ISTORIA EVREILOR - Partea a șasea.

 

ISTORIA EVREILOR - Partea a șasea

18. EVREII DIN ROMÂNIA - Partea a doua:

10. Din istoria sionismului în România:

 Din păcate nu există o istorie completă a sionismului în România, deşi evreii din țara noastră au fost în primele rânduri, de la începuturile acestei mişcări politice. Sionismul cultural, religios şi politic nu are în final decât un singur obiectiv - făurirea şi apărarea Statului Israel. S-a scris despre sioniştii români, specialişti din ţară şi din Israel au făcut adesea referiri. Amintim aici pe regretatul Itzhak Artzi (a scris cu emoţie despre paraşutiştii evrei din 1943-1944), pe Th. Lavi (Loewenstein) autor al unei „Istorii a sionismului”, ş.a. De pildă Itzhak Artzi a fost membru al organizaţiei de tineret „Hanoar Haţioni”, a colaborat în timpul războiului cu Mişu Benvenisti, A. L. Zissu, Bernard Rohrlich, sionişti de vază. Se ştie că regimul comunist a interzis mişcarea sionistă şi a arestat, interogat, persecutat sute de sionişti, mulţi murind în lagăre, închisori. În interbelic sionismul a fost activ nu numai în Vechiul Regat, ci şi în Transilvania. Astfel dr. Haim Weissburg (1892-1959) a iniţiat un curent sionist în cadrul Uniunii naţionale a evreilor din Transilvania (1918, Cluj), „Keren Kayemet” era activ, Aliaua a fost destul de intensă, organizaţia tinerilor „Haşomer” a înfiinţat publicaţia „Uj Kelet”, era şi organizaţia religioasă „Mizrahi”, ş.a. Fără a fi un sionist activ, Şef Rabinul dr. I. I. Niemirower a scris despre sionismul cultural, în spiritul lui Ahad Haam. Nici Adolf Stern, dintr-o generaţie anterioară, nu a fost străin de sionism. În timpul celui de al doilea război mondial, mişcarea sionistă a contribuit la numeroase emigrări ilegale, a ţinut legătura cu organizaţii evreieşti din afara României. În 1942, în urma unui absurd proces, au fost executaţi trei tineri sionişti: Leon Zalman, Puiu Elias, Iancu Moscovici, pentru propagandă antiantonesciană (au scris pe bancnote un slogan antifascist). În proces a fost implicat şi dr. Al. Elias. Inculpaţii nu împliniseră nici 17 ani. România a fost unul din leagănele sionismului încă din 1881-1882 când s-a organizat prima emigraţie de colonişti. Imnul „Hatikva” s-a născut la Iaşi în 1876 prin inspiraţia lui Naftali Imber. Despre Aliaua română în primele decenii ale sec. XX au scris Barbu Lăzăreanu, Ronetti-Roman, etc.. Printre primii sionişti în România trebuie menţionaţi Samuel Pineles (1843-1928), venit din Polonia, rabinul Iosef Hacohen din Moineşti stabilit încă în 1863 în Palestina (un „presionist”), Eliezer Rokeach din Ereţ Israel (via Rusia), dr. Karpel Lippe, Naftali Popper, tatăl celebrului Iuliu Popper. Congresul de la Focşani (1882) a premers cu 15 ani primului Congres Mondial Sionist de la Basel. Moses Gaster a fost apropiat de idealurile sioniste, prieten cu Th. Herzl (fiul său a purtat numele Theodor Herzl Gaster). În 1914 se constituie Uniunea studenţilor sionişti „Hasmonaea”, care va edita o publicaţie cu acelaşi nume, în interbelic. „Poalei Zion”, „Haşomer Haţair” au fost organizaţii de stânga, dar sionismul avea şi militanţi de dreapta, laici (Betar) religioşi (Bnei Akiva), etc.. Cel mai consecvent a fost A. L. Zissu, care după 1944 a plătit cu ani de închisoare pentru poziţia sa. A murit, extrem de bolnav după eliberarea în 1956.

11. Antisemitism şi falsificarea istoriei:

 Guvernul Goga-Cuza a „făcut” istorie între 29 decembrie 1937-10 februarie 1938. La 21 ianuarie 1939 a fost publicat Decretul Lege privind revizuirea cetăţeniei române. Acest act anticonstituţional (era în contradicţie cu Constituţia din 1923) lovea în primul rând în populaţia evreiască, după ce aceasta se bucurase de dreptul elementar obţinut în 1923, la presiunea Occidentului. În plus, în România veniseră refugiaţi din Polonia, Cehia, Germania, Austria, de teama persecuţiilor naziste. A intrat în funcţiune mecanismul corupţiei birocratic-balcanice. Când Goga a fost demis împreună cu A. C. Cuza de către Carol al II-lea, poetul a exclamat: „Israel, ai învins!”. Regretabilă xenofobia lui Goga, dar evreii nu au învins, calvarul lor abia începea. Sionismul nu dăduse încă roadele aşteptate, Palestina era sub mandat britanic, evreii erau împiedicaţi permanent de britanici să ajungă în Ereţ Istrael. Patriarhul-premier Miron Cristea, ca şi ministrul de interne, Armand Călinescu, au evitat excesele antisemite, iar Armand Călinescu a trecut la represiuni antilegionare, cu acordul lui Carol al II-lea, care fusese refuzat de Mişcarea legionară, în dorinţa sa de a o controla direct. La 1 septembrie 1939 începe războiul Germaniei cu Polonia şi, implicit, cel de-al doilea război mondial. La 1 septembrie 1939, Armand Călinescu este asasinat de legionari, ca şi un predecesor al lui, I. G. Duca. Legiunea practica asasinatul politic concomitent cu demagogia antiliberală şi agitaţia pogromistă, antisemită. Astăzi, noii legionari şi unii istorici „slabi” la propriul obiect, neagă aceste realităţi indubitabile. Evreii din Polonia s-au refugiat, în parte, în România, de teama atât a naziştilor, cât şi a sovieticilor. Tot parţial, ei au reuşit să ajungă în Palestina. Regimul de la Bucureşti nu s-a opus acestei emigraţii. Ocuparea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi ţinutului Herţa în zilele de 28 iunie-3 iulie 1940 a blocat orice emigrare. Sovieticii au procedat ca ocupanţi şi nu au admis nicio concesie. La sfârşitul anului murea şef rabinul dr. I. J. Niemirover. La înmormântare au venit oficiali români. În ianuarie 1940, Carol al II-lea a vizitat Chişinăul, fiind întâmpinat cu căldură şi de reprezentanţi ai evreimii locale. Până la ocupaţia sovietică, nu au existat fricţiuni între evreii basarabeni, bucovineni şi oficialităţile româneşti. Ostilitatea antiromânească a evreilor era o invenţie a lui Antonescu, a antisemiţilor de atunci şi de astăzi. A. C. Cuza perora în Senat, la 29 martie 1940, pentru „rezolvarea problemei jidoveşti” după modelul nazist. A. C. Cuza nu era singur, de părerea lui erau destui oameni politici, clerici, intelectuali (obtuzi, dacă putem admite), ca şi oameni fără carte. Între antisemitismul pornit din Senat, de la Bucureşti, din Iaşi, din Chişinău şi „internaţionalismul” sovietic, care ştergea formal orice deosebire dintre etnii, era dificil să alegi. URSS a trimis agenţi în România şi înainte de ocupaţia din iunie/iulie 1940 şi după. Etnia acestor agenţi nu conta: polonezi, ucrainieni, evrei, ruşi, români, P.C. din România acţiona, cu numărul infim de membri, în afara României, pentru că în interior comuniştii erau arestaţi şi ţinuţi sub urmărirea Siguranţei. Dar şi Germania nazistă avea agenţi de diferite etnii, cu excepţia evreilor, care acţionau pe teritoriul României. Orice provocare putea fi pusă cu uşurinţă pe seama „iudeo-bolşevismului”. Pogromurile din Dorohoi (iunie 1940), din Bucureşti (ianuarie 1941), Iaşi (iunie/iulie 1941) au stat sub falsa acuză de „pactizare cu inamicul”. În Bucovina, Basarabia, ca şi în Transilvania, regimul de la Bucureşti a dus o politică destul de inabilă şi ineficientă în anii 1919-1940, mulţi funcţionari venind „de la centru” pe capul locuitorilor obişnuiţi cu alte regimuri. Acest aspect l-a subliniat şi Iuliu Maniu într-o scrisoare adresată lui Antonescu, la 18 iulie 1941, adică la aproape două luni de la începerea războiului cu URSS. Astfel se explică şi lipsa entuziasmului faţă de eliberatori, în acele zile. Când Antonescu a ordonat uciderea populaţiei evreieşti la Odesa, după explozia produsă la comandamentul român al trupelor de ocupaţie, el nu a acţionat ca un militar, ci ca un rasist. Explozia era rezultatul acţiunii unui comando sovietic, care nu avea legătură cu evreii civili din Basarabia. Dar metoda era împrumutată de la aliaţii nazişti, care pentru un militar ucis ucideau 100 de civili, în primul rând evrei. Antonescu nu s-a răzbunat pe evrei pentru aşa-zisa lor „trădare” (a cui?), cum afirmă unii nestimaţi intelectuali cu ifose de imparţialitate, inclusiv istorici, scriitori, publicişti; Antonescu a înţeles, ca şi Hitler, că numai diabolizarea noţiunii de evreu poate menţine moralul militarilor. Rezultatul? Istoria le-a răspuns pe măsură. Dar cu ce preţ?

12. Parlamentarii evrei din România:

 Claudia Ursuţiu a publicat la Editura Fundaţiei pentru Studii Europene (Cluj-Napoca, 2006) volumul: Senatori şi deputaţi evrei în Parlamentul României (1919-1931), cu subtitlul: „Între reuşită şi eşec”. Cuvântul înainte este semnat de prof. univ. dr. Ladislau Gyemant care recomandă lucrarea, aceasta fiind teza de doctorat a autoarei. În „Consideraţii preliminare” sunt amintite studii ale lui Th. Lavi, M. Landau, apărute în publicaţia „Toladot” din Tel Aviv ca şi „Parlamentari evrei în forul legislativ al ţării” (1919-1940), (Ed. Hasefer, 1998), elaborată de Centrul de Studiere a Istoriei Evreilor din România. Teza de doctorat are în vedere o expunere mai detaliată, pe o perioadă de numai 12 ani (1919-1931), a activităţii parlamentarilor evrei. În 1930, minorităţile etnice în România constituiau 30% din totalul populaţiei, acestea fiind alcătuite din unguri, germani, evrei, ruşi, ucrainieni ş.a. Constituţia din 1923 a încercat să reglementeze, printre altele şi relaţiile interetnice şi situaţia încetăţenirii în condiţiile formării României Mari. Evreii nu constituiau o masă omogenă, evident, diferenţele fiind determinate de istoria zonelor, fostelor provincii dunărene, transcarpatine, evreii din Basarabia, Bucovina, Muntenia, Maramureş, Bihor, centrul Ardealului, Banat. Tradiţia, obiceiurile, limba, gradul de integrare ori asimilare erau specifice acestor zone aflate sub diverse administraţii de-a lungul secolelor: română, rusă, austriacă, maghiară (şi austro-ungară). Nici vechimea evreilor în aceste zone nu era aceeaşi. Deşi prezenţa evreilor a fost constatată din vremea dacilor şi romanilor, imigraţiile evreieşti au evoluat continuu în special în secolul XIX, din Galiţia, Ucraina, Rusia. Aceste aspecte au fost în atenţia parlamentarilor evrei ca lideri comunitari, purtători de cuvânt, reprezentanţi ai obştii evreieşti. Scena politică pentru aceşti parlamentari a fost dominată de două personalităţi: W. Filderman, un asimilist moderat şi A. L. Zissu, partizan al autonomiei culturale de tipul celui propus de Ahad Haam, părintele sionismului cultural. Filderman era dispus să unească în organizaţia pe care o conducea (U.E.R., din 1923) diverse mişcări, inclusiv sionişti. Zissu era intransigent. Deşi aveau o poziţie comună în faţa recrudescenţei antisemitismului, cei doi lideri nu au colaborat. Deputaţii U.E.R. şi cei sionişti s-au succedat în Parlament. În 1922, Adolf Stern este ales pe lista Partidul Ţărănesc al lui Mihalache, la fel Nathan Lerner, deputat de Hotin, Iacob Pistiner, socialist, Şef Rabinul din Basarabia Iehuda Ţirelson este şi el ales ş.a. Stern se îndepărtează de U.E.R., Filderman îi ia locul. În 1927, U.E.R. încheie un pact electoral cu P.N.L., datorită lui Filderman. Horia Carp, la început susţinător al acestuia, se apropie de sionismul propovăduit de Zissu. În 1931 ia fiinţă Partidul Evreiesc, care preia rolul politic de reprezentanţă a evreimii, de la U.E.R. Din păcate, unii lideri evrei au intrat în jocul Maniu-Vaida Voievod-Goga, ultimii doi fiind de orientare naţionalist-xenofobă. Printre sionişti se remarcă Mayer Ebner, lider în Bucovina, deputat în 1926-1927. Nu vom continua cu prezentarea cărţii, lăsând cititorii să parcurgă un valoros studiu. Indicele de nume conţine autori, personaje politice importante ca de exemplu: Jean Ancel, Argetoianu, Artzi, Auschnitt, Brătianu (Ion, Vintilă), Carol II, H. Carp, A. C. Cuza, M. A. Halevy, Andrei Oişteanu ş.a. De reţinut este faptul că autoarea a delimitat corect o perioadă aparent calmă, dar care conţinea sâmburii otrăviţi ai viitoarelor acte antisemite, culminând cu Holocaustul. Nu este de mirare că Ion Coja, azi, afirmă (citat în carte la pagina 319) că „evreii au atât de mult negustoria în sânge, încât au făcut până şi din antisemitism o afacere”. Atunci cum se explică asasinarea studentului evreu David Falik, în 1926, agitaţiile legionare din 1927, cu sloganuri antisemite, „Cărticica” lui Zelea Codreanu cu promisiunea de a „rezolva problema jidovească”, legile rasiste din 1938, Transnistria din 1941-1944, Pogromurile de la Dorohoi (1940), Bucureşti (1941), Iaşi (1941)? Din păcate, deputaţii evrei din 1919 până în 1940 nu au putut opri acest „diabolic marş al urii”.

13. Un secol de modernism:

 Spiritul inovator al evreului eliberat de prejudecăţile ghetoului, dar şi de ancestralul antievreism, atunci şi acolo unde acest sentiment era învins de cultură şi de morală, s-a manifestat din plin în literatură şi în artă, în numeroase ţări europene, inclusiv România, ale cărei legături culturale cu Occidentul datează de mai multe secole. În anul 2003, de pildă, s-a împlinit un veac de la naşterea unuia dintre corifeii avangardismului, Victor Brauner evreu româno-francez, fratele cunoscutului folclorist Harry Brauner, victimă a prigoanei comuniste. În 2005, s-au împlinit 80 de ani de la naşterea, la Botoşani a lui Jean-Isidor Goldstein, cunoscut ca poet francez sub numele de Isidore Isou, un continuator al lui Tristan Tzara, nume de mare răsunet în avangardism, cel ce a decretat în 1916 apariţia DADA-ismului, la Cabaretul Voltaire din Zürich. Tot în 2003, s-au împlinit o sută de ani de la naşterea lui Ilarie Voronca, poetul care avea să se sinucidă la Paris, în 1946, nu înainte de a scrie un Mic manual de fericire perfectă. În 1902, se năştea la Bucureşti, Alexandru Binder, poet şi antologator de poezie avangardistă, ce va semna cu numele de Saşa Pană, de profesie medic militar. Modernismul în literatură şi artă a fost un ecou al marilor revoluţii din Europa secolului XIX, continuate cu războaie şi revoluţii sângeroase în secolul XX. Numeroşi scriitori evrei de limbă română au aderat la modernism, chiar dacă nu şi-au declarat zgomotos acest demers, Felix Aderca, Camil Baltazar, Ury Benador, Ion Călugăru (înainte de 1944), Sergiu Dan, Emil Dorian, Leon Feraru (de mult plecat peste ocean), marele B. Fundoianu, ucis la Auschwitz, Enric Furtună, timidul şi puţin-trăitorul D. Iacobescu (1893-1913), B. Luca, Virgiliu Monda, Barbu Nemţeanu, Eugen Relgis, scriitor şi sociolog de orientare socialistă (stabilit în America de Sud), chiar şi A. Toma, cel de dinainte de război, mulţi alţii au scris în maniere ce se deosebesc radical de clasicismul veacului XIX, din literatura română (în Franţa ruptura s-a produs mai devreme). Desigur, numele de cea mai mare rezonanţă în acest domeniu este cel al lui Tristan Tzara (Samuel Rosenstock, unul dintre pseudonime fiind S. Samyro) născut în 1896 la Moineşti, unde este sărbătorit în fiecare an. A decedat în 1963, la Paris, fără prea multe ecouri, astăzi fiindu-i totuşi recunoscută întâietatea ca părinte al DADA-ismului. A participat şi la Rezistenţa Antifascistă Franceză, alături de Eluard, Aragon, Soupault, Queneau. Un corespondent, în plan jurnalistic, a fost Brunea-Fox (1889-1977), iar „bucovineanul” (de fapt, din Herţa), B. Fundoianu s-a apropiat de modernism pe căile lecturii şi contactului direct cu lumea pariziană. Max Blecher artistul plurivalent (poet, prozator, grafician) şi, suferind de o boală nemiloasă, a îmbrăţişat cu toată puterea talentului resursele, poate „psihanalitice”, ale avangardismului european. În pictură, după clasicizanţii din secolul XX Iscovescu, Rosenthal, evreii au dat nume precum Iser, Jacques Harold, M. H. Maxy, Margareta Sterian, Alexandru Ziffer, Marcel Iancu, Vasile Cazar ş.a., toţi modernişti în mai mare ori în mai mică măsură. Între artiştii români şi evrei a existat o permanentă comunicare, o comuniune de aspiraţii artistice şi umane. Astfel, celebra „fabulă” a lui Urmuz a fost tradusă în engleză de Miron Grindea, care a publicat-o în revista „Adam” în 1967, Ion Vinea îi dedica poemul Tuzla lui Marcel Iancu, Brâncuşi le făcea portretul lui Fundoianu, Marcel Iancu, Stephan Roll (Gh. Dinu). Despre avangardă au scris cu multă atenţie şi înţelegere Ion Pop, Ov. S. Crohmălniceanu (editat postum la Ed. Hasefer), există memorii, corespondenţe scrise de Geo Bozga, Geo Dumitrescu, Gherasim Luca, Taşcu Gheorghiu, Virgil Teodorescu, M. R. Paraschivescu. Au existat legături cu artişti, oameni de cultură din alte ţări (Franţa, Germania, Rusia), mulţi emigranţi ori originari din aceste ţări (Breton, Chagal, Arp, Matisse, Picasso, Kandinsky ş.a.). Un avangardist recuperat cu întârziere de Saşa Pană a fost Ionathan X. Uranus (Mihail Avramescu), evreu convertit, autor al unui Eseu poliautobiografic ş.a. Paul Celan în poezia scrisă în română era un modernist, iar în limba germană este unul dintre cei mai studiaţi autori ai secolului trecut. A început să fie „recuperate” H. Bonciu, la Editura Polirom fiind publicată în 2005 o proză quasi-necunoscută Bagaj - Pensiunea doamnei Pipersberg. Printre cei care au susţinut modernismul nu trebuie uitat Ionel Jianu, eseist, critic de artă refugiat după 1944 în Occident. Un studiu însoţit de o antologie a avangardismului literar românesc a publicat Nicolae Bârna la Editura Gramar, în 2003. În aceeaşi mare „mişcare” artistică şi-au înscris numele şi artistul plastic Jules Perahim, nonagenar, trăitor în Franţa, poetul Al. Lungu din Germania, regretat avangardist, stabilit cândva în Israel, „beatnik”-ul Andrei Codrescu din S.U.A., ca şi unul dintre cei mai importanţi graficieni din secolul XX (1914-1999) Saul Steinberg, născut la Râmnicu Sărat, decedat în Manhattan, prieten cu Eugen Ionescu, Norman Manea şi mulţi alţii.

14. Câteva personalități de evrei români:

a. Poetul B. Fundoianu - în galeria iluştrilor literaţi: Fundoianu merită să fie citit şi recitit. La deschiderea volumului Poezii (Editura pentru Literatură - 1965), volum apărut după o lungă perioadă de ocultare a operei sale în România, citim: „Tu, care ai sporit cenuşa cuptoarelor naziste” (Virgil Teodorescu). Primul poem, „Paradă”, primul vers: „Ca un paing, urâtul se rupe dintre aţe”. „Gheara leului”, vorba latinului, se simte de la început. Poemul este de largă respiraţie, are 20 de strofe, ceea ce pentru un tânăr poet fără o mare experienţă a artei într-ale stilului înseamnă ceva. Urmează „Herţa” (1917. când Fundoianu nu împlinise 19 ani) cu versul de neuitat: „În târg miroase a ploaie, a toamnă şi a fân”, care depăşeşte ca expresie săltăreţele versuri ale lui Minulescu, Topârceanu. Ele au o notă gravă, profundă. La începuturile sale Fundoianu era un poet bucolic, poate unul dintre cei mai înzestraţi. Se revarsă în poemele sale miresmele pădurilor bucovinene, sunetul tălăngilor, aburul câmpiei umede. Este departe versul său de cel al lui Alecsandri: „Dulce Bucovină, veselă grădină”. Scrie Fundoianu: „E ziua cea din urmă, de calm, de muşuroaie/ şi cerul cade, moale, cum ar cădea o foaie”. Poetul avea 19 ani, dar era în pas cu poezia modernă, europeană. La aceeaşi vârstă el scria „Psalmul leprosului”, preluând un motto din Levitic. Cităm un vers: „O, dac-ai fi şi Tu lepros ca mine, Doamne”. Un alt poem de largă respiraţie: „Monologul lui Baltazar”, apoi „Psalmul lui Adam”. Fundoianu avea forţă, avea resurse: lexicul, cunoaşterea Bibliei, iar mai târziu a filozofiei. În 1933, apare ciclul „Ulisse” în limba franceză (traducere: Virgil Teodorescu, în 1965). Îl domină tristeţea: „cărarea inimii se-ndreaptă spre Père-Lachaise”. Dedică poeme lui Armand Pascal, Ilarie Voronca („Ulisse” este şi titlul ales de acesta pentru propriul ciclu.). Un alt ciclu, „Titanic” apare în 1937, care începe cu versurile: „Un vis spăimântător mă urmăreşte: un lucru nestatornic cu numele de Terra” şi se încheie astfel: „Venit-a oare, vremea răscoalei neîntrerupte/ venit-a vremea nebuniei şi-a urii? Negreşit”. Poate cel mai fulminant mesaj este conţinut în „Exodul”: „Să stăm de vorbă, oameni aflaţi la antipozi”, care se încheie cu o prevestire, parcă, a morţii ce avea să-l ajungă în lagărul nazist: „Aveam şi eu ... un chip/ de om la fel ca voi - şi-atât”. Despre poetul Beniamin Fundoianu au scris G. Călinescu, Gala Galaction, Eugen Lovinescu, Al. Piru, Dumitru Micu, Mircea Anghelescu, Mihail Petroveanu, Marin Bucur, Mircea Martin, Ion Pop, Ov. S. Crohmălniceanu, Leon Volovici, Carol Iancu, exegeţi francezi, ş.a. Născut în Iaşi la 14 noiembrie 1898, Beniamin Wexler (pe numele real) a trăit primii ani ai vieţii în ţinutul Herţa, a debutat ca Eminescu, la vârsta de 16 ani, în 1923 se stabileşte la Paris, studiază filozofia şi Cabala, cunoaşte pe Şestov şi pe avangardişti, este iubit şi apreciat de lumea literaţilor. Îi fac portretul Brâncuşi, Marcel Iancu, M. H. Maxy, poetul este şi filozof şi critic literar, eseist. Alături de Tzara, Voronca, Eugen Ionescu, Cioran, Benjamin Fundoianu a intrat în galeria iluştrilor literaţi francezi originari din România.

b. Despre Sebastian se va mai scrie: Peste numele lui Sebastian nu s-a aşternut niciodată o linişte totală, iar apariţia în 1996 şi apoi 1997 a „Jurnalului” său a reactualizat până la incandescenţă prezenţa sa spirituală. Aproape că nu există dezbatere despre dubla identitate evreu-român, despre Holocaust şi Gulag în România, pentru ca numele lui Sebastian să nu fie pomenit. Deşi însuşi autorul nu s-a gândit, probabil, la o asemenea furtunoasă postumitate, experienţa sa de viaţă, scrisul său s-au bucurat de o atenţie specială. Chiar şi condiţiile morţii, într-un accident (probabil), au fost puse sub semnul îndoielilor, al unor aluzii la asasinat. În scurta sa viaţă, de 38 de ani, Mihail Sebastian nu a cunoscut violenţa antisemită, nu a fost deportat, dar a suferit efectele legilor rasiale, la un moment dat nu a putut să-şi pună semnătura pe propria creaţie, iar după război dacă ar fi trăit mai mult, nu se ştie de nu ajungea în închisoare ori ar fi fost ostracizat pentru „atitudine mic-burgheză, duşmănoasă statului socialist”. „Dicţionarul enciclopedic român” din 1966 îl menţionează totuşi, deşi se scrie că romanele sale (Femei, Accidentul, Oraşul cu salcâmi) sunt „psihologizante” (nu era bine!), dar dramaturgia este lăudată („Jocul de-a vacanţa”, „Steaua fără nume”, „Ultima oră”) pentru că „relevă setea de puritate a oamenilor în cadrul societăţii burgheze” ... „satirizează moravurile marii burghezii afaceriste”, etc.. Sub o asemenea încărcătură, dacă nu venea anul 1989, apoi „Jurnalul”, numele lui Sebastian ar fi fost încet acoperit de praful înecăcios al propagandei comuniste. Despre relaţia sa cu Nae Ionescu, profesorul admirat o perioadă, de Sebastian, nu s-a vorbit mult timp. O carte comentată favorabil şi de Z. Ornea, „Mitul Nae Ionescu” de George Voicu, scoate în lumină caracterul legionaroid al acestui „formator de opinie”. „Jurnalul” lui Sebastian a bulversat lumea literară românească, ca şi pe cea a istoricilor, prin francheţea, subiectivismul produs de sensibilitatea rănită a intelectualului evreu-român fiind în final o garanţie a interesului şi valabilităţii ca „document de suflet” al acestuia. În schimbul de „focuri” au fost implicate numele lui Cioran, Eliade, Eugen Ionescu, Camil Petrescu, ş.a. În „Jurnalul” său, Sebastian a deschis o cutie a Pandorei, istoria politică românească a apărut în altă lumină. Însăşi noţiunea de „toleranţă” a fost pulverizată, „puritatea scopului”, naţionalismul, extremismul au fost altfel privite. Trebuie amintit că niciunele cercuri intelectuale evreieşti nu l-au agreat pe Sebastian, care a scris „Cum am devenit hooligan”, deşi firea sa era departe de violenţa, atât de verbală, cât şi fizică. Revelaţia scriitorului a avut loc în anii 1940-1944, el a văzut Holocaustul cu „ochiul minţii”, nu a avut soarta lui Fundoianu, nici a altor milioane de evrei, dar nota la 10 noiembrie 1942, în „Jurnal” - „M-a străbătut o clipă gândul că într-o noapte ca asta am putea fi toţi măcelăriţi în casele noastre.” Era atmosfera creată de interzicerea pentru evrei a practicării unor profesii (avocatură, educaţie şcolară, artă, literatură, publicistică, etc.), legea chiriilor, confiscarea aparatelor de radio (mai târziu în timpul „comunismului” nu aveai voie să asculţi „Vocea Americii” şi „Europa liberă”), munca obligatorie doar pentru evrei (cu scopul de a-i umili), interzicerea părăsirii oraşului, a ţării, „zvonurile” (adevărate, de fapt) despre execuţii, deportări, etc.. Cândva, Sebastian scrisese - „Nu suportasem niciodată nicio umbră de echivoc asupra calităţii mele de evreu”. Profesorul Nae Ionescu ştia acest lucru, poate că-l şi admira, în ciuda rasismului său „ideologic”. Pe plan cultural, ca mulţi alţi intelectuali, Nae Ionescu avea o atitudine stranie - recunoştea aportul evreilor, dar îl considera, istoric, încheiat, iar în plan politic îi considera „nocivi”. Cu zece ani înainte de a muri, când avea doar 28 de ani, Sebastian a susţinut la Institutul Francez din Bucureşti o conferinţă (în limba gazdelor) pe tema „Specificul naţional”, în care punea accentul pe aspectul psihologic al opţiunii, încercând să elimine culoarea socio-politică a acestui „specific”. Din păcate istoria nu i-a dat dreptate, alţii au politizat până la crimă, până la Holocaust, problema apartenenţei la evreitate. În disputa actuală din jurul lui Sebastian s-a implicat şi criticul literar Alexandru George, care într-o serie de articole publicate în „Adevărul literar şi artistic”, ca şi în „Luceafărul” a pus în lumină relaţiile scriitorului „evreu de la Dunăre” cu intelighenţia vremii sale, ca şi cadrul politic al acelei perioade. „Căci tâlharii şi jidanii/ Ne tot sug, ne sug mereu”, cântau în gura mare legionarii „simpli” dar „antisemitismul nu era întotdeauna o ură generală şi indistinctă faţă de evrei, ci împăca acest sentiment cu amabilitatea şi prietenia faţă de exemplele evreieşti în parte”, explică Al. George, ceea ce ne face să înţelegem că există o deosebire între ceea ce a simţit Sebastian şi ceea ce a avut de suferit un intelectual precum Liiceanu în vremea comunismului. În „De două mii de ani”, Sebastian rezumă antisemitismul vulgar (altul, credem că nici nu există) în trei „acuzaţii” - „masonerie, cămătărie, omor ritual”, iar ca „argument” - piatra şi revolverul. El condamnă totodată încercarea de a te renega ca evreu. Este imposibil, pentru că nu te poţi lepăda de propria umbră. Numele lui Sebastian a fost pomenit de mai multe ori şi cu ocazia unui interesant simpozion internaţional organizat la Bucureşti de Institutul Goethe în zilele de 9-11 decembrie 2002, cu tema „Identitate evreiască şi antisemitism în Europa centrală şi de sud-est”. Andrei Oişteanu, Magdalena Boiangiu s-au referit la „cazul” Sebastian în comunicările lor. Istoricul Carol Iancu nu-l uită nici el în lucrarea „Evreii din România, de la emancipare la marginalizare” (Ed. Hasefer -  2000). Starea în care a fost adus scriitorul român Mihail Sebastian se aseamănă cu aceea descrisă de un maestru al prozei care a fost Liviu Rebreanu în povestirea „Iţic Ştrul dezertor”, numai că Sebastian nu a rămas între liniile inamice. El şi-a păstrat fără temere o patrie - cultura română, cultură care nu putea să-l trădeze pentru că ea face parte din cultura universală ca şi tot ce a creat frumos şi raţional omul pe acest pământ prea des semănat cu ură şi nedreptate. Despre Sebastian s-a scris şi se va mai scrie, el este o figură emblematică.

c. „Renumele” lui Tristan Tzara (16.o4.1896 - 24.12.1963): Despre Tristan Tzara (Sami Rosenstock, pe numle real) s-a scris enorm, dar renumele său depăşeşte cu mult impactul propriu-zis al operei sale în poezia lumii. Un caz asemănător s-a întâmplat cu André Breton. „Revoluţiile” din artă şi literatură par mai importante decât actul de creaţie, în sine, ceea ce nu înseamnă că Tzara nu a fost şi un valoros poet. Când a murit, în decembrie 1963, el era un poet uitat, cum scria presa franceză, deşi opera sa fusese editată (în 4 volume), avea numeroase titluri publicate. Din 1935 el se depărtase de suprarealism, de DADA pe care o crease în 1916, la Zürich. Publicul era interesat de volumele pe care le oferea, datorită ilustraţiilor executate de Miro, Picasso. Tzara a fost un poet dificil pentru cititori, dificil pentru el însuşi, fiind un singuratic prin natura sa. Susţinător al ideilor comuniste, el nu era un fanatic precum Aragon, care devenise isteric, cu timpul. „Eu mă cunosc, eu sunt acelaşi/ eu caut încă/ parcurg pistele”, scria el, cu amărăciune, după intervenţia sovietică la Budapesta, în 1956. Avea încă forţă, ca în anii ’30, când scria „Unde beau lupii”, „Omul aproximativ” (reluat după ani): „Mi-aţi lăsat tinereţea înfometată/ nimic n-a strivit floarea mirajului/ nimic n-a oprit suflarea visului”, scria cândva, adăugând (profetic?): „Lumea s-a oprit la linia de plecare”. În 1955 el a compus poemul „Înaltei flăcări”, ca un epitaf eroic. Critica franceză a reuşit să-l „integreze” pe Tzara într-un peisaj mai larg decât cel al avangardismului, pornind de la Nerval, apoi Apollinaire şi, spre final, Soupault. Desigur, este amintit pe parcurs şi Jarry. Tzara a evoluat de-a lungul carierei sale, de la etapa 1912-1915 (versuri reeditate la „Cartea românească” sub titlul „Primele poeme”), apoi DADA, apoi etapa 1935-1963, cea mai fertilă, dar mai puţin luată în seamă ori mai puţin înţeleasă. Tristan Tzara n-a fost singur la începuturile sale şi apoi, în perioada „dadaistă”. L-au premers, l-au „însoţit” Urmuz, Adrian Maniu, Ion Vinea. La vârsta de 16 ani el publica la „Simbolul” alături de Macedonski, Minulescu, Emil Isac. Cuvântul „DADA” ales de Tzara din Larousse înseamnă căluţ-jucărie şi provine de la îndemnul copiilor ce urcă pe un căluţ de lemn. El a fost rostit de creatorul dadaismului la 8 februarie 1916, când acesta nu împlinise încă 20 de ani. Marcel Iancu, Hugo Ball, Emmy Hennings, Hans Arp, ş.a. s-au alăturat mişcării, fiind „co-autori”. Renumele dadaismului şi al lui Tzara a trecut Oceanul, în S.U.A., Brazilia, iar după al doilea război mondial, în Israel. În timpul vieţii, Tristan Tzara a avut şansa să fie editat, jucat pe scenă, să apară în numeroase publicaţii, în filme. Ov. S. Crohmălniceanu aminteşte şi de episoadele persecuţiei antisemite, rasiale, ale lui Tzara în Franţa, înainte de 1939, dar, în special, în timpul ocupaţiei germane, când putea fi oricând arestat şi deportat. Printre prietenii lui Tzara, de-a lungul timpului s-au numărat Man Ray, Max Ernst, Salvador Dali, Yves Tangay, alţi artişti plastici, ca şi poeţii André Breton, Paul Eluard, Louis Aragon, ş.a. Creaţia sa în limba română a fost tradusă pentru francofoni de Claude Sernet, Serge Fouchereau. În 1946, Tzara a vizitat România, la Gara de Nord din Bucureşti, întâmpinându-l Saşa Pană, Ştefan Roll cu soţia, Medi Dinu, Ion Pas, George Ivaşcu, ş.a. Poetul nu s-a repatriat, avea motive. Laurenţiu Ulici afirma în 1996, la Academie, cu prilejul centenarului naşterii: „Tristan Tzara ... a fost o premoniţie a unei reintegrări europene”. Henri Béhar spunea în acelaşi an, la Sediul UNESCO din Paris: „Tzara este unul dintre marii poeţi ai secolului XX”. Béhar a publicat „Ouevres completes” în şase volume la Ed. Flammarion (1912-1924/1925-1933/1934-1946/1947-1963/ reluări din 1924-1963/ Le secret de Villon). În 1971, Ion Negoiţescu scria: „Tristan Tzara al nostru”, referindu-se la scrierile în limba română ale acestuia. În Israel, la Ein Hod există un muzeu unic: „Ianco-Dada”, unde îşi găseşte locul şi Tzara, deşi el a murit la Paris. Într-o mărturisire destinată prietenilor din România el aminteşte cu nostalgie de natalul Moineşti, oraşul ce-i păstrează memoria.

d. Norman Manea: Gloria ascendentă a unui exilat: În ultimii ani numele prozatorului şi eseistului Norman Manea, plecat din România în 1986, este tot mai des întâlnit în presa românească, după ce cariera sa în Vest a devenit o certitudine. Motivele afirmării sale, insuficient susţinute în ţară, înainte de 1989, ca şi ale plecării sale, sunt uşor de ghicit - inaderenţa la rigorile propagandei „peceriste” şi, probabil, originea sa etnică, fiind cunoscută orientarea naţional-comunistă din ultimul deceniu al existenţei regimului de la Bucureşti. Într-un interviu acordat traducătorului Sean Cotter, şi reprodus în „Observator cultural” (nr. 172/10 iunie 2003), scriitorul face unele mărturisiri inedite despre experienţa sa începând cu stabilirea în patria adoptivă, S.U.A., în anul 1988. Este remarcabil faptul că Manea scrie şi astăzi în limba română, ocupându-se cu asiduitate de găsirea unor traducători „pe gustul său” pentru versiunile în engleză, franceză, germană şi italiană. Altfel nici nu s-ar explica celebritatea pe care a cucerit-o în mediile respectivelor limbi. Într-unul din volumele publicate înaintea plecării din ţară „Pe contur” (1984), Norman Manea afirma că „Unitatea spirituală a unui popor este, înainte de toate, una de limbă”, ceea ce concordă cu atitudinea multor intelectuali evrei „naturalizaţi” în limba română. Un exemplu ilustru este Z. Ornea, care afirma şi confirma prin activitatea sa acest deziderat. „Am luat cu mine Patria”, declară Manea, considerând că scriitorii se deosebesc în primul rând prin limbă şi nu prin „etnie”, religie, sex, convingeri politice sau erotice”. „Pentru cine a supravieţuit Holocaustului şi dictaturii comuniste, supravieţuirea literară ar putea să pară o chestiune frivolă”, spunea el într-un interviu. Totodată el recunoaşte că supravieţuirea scriitorului, în orice condiţii, este devorantă prin consumul enorm de energie şi iluzii. Spre deosebire de Iosif Brodsky, care a adoptat limba engleză, ca şi de Milan Kundera, care a început să scrie în franceză, Manea nu a vrut să-şi „standardizeze” stilul, preferând să-şi rescrie unele proze (de exemplu, romanul „Plicul negru”, ciuntit cândva la presiunea cenzurii din România) decât să scrie direct în engleză. Este de asemenea interesantă relaţia lui Norman Manea cu lumea germană, pe care a cunoscut-o, locuind o perioadă acolo şi vizitând-o în multe rânduri. „Holocaustul a înlănţuit definitiv Germania de destinul evreiesc ...”. Heine credea că evreii şi germanii sunt două popoare etice ale Europei, care vor constitui o citadelă a spiritualităţii. Ironia sa mereu vie dispăruse cu totul când afirma că până şi vechea Palestină fusese o „Germanie a Orientului”, citează Manea într-un interviu publicat în revista „22” (nr. 27/4 iulie 2000). Într-un cimitir, evreiesc din Berlin, cineva i-a spus: „Aici este întreaga istorie a Germaniei”. Manea îl citează şi pe Gershom Scholem, care afirma că „dialogul evreo-german a fost mereu într-o singură direcţie”. Şi totuşi, la 20 de ani de la Holocaust, Hannah Arendt afirma că se simte în continuare germană, prin educaţia şi cultura asimilată. Aceasta este drama identităţii duble a evreului din Diaspora. Chiar şi Norman Manea, revenit din Transnistria la Rădăuţi, după război, începe să înveţe limba germană cu un profesor particular. „Nazismul nu acoperă şi nu esenţializează întreaga istorie germană ... dar nici nu este cu totul străin poporului german (cum susţineau comuniştii)”, opiniază scriitorul. Născut la 19 iulie 1936, la Burdujeni-Suceava, Norman Manea a fost deportat cu familia în decembrie 1941, în Transnistria. După război a locuit la Rădăuţi, apoi a absolvit Institutul de Construcţii din Bucureşti şi a lucrat ca inginer până în anul 1974. Debutul literar a avut loc mai devreme, în 1966, în „Povestea vorbii” a lui Miron Radu Paraschivescu, publicând în continuare zece volume de proză şi eseuri. A fost distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi Premiul Uniunii Scriitorilor (acest premiu a fost anulat de Consiliul Culturii în 1984), reafirmându-se după stabilirea în Occident, unde a primit o serie de premii prestigioase în S.U.A., Italia etc.. Heinrich Böll, laureatul Premiului Nobel, la care aspiră cu îndreptăţire acum şi Norman Manea, i-a marcat prezenţa în Germania, prin publicarea unor traduceri şi prin prietenia sa generoasă. După 1989, i-au apărut în România „Plicul negru” (ediţie revăzută, Editura Fundaţiei Culturale Române), „Despre clovni - Dictatorul şi artistul”, „Fericirea obligatorie” (Editura Apostrof-Cluj), „Casa melcului” (Editura Hasefer - 1999), „Întoarcerea huliganului” (Editura Polirom - 2003). Principalele teme abordate de Manea, cum observă şi scriitorul româno-american (cu traseu asemănător) Matei Călinescu, sunt exilul, Holocaustul, dictatura comunistă, adică experienţe personale transpuse într-un epic original, care i-a adus elogii la superlativ din partea multor critici şi oameni de litere din ţări cu tradiţie culturală solidă. Norman Manea şi-a început dizidenţa încă din 1981, criticând deschis, într-un interviu publicat în revista „Familia” din Oradea, lipsa de democraţie reală şi obedienţa unor scriitori în faţa regimului dictatorial. A fost şi este un caracter integru, exprimându-şi opiniile cu înţelegerea limpede a poziţiei sale de scriitor român de origine evreiască. În anul 1998, revista „22” publica în nr. 23 un scurt eseu „Incompatibilităţile” în care Manea se referea la „cazul” lui Mihail Sebastian, cu care încearcă să se identifice, desigur, în alte coordonate de timp, cu motivaţii puţin diferite (Manea a simţit efectul antisemitismului latent, practicat de regimul comunist). Citându-l pe Freud, Norman Manea susţine că într-un evreu care nu cunoaşte limba Bibliei şi nici nu este religios rămâne mult din ceea ce înseamnă identitate evreiască. Este un punct de vedere realist, aplicabil la numeroşi evrei. „Indiferent dacă îmi place sau nu, indiferent dacă place altora sau nu, rămân un scriitor român”, a declarat totodată Manea şi s-a ţinut de cuvânt. Cărţile îi stau mărturie.

e. Elie Wiesel - „flacăra speranţei”: Născut la Sighet, Elie Wiesel a fost deportat, împreună cu familia, în 1944, la Auschwitz, unde au fost ucise aproape toate rudele sale (părinţi, fraţi). A trăit, după război, câţiva ani la Paris, apoi în S.U.A., la New York. În 1949 a fost corespondent al cotidianului israelian „Yediot Aharonot”, apoi în 1957 colaborează la Jewish Daily Forward. După o întâlnire memorabilă cu François Mauriac, care a izbucnit în lacrimi ascultându-i relatările din lagăr, Wiesel se îndreaptă spre literatură. În 1956 scrie romanul „Un di Velt geschvingn” (în idiş, „Şi lumea a tăcut”), tradus în 1958, în franceză, sub titlul „La Nuit” cu o prefaţă a lui Mauriac. În 1986, Ronald Reagen îi acordă Medalia de Aur cu prilejul aniversării a 200 de ani de la declararea Independenţei S.U.A., numele său fiind gravat pe soclul Statuii Libertăţii. Congresul American i-a acordat, de asemenea o distincţie, ca omagiu pentru modul cum a ţinut trează conştiinţa lumii faţă de ororile Holocaustului. A fost Doctor Honoris Causa la peste 55 de Universităţi din lume, a fost profesor la Universitatea din Boston, a primit numeroase distincţii internaţionale; tot în 1986 a fost distins cu Premiul Nobel pentru Pace, deşi putea să primească acelaşi premiu şi pentru literatură. Elie Wiesel este şi un mare scriitor. Dintre cele 40 de cărţi publicate, amintim: Noaptea, Zorile, Accidentul, Cerşetorul din Ierusalim, Al cincilea fiu, Toate fluviile curg spre mare și marea nu se umple, Testamentul, Celebrări hasidice, Celebrări biblice, Celebrări talmudice, Nebuna dorinţă de a dansa, ş.a., multe dintre ele traduse în româneşte şi comentate în presa culturală. La ultima vizită, când s-a înfiinţat sub preşedinţia sa Comisia de studiere a Holocaustului în România, Wiesel s-a exprimat ambiguu, fapt exploatat de cercurile negaţioniste, antisemite. El a dorit să sublinieze participarea regimului antonescian la Holocaust, fără a incrimina poporul român, pe care îl respectă, ca umanist recunoscut. Însuşi Wiesel a spus cândva că fanatismul poate fi un grav pericol şi atunci când porneşte din cercuri evreieşti. Întrebările puse de Wiesel-copil, de Wiesel-omul matur sunt existenţiale. „Omul se ridică, pe sine, spre Dumnezeu prin întrebările pe care le pune”... „Poate muri Dumnezeu în sufletul unui copil?”, este cea mai gravă întrebare. Wiesel s-a ridicat deasupra disperării din anii Holocaustului, a devenit un luptător, dar şi un umanist, un antiextremist. Când a primit Nobel-ul, Wiesel a declarat: „Nu am dreptul să vorbesc în numele celor morţi ... Am văzut copii condamnaţi să nu îmbătrânească niciodată, bătrâni care nu mor, ei au dispărut, asta e tot ... O memorie rănită ... căutând să înţeleagă şi să se facă înţeleasă.” Wiesel nu a uitat niciodată chipul tatălui său, pe care nu l-a cunoscut îndeajuns. Scriitorul avea 16 ani când aproape toată familia i-a fost ucisă. Nici Sighetul copilăriei nu mai este azi ceea ce a fost. Puţini evrei mai locuiesc în Maramureş. Holocaustul nu a ucis numai oameni, el a distrus locuri, tradiţii, a oprit, pentru unii, timpul. Wiesel şi-a căutat salvarea în scris, dar şi în tradiţia hasidică. Hasizii ştiau să danseze, să se bucure chiar şi atunci, când flăcările, marginea prăpastiei era aproape. Nu spune cântecul că „lumea e un podeţ îngust, dar nu ne este teamă”? Neuitat va fi şi momentul bar-mitzvei, când Elie a primit în dar, un ceas. Ceasul n-a mers în favoarea copilului de 13 ani, dar copilul a rămas în viaţă. Chemat ca martor la procesul călăului din Lyon, Klaus Barbie, Wiesel spunea: „Nu simt faţă de acuzat niciun fel de ură. Nu l-am întâlnit niciodată. Dar am întâlnit asasini ca şi el ... Nu toate victimele lui Hitler erau evrei, dar toţi evreii erau victime ... Toţi care au suferit alături de noi, creştini ori laici sunt fraţii noştri.” Acesta este adevăratul Elie Wiesel. El considera că numai condamnarea crimelor putea asigura supravieţuirea omenirii după Holocaust. Este greu de explicat cum, după milenii de civilizaţie, barbaria a intervenit în toată sălbăticia ei, în istoria Europei şi a omenirii. Vizitând Wannsee, locul de agrement de lângă Berlin, unde, în ianuarie 1942, capii nazişti (eşalonul secund) s-au întâlnit spre a preciza „soluţia finală”, Elie Wiesel încerca să înţeleagă cele petrecute. „E cu putinţă să fie adevărat?” Cinicii negaţionişti spun că nu este adevărat. Wiesel a fost unul dintre miile de martori, dintre supravieţuitori. Adresându-se Domnului el spunea: „Dă-ne altă minte, ca să Te putem înţelege.” Aşa spuneau şi evreii după pogromurile lui Bogdan Hmielniţki. Nu păcatele evreilor i-au pedepsit, numai fanaticii religioşi ar putea afirma o asemenea absurditate. Elie Wiesel a fost numit de contemporani „flacăra speranţei”. Preluând vorbele Ecleziastului „Toate fluviile curg spre mare şi marea nu se umple”, Elie Wiesel readuce vocea înţeleptului în miezul unui „ev nebun”, al unor vremuri însângerate. Vocea sa rămâne necesară (a decedat în 2016) ca şi vocea Ecleziastului.