ISTORIE POLITICĂ MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ - Partea a doua.

 

ISTORIE POLITICĂ MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ - Partea a doua

2. Epoca Reformei (1492-1568):

Imperiile coloniale şi împărţirea lumii: Crearea primelor imperii coloniale generă la sfârşitul veacului al XV-lea o problemă fundamentală de natură politică şi juridică: cine avea autoritatea de a arbitra conflictele din şi dintre ele, atâta timp cât nu aparţineau efectiv universului politic european şi structurilor normative ale acestuia? Papalitatea se grăbi să-şi aroge acest rol, considerând că gestul apostolului Petru de a călători pe mare a exprimat privilegiul pontificatului ce îi dădea dreptul de a stăpâni întreaga lume. Acţiuni efective întăriră aceste pretenţii; deja la 1440 papa Eugen al IV-lea confirm portughezilor posesiunea coastelor de vest ale Africii, iar la 1455 succesorul său le recunoscu atât teritoriile ce urmau a fi descoperite ulterior cât şi dreptul de a supune popoarele necreştine. Explorările lui Columb introduseră în scenă un nou competitor: Spania, a cărei poziţie părea extrem de fragilă în faţa primatului colonial portughez. Noul papă, spaniolul Alexandru al VI-lea Borgia (1492-1503) confirmă însă fără ezitare teritoriile americane Regilor Catolici chiar din 1493. După negocieri, la 7 iunie 1494 Portugalia reuşi să obţină o poziţie ceva mai avantajoasă prin tratatul de la Tordesillas, care instituia o linie de demarcaţie între emisfera occidentală - spaniolă - şi cea orientală - lusitană - printr-un meridian situat la 370 de leghe vest de insulele Azore. Extinderea imperiului colonial spaniol în Oceanul Pacific, urmare a călătoriei lui Magellan în jurul lumii (1519-1522), a dus la o delimitare similară a sferelor de influenţă în acest spaţiu prin tratatul de la Saragosa (1529), conferind astfel întreprinderii coloniale un caracter de monopol sacralizat de confirmarea pontificală. Reforma va oferi însă şi altor state legitimitatea necesară intervenţiei în acest sistem.

Războaiele italiene până la încoronarea lui Carol Quintul: Aventura războaielor italiene a avut efectul de a transpune politica balanţei de putere ce domina raporturile dintre statele peninsulei la nivelul întregii Europe. Deja în secolul XVIII istoricul şi filozoful Condillac considera că intervenţia franceză în Italia a schimbat faţa Europei. Până atunci, naţiunile se ocupaseră separat de tulburările lor: în clipa aceea Italia, Germania, Franţa, Anglia şi Spania începură să se observe şi să formeze ligi împotriva puterii care le părea cea mai de temut. Carol al VIII-lea, suveran utopic ce visa la recucerirea Bizanţului şi Ierusalimului, se lăsă extrem de uşor atras de Ludovic Maurul în revendicarea patrimoniului napoletan al angevinilor, care nu-i apărea de altfel decât ca o escală în marşul spre Locurile Sfinte. Armata sa, în schimb, a fost probabil prima armată modernă, formată din trei arme - infanterie, cavalerie şi artilerie - plătită din finanţele statului francez şi luptând pentru bani, şi nu pentru un senior sau pentru onoarea feudală. Pe 22 februarie 1495, după un marş triumfal, Carol intră în Neapole; la 20 mai părăsi oraşul, în faţa coalizării statelor italiene cu Imperiul German şi cu Spania, şi-şi croi cu greu drum spre Franţa în lupta de la Fornovo. Ca urmare, francezii evacuară peninsula; dar patru ani mai târziu războaiele reîncepură sub noul rege Ludovic al XII-lea care, renunţând la îndoielnica alianţă cu Maurul, îşi alătură Veneţia în revendicarea Milanului. Ducele fu izgonit de trupele franceze, iar într-o încercare disperată de a reveni cu ajutorul elveţienilor, fu prins şi dus în captivitate în Franţa. Ludovic al XII-lea nu se mulţumi doar cu atât şi printr-un tratat secret şi-l alătură pe Ferdinand de Aragon. Trupele franceze şi spaniole invadară sudul Italiei, iar Ludovic se încoronă la 2 august 1501 rege al Neapolelui. Descoperirea Italiei le luase minţile francezilor; nu erau destul de tari pentru a rezista farmecului ţării. Cuvântul descoperire este cel mai potrivit. „Însoţitorii lui Carol al VIII-lea nu au fost mai puţin uimiţi decât cei ai lui Columb” scrie Michelet în „Istoria Franţei”. Ludovic nu-şi putu însă păstra tronul decât până în 1503, când spaniolii, înspăimântaţi de dezechilibrul balanţei de putere, îl trimiseră pe marele general Gonzalvo de Cordoba să recucerească Neapole. La Cerignola şi la Garigliano celebrele regimente spaniole de infanterie (tercios) îi zdrobiră pe francezi, iar Ferdinand se proclamă rege al Neapolelui, instaurându-şi la rândul său dominaţia în Italia. Familia Borgia şi Veneţia, ultimele puteri independente din peninsulă, se prăbuşiră la rândul lor sub loviturile papei Iuliu al II-lea (1503-1513). În calea Spaniei mai rămâneau doar francezii din Milano; împotriva lor, papa organiză o „Sfântă Ligă” cu toate marile puteri europene. În ciuda victoriei de la Ravenna (1512) asupra trupelor Ligii, Ludovic al XII-lea, atacat pe toate fronturile, abandonă Milanul, iar ultima rezistenţă a republicanilor florentini aliaţi cu Franţa căzu sub loviturile lui Gonzalvo de Cordoba, care reinstaură dinastia de Medici. Mai mult succes avu succesorul lui Ludovic, Francisc I (1515-1547) care după ce încercă fără niciun succes să recupereze Milano pe cale diplomatică, se ciocni cu trupele elveţiene ce apărau ducatul, provocându-le o răsunătoare înfrângere la Marignano (13-14 sept. 1515). În fine, prin tratatul de la Noyon (1516) Francisc obţinu Milanul, în schimbul renunţării la pretenţiile napoletane. Împăratul Maximilian, care fusese inima Ligii, fu părăsit de aliaţii săi, situaţia din Italia înclinând astfel din nou în favoarea Franţei.

Carol Quintul: între Imperiul German şi monarhia universală: La sfârşitul secolului XV Imperiul (Reich) german se înfăţişa ca un mozaic de state independente, a căror coeziune era vag asigurată de împăraţii din casa de Habsburg. „Bula de aur” dată în 1356 de Carol al IV-lea prevedea alegerea împăratului prin vot majoritar de către un colegiu format din 7 electori: arhiepiscopii de Mainz, Trier şi Köln, contele palatin, regele Boemiei, ducele Saxoniei şi markgraful de Brandenburg. În schimb, suveranul pontif era exclus de la această alegere. Maximilian I a încercat să dea o organizare acestui conglomerat politic de sorginte feudală, întărind autoritatea împăratului şi dietei Reichului în faţa principilor. În 1500 el încercă chiar să instituie un „guvern al Imperiului”, mai uşor de convocat decât dieta compusă din nenumăraţii seniori germani; dar acesta fu desfiinţat doi ani mai târziu. Singurul rezultat efectiv al reformelor sale a fost împărţirea administrativă a Germaniei în 10 „cercuri” şi crearea unui organ juridic suprem, Camera imperială. Pe plan extern, după insuccesele italiene, ultimii ani ai domniei lui Maximilian au fost dedicaţi consolidării puterii casei de Habsburg în Europa. Nepotul său, Carol, domnea deja din 1516 asupra Spaniei şi Ţărilor de Jos; Maximilian se strădui să-l urce şi pe tronul imperial. Electorii se temeau însă prea tare de casa de Austria; ei păreau a i-l prefera lui Carol pe Francisc I sau pe Frederic de Saxonia. Susţinut financiar de bancherii Fugger şi psihologic de francofobia electorilor, candidatul de Habsburg se impuse în cele din urmă în dauna celui francez, fiind ales la 28 iunie 1519. Francisc transformă însă eşecul său imperial într-o rivalitate de nestins faţă de Carol al V-lea („Quintul”) şi încercă să-l atragă de partea sa pe Henric al VIII-lea al Angliei, care ar fi putu înclina balanţa în favoarea francezilor; fu însă lipsit de succes, ca şi pe frontul italian, unde războiul reîncepu, aducând mari victorii imperialilor care şi-l alăturaseră pe cel mai bun general francez, conetabilul de Bourbon. Încercând să recucerească Milanul, Francisc însuşi fu capturat după dezastrul de la Pavia (1525). Ar fi putut fi începutul dominaţiei habsburgice în Europa, căci nimic nu mai părea a sta în calea lui Carol Quintul; dar tocmai proiectele de monarhie universală ale împăratului fură principalele obstacole în realizarea acestui ţel. Cumulând domeniile Habsburgilor şi cele spaniole, stăpânirea lui Carol era imensă - un imperiu „peste care soarele nu apunea niciodată” - şi din această cauză imposibil de guvernat; administraţia sa era atât de debilă încât împăratul a fost nevoit să călătorească o zi din patru în lunga sa domnie pentru a asigura guvernarea posesiunilor sale dispersate. „De 9 ori am fost în Germania de Sus, de 6 ori am trecut în Spania, de 7 ori în Italia, de 10 ori am venit în Flandra, de 4 ori, atât pe timp de pace cât şi pe timp de război, am păşit pe pământul Franţei, de 2 ori pe cel al Angliei, de alte 2 ori am înaintat împotriva Africii, ceea ce în total ar face 40 de călătorii, fără a le socoti şi pe cele de mai mică importanţă” declara Carol Quintul în testamentul său politic. În acelaşi timp, dimensiunile Imperiului îl obligau pe Habsburg să poarte războaie pe mai multe fronturi deodată: împotriva francezilor în Italia, împotriva tendinţelor centrifuge ale suveranilor teritoriali în Germania, împotriva turcilor în Ungaria şi în Mediterana. Ca urmare, fratele său Ferdinand primi în 1522 conducerea posesiunilor germane ale casei de Austria, iar în 1531 fu ales succesor la tronul imperial; ca urmare el trecu la reorganizarea teritoriilor sale, continuând opera lui Maximilian I într-un spirit centralizator mai modern, deschis către colaborarea cu principii chiar peste capul lui Carol. Nu acelaşi lucru se putea însă spune şi despre împărat. Adevărat suveran medieval, Carol era ghidat în politica sa europeană de ţelul restaurării Imperiului creştin universal, în dauna factorilor centrifugi reprezentaţi de monarhiile naţionale şi de Reformă; în slujba acestui ideal, el organizase pe întregul continent un păienjeniş de căsătorii dinastice menit a institui supremaţia casei de Habsburg din Portugalia până în Danemarca. În acelaşi timp, personalitatea sa a fost şi cea a unui conducător modern, uzând de toate mijloacele politice interne şi externe, aliat cu instituţiile bancare şi favorabil apariţiei capitalismului, creator unei armate perfecţionate care în ultimă instanţă va fi marele instrument al politicii habsburgice.

Războaiele italiene până la pacea de la Cateau-Cambrésis: Prin tratatul de la Madrid (1526) Francisc I fu eliberat în schimbul abandonării Italiei şi Burgundiei. Întors în patrie el refuză să se conformeze acestor prevederi şi declanşă un nou război în alianţă cu statele italiene („Liga de la Cognac”). Armatele sale nu avură însă succes. În fruntea trupelor imperiale conetabilul de Bourbon invadă peninsula şi neavând cu ce să-şi plătească soldaţii le permise să jefuiască Roma şi să-l răscumpere pe papă; dar fu el însuşi ucis în aceste tulburări (1527). Pacea de la Cambrai consfinţi în 1529 înfrângerea lui Francisc; dar el nu abandonă speranţa de a pune mâna pe Italia, poarta spre inima Europei centrale. Alte două războaie, în 1536-1538 şi în 1538-1547, nu reuşiră să modifice substanţial situaţia: Franţa nu era destul de puternică iar Imperiul avea de luptat şi pe alte fronturi, un rezultat decisiv părând practic imposibil. Succesorul lui Francisc, Henric al II-lea, se alie cu principii reformaţi germani şi mută conflictul la frontiera renană, cucerind oraşele strategice Metz, Toul şi Verdun. Carol Quintul încercă fără succes să reia Metz în 1552 şi fu învins doi ani mai târziu la Renty; războiul continuă fără vreun rezultat atât pe Rin cât şi în nordul Italiei până în 1556, când forţele păreau complet epuizate; dar după un scurt armistiţiu, Filip al II-lea, fiul lui Carol şi succesorul său pe tronul Spaniei, reluă operaţiunile. Frontul italian fusese abandonat de Carol; teatrul de război se mută în nordul Franţei, unde în ciuda unei mari victorii, tercios-urile spaniole nu reuşiră să cucerească fortăreaţa Saint-Quentin (1557). Nici aliaţii lor englezi nu avură mai mult succes, pierzând portul Calais în 1558; un an mai târziu, Filip semnă pacea la Cateau-Cambrésis (2-3 aprilie 1559). Francezii renunţau definitiv la Italia, păstrând în schimb Calais şi cele trei oraşe; astfel luară sfârşit războaiele italiene.

Reforma luterană: La începutul veacului al XVI-lea Biserica Catolică continua să fie cea mai influentă putere politică; dar disensiunile interne au afectat grav unitatea ei. Între 1378 şi 1417 Biserica Catolică a fost divizată între 2 papi, la Roma şi la Avignon (din 1409 şi un al treilea la Pisa). Această criză a fost numită Marea Schismă; ea a generat demersuri reformatoare, precum cel al lui Jan Hus în Cehia sau John Wyclif în Anglia. Prin Conciliul de la Konstanz (1414-1418) s-a pus capăt acestei divizări a lumii catolice, dar şi tendinţelor reformatoare. Hus însuşi a fost ars pe rug (1415); în replică, discipolii săi au declanşat ostilităţile, rezistând armatelor catolice până în 1434. Deşi grav slăbită de disensiunile Marii Schisme, papalitatea nu-şi pierduse încă rolul de actor central în sistemul politic al Europei; alianţa sa cu Imperiul german îi ataşase însă eticheta de conservatorism în ochii forţelor modernizatoare ale monarhiilor naţionale centralizate. Încercările nenumăratelor concilii de a reforma catolicismul „în capul şi în membrii săi” nu mai satisfăceau nici dorinţele bisericilor naţionale şi nici pe cele ale mulţimii credincioşilor. Paradoxal, Reforma a apărut pentru prima oară în Germania, bastion al modernizării catolice, şi nu într-una din verigile slabe ale sistemului; şi aceasta pentru că aşteptările clericilor şi mirenilor germani erau mult mai mari decât în orice altă regiune a lumii catolice. La 31 octombrie 1517 călugărul Martin Luther (1483-1546) afişa pe uşa catedralei din Wittenberg cele 95 de teze denunţând abuzurile Romei. Gestul în sine nu era nou; dar implicaţiile sale fură imense, aducând practic problemele catolicismului în faţa tribunalului statelor germane. Confruntat cu un pontificat rebarbativ, Luther se radicaliză rapid contestând primatul papei, autoritatea conciliilor dar şi superioritatea Bisericii în raport cu puterea politică. În 1520 el chemă nobilimea germană să întreprindă reformarea catolicismului; convocat de Carol Quintul în faţa dietei imperiale de la Worms, refuză să-şi retracteze opiniile şi fu condamnat ca eretic. Din acest moment Reforma deveni un fenomen politic cu implicaţii imense. Refuzul autorităţii imperiale pe care Carol şi Ferdinand încercau să o impună cu mijloace autoritare îi conduse pe principii germani spre Luther; însuşi electoral Frederic de Saxonia deveni protectorul reformatorului. Când papa se plânse dietei de la Nüremberg, nobilimea Imperiului îi răspunse printr-un memoriu care relua acuzaţiile lui Luther. Pontiful nu putu însă apela nici la Carol Quintul, căci acestuia îi convenea în fond Reforma ca sursă de divizări politice între duşmanii săi, opunânduse deci convocării unui conciliu. Situaţia nu era mai puţin dificilă nici pentru Luther: mica nobilime în frunte cu Ulrich von Hutten şi cu condotierul Franz von Sickingen intenţiona să folosească Reforma ca un instrument în lupta sa împotriva clerului şi principilor; discipolii radicali, precum Thomas Münzer, luaseră conducerea marelui război ţărănesc ce izbucni în Germania în 1524, aruncând blamul radicalismului egalitar asupra Reformei. Luther fu astfel obligat să facă o opţiune politică în favoarea principilor germani; „Tratatul asupra autorităţii temporale şi limitelor supunerii ce i se cuvin” şi broşura „Împotriva hoardelor criminale şi prădătoare de ţărani” defines poziţia sa în raport cu devianţele faţă de Reformă, dezavuând rebeliunile şi justificând coerciţia etatică fără a-i impune limite. Conştiinţa este liberă, nu şi exprimarea ei, care depinde de decizia suveranului, autoritate absolută în materie de credinţă a supuşilor săi. Bunul credincios urmează, în sfera privată, învăţătura Evangheliei; dar în spaţiul public el are obligaţia de a se supune fără împotrivire puterilor instituite, pentru că libertatea exterioară nu are nicio valoare în raport cu cea interioară, creştină. Principii germani se vor ralia cu uşurinţă acestei dogme, care afirmă că, dat fiind că sabia a fost dată de Dumnezeu pentru a-i pedepsi pe cei răi, a-i proteja pe drepţi şi a păstra pacea, aceasta dovedeşte că faptul de a face război şi a măcelări este instituit de Dumnezeu, ca şi tot ceea ce urmează din campanii şi din dreptul războiului. Era astfel legitimată nu doar autoritatea principilor germani ci şi perpetua stare de război ce domnea în relaţiile dintre ei, ca şi însuşirea imenselor avuţii ale Bisericii catolice. Propagarea luteranismului a constituit deci pentru spaţiul Reich-ului un vector centrifug, contrar centralizării politice. Vom vedea însă cum în alte regiuni ale Europei Reforma a avut însă consecinţe diferite.

Avatarurile Reformei în Anglia: Dogmele luterane au găsit în Anglia un teren prielnic pregătit de Wyclif, ai cărui adepţi au fost aproape imediat integrați în mişcarea Reformei. Henric al VIII-lea (1509-1547) nu era ostil acestei tendinţe; el a decis însă să o canalizeze, atât pentru a se elibera de insuportabila autoritate pontificală, controlată de Carol Quintul, cât şi pentru a divorţa de o soţie ce nu-i dăduse niciun moştenitor de sex masculin şi care în plus era şi mătuşa împăratului. Vechiul său ministru, cardinalul Wolsey, era incapabil să mai menţină balanţa de putere ce caracterizase diplomaţia engleză în relaţiile cu Carol şi cu Francisc I. Nereuşind să soluţioneze nici chestiunea divorţului el fu înlocuit cu Thomas Cromwell, discipol al teoriilor machiavellice, ce forţă „Parlamentul Reformei” (1529-1536) să aprobe ruptura cu papalitatea şi instituirea Bisericii Anglicane prin „Actul de Supremaţie” din 1534. Clerul accepta astfel autoritatea monarhului, devenit „unicul şi supremul şef pe pământ al bisericii Angliei” (erastism). Henric cointeresă Parlamentul în problema Reformei prin secularizarea averilor mănăstireşti care fură apoi vândute publicului; în fond chestiunea religioasă era pentru el un mijloc de a-şi absolutiza autoritatea, motiv pentru care anglicanismul îi persecută atât pe catolici cât şi pe reformaţi ca rebeli faţă de puterea monarhică; însuşi cancelarul Morus fu executat în 1535. Măsurile luate de Cromwell întăriră această tendinţă, instituind o strictă reglementare etatică în materie de credinţă; statul impuse chiar textul cărţii de rugăciuni - „Prayer Book” a arhiepiscopului Cranmer. Reforma engleză a avut astfel un caracter mai degrabă politic, de instrument al absolutismului, îndepărtându-se de tendinţa luterană spre care Cranmer şi Cromwell vroiau să-l dirijeze în favoarea unui catolicism cu dimensiuni naţionale şi erastice. La moartea lui Henric al VIII-lea, fiul său Eduard, partizan al orientării reformatoare, s-a confruntat cu grave tulburări produse de catolici, culminând cu răscoala lui Robert Kett (1549). Eduard se stinse curând, lăsând tronul sorei sale, Maria, a cărei domnie avea să se remarce prin triumful temporar al reacţiunii catolice. Căsătorită în 1554 cu fiul lui Carol Quintul, Filip, devenit apoi rege al Spaniei, Maria se implică alături de acesta în războiul împotriva Franţei; Anglia deveni practic vasala puterii spaniole iar persecuţiile împotriva anglicanilor se soldară cu peste 300 de victime între 1555-1558, printre acestea numărându-se chiar Cranmer. Eforturile Mariei fură însă vane; după moartea ei în noiembrie 1558 o altă fiică a lui Henric, Elisabeta, urcă pe tron şi restabili anglicanismul. Parlamentul, ostil catolicilor, votă atât „Actul de Supremaţie” cât şi „Actul de Uniformitate” care făcea din „Prayer Book” singura formă de cult admisă. Reforma engleză îşi relua astfel caracterul de revoluţie laică întreprinsă de coroană şi în acelaşi timp se ralia reformei europene.

Imperiul german şi Reforma: Convingerile catolice ale Habsburgilor s-au dovedit de nestrămutat, în ciuda imperativelor politice, care le cereau cel puţin flexibilitate în raport cu luteranismul. Forţat de împrejurări, Carol fu obligat să acorde principilor libertatea religioasă la dieta de la Speyer (1526); dar trei ani mai târziu, în condiţii mai favorabile, revocă decizia, provocând protestul nobilimii şi oraşelor luterane. De aici veni numele de „protestanţi” dat adepţilor Reformei, care până atunci îşi spuneau „evanghelici”. Ei înaintară împăratului o profesiune de credinţă - „Confesiunea de la Augsburg” - justificând poziţia reformată şi accentuând punctele comune (1530). Carol refuză însă această poziţie moderată; în replică, principii şi oraşele luterane formară „Liga de la Schmalkalden” împotriva catolicismului şi împăratului, sprijiniţi fiind de Anglia şi de Franţa; primul lor succes fu cucerirea Würtemberg-ului. Carol aşteptă ca situaţia sa externă să se amelioreze pentru a declanşa atacul asupra protestanţilor; aceasta se întâmplă abia în 1546 când, cu ajutorul papei, Liga fu învinsă la Mühlberg iar capii ei, ducele Saxoniei şi landgraful de Hessa, căzură în mâinile împăratului. Acesta abuză însă de succes şi provocă o nouă revoltă a principilor reformaţi, grupaţi acum în „Uniunea de la Torgau” condusă de un fost aliat al lui Carol, Mauriciu de Saxonia. Răsturnarea situaţiei îl luă prin surprindere pe împărat; cât pe ce să fie luat prizonier de duşmanii săi, el se grăbi să proclame toleranţa religioasă (1552) confirmată trei ani mai târziu prin pacea de la Augsburg. Pacea religioasă de la Augsburg (25 sept. 1555) a asigurat protestanţilor dreptul la libertatea cultului şi drepturi egale cu catolicii şi a sancţionat secularizările din principatele reformate. Ea contravenea în realitate libertăţii de credinţă, adoptând formula „cuius regio, eius religio” prin care suveranul decide credinţa supuşilor săi. Carol Quintul abdică în 1556, refuzând practic să accepte sciziunea religioasă a Europei şi consecinţele sale, care făceau practice imposibilă monarhia universală catolică. El nu reuşi nici măcar să-l impună pe fiul său Filip pe tronul imperial; principii germani, ca şi papa, îl susţinură pe Ferdinand, care avea o reputaţie de moderat. Succesorul acestuia, Maximilian al II-lea (1564-1576) se făcu chiar cunoscut ca promotorul unei politici de toleranţă, atât în teritoriile habsburgice cât şi în Imperiu.

Centralizarea politică şi luteranismul în Suedia: De la sfârşitul veacului al XIV-lea ţările scandinave erau reunite prin Uniunea de la Kalmar care favoriza însă în mod vădit Danemarca în dauna Suediei şi Norvegiei, astfel că întregul secol XV a fost marcat de lupta acestora pentru eliberarea de sub tutela regilor danezi. Domnia lui Christian al II-lea (1513-1523) a constituit punctual culminant al acestui proces finalizat prin independenţa şi centralizarea politică a Suediei. Autentic principe al Renaşterii, Christian al II-lea şi-a binemeritat porecla de „Nero al Nordului” după ce, cu sprijinul papei şi al lumii catolice, a înlăturat de la putere familia Sture, ce administra Suedia de 50 de ani, şi a măcelărit capii „partidului naţional” suedez - fruntaşii nobilimii şi burgheziei din Stockholm - extinzând apoi masacrul la scara întregii ţări (1520). Tânărul Gustav Wasa, dintr-o familie de frunte a „partidului naţional”, luă conducerea luptei de eliberare şi, cu ajutorul germanilor, reuşi să-l alunge pe Christian al II-lea în 1521, pentru ca un an mai târziu Stările Generale daneze să-l depună pe tiranicul lor monarh, dizolvând astfel uniunea. Ales rege în 1523, Wasa avea însă de luptat cu elementele loiale fostului suveran - în principal Biserica Romano-Catolică, ale cărei averi fură în cele din urmă confiscate de stat prin decizia Adunării Stărilor suedeze influenţată de predicatorii luterani (1527). În aceste condiţii, adoptarea Confesiunii de la Augsburg de către Stări în 1540 apăru ca o opţiune politică ce confirma în acelaşi timp independenţa Suediei, dar şi autoritatea monarhului, care se proclamă capul Bisericii luterane. Până la abdicarea sa în 1560, Gustav Wasa realiză completa centralizare a statului şi înăbuşi ultimele tendinţe secesioniste, iar diplomaţia suedeză se reorientă către alianţa cu Franţa. Ca şi în Anglia, protestantismul constitui marele instrument al politicii regale: erastismul conferea monarhului suveranitatea spirituală asupra supuşilor săi, iar confiscarea averilor Bisericii Catolice îi oferea atât o bază economică extinsă cât şi mijlocul de a satisface poftele marilor seniori. Un process similar se desfăşură şi în Danemarca după ce în 1527 Stările decretară libertatea religioasă, aruncând astfel ţara în braţele Reformei. Pe plan extern prin păstrarea Norvegiei, care-şi pierdu orice autonomie administrativă, suveranii danezi reuşiră să se impună ca arbitri politici în Baltica până în primele decenii ale secolului XVII

Dimensiuni politice ale Reformei. Calvinismul: Este incontestabilă legătura stabilită de Max Weber între Reformă şi economia capitalistă; dar la fel de adevărată este şi teza ulterioară a lui E. Troeltsch, pentru care Reforma a fost mai degrabă un vector al unor procese politice, economice, sociale şi culturale ce germinaseră spre sfârşitul secolului XV în mediul catolic. Totuşi, o opinie comună printre istorici a susţinut multă vreme că protestantismul a adus pentru prima oară libertatea politică naţiunilor Europei; chiar şi Montesquieu l-a considerat o religie potrivită republicilor mai degrabă decât unei monarhii. Faptele ne prezintă însă o situaţie diferită şi mult mai complexă. În statele germane, pacea de la Augsburg a confirmat autoritatea principilor asupra vieţii spirituale a supuşilor. În nordul Europei, luteranismul a fost principalul instrument al centralizării şi absolutismului monarhic, din Anglia până în Prusia. Chiar şi protestanţii francezi nu au încercat decât să reproducă structura confederativă de sorginte feudală a Imperiului German. Doar Ţările de Jos au realizat o republică  burgheză calvină; dar structura acesteia era anterioară reformei, venind din epoca dominaţiei burgunde. Chateaubriand afirma cu justeţe că protestantismul nu a schimbat nimic la nivelul instituţiilor; acolo unde a găsit o monarhie reprezentativă sau republici aristocratice, ca în Anglia şi în Elveţia, le-a adoptat; unde a întâlnit guvernăminte militare, ca în nordul Europei, s-a acomodat, şi le-a făcut chiar mai absolute. Şi totuşi, dacă Luther şi luteranismul au furnizat doar o excelentă justificare „establishment”-ului principatelor germane, alte curente protestante au introdus reforme instituţionale semnificative. În al treilea deceniu al secolului XVI, Ulrich Zwingli a pus în practică un ideal creştin purificat la Zürich, legând strâns biserica de puterea civilă; dintre partizanii săi s-a desprins mişcarea anabaptistă, în frunte cu Thomas Münzer, ducând zwinglianismul la ultima sa consecinţă – eliminarea autorităţii politice, creaţie a Diavolului, şi înlocuirea ei cu o societate în spiritual Evangheliei. Anabaptiştii se alăturară ţăranilor răsculaţi în 1523; dezavuaţi chiar şi de Zwingli, fură învinşi la Frankenhausen iar Münzer, luat prizonier, fu decapitat (1525). Nici Zwingli nu avu o soartă mai bună; cantoanele elveţiene catolice îl învinseră în bătălia de la Kappel, unde însuşi reformatorul îşi găsi sfârşitul (1531). Discipoli ai săi difuzară însă modelul politic zwinglian la Basel şi la Berna, ca şi în regiunea renană. Nici radicalismul lui Münzer nu dispăru, cunoscând o efemeră înflorire la Münster între 1534-1535. La începutul anului 1534, liderii anabaptişti din Germania şi Olanda - Jan Matthijs, Melchior Hoffman, Jan de Leyda - se reuniră la Münster, instaurând un regim teocratic autoritar. Oraşul deveni astfel „Noul Ierusalim”, unde proprietatea era desfiinţată, se instituia un program sever de muncă, viaţa privată era sever reglementată. Proclamat rege, Jan de Leyda decretă chiar poligamia, luându-şi el însuşi 17 soţii; dar violenţa şi desfrânarea cetăţii anabaptiste atrase ostilitatea principilor vecini, atât catolici cât şi protestanţi. Un asediu de peste un an duse la căderea Münster-ului în 1535 şi la executarea capilor mişcării. Zwinglianismul în varianta pacifistă propovăduită de Menno Simons s-a răspândit ulterior în micile comunităţi rurale din Olanda şi vestul Germaniei; cea mai cunoscuţi urmaşi contemporani ai mennoniţilor, dar şi cei mai conservatori, sunt amish-ii americani. Tot în ţările renane, la Strasbourg, Martin Bucer institui, în numele autonomiei şi preponderenţei bisericii în raport cu statul, un regim politic tolerant. Ideile sale lau inspirat fundamental pe Calvin (Jean Cauvin, 1509-1564) în elaborarea unui nou model al Reformei. Convertit în 1533, obligat să părăsească Franţa el fu chemat la Geneva de reformatorul Guillaume Farel. Începând din 1541 Calvin transformă oraşul, într-o cetate-model a lumii protestante. Administraţia municipală se subordona consistoriului alcătuit din pastori protestanţi, a cărui jurisdicţie a fost extinsă de la cea a unui tribunal religios la cenzura moravurilor geneveze. În fond el respingea autoritatea superioară a instanţelor civile, îndepărtându-se tot mai mult de dogma luterană. „Deoarece pastorii sunt puşi să administreze, să vestească, să propovăduiască mesajul divin, ei sunt datori să îndrăznească orice şi să-i silească pe toţi cei mari şi supuşi acestei lumi a se închina Domnului … Lor le e dat să poruncească tuturor, de la cel mai înalt la cel mai de jos; ei trebuie să cruţe mieii şi să ucidă lupii; ei vor admonesta şi-i vor povăţui pe cei ascultători, vor acuza şi vor nimici pe cei potrivnici. Ei pot lega şi dezlega conform Cuvântului Domnului” scrie Calvin în „Institutio religionis christianae” (1536) asupra rolului politic al pastorilor. Supravegherea inchizitorială a vieţii publice şi private, care constituie principala caracteristică a regimului politic instituit de Calvin, nu întârzie să nască opoziţii, cea mai celebră fiind a teologului şi medicului Miguel Servet, ars pe rug la în 1553. Modelul acesta calvinist al oraşului-biserică, al statului posesor de valoare spirituală era tot ce putea fi mai diferit de biserica de stat luterană supusă principilor lumeşti; or acest fapt era destinat să accentueze divergenţele între cele două confesiuni reformate. Pe plan extern însă succesele au fost imense; devenită „Roma protestantismului”, Geneva trimitea în întreaga Europă misionari pregătiţi în celebra Academie condusă de Théodore de Bèze - care veni la cârma cetăţii în 1564. Continuându-l pe Calvin, ideile sale politice atingeau practic radicalismul monarhomahilor: „Afirm că popoarele nu sunt făcute de magistraţi ci popoarele cărora le-a convenit să se lase guvernate de un principe sau de seniori aleşi sunt mai vechi decât magistraţii lor, deci nu popoarele sunt create pentru magistraţi, ci din contră magistraţii pentru popoare …” „Un far care luminează toate bisericile reformate”-  astfel numea Calvin oraşul biserică în care se transformase Geneva. Radiaţia intelectuală a acesteia va atinge întreaga Europă; şi în timp ce nordul şi centrul continentului vor rămâne fidele lui Luther, în vest modelul calvinist devenea forma definitorie a Reformei. Dogma geneveză iradie din nordul Franţei şi Ţărilor de Jos până în îndepărtata Scoţie unde John Knox, format în Academia calvinistă, propovădui un Protestantism intransigent, străin de laxitatea anglicană.

Contra-Reforma: Răspunsul catolicismului la Reformă fu surprinzător de lent. Papalitatea era extrem de slăbită, atât ca urmare a pierderilor suferite în faţa protestantismului cât şi a crizei interne accentuată de poziţia echivocă a Imperiului. Un conciliu care ar fi mediat între catolici şi reformaţi i-ar fi răpit lui Carol Quintul pretextul pentru a continua lupta împotriva principilor germani, astfel încât el temporiză cât putu de mult. Abia în decembrie 1545 papa Paul al III-lea reuşi să convoace la Trento un conciliu în scopul rezolvării disputelor doctrinare şi iniţierii unei cruciade anti-otomane. Protestanţii refuzară să participe iar împăratul, considerând că Biserica acţiona prea indecis, dădu în 1548 un interim prevăzând articolele de credinţă în vigoare până la adoptarea deciziilor conciliului; ceea ce nu întârzie să-i nemulţumească atât pe protestanţi cât şi pe catolici. Papalitatea recursese între timp la alte mijloace de acţiune, cel mai important fiind înfiinţarea ordinului iezuit (1540). „Compania lui Iisus” a fost fondată de Ignaţiu de Loyola cu aprobarea lui Paul al III-lea; organizată în spiritul raţionalităţii politice şi al disciplinei quasi-militare, ea a încercat să găsească soluţii pentru criza conştiinţei europene produsă de Reformă. Numele peiorativ de iezuiţi le-a fost dat membrilor ei ca urmare a frecventei invocări a numelui Mântuitorului, succesele Companiei atât în combaterea protestantismului cât şi în misionariatul catholic provocând ostilitatea puterii politice, pe care adesea iezuiţii au încercat să o controleze; la 1773 însuşi pontiful a desfiinţat temporar Compania. Atât la nivelul maselor cât şi al elitelor acesta a reuşit să devină motorul Contra-Reformei. În timp ce vechiul cler şi umaniştii se dovedeau incapabili de a gestiona criza, iezuiţii au pus în acţiune cele mai variate mijloace, de la misticism şi exacerbarea religiozităţii populare până la controlul statului de către Biserică. Restul clerului li s-a alăturat în lupta contra-reformatoare odată cu terminarea lucrărilor Conciliului de la Trento/Tridentum (1563). Dogmele enunţate de acesta atingeau practic toate domeniile în încercarea de a reactiva catolicismul; ele nu au reuşit însă refacerea unităţii acestuia, atâta timp cât numeroşi suverani au refuzat să aplice deciziile tridentine temându-se de concurenţa puterii clericale. Pentru alţii în schimb - mai ales pentru Habsburgii austrieci şi spanioli - Contra-Reforma a furnizat atât mijloacele efective cât şi ideologia necesară afirmării interne şi externe, devenind practic o instituţie politică. Succesele ei au fost însă relative: dacă în sudul Europei protestantismul a fost complet extirpat, în Germania marile centre ale Contra-Reformei, Austria şi Bavaria, nu au reuşit să învingă rezistenţe principilor reformaţi; vom vedea ulterior cum această ofensivă politică a culminat cu Războiul de 30 de ani.

Apogeul puterii spaniole: În pofida ambiţiilor franceze ori germane, Spania a fost, de la Regii Catolici la Filip al II-lea, prima putere europeană şi principalul aspirant la rolul de hegemon în sistemul continental, miza războaielor italiene în ultimă instanţă. După încheierea centralizării şi unificării politice la începutul secolului, Ferdinand a putut declanşa expansiunea colonială spaniolă la scară mondială, oprind în acelaşi timp tentativele de înaintare ale turcilor în nordul Africii. Nepotul său, Carol Quintul, a urmat aceeaşi linie politică, secondat de cancelarul Gattinara a cărui abilitate i-a permis să integreze în sistemul administraţiei centralizate spaniole şi posesiunile din Italia. Practic în ultimii săi ani de domnie regatul iberic a devenit inima posesiunilor habsburgice ce-şi trăgeau de aici grosul resurselor militare şi financiare, iar pe plan european arbitrul politicii continentale şi nucleul lumii catolice. Deşi nu a reuşit să se impună şi în Imperiu, unde era privit de electori ca un străin, Filip al II-lea a păstrat acelaşi rol central al Spaniei în Europa prin deţinerea unor puncte strategice - Ţările de Jos, Milano, Neapole şi Sicilia - constituind un coridor spaniol între Franţa şi Germania. Factorii care au produs dominaţia ibericilor au fost însă vinovaţi şi de declinul lor. Pe plan economic, bogăţiile imperiului colonial spaniol nu putea acoperi costurile politicii europene atâta timp cât nu se dezvolta şi o industrie internă; Spania era redusă astfel la rolul de piaţă pentru celelalte state europene. Imensitatea stăpânirilor spaniole afecta grav guvernabilitatea lor; în acelaşi timp, rolul de inimă a lumii catolice ducea Madridul spre o politică fanatică şi conservatoare odioasă supuşilor săi. În fine, dezvoltarea militară avea efecte perverse. După cum scria un ambasador veneţian regele Spaniei deţine o elită de oameni rezistenţi, disciplinaţi, apţi pentru campanii, marşuri, asedii, dar „sunt atât de insolenţi, de lacomi la bunul şi onoarea semenilor că ne putem întreba dacă aceşti soldaţi au fost cu adevărat utili suveranilor lor ... Căci aşa cum ei au fost instrumentele victoriilor lor, tot aşa i-au făcut să-şi piardă ataşamentul şi bunăvoinţa popoarelor maltratându-le.”

Expansiunea Imperiului Otoman sub Soliman Magnificul: Fiul şi nepotul lui Mahomed al II-lea au continuat opera acestuia de unificare a lumii islamice, anexând ţările arabe la Imperiu; însă abia strănepotul său, Soliman I „Magnificul” (1520-1566) i-a reluat programul politic, extins de la scara moştenirii vechiului Bizanţ la proporţiile revendicării teritoriilor Imperiului Roman, califatului arab şi hanatului mongol. Considerându-se pe de o parte „califul suprem” al lumii islamice, el i-a refuzat în acelaşi timp în Europa recunoaşterea titlului imperial lui Carol Quintul. Marele vizir le declara în 1533 solilor austrieci că din secolul I, de la Augustus, în Europa nu există decât o singură coroană imperială; aceasta este coroana pe care o poartă împăratul nostru, moştenitor al tronului Cezarilor. De aceea aşa-zisul imperiu al lui Carol Quintul nu este decât o născocire. Profitând de divizarea Europei, incapabilă de a susţine un efort anti-otoman în condiţiile în care forţele statelor creştine se epuizau în războaiele italiene, Soliman cuceri în 1521 Belgradul, poarta de acces spre centrul continentului, iar la începutul anului următor insula Rhodos, cheia Mediteranei orientale, căzu în mâinile turcilor. Însuşi Francisc I, căzut prizonier la Pavia, decise să apeleze în vederea restabilirii echilibrului continental la sultan, considerându-l singura putere capabilă să apere statele europene în faţa monarhiei universale a lui Carol Quintul. Soliman îşi confirmă pe deplin prestigiul prin campania împotriva Ungariei, care i se oferea ca o pradă uşoară după căderea Belgradului. În bătălia de la Mohács (1526) regele maghiar căzu în luptă iar turcii ocupară temporar Buda. Intenţia sultanului era de a transforma Ungaria într-un stat vasal autonom, aşa cum erau deja Ţările Române; dar împotriva candidatului la tron ales de Dieta maghiară şi susţinut de turci, Ioan Zapolya, Ferdinand de Habsburg îşi susţinea la rândul său pretenţiile la coroana ungară, sprijinite de germanii din regat şi de o fracţiune a nobilimii maghiare - dar mai ales de resursele Imperiului. Acestea se dovediră complet insuficiente; o nouă campanie otomană îl înscăună pe Zapolya la Buda şi asedie chiar Viena timp de trei săptămâni (1529). Conflictul nu încetă însă, succesele alternând de partea celor doi pretendenţi la coroana maghiară; dar la moartea lui Zapolya, Soliman invadă din nou Ungaria, transformând-o în provincie otomană (1541). O îngustă fâşie în vestul ţării rămase în mâinile Habsburgilor; Transilvania îşi menţinu la rândul ei autonomia sub casa Zapolya. Carol Quintul suferi insuccese şi pe alte fronturi în faţa otomanilor: în 1535 el reuşi să ocupe Tunisul, dar trei ani mai târziu amiralul turc Barbarossa zdrobea flota creştină la Preveza, instaurându-şi supremaţia în Mediterana; în acelaşi timp, Francisc I încheie o alianţă formală cu sultanul în 1536, urmând ca turcii să intervină în războaiele italiene. Soliman exercită chiar presiuni asupra Imperiului German în favoarea protestanţilor; iar politica sa de divizare şi slăbire a puterilor creştine dădu roade. La 1 august 1547 Ferdinand era nevoit să semneze un armistiţiu, prin care îşi păstra partea occidentală a Ungariei în schimbul plăţii unui tribut. Câştigarea luptei pentru dominaţia în Europa centrală de către turci a avut grave repercusiuni pentru Ţările Române. În deceniul 3, Muntenia a fost ameninţată cu anexarea la Imperiul Otoman; complicaţiile politice generate ca urmare a alianţei domnului Radu de la Afumaţi cu Ungaria au oprit acest proiect. Moldova, implicată mai profund în relaţiile europene, a avut la rândul ei de suferit de pe urma căderii regatului maghiar, Soliman urmărind să reducă independenţa ţării. Totuşi sub Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546) moldovenii au mai jucat un rol important în conflictul din Ungaria; însă ulterior, izolarea diplomatică a dus la „închinarea ţării” către Soliman odată cu pierderea ultimelor debuşee la Marea Neagră (1538). Rupte astfel de alianţele cu creştinătatea apuseană, Ţările Române au fost aservite Porţii, care în afara plăţii tributului şi obligaţiilor de natură militară şi economică a impus practic şi numirea domnilor de către sultan. Lipsită de stabilitate şi de forţă, puterea centrală s-a prăbuşit rapid în favoarea boierimii, deţinătoare a marilor proprietăţi funciare, favorizată astfel de integrarea în circuitul economiei otomane. „La sfârşitul veacului al XVI-lea vechile dinastii s-au stins sau au fost înlăturate din drepturile lor … Puterea domnească a căzut şi domn putea ajunge orice boier sau orice pretendent care afirma, de formă, că ar fi de viţă domnească, dar cu condiţia să se bucure de favoarea boierilor” afirma P. P. Panaitescu. Asistăm astfel la un proces opus centralizării din Occident: în Ţările Române, în Polonia, în Ungaria statul evoluează spre fărâmiţarea politică favorabilă puterii aristocraţiei; în schimb, caracterul local şi autarhic al comerţului răsăritean, ruperea acestuia de marile circuite internaţionale, împiedică apariţia atât a burgheziei cât şi a primelor forme ale capitalismului. În a doua jumătate a secolului Transilvania a devenit principalul spaţiu de manevră al celor două imperii care se confruntau în estul Europei. Casa Zapolya a încercat fără mare succes să echilibreze construcţia politică a autonomiei principatului cu tendinţele centrifuge ale nobilimii; pretenţiile ei la coroană maghiară au generat şi mai multă confuzie, abia în 1570 Zapolya renunţând la această revendicare în favoarea Habsburgilor. Un an mai târziu pe tronul ardelean se ridică însă familia Báthory, fidelă Porţii; punând mâna şi pe coroana poloneză, ei reuşiră să reducă la maxim influenţa Vienei. Mai multe succese avu aceasta în Mediterana, unde, după moartea lui Soliman, Veneţia declarase război Imperiului otoman. În replică, turcii cuceriră printr-o imensă operaţiune amfibie insula Cipru (1570-1571); acesta a fost însă ultimul mare succes al Porţii. Pierderea Ciprului generă o imensă panică în rândurile creştinătăţii occidentale, ducând la unirea puterilor maritime mediteranene într-o Sfântă Ligă. Flota creştină condusă de don Juan de Austria îi zdrobi pe turci la Lepanto într-o imensă bătălie navală (7 oct. 1571). Deşi Liga se dizolvă rapid, iar Veneţia se văzu silită să încheie pacea în condiţii extrem de dezavantajoase, era clar că situaţia politică, economică şi militară nu mai înclina în favoarea Imperiului Otoman.

Reforma în Ţările Române: Protestantismul s-a răspândit foarte devreme în Transilvania în rândurile populaţiei germane burgheze. La Braşov umanistul J. Honterus a reformat biserica săsească în spirit luteran în deceniul 5. Nobilimea catolică maghiară se opunea violent acestei mişcări, mai ales că ea a fost însoţită de difuzarea anabaptismului şi antitrinitarismului (reacţie umanistă împotriva Bisericii catolice, cunoscută şi ca unitarianism). În condiţiile ocupaţiei turceşti, situaţia s-a schimbat, maghiarii trecând masiv la calvinism, astfel că ierarhia catolică a fost desfiinţată în 1556. Populaţia românească, în schimb, nu a aderat la Reformă. Deşi în 1566 Dieta de la Sibiu a decis trecerea clerului român la protestantism, efemera biserică reformată românească a dispărut după un deceniu. Cu toate acestea, ortodoxia nu a fost recunoscută drept confesiune în Ardeal, cele 4 religii „recepte” (catolicism, luteranism, calvinism şi unitarianism) fiind expresia raporturilor de forţe dintre principe, nobilimea maghiară şi patriciatul săsesc. Nici în Moldova domnitorul luteran Iacob Heraclit (Despot Vodă) nu a reuşit să introducă Reforma în ciuda înfiinţării unei academii protestante la Cotnari. În schimb aceasta a avut un oarecare efect prin iniţierea primelor traduceri de texte bisericeşti în limba română, tipărite de protestantul Coresi.

Revoluţia din Ţările de Jos: Prin căsătoria viitorului împărat Maximilian cu Maria de Burgundia, bogata regiune a Ţărilor de Jos - corespunzând azi Belgiei, Olandei, Luxemburgului şi unei părţi din nordul Franţei - revenise Habsburgilor. La moartea lui Carol Quintul ele intrară în moştenirea lui Filip al II-lea; or politica religioasă acestor suverani era în perfectă contradicţie cu caracterul celor 17 provincii neerlandeze. La mijlocul veacului al XVI-lea, acestea constituiau cea mai prosperă şi mai urbanizată regiune a Europei, iar explozia preţurilor care afectă economia continentală de pe la 1550 dădu un avânt şi mai mare comerţului Ţărilor de Jos, centrat în oraşul Anvers. De la începutul secolului XVI acesta devenise centrul economiei mondiale, acaparând vechiul negoţ al Hansei căruia i s-a adăugat tranzitul bogăţiilor coloniale ale Spaniei şi Portugaliei. O asemenea situaţie era din ce în ce mai mult incompatibilă cu despotismul guvernării Habsburgilor. Deja la 1516, încercând să impună autoritatea consiliilor regale, Carol Quintul se izbise de rezistenţa privilegiilor provinciale apărate de Stările Generale. „Interim”-ul din 1548 dădu semnalul dezordinilor în Ţările de Jos, împingând burghezia din nord (actuala Olandă) către calvinism. Filip al II-lea agravă situaţia încercând să oprească răspândirea protestantismului prin introducerea Inchiziţiei şi menţinerea de trupe spaniole; ambele măsuri fură respinse de burghezia Stărilor, care văzând clar în ele instrumente ale politicii autoritare habsburgice, se grăbi să îmbrăţişeze Reforma calvină. Nobilimea, deşi catolică, se ralie acestei cauze în frunte cu conţii de Egmont, Horn şi Brederode şi cu prinţul Wilhelm de Orania, poreclit „Taciturnul”. Înşişi guvernatorii spanioli, Margareta de Parma şi cardinalul Granvelle, realizară eşecul inevitabil al politicii lui Filip II. Flamanzii cereau tot mai insistent libertatea de conştiinţă, respingând deciziile de la Trento; în 1565, Egmont îi înfăţişă doleanţele lor lui Filip dar acesta decisese deja, după întrevederea cu francezii la Bayonne, să elimine protestantismul din Europa. Un an mai târziu, capii nobilimii îi cerură Margaretei încetarea persecuţiilor religioase, libertatea de conştiinţă şi convocarea Stărilor. Un consilier spaniol îi trată drept „calici”; seniorii flamanzi adoptară acest nume ca titlu de glorie şi formară o ligă împotriva lui Filip -  „Compromisul de la Breda”. Monarhul spaniol păru bucuros de situaţie, căci revolta îi oferea un pretext pentru a lichida libertăţile Ţărilor de Jos; îl însărcină deci pe ducele de Alba cu înăbuşirea rebeliunii, care între timp se extinsese în toate provinciile din nord. Acesta institui un regim de teroare prin „Consiliul împotriva tulburărilor”, care între 1567 şi 1572 execută 18000 de oameni - între care Egmont şi Horn. În această situaţie Wilhelm de Orania, conducătorul informal al Ţărilor de Jos, se ridică împotriva lui Filip şi la îndemnurile „calicilor” luă conducerea mişcării de eliberare. Chemat în faţa Consiliului la începutul lui 1568, se retrase în Germania, de unde chemă la luptă provinciile neerlandeze şi adună trupe în vederea războiului. Rebeliunea flamandă pregătea naşterea primului stat burghez; vom vedea cum s-a petrecut aceasta în următoarea parte a acestei serii de articole.