rurale în România şi nu puteau dobândi în viitor întreprinderi industriale rurale; 2) se putea ridica atributul puterii părinteşti asupra copilului său creştin, tatălui evreu, dacă se constata, pe cale judecătorească, că acesta dădea copilului său creştin o educaţie potrivnică principiilor religioase sau naţionale.” Un alt decret, tot din 8 august 1940, interzicea căsătoriile „între evrei şi românii de sânge.” După instaurarea dictaturii lui Ion Antonescu, la 6 septembrie 1940 politica antisemită a devenit o coordonată esenţială a activităţii guvernamentale. Au fost adoptate mai multe decrete-lege prin care evreii erau îndepărtaţi din teatru şi operă, din învăţământul de stat, din avocatură, de la serviciul militar etc. De asemenea, Ion Antonescu a decis „românizarea personalului din întreprinderile economice; trecerea proprietăţilor rurale şi a celor urbane aparţinând evreilor în patrimoniul statului; în schimbul serviciului premilitar şi militar evreii erau obligaţi să plătească taxe militare şi să presteze munci de interes obştesc etc.. Efectul unora din aceste restricţii a putut fi diminuat prin aplicarea unor soluţii alternative sau prin interpretarea legislaţiei existente. Astfel, Federaţia Uniunilor de Comunităţi Evreieşti a înfiinţat şcoli şi colegii (de rang universitar) pentru copii şi tineri, a deschis un teatru propriu numit „Baraşeum” pentru actorii şi regizori evrei. Multe întreprinderi erau românizate numai formal, prin numirea în fruntea lor a unor etnici români, dar păstrau întregul personal, inclusiv cel de conducere evreiesc. O seamă de intelectuali prestau „muncă obligatorie” la diferite instituţii publice (de exemplu, la Institutul de Statistică lucrau în 1942 circa 2.800 de evrei). În decembrie 1941, mareşalul Antonescu a decis dizolvarea Federaţiei Uniunilor de Comunităţi Evreieşti şi înfiinţarea Centralei Evreilor din România, care era „autorizată să reprezinte interesele colectivităţii evreieşti.” Conform regulamentului aprobat la 30 ianuarie 1942, Centrala Evreilor din România avea dreptul de a se ocupa de: organizarea evreilor, reeducare şi organizarea evreilor pentru munci şi meserii; pregătirea emigrării evreilor; organizarea de activităţi culturale şi a şcolii evreilor; organizarea asociaţiei sociale a evreilor; participarea evreilor la munci potrivit legii; organizarea exercitării profesiunilor evreilor în condiţiile stabilite de guvern; editarea unui ziar al Centralei Evreilor din România; furnizarea de date şi informaţii cerute de autorităţi în legătură cu problemele de românizare; înfiinţarea şi ţinerea la curent a fişierului şi a foilor matricole ale tuturor evreilor din România; primirea cererilor pe care evreii le adresau diverselor autorităţi şi înaintarea lor cu referinţe la autorităţile competente; emiterea carnetelor de identitate speciale evreilor. De la 22 iunie 1941, România a participat alături de Germania la războiul împotriva Uniunii Sovietice. După eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, armata română a continuat luptele pe teritoriul sovietic. Fără a exista o lege specială, la 9 octombrie 1941 a început deportarea masivă a evreilor din Basarabia şi Bucovina în Transnistria (teritoriul dintre Nistru şi Bug), unde au fost supuşi unui regim de distrugere fizică. S-a înregistrat un adevărat Holocaust cei mai mulţi evrei deportaţi murind de foame, de frig de diferite boli. Deportările au fost oprite după un an la 12 octombrie 1942. Se estimează că în perioada 6 septembrie 1940-23 august 1944, în România şi teritoriile aflate sub administraţia românească au murit peste 250.000 de evrei. La aceştia se adaugă circa 135.000 de evrei din nord-estul Transilvaniei aflat sub stăpânirea Ungariei, care au fost ucişi în lagărele de concentrare naziste. În România au supravieţuit aproximativ 360.000 de evrei, care reprezentau cea mai mare comunitate evreiască din Europa la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. La 23 august 1944 Ion Antonescu a fost înlăturat de la putere, România a ieşit din alianţa cu Germania şi s-a alăturat coaliţiei Naţiunilor Unite. Totodată, s-a revenit la regimul democratic, întemeiat pe Constituţia din 1923. Prin decrete-regale din 23 şi 24 august 1944 a fost abrogată întreaga legislaţie rasială, evreii redobândindu-şi toate drepturile şi libertăţile democratice. Pe baza Convenţiei de armistiţiu semnată la 12 septembrie 1944 cu S.U.A., Marea Britanie şi Uniunea Sovietică în România au fost adoptate mai multe legi împotriva celor care s-au pus în slujba hitlerismului şi a fascismului (guvernul Antonescu fiind considerat fascist). Între cei afectaţi de aceste legi s-au aflat şi conducătorii Centralei Evreilor din România, care au fost acuzaţi de colaboraţionism. La 30 decembrie 1947 a fost înlăturată monarhia, iar România a devenit Republică Populară. Constituţia din aprilie 1948 prevedea la articolul 16: „Toţi cetăţenii Republicii Populare Române, fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă, religie sau grad de cultură sunt egali în faţa legii”. Articolul 17: „Orice propovăduire sau manifestare a urei de rasă sau de naţionalitate se pedepseşte de lege.” Denumirea de minorităţi naţionale a fost înlocuită cu cea de naţionalităţi conlocuitoare. Articolul 47: „În Republica Populară Română se asigură naţionalităţilor conlocuitoare dreptul de folosire a limbii materne şi organizarea învăţământului de toate gradele în limba maternă. Administraţia şi justiţia, în circumscripţiile locuite şi de populaţii de altă naţionalitate decât cea română, vor folosi oral şi scris şi limba naţionalităţii respective şi vor face numiri de funcţionari din rândul naţionalităţii respective sau din altă naţionalitate, care cunosc limba populaţiei locale. Predarea limbii şi literaturii române este obligatorie în şcolile de orice grad.” Şi Constituţia din septembrie 1952 conţinea articolele care se refereau şi la minorităţile naţionale. Articolul 81: „Oamenilor muncii, cetăţeni ai Republicii Populare Române, fără deosebire de naţionalitate sau rasă le este asigurată deplina egalitate de drepturi în toate domeniile vieţii economice, politice şi culturale. Orice fel de îngrădire directă sau indirectă a drepturilor oamenilor muncii, cetăţeni ai Republicii Populare Române, stabilirea de privilegii directe sau indirecte pe temeiul rasei sau naţionalităţii cărora le aparţin cetăţenii, orice manifestare de şovinism, ură de rasă, ură naţională sau propagandă naţionalistă şovină este pedepsită de lege.” Articolul 82: „În Republica Populară Română se asigură minorităţilor naţionale folosirea liberă a limbii materne, învăţământul de toate gradele în limba maternă, cărţi, ziare, şi teatre în limba maternă. În raioanele locuite şi de populaţii de altă naţionalitate decât cea română, toate organele şi instituţiile vor folosi oral şi scris şi limba minorităţilor respective şi vor face numiri de funcţionari din rândul naţionalităţii respective sau al altor localnici care cunosc limba şi felul de a trăi al populaţiei respective.” Ultima Constituţie adoptată în timpul regimului socialist-totalitar, a fost cea din 1965, când România şi-a luat numele de Republică Socialistă. Aceasta menţinea aceleaşi principii enunţate în legea fundamentală anterioară. Articolul 22: „În Republica Socialistă România naţionalităţilor conlocuitoare li se asigură folosirea liberă a limbii materne, precum şi cărţi, ziare, reviste, teatre, învăţământul de toate gradele, în limba proprie. În unităţile administrativ-teritoriale locuite şi de populaţie de altă naţionalitate decât cea română, toate organele şi instituţiile folosesc oral şi în scris şi limba naţionalităţii respective şi fac numiri de funcţionari din rândul acestora sau al altor cetăţeni care cunosc limba şi felul de trai al populaţiei respective.” Aceste drepturi şi libertăţi s-au putut exercita în limitele îngăduite de regimul socialist-totalitar. În fapt, România era condusă de un singur partid politic (Partidul Muncitoresc Român, creat prin fuziunea Partidului Comunist cu Partidul Social-Democrat în februarie 1948, care în iulie 1965 şi-a luat numele de Partidul Comunist). Acesta şi-a impus programul politic şi ideologic în toate sferele activităţii economice, sociale, politice, culturale etc. S-a procedat la naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, a fondului locativ, a spitalelor, cinematografelor, teatrelor etc.. A fost colectivizată (cooperativizată) agricultura, ţăranii nemaiavând proprietatea asupra pământului (exceptând un lot infim, din jurul gospodăriei proprii). Învăţământul şi cultura au fost ideologizate. Organele represive au urmărit lichidarea adversarilor politici (mergând până la distrugerea lor fizică). O asemenea politică a afectat pe toţi cetăţenii României, inclusiv pe evrei. Spre deosebire de celelalte ţări socialiste, România a acceptat emigrarea evreilor în Israel, fapt ce a dus la diminuarea considerabilă a acestei comunităţi, care în 1977 a ajuns la circa 24.667 persoane. În acele vremuri grele, numeroşi etnici români ar fi dorit să fie evrei sau germani pentru a emigra legal. Nu puţini români au fost împuşcaţi când au încercat să treacă ilegal graniţa; cei care au fost prinşi de grăniceri au fost condamnaţi la ani grei de închisoare. Anul 1989 a marcat o schimbare de regim în România. Revoluţia din decembrie 1989 a deschis calea revenirii la democraţie. În noiembrie 1991 a fost adoptată o nouă Constituţie care, la articolul 4, stabileşte: „România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.” Articolul 6: „Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.” Articolul 59: „Organizaţiile cetăţenilor care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament au dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile legii electorale.” România este singura ţară din Europa - şi poate din lume - care acordă asemenea drepturi tuturor minorităţilor. Pe această bază, un reprezentant al evreilor face parte din Camera Deputaţilor; lui i se adaugă cetăţenii români de origine evreiască aleşi pe listele partidelor politice. Pentru a preveni şi descuraja orice formă de antisemitism, în martie 2002 a fost adoptată legea prin care sunt interzise organizaţiile şi simbolurile fasciste, rasiste şi xenofobe; de asemenea, se interzice negarea Holocaustului. Deşi reprezintă o etnie puţin numeroasă - la recensământul din 1992 au fost înregistraţi 9.107 evrei - Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România desfăşoară o amplă activitate pe plan intern şi internaţional. La rândul lor, cetăţenii români de religie mozaică aduc o contribuţie importantă la dezvoltarea economică, social-politică şi culturală a ţării în care trăiesc şi de care sunt legaţi. Prin Hotărârea Guvernului ziua de 9 octombrie a fost declarată Ziua Holocaustului în România. Pentru prima dată această zi a fost marcată în 2004. Așadar, pentru perioada avută de noi în atenție, situaţia politico-juridică a evreilor din România a cunoscut o evoluţie sinuoasă: de la excludere (1858) la acceptare parţială (1878), acordarea de drepturi depline (1919); apoi, o nouă perioadă de excludere, mai întâi parţială (1938-1940), apoi totală (1940-1944) mergând până la Holocaust (1941-1942); din nou proclamarea egalităţii în drepturi cu ceilalţi locuitori (1944), şi asigurarea condiţiilor pentru participarea deplină, fără nicio îngrădire (după 1989) la viaţa publică a României.

d. UN SCHINDLER ROMÂN: Acum mai bine de o jumătate de secol Hitler punea în practică așa-numita „soluție finală”, programul de exterminare în masă a evreilor. Aproximativ 6 milioane de evrei, dintre care 1,5 milioane de copii, și-au găsit sfârșitul în Europa ca urmare a acestui program. Nici România nu a fost ferită de această experiență. Ca parte a Axei, regimul lui Antonescu a început deportarea în masă a evreilor spre Transnistria. Între 27 și 29 iunie are loc pogromul de la Iași. Comandat de generalul Ion Antonescu și executat de autoritățile române, acest eveniment a dus la masacrarea a 13.266 de evrei în doar 3 zile. În toată nebunia care marca acei ani, au existat însă și oameni care și-au păstrat umanitatea și au refuzat să ia parte la experimentul lugubru comandat de Germania Nazistă. Unul dintre aceștia a fost industriașul român Cornel Dumitrescu, autorul unor fapte demne de scenariul unui film. Cornel Dumitrescu a fost un Oskar Schindler român.

De la fiu de țăran la industriaș: La origine, Cornel Dumitrescu este fiu de țăran de pe meleagurile Mehedințiului. După primele clase urmează cursurile liceale în orașul Corabia. Situația materială precară a familiei îl obligă să le întrerupă. În speranța unui trai mai bun ajunge la scurt timp în București. Înzestrat cu o inteligență nativă deosebită, ambițios dar cinstit, urcă rapid pe treptele afirmării profesionale și sociale, devenind în câtiva ani de la simplu curier la înalta funcție de director în Consiliul Director al Băncii Marmorsh-Blank. Functia l-a ajutat pe Cornel Dumitrescu să aiba strânse legaturi cu multe persoane din aceasta lume. Devine repede un apropiat al regelui Carol al II-lea si, potrivit marturiilor facute de el mai târziu, este chemat de multe ori în puterea nopții de către suveran la discuții și partide de bridge.Sfătuit și sprijinit de rege, Cornel Dumitrescu renunță la situația sa de înalt funcționar bancar și se aventureaza în afaceri, cumparând o fabrica de textile la Cernăuți. Comenzile uriașe făcute de către armata română, dar mai ales de către nemți, au făcut ca, în primii ani ai războiului, afacerile lui Cornel Dumitrescu să fie mai mult decât profitabile. Pentru a face fată cererii trebuia să suplimenteze personalul. Avea nevoie de angajați, mulți dintre cei deja existenți erau de etnie evreiască, deși aliați, nazistii se comportau foarte dur față de evrei. Speculând un ordin dat de către mareșalul Antonescu, prin care se stipula că evreii angajati în fabricile producatoare de mărfuri pentru armată nu sunt supuși regimului de deportare, Cornel Dumitrescu trece la acțiune.

3600 dintre angajati sunt evrei: Angajează pe același post mai mulți evrei, chiar cu prețul de a concedia lucrători de naționalitate româna. Multor familii le asigură o rație de hrană zilnică de la cantina fabricii. În numeroase cazuri, prin relații si mită, tratează direct cu autoritățile germane. Numarul total al angajaților evrei s-a triplat, în doi ani ajungând la cifra de 3600. În vara lui 1944 fuge, asemeni multor români bucovineni, din fața ofensivei sovietice. După razboi, când societatea româneasca era răvășită de acțiunile revanșiste ale ocupantului sovietic și ale agentilor comunisti, Cornel Dumitrescu, ca fost industriaș a intrat, evident, în vizorul organelor de urmărire si anchetă. Cu averea confiscată de comuniști, este obligat să-și caute de lucru pentru a supraviețui.

Salvat de la închisoare de evrei: Se angajează ca simplu agent la o companie de asigurări. Este invitat în mai multe rânduri de catre serviciile de achetă comuniste, sa dea explicatii despre rolul său în perioada războiului, ca proprietar al unei fabrici producatoare de mărfuri militare pentru inamic. Invitația se transformă în arest. În timpul judecării sale și a pronunțării unei pedepse ce se prefigura a fi de ani grei de închisoare și muncă silnică, declarațiile făcute de mai mulți evrei la postul de radio BBC prin care îi mulțumeau românului Cornel Dumitrescu pentru ca i-a salvat de la moarte, declarații consemnate într-un document oficial venit de la Moscova, îi redau libertatea. Cornel Dumitrescu a murit în 1976. El face parte din lungul șir de eroi adevărați peste ale căror fapte trecerea ireversibilă a timpului a așternut mantia anonimatului.

 Notă: studiile de caz reprezintă articole mai vechi de pe blog.