EPISTOLA CĂTRE EVREI - COMENTARIU; CAPITOLELE 3-4.

 

EPISTOLA CĂTRE EVREI - COMENTARIU; CAPITOLELE 3-4

Capitolul 3: Marele Preot al mărturisirii noastre - Evrei 3:1-4:16:

 Primele două capitole desfăşoară înaintea noastră gloria Persoanei lui Hristos, pregătindu-ne astfel pentru intrarea sub binecuvântarea slujbei Lui, ca fiind Marele nostru Preot. Această parte a epistolei (3.1-4.16) o putem împărţi în felul următor: 1. sfera în care se exercită slujba preoţească a lui Hristos - Casa lui Dumnezeu (3.1-6); 2. împrejurările pustiei care fac necesară slujba preoţească a Lui (3.7-19); 3. odihna spre care trecem prin această pustie; 4. mijloacele pline de har pe care ni le-a pregătit Dumnezeu pentru trecerea în siguranţă prin această pustie (4.12-16).

Sfera în care se exercită slujba preoţească a lui Hristos - Evrei 3:1-6: Ultima parte a capitolului doi ne-a arătat modul binecuvântat în care Domnul a suferit, în har, pentru a-Şi putea exercita simpatia preoţească cu suferinţele poporului Său. La începutul capitolului trei ni se prezintă Casa lui Dumnezeu, pentru a arăta sfera în care se exercită slujba preoţească a lui Hristos.

Versetul 1. La începutul versetului se foloseşte expresia „fraţi sfinţi” şi „părtaşi ai chemării cereşti”. Ca iudei, erau familiarizaţi cu adresarea „fraţi”, după cum erau obişnuiţi şi cu poziţia de părtaşi ai unei chemări, însă ai unei chemări pământeşti. Acum, pe acest teren nou, ei sunt „fraţi sfinţi” şi, împreună cu toţi ceilalţi creştini, sunt beneficiari ai „chemării de sus a lui Dumnezeu, în Hristos Iisus” (Filipeni 3:14). După ce gloriile lui Hristos au fost puse înaintea noastră în capitolele 1 şi 2, acum îndemnul este: „luaţi aminte la Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, la Iisus”. Titlul de Apostol este în legătură cu ceea ce s-a spus în capitolul 1, unde Domnul Iisus a fost prezentat ca Fiul lui Dumnezeu venind pe pământ şi vorbind oamenilor din partea lui Dumnezeu. Titlul de Mare Preot este în legătură cu ce s-a spus în capitolul 2, în care Fiul Omului este prezentat înălţându-Se de pe pământ la cer, pentru a sluji înaintea lui Dumnezeu pentru oameni. Scopul real al întregii slujiri nu este doar de a-i preocupa pe ascultători, în mod simplu, cu adevărul despre care se vorbeşte, ci de a-i conduce să ia seama la Iisus. Trebuie remarcat că în acest prim verset se spune „Iisus”, nu „Hristos Iisus”, ca în unele versiuni. Orice iudeu Îl va recunoaşte pe Mesia, însă numai creştinul va recunoaşte că El a venit cu adevărat în Persoana lui Iisus.

Versetele 2-6. Duhul lui Dumnezeu aminteşte de Moise şi de cortul din pustie ca să arate că Moise este mai mic decât Hristos şi că acel cort a fost doar o mărturie a lucrurilor care urmau să fie descoperite după aceea. Moise nu a fost niciodată preot; slujba lui a avut mai degrabă un caracter apostolic. El a venit la popor din partea lui Dumnezeu; Aaron însă, în slujba lui de preot, a mers la Dumnezeu pentru a reprezenta poporul. Moise sub îndrumarea lui Dumnezeu a construit cortul în pustie. Iisus, adevăratul Apostol, este Ziditorul întregului univers, a cărui imagine era cortul. Mai mult, dacă este adevărat că Dumnezeu locuieşte în cerurile cerurilor, este la fel de adevărat că El locuieşte astăzi în mijlocul poporului Său, care este Casa Sa. Casa, aşa cum este ea în prezent, în forma ei spirituală, este unul din lucrurile cu privire la care cortul material era o imagine. Moise a fost credincios în Casa lui Dumnezeu, în pustie, ca slujitor. Hristos este peste Casa lui Dumnezeu - compusă din poporul lui Dumnezeu - ca Fiu. Prezentarea poporului lui Dumnezeu, ca fiind acela care formează Casa lui Dumnezeu, are rostul să ne arate sfera în care Hristos Îşi manifestă preoţia; şi de aceea vom citi puţin mai târziu că avem un Mare Preot peste Casa lui Dumnezeu (capitolul 10.21).

Pustia face necesară slujba preoţească a lui Hristos - Evrei 3:7-19: Aluzia la Moise şi la cort ne face să ne gândim, în mod normal, la călătoria poporului lui Dumnezeu prin pustie. Cortul este o imagine a poporului lui Dumnezeu, iar drumul lui Israel prin pustie este o imagine a călătoriei poporului lui Dumnezeu prin lumea de acum, cu toate pericolele ce le presupune o astfel de călătorie. Călătoria prin pustie devine motivul care face necesară manifestarea preoţiei harului. În plus, pustia, prin pericolele cu care avem de-a face în ea, testează realitatea mărturisirii noastre. Aceşti evrei făcuseră o mărturisire publică cu privire la apartenenţa lor la creştinism. Orice mărturisire implică şi posibilitatea de a fi făcută în mod fals, de aceea este necesară introducerea cuvântului „dacă”. Astfel scriitorul spune că noi suntem Casa lui Dumnezeu „dacă, într-adevăr, păstrăm cu tărie până la sfârşit îndrăzneala şi lauda speranţei”. Aceasta nu este o atenţionare ca nu cumva să fim prea încrezători în Hristos şi în siguranţa veşnică a lucrării pe care El a obţinut-o pentru credincios. Cineva a subliniat, cu privire la acest subiect, că „nu există niciun dacă cu privire la lucrarea lui Hristos ori cu privire la evanghelia harului lui Dumnezeu. Pe acest teren totul este har necondiţionat pentru credinţă” (Ioan Gură de Aur). Atenţionarea presupune că acei cărora ea le este adresată au această siguranţă şi sunt atenţionaţi să nu renunţe la ea. Este un lucru sigur faptul că adevăratul credincios va păstra nădejdea cu tărie, ori mai degrabă că Dumnezeu îl va ţine tare până la sfârşit, prin intermediul preoţiei lui Hristos, în ciuda multor căderi ce pot interveni. Pustia pe de o parte îl pune la probă pe cel cu adevărat credincios, iar pe de altă parte scoate la iveală dacă cineva este doar un mărturisitor.

Versetele 7-11. Pentru a fi încurajaţi să ţinem nădejdea cu tărie, ni se reaminteşte, printr-un citat din Psalmul 95:7-11 - T.M. , de atenţionările date de Duhul lui Dumnezeu către Israel, în perspectiva venirii lui Hristos în lume, în glorie şi putere, pentru a duce poporul la odihnă. Astăzi este o zi de har şi de mântuire pentru a avea parte de gloria lui Hristos în lumea viitoare. Într-o zi de binecuvântare ca aceasta, ei sunt atenţionaţi ca nu cumva să urmeze pilda de neascultare a părinţilor lor, atunci când aceştia au străbătut pustia. Israel părăsise Egiptul şi-L urmase pe Iahve prin pustia care era plină de pericole, un ţinut în care doar încrederea în Dumnezeu îi putea păstra până la sfârşit. Patruzeci de ani au văzut lucrările de putere ale lui Dumnezeu şi îndurarea Lui care a îngrijit de toate nevoile lor, păzindu-i de orice pericol. Însă, chiar în ciuda celor mai evidente dovezi ale prezenţei Lui, ei L-au pus la încercare spunând: „Este Domnul între noi, sau nu?” (Exod 17:7). Astfel ei au dovedit că aveau inimi împietrite, insensibile la manifestările bunătăţii lui Dumnezeu. Căutând să împlinească doar propriile lor pofte şi fiind ignoranţi faţă de căile lui Dumnezeu, ei au dovedit clar că, indiferent de mărturisirea pe care au făcut-o, nu au avut în mod real încredere în Dumnezeu. De aceea Dumnezeu a spus: „Nu vor intra în odihna Mea”.

Versetele 12 şi 13. În aceste versete, atenţionările din Psalmul 95 - T.M. sunt aplicate creştinilor mărturisitori. Trebuie să „luăm seama” ca nu cumva, printr-o inimă rea a necredinţei, să ne abatem de la Dumnezeul cel viu, pentru a ne pune din nou încrederea în forme moarte. Am dovedi astfel că, indiferent ce mărturisire am fi făcut, sufletul nu s-a încrezut cu adevărat în Hristos şi în harul care asigură celui credincios mântuirea şi salvarea prin lucrarea completă a Lui. Oricum, tema care este avută în vedere nu se referă în primul rând la introducerea formelor iudaice în viaţa creştină, indiferent cât de rău este acest lucru, ci la renunţarea completă la Hristos şi întoarcerea înapoi la iudaism, acest din urmă lucru însemnând apostazie. Mai mult, suntem îndemnaţi să luăm seama nu doar la noi înşine, ci să ne îndemnăm unii pe alţii în fiecare zi, atât timp cât încă mai este o zi de har şi de mântuire, ca nu cumva vreunul să fie împietrit prin înşelăciunea de a-şi face propria voie. Aici nu se vorbeşte de înşelăciunea de a comite păcat, indiferent cât de serios ar fi acest lucru, pentru că un păcat atrage după sine altul; ci de principiul păcatului care este fărădelege. Realizăm prea puţin felul în care se împietresc inimile noastre atunci când ne împlinim propria voinţă. În consecinţă, suntem îndemnaţi să luăm seama la noi înşine, dar şi să îngrijim unii de alţii. Dragostea nu poate sta indiferentă faţă de un frate care alunecă tot mai mult pentru că îşi face propria voie.

Versetele 14-19. Credincioşii nu sunt doar Casa lui Dumnezeu, sunt de asemenea însoţitori ai lui Hristos. Aici nu se prezintă Trupul lui Hristos, nici mădularele Trupului unite cu Capul prin Duhul Sfânt, adică acea poziţie în care nimic nereal nu poate intra. Ceea ce se prezintă aici este mărturisirea, care poate fi reală, dar poate fi şi falsă. Din acest motiv se spune: „ ... dacă, într-adevăr, ţinem cu tărie, până la sfârşit”. Această încredere nu este bazată pe vreun lucru din noi înşine, care n-ar însemna altceva decât dreptatea proprie, ci încrederea de care se vorbeşte aici este întemeiată pe lucrarea Domnului Iisus, pe jertfa Lui ispăşitoare şi pe acceptarea eficacităţii lucrării Sale. Nu suntem învinuiţi pentru că avem o astfel de încredere; din contră, suntem îndemnaţi să o păstrăm cu tărie. Referindu-se din nou la Israel în pustie, scriitorul pune trei întrebări răscolitoare pentru a scoate la iveală împietrirea, păcatul şi necredinţa lui Israel. Prima: cine au fost cei care L-au provocat, atunci când au auzit Cuvântul lui Dumnezeu vorbind despre o odihnă viitoare? Au fost doar câţiva din popor? Vai, au fost o mulţime, „toţi cei care au ieşit din Egipt”! A doua: cine L-a întristat pe Dumnezeu patruzeci de ani? Cei care în împietrirea inimii lor au ales calea propriilor păcate. A treia: cui a jurat El că nu vor intra în odihna Lui? Acelora care nu au crezut. Astfel învăţăm că rădăcina păcatului era necredinţa. Necredinţa i-a condus la păcat, iar păcatul le-a împietrit inimile.

Capitolul 4: Odihna spre care conduce pustia - Evrei 4.1-11:

 Călătoria copiilor lui Israel prin pustie, despre care vorbeşte scriitorul în capitolul 3.17-19, a avut ca scop odihna din ţara Canaan. Însă cei care au ieşit din Egipt nu au intrat în această odihnă, din cauza împietririi inimii lor şi din cauza necredinţei şi păcatului lor (Evrei 3:15,17,19). La fel ca şi Israelul de odinioară, credincioşii de astăzi trec prin pustia lumii acesteia având ca destinaţie odihna gloriei viitoare. Această odihnă este marea tematică a primelor unsprezece versete din capitolul 4. Să remarcăm că odihna de care vorbeşte scriitorul este odihna lui Dumnezeu. Aici, aceasta este numită „odihna Lui” (Evrei 3:18; 4:1), iar când se referă la citatele din Vechiul Testament, este numită „odihna Mea” (Evrei 4:3,5). Această odihnă - odihna lui Dumnezeu - este cu totul viitoare. Scriitorul nu ne prezintă aici odihna conştiinţei, pe care am primit-o ca urmare a credinţei în Persoana şi lucrarea lui Hristos, potrivit cuvintelor Domnului, „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă”. Nu ni se prezintă nici odihna inimii, care este binecuvântarea zilnică a unuia care umblă în ascultare de Hristos, supunându-se voii Lui, şi la care se aplică cuvintele care continuă chemarea de mai sus a Domnului, „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, pentru că Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre” (Matei 11:28,29). Nu se referă nici la acea odihnă temporară de care are nevoie un lucrător obosit, subiect despre care citim în Evanghelii, în acea împrejurare în care Domnul spune: „Veniţi voi înşivă deoparte, într-un loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin” (Marcu 6:31), cuvinte care dovedesc că trebuia să lucreze din nou. Dumnezeu Se poate odihni doar acolo unde dragostea şi sfinţenia Sa sunt satisfăcute. Odihna lui Dumnezeu va fi doar atunci când dragostea Sa va fi împlinit tot planul pe care El l-a făcut cu privire la aceia pe care îi iubeşte. Când dreptatea va fi stabilită, când întristarea şi oftatul vor dispărea, atunci Dumnezeu „va tăcea(1) în dragostea Lui”* (Ţefania 3.17). Sfinţenia nu se poate odihni acolo unde este păcat; dragostea nu se poate odihni acolo unde este întristare.

*Notă: Dumnezeu Se (1) va odihni în dragostea Lui” (traducerea Darby).

 Creştinul este chemat afară din această lume în care nu poate găsi odihnă, pentru a avea parte de odihna lui Dumnezeu în cer. Pentru moment, el este în pustie - nu este nici din lumea pe care a părăsit-o, nici în cerul spre care merge. Credinţa are în vedere odihna cerească spre care mergem, pe care Hristos ne-a asigurat-o şi unde El este deja, aşa cum vom citi puţin mai târziu. El a intrat „chiar în cer, ca să Se arate acum, pentru noi, înaintea feţei lui Dumnezeu” (Evrei 9:24).

Versetele 1 şi 2. Fiindcă avem promisă această binecuvântare, suntem atenţionaţi să nu părem că am rămas în urmă pe calea către odihna lui Dumnezeu. Mărturisitorii care renunţă la mărturisirea lor creştină şi se întorc la iudaism nu doar par că au rămas în urmă, ci ei chiar au rămas cu adevărat şi de aceea pier în pustie. Însă adevăraţii credincioşi pot părea că au rămas în urmă prin faptul că se întorc în lume şi se leagă de pământ. În vechime, Israel a auzit vestea bună despre o ţară în care curgea lapte şi miere, dar, vai, cei care au auzit-o n-au ascultat de Cuvânt (comparaţi Evrei 3:18 cu Deuteronom 1:22-26). Creştinul are însă veşti bune mai glorioase cu privire la o binecuvântare şi mai mare care este în odihna cea veşnică din cer. Pentru credinţă aceste glorii viitoare sunt reale. Dacă Cuvântul nu este amestecat cu credinţă, nu va aduce nici celor de acum mai mult folos decât a adus celor din vechime.

Versetele 3 şi 4. Chiar dacă unii din zilele din vechime nu au crezut vestea bună despre intrarea în odihna Canaanului şi chiar dacă cea mai mare parte dintre mărturisitori nu cred nici astăzi vestea bună despre intrarea într-o odihnă cerească, rămâne totuşi acest fapt binecuvântat, că Dumnezeu are o odihnă viitoare, iar credincioşii sunt rânduiţi să intre în ea. Orice pas pe care ei îl fac îi aduce mai aproape de odihna lui Dumnezeu. Doar mărturisitorii care nu au o credinţă personală în Hristos vor cădea în pustie într-un mod irecuperabil. Jurământul lui Dumnezeu, „Dacă vor intra în odihna Mea” (Psalmul 95:11, citat din Septuaginta - unde este numerotat ca Psalmul 94), a devenit „nu vor intra în odihna Mea”. Scriitorul se referă la creaţie pentru a arăta că de la început Dumnezeu avusese înaintea Lui „odihna” şi pentru a arăta de asemenea caracterul odihnei lui Dumnezeu. După ce lumea a fost formată şi după ce omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, lucrările Lui cu privire la actul creaţiei au fost încheiate. Aceasta ne conduce la odihna creaţiei cu cele două semne distinctive ale ei: primul, satisfacţia lui Dumnezeu cu privire la tot ce a făcut, aşa cum citim: „Şi Dumnezeu a văzut tot ce făcuse; şi, iată, era foarte bine”; al doilea, încetarea completă cu privire la lucrările Lui în actul creaţiei, aşa cum este scris, „în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Sa pe care o făcuse” (Geneza 1:31; 2:2). Astfel avem două mari adevăruri cu privire la odihna lui Dumnezeu: mulţumirea absolută în privinţa rezultatelor lucrării; şi atingerea satisfacţiei, sfârşitul absolut cu privire la toată truda.

Versetul 5. Odihna creaţiei este o imagine a odihnei veşnice. Odihna creaţiei a fost distrusă prin apariţia păcatului. Totuşi, Dumnezeu nu renunţă la planul stabilit în inima Lui de a avea o odihnă - o odihnă veşnică - pe care niciun păcat nu o va putea strica vreodată. În zilele lui Iosua este prezentată din nou vestea bună despre o odihnă, chiar dacă necredinţa lui Israel i-a împiedicat să aibă parte de odihna Canaanului, astfel încât Dumnezeu a trebuit să spună: „Nu vor intra în odihna Mea” (Psalmul 95:11 - T.M.).

Versetul 6. În ciuda faptului că păcatul a distrus odihna creaţiei şi că necredinţa a stricat odihna Canaanului, Dumnezeu ne asigură că are totuşi o odihnă înaintea Sa, pe care El o numeşte „odihna Mea”, şi că sunt unii care vor intra în odihna lui Dumnezeu, chiar dacă aceia cărora le-a fost predicată la început au ratat-o prin necredinţa lor. Scopul lui Dumnezeu de a asigura o odihnă potrivit cu propria Sa inimă nu poate fi zădărnicit prin păcat sau prin necredinţa omului.

Versetele 7 şi 8. Dacă odihna creaţiei este stricată şi odihna Canaanului este pierdută, ce este odihna lui Dumnezeu în care vor intra cei care cred? Iosua nu a reuşit să aducă poporul în odihna Canaanului, de aceea David, după mulţi ani, vorbeşte de o altă odihnă „într-o altă zi”. Pentru a prezenta această odihnă, scriitorul citează Psalmul 95:7,8 - T.M.. Acest psalm este o chemare adresată lui Israel pentru a se întoarce la Iahve cu mulţumiri în vederea venirii viitoare a lui Hristos pe pământ pentru a duce poporul la odihnă. În privinţa acestei veşti bune cu privire la această zi de har care este prezentă, Israel este atenţionat să nu-şi împietrească inima ca în ziua lui Iosua. A refuza acest nou apel este echivalent cu a pierde odihna pământească sub domnia lui Hristos.

Versetele 9 şi 10. Autorul face rezumatul argumentelor sale spunând: „Rămâne deci o odihnă de sabat pentru poporul lui Dumnezeu”, iar marea caracteristică a acestei odihne va fi încetarea trudei, „pentru că cine a intrat în odihna Lui, acela s-a şi odihnit de lucrările lui”. Astfel este stabilit marele adevăr, anume că, fie că este vorba de odihna cerească a lui Dumnezeu pentru un popor ceresc, fie de odihna Sa pământească pentru un popor pământesc, ea este încă viitoare. Aceasta este o odihnă pe care credinţa o aşteaptă cu nerăbdare. Mai mult, aceasta nu este o odihnă de la păcat, ci de la lucrare; şi nu o odihnă de la lucrare din cauză că lucrătorul este obosit, ci o odihnă din cauză că lucrarea este sfârşită. Aşa cum cineva a spus: „Nu odihna prezentă este odihna lui Dumnezeu, iar înţelegerea faptului că această odihnă este viitoare îl va feri pe cel credincios (chiar mai mult decât pe un iudeu) de cursele vrăjmaşului care l-ar putea face să caute odihna aici jos. Aşa cum Dumnezeu nu Se poate odihni în păcat ori în nenorocire, nici noi nu trebuie să îngăduim aceste lucruri nici chiar în dorinţele noastre şi, cu atât mai puţin, să le înfăptuim în practica noastră. Timpul de acum este pentru lucrarea dragostei, dacă am cunoscut dragostea Lui, şi este de asemenea pentru a căuta închinători adevăraţi pentru Tatăl aşa cum El Însuşi îi caută” (Ioan Gură de Aur).

Versetul 11. Deoarece odihna este viitoare, la fel ca şi binecuvântările ei, suntem îndemnaţi să lucrăm, sau să ne străduim să intrăm în odihna care ne stă înainte. Mai târziu, în epistolă vom fi din nou îndemnaţi să „lucrăm”, să fim „stăruitori”, să nu fim „leneşi, ci imitatori ai celor care, prin credinţă şi îndelungă-răbdare, moştenesc promisiunile” (Evrei 6:10-12). Există pericolul să dispreţuim odihna lui Dumnezeu care ne este promisă la sfârşitul călătoriei, sau să obosim în osteneala dragostei care se cere pe această cale; Israel a greşit în ambele cazuri. Trebuie să veghem ca nu cumva să cădem în aceeaşi stare de necredinţă. Cele două mari îndemnuri care ne pot păzi să nu cădem în aceeaşi pildă de neascultare sunt: „să ne temem” ca nu cumva să dispreţuim odihna promisă (versetul 1) şi „să ne străduim” pe calea spre odihnă (versetul 11).

Mijloacele folosite de Dumnezeu pentru a ne susţine în călătoria prin pustie - Evrei 4:12-16: Ne sunt astfel aduse înainte două mari mijloace prin care creştinii sunt păstraţi în călătoria pe care o au de parcurs prin pustie către odihna lui Dumnezeu: primul este Cuvântul lui Dumnezeu (versetele 12,13); al doilea este slujba preoţească a lui Hristos (versetele 14-16).

Versetele 12 şi 13. Ni se reaminteşte faptul că, Cuvântul lui Dumnezeu nu este o literă moartă, ci că este viu şi lucrător pătrunzând în inima omului. El produce două consecinţe în conştiinţa şi inima unuia care vine sub acţiunea sa: prima este că el descoperă gândurile şi intenţiile inimii; iar a doua, că aduce sufletul înaintea lui Dumnezeu şi ne conştientizează că avem de-a face cu El. Cuvântul ne descoperă poftele ascunse ale „sufletului”, raţionamentele şi necredinţa „duhului”, dovedindu-ne astfel adevăratul caracter al cărnii/firii pământești, cercetând gândurile şi intenţiile secrete ale inimii. Aici nu se dezbate chestiunea păcatelor exterioare, ci mai degrabă motivele lor ascunse şi izvorul răului. Cuvântul ne descoperă cele mai profunde părţi ale inimii, dând la iveală cât de mare este aportul eului şi cât de mult este influenţată conduita noastră exterioară de motivele ascunse ale acestuia. Mai mult, pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu, el ne aduce în prezenţa lui Dumnezeu. Cel care îmi vorbeşte este Dumnezeu, descoperindu-mi inima în lumina propriei Sale prezenţe, pentru ca să mărturisesc acolo tot ceea ce Cuvântul îmi semnalează că ar fi în dezacord cu voia Sa. Care a fost cauza căderii lui Israel în pustie? A fost aceea că „cuvântul pe care l-au auzit nu le-a folosit”. Au avut ei credinţă ca să permită Cuvântului să-şi ia loc în inima lor? Acesta i-ar fi ajutat să-şi descopere şi să-şi judece acele lucruri ascunse care stăteau la rădăcina necredinţei ce i-a împiedicat să intre în odihnă. Astfel, orice lucru care ne împiedică să stăruim pe calea spre odihna lui Dumnezeu, orice lucru care ne-ar ispiti să ne legăm de această lume, este detectat şi judecat prin Cuvânt, în prezenţa lui Dumnezeu, astfel încât sufletul să poată fi liber să-şi urmeze călătoria şi osteneala dragostei, având privirea îndreptată spre odihna lui Dumnezeu. Mai mult, Cuvântul lui Dumnezeu, prin faptul că ne conduce să ne judecăm lucrarea secretă a propriei voinţe, ne pregăteşte să beneficiem de ajutorul preoţiei şi de compasiunea lui Hristos. Nu avem de luptat doar cu rădăcina ascunsă a răului din inima noastră, ci suntem şi marcaţi de slăbiciuni şi confruntaţi cu ispite. Pentru a rezolva problema răului ascuns în inimă avem nevoie de Cuvântul lui Dumnezeu; însă pentru a fi susţinuţi în prezenţa slăbiciunilor şi ispitelor avem nevoie de o Persoană vie, de Unul care să ne susţină, Unul care în orice moment cunoaşte toate dificultăţile şi slăbiciunile noastre şi Se interesează El Însuşi de ele; avem nevoie de Cineva care să simpatizeze cu noi şi să o poată face în aceeaşi măsură în care a experimentat El Însuşi ispitele şi dificultăţile pe care noi le întâlnim. Un astfel de Mare Preot avem, pe „Iisus, Fiul lui Dumnezeu”, care a străbătut înaintea noastră calea care duce spre odihna lui Dumnezeu. El a călcat pe orice părticică a acestui drum; a străbătut cerurile; a intrat în odihna lui Dumnezeu. El ne poate susţine în toate slăbiciunile noastre, ca să străbatem pustia până când ne vom odihni acolo unde El Se odihneşte deja, deasupra oricărei încercări şi dincolo de tot ce ar putea însemna ispita, unde truda a luat sfârşit pentru totdeauna. Având un astfel de Mare Preot, suntem îndemnaţi să ţinem cu tărie mărturisirea noastră. Aceasta nu înseamnă, în mod simplu, să ţinem cu tărie mărturisirea că Iisus este Domnul şi Mântuitorul nostru, oricât de important şi de binecuvântat ar fi acest adevăr, ci mai degrabă să ţinem mărturisirea că suntem părtaşi ai chemării cereşti. Mărturisirea noastră este că, fiind părtaşi ai chemării cereşti, vom intra în odihna lui Dumnezeu. Pericolul este că, în prezenţa ispitirii, putem, din cauza slăbiciunii, să renunţăm la mărturisirea chemării noastre cereşti şi să ne dedicăm vreunei slujbe de aici, de jos, sau, şi mai rău, să devenim cu totul lumeşti.

Versetul 15. Avem nevoie de ajutorul şi de simpatia Marelui nostru Preot, mai întâi din cauza slăbiciunilor noastre şi apoi din cauza ispitelor cu care avem de-a face. Slăbiciunile ţin de faptul că suntem în trup şi avem felurite nevoi, fiind predispuşi la boli şi accidente. Slăbiciunea nu este păcat, deşi ea poate conduce la păcat. Foamea este o slăbiciune; dar a murmura din cauza ei este păcat. Pavel, care a învăţat suficienţa harului lui Hristos în mijlocul propriilor lui slăbiciuni, a putut să spună: „mă laud mai degrabă în slăbiciunile mele” şi „simt plăcere în slăbiciuni” (2. Corinteni 12:9,10). El nu s-ar fi lăudat în păcate, nici nu ar fi găsit plăcere păcătuind. În privinţa ispitelor, trebuie să ne amintim că cel credincios are de-a face cu ele sub două forme: ispite venite prin intermediul încercărilor de afară şi ispite care au ca sursă păcatul din interior. Ambele forme ale ispitelor le găsim în Epistola apostolului Iacov. El spune mai întâi, „Socotiţi ca o mare bucurie, fraţii mei, când treceţi prin felurite ispite”. Există diferite încercări exterioare prin care vrăjmaşul caută să ne abată de la chemarea noastră cerească şi să ne împiedice de la a persevera pe calea către odihna lui Dumnezeu. Apoi apostolul vorbeşte de un alt caracter al ispitei, când spune, „dar fiecare este ispitit, fiind atras şi ademenit de propria lui poftă”. Această ispită vine din păcatul care este în interior (Iacov 1:2,14). În pasajul nostru, din Epistola către Evrei, ne este prezentat primul tip de ispită - ispita de a fi întorşi de la calea ascultării faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, cale care ne conduce la odihna lui Dumnezeu. Mai mult, diavolul caută să folosească slăbiciunile trupului pentru a ne abate prin ispitele lui, în acelaşi fel în care a căutat să folosească foamea pentru a-L abate pe Domnul de pe calea ascultării de Dumnezeu. În această formă a ispitei avem parte de simpatia Domnului, pentru că El a fost ispitit „în toate în acelaşi fel”. Domnul nu a cunoscut cea de-a doua formă a ispitei, pentru că, în timp ce este spus că El a fost „în toate lucrurile ispitit ca şi noi”, se adaugă: „în afară de păcat”.

Versetul 16. În prezenţa acestor slăbiciuni şi ispite avem o resursă. Oricâte dificultăţi am putea să întâlnim, oricât de mult am putea fi încercaţi, oricâte pericole s-ar putea ridica, există har suficient ca să putem fi ajutaţi în încercare - tronul de har ne este deschis. Suntem îndemnaţi să ne apropiem de tronul de har, ceea ce înseamnă că ne apropiem de Dumnezeu Însuşi. Nu ni se spune să ne apropiem de Marele Preot, ci de Dumnezeu, şi putem să o facem cu îndrăzneală, pentru că Marele nostru Preot ne reprezintă acolo. Apropiindu-ne, obţinem îndurare, nu din cauză că am căzut deja, ci pentru ca, trecând prin încercare, să nu cădem. Timpul de nevoie nu este timpul falimentului, ci timpul în care avem de-a face cu ispitirile şi cu încercările care ne-ar putea conduce la cădere.