CE
NE SPUN PSALMII? Cartea a cincea. Partea a doua
Cartea
a cincea - psalmii 107-150! Partea a doua:
Psalmul
120:
În cercetarea Psalmilor ajungem acum la
aşa-numita Cântare a treptelor. Ei poartă titlul: „O cântare a treptelor”,
pentru că au fost cântaţi cu ocazia sărbătorilor Domnului, când poporul se suia
la Ierusalim (a se compara cu Psalm 122:1-2 - T.M.). În aceşti psalmi vom
observa mâhnirea sufletului în diverse stări, corespunzător împrejurărilor prin
care a fost condus poporul. În versetele citite auzim plângerea unui om drept,
care trebuia să stea un timp în Meşec şi să locuiască în corturile Chedarului.
Aceste două locuri se aflau în afara graniţelor Canaanului; Meşec în nordul,
Chedarul în estul ţării promise. Indiferent de ce punct cardinal era vorba,
pentru un israelit credincios era amarnic să trebuiască să trăiască dincolo de
graniţele patriei sale, în mijlocul minciunii şi a înşelăciunii. Cât de adesea
a strigat el în strâmtorarea lui către Domnul! În acest psalm auzim glasul
rămăşiţei lui Israel, care jeleşte cu privire la răutatea lui Antihrist. Dar
eliberarea va veni, aşa cum dă de înţeles versetul 4.
Psalmul
121:
Cel drept ştie că ajutorul poate fi aşteptat
numai de sus; el „vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pământul”. Duhul
Sfânt foloseşte aceste cuvinte pentru a ne aminti de atotputernicia lui
Dumnezeu. Dacă El a putut chema la existenţă cerul cu miriadele sale de stele
şi pământul cu toate lucrările minunate de pe el, cu cât mai mult îl va putea
ajuta pe cel lipsit de ajutor! Cu asemenea exemple, Dumnezeu întâmpină credinţa
noastră mică. Şi ce bine să ştim că Cel care ne păzeşte nici nu dormitează,
nici nu doarme! Preţioasă este şi indicaţia din versetul 3. Noi suntem într-o
lume plină de pericole şi ispite, iar duşmanul caută să ne aducă la cădere prin
ele. Totuşi celui ce se teme de Dumnezeu i se strigă: „Atunci vei umbla în
siguranţă pe calea ta şi piciorul tău nu se va poticni” (Proverbe 3:23). Mai
departe ni se spune aici: „Domnul te va păzi de orice rău, îţi va păzi sufletul.”
Credinciosul care stă în apropierea Domnului poate afla adevărul preţios al
acestui verset.
Psalmul
122:
Versetele
1-2: Acest psalm ne arată sentimentele unui israelit credincios
când se apropiau sărbătorile Domnului. După cum ştim, toate aceste sărbători
trebuiau să fie sărbătorite în Ierusalim, deoarece jertfele care se jertfeau
acolo erau în legătură cu templul şi altarul. În Deuteronom
12:13 citim: „Ia aminte să nu aduci arderile tale de tot în orice loc pe
care-l vei vedea, ci în locul pe care-l va alege Domnul într-una din seminţiile
tale, acolo să aduci arderile tale de tot şi acolo să faci tot ce îţi poruncesc
eu.” Dorim să amintim aici că
gândurile lui Dumnezeu în legătură cu noi sunt scrise în Noul Testament (a se
vedea Evrei 13:12-15). Pentru noi, locul este în afara taberei religioase
unde a fost scos Iisus; acolo trebuie să aducem jertfele noastre de laudă în
legătură cu sărbătoarea Cinei la Masa Domnului. Având în vedere un asemenea
privilegiu, să ne bucurăm şi noi de fiecare dată când ne adunăm în jurul
Persoanei Domnului!
Versetele
3-9: Cum să punem în legătură versetul 1 al acestui psalm cu
versetul 5? În primul, scriitorul vorbeşte despre bucurie, în celălalt, despre
judecată. Şi aici este vorba despre un principiu divin. Adevărata bucurie se
găseşte numai acolo unde se face o judecată dreaptă şi răul este dat afară.
Când împăraţii din Ierusalim s-au dedat slujbei idolatre, în cetate nu a domnit
o bucurie pe placul lui Dumnezeu. „Tronurile de judecată, tronurile casei lui
David” au fost îndepărtate amândouă în acelaşi timp; astfel, răul s-a putut
răspândi, iar templul a fost întinat. Ar fi fost cu totul altfel, dacă judecata
s-ar fi făcut după gândurile lui Dumnezeu! A se vedea Deuteronom 17:8-13. Principiul amintit mai sus are şi
astăzi deplină valabilitate în Adunarea/Biserica lui Dumnezeu. La începutul
Faptelor Apostolilor vedem mare bucurie printre credincioşi, dar în acelaşi
timp şi „tronurile de judecată” (capitolul 5:1-11). Cum stau lucrurile astăzi?
Într-o adunare locală există de asemenea, vorbind în imagini, „tronuri de
judecată”. Ca urmare a efectului Duhului Sfânt, răul este descoperit şi osândit
cum vrea Dumnezeu (a se compara cu 1. Corinteni 5).
Psalmul
123:
„Îmi ridic ochii spre Tine, care locuieşti în
ceruri!” Aceste cuvinte sunt binefăcătoare pentru inimă. La cine ne înălţăm
inimile, când trecem prin tristeţe şi durere, când vrem să ştim calea corectă
sau chiar şi atunci când suntem mulţumitori pentru nenumărate bunătăţi pe care
le primim zilnic? Privirea se îndreaptă mereu în sus, spre Acela care conduce
soarta noastră. Dar noi Îl cunoaştem altfel pe Dumnezeu decât israeliţii şi
suntem într-o altă legătură cu El. Pentru ei, El era Cel Atotputernic, care
tronează în cer; pentru noi, dimpotrivă, El a devenit Tatăl nostru în Hristos Iisus.
Noi stăm faţă de El într-o poziţie privilegiată, de copii iubiţi faţă de un
Tată binevoitor. Versetul 2 vorbeşte despre o relaţie sensibilă între rob şi
stăpânul său (a se compara cu Psalmul 32:8 - T.M. ). Este preţios că
putem să ne însuşim şi aceste cuvinte. Este o asemenea relaţie strânsă partea
tuturor credincioşilor? Cine doreşte şi îngrijeşte părtăşia cu Domnul, poate
savura o astfel de relaţie strânsă.
Psalmul
124:
Aici vedem într-un mod profetic rămăşiţa
iudaică înainte de intrarea ei în Împărăţia de o mie de ani. Aceşti iudei
credincioşi privesc înapoi la timpul dureros de necaz, când li se părea că
împotrivitorii i-ar fi înghiţit de vii. Expresiile folosite în versetele 3-5
sunt foarte puternice. Ele se referă la pericolele extraordinare prin care acea
rămăşiţă va trece: din afară strâmtorare din partea asirianului împreună cu
alte neamuri, iar în ţară din partea Antihristului. Primii au fost dintotdeauna
duşmanii conspiratori ai lui Israel, iar al doilea, profetul mincinos, este cel
mai groaznic persecutor al tuturor celor care nu vor accepta semnele fiarei.
Dar în mijlocul acestor împrejurări foarte dure, aceşti iudei credincioşi
privesc în sus la Domnul, iar încrederea lor nu va fi dată de ruşine. Ei se pot
lăuda: „Binecuvântat să fie Domnul, care nu ne-a dat pradă dinţilor lor!” Versetul
7 cuprinde o ilustrare frumoasă a ceea ce şi noi putem experimenta când ne
încredem în Domnul. Cât de adesea întinde păsărarul, Satan, în ascuns cursele
sale - totuşi, în zadar pentru cel care stă în apropierea Domnului!
Psalmul
125:
Chiar dacă şi acest psalm se referă în mod
deosebit la Israel, putem totuşi să vedem în el un gând foarte preţios: „Cei
care se încred în Domnul sunt ca muntele Sionului, care nu se clatină ...” Ce
valoare are încrederea în Dumnezeu! Credinciosul care se încrede în El, nu este
aruncat încoace şi încolo; el nu tremură când aude o veste rea, pentru că ştie
că Domnul stă peste toate şi poate ajuta. Ce preţioasă este o asemenea
încredere! Aşa cum am amintit deja, încrederea este strâns înrudită cu
credinţa; amândouă sunt de fapt strâns legate. Prin credinţă L-am cunoscut pe
Domnul, şi prin credinţă creştem în cunoaşterea Lui. Putem să înţelegem că în
măsura în care Îl cunoaştem pe El creşte şi încrederea noastră. El poate
permite ca noi să trecem prin încercări, dar suntem convinşi puternic că El
dirijează în înţelepciunea Sa totul spre binele nostru; a se compara cu Romani
8:28.
Psalmul
126:
Vom înţelege bine acest psalm dacă citim
primul capitol al cărţii Ezra. Conform profeţiei lui Ieremia (Ieremia 25:11),
Iuda şi Beniamin au fost duşi la Babel, unde au trăit 70 de ani în captivitate.
Când a trecut acest timp, Domnul i-a poruncit împăratului Cirus să
reconstruiască templul în Ierusalim şi să trimită înapoi în ţara lor pe iudeii
prinşi. La acel timp se referă cuvintele: „Când a întors Domnul pe captivii
Sionului, eram ca cei ce visează. Atunci gura ne era plină de râs ...” Acest
psalm se referă între timp nu numai la trecutul acestor două seminţii; ce vedem
aici este în acelaşi timp un prolog al restabilirii definitive a lui Israel şi
al întoarcerii sale în ţara părinţilor. Aceşti credincioşi au un timp greu în
urma lor; ei au trecut cu lacrimi prin necazul cel mare, dar acum pot secera cu
bucurie. Versetul 6 ne aminteşte în mod special de Domnul Iisus. „Va vedea din
rodul muncii sufletului Său şi va fi satisfăcut” (Isaia 53:11).
Psalmul
127:
Acest psalm subliniază faptul că totul depinde
de binecuvântarea lui Dumnezeu. Toată munca şi osteneala este în zadar, dacă El
nu dă binecuvântarea Sa. Avem aici un principiu de cea mai mare însemnătate. O
lucrare a început probabil în împrejurările cele mai favorabile; ea nu va duce
la un rezultat bun, dacă Domnul nu poate să-Şi dea binecuvântarea asupra acelei
lucrări. Lumea judecă altfel; ea este mulţumită dacă se obţine succesul
pământesc. Dar „ce i-ar folosi unui om dacă ar câştiga toată lumea şi şi-ar
pierde sufletul?” (Matei 16:26). Şi credinciosul este în pericol să judece
lucrurile numai după exterior, iar binecuvântarea lui Dumnezeu, care nu se
arată totdeauna în succesul material, să nu o ia în seamă. Să fim atenţi!
Duşmanul se străduieşte mereu să ne îndrepte atenţia asupra a ceea ce este
vizibil şi să ne tulbure vederea, ca să nu vedem binecuvântarea pe care Domnul
vrea să ne-o dea. De aceea să punem la inimă în mod deosebit primele două
versete!
Psalmul
128:
Aici este subliniată teama de Dumnezeu şi
binecuvântarea care o însoţeşte. Acest psalm arată urmările temerii de Dumnezeu
în legătură cu Israel, dar în primul verset nu există nicio limitare: fericirea
este partea fiecăruia care se teme de Dumnezeu. În Psalmul 31:19 - T.M. citim:
„Ce mare este bunătatea Ta pe care ai păstrat-o pentru cei care se tem de Tine.”
În cele mai multe locuri unde este amintită teama de Dumnezeu nu ne gândim la
frică sau tremur înaintea unui Dumnezeu sfânt. Din contră, dacă ne lăsăm
călăuziţi de teama de Dumnezeu, posedăm o anumită sinceritate faţă de Dumnezeu.
Cine umblă în teama de Dumnezeu, evită răul; putem să spunem de asemenea: cine
rămâne în dragostea lui Dumnezeu, se ţine departe de orice păcat. Astfel, teama
de Dumnezeu şi dragostea sunt unite una cu alta; a se compara cu Isaia
11:3a, unde este ilustrat acest gând într-un mod frumos. În încheiere mai
amintim şi Psalmul 25:14 - T.M.; acolo citim că Domnul comunică
intim, confidenţial cu cei care ce se tem de El.
Psalmul
129:
În versetele 1-3 avem un rezumat scurt al
pedepselor dureroase, prin care Israel a trebuit să treacă de la începutul
istoriei sale. Adeseori a fost asuprit de duşmanii săi; slujba idolatră şi
neascultarea au adus tot mereu noi pedepse din partea lui Dumnezeu peste acest
popor îndărătnic. Dar cu toate că neamurile duşmane se gândeau să îl elimine,
totuşi Israel poate spune la sfârşitul timpului: „nu m-au învins”. Punctul
culminant al suferinţelor sale îl găsim în versetul 3: „Plugarii au arat pe
spatele meu, au tras brazdele lor lungi.” Rămăşiţa este aceea care vorbeşte
aici. După cum am văzut de mai multe ori în psalmi, Hristos Se face una cu
rămăşiţa. El a aflat într-adevăr ce exprimă Duhul Sfânt prin aceste cuvinte
profetice, a se vedea Matei 27:26; Marcu 15:15; Ioan 19:1.
Răscumpărătorul nostru, Domnul slavei, nu S-a împotrivit să nu se aplice acest
tip de pedeapsă dură, insultătoare pe trupul Lui. Să ne gândim mai mult la
calea de ocară şi ruşine, pe care a mers El din cauza noastră!
Psalmul
130:
Versetele
1-4: În aceste versete vedem un suflet care Îl roagă pentru
ajutor pe Dumnezeu, pe care L-a jignit. Dacă Dumnezeu va lua aminte la
nelegiuirea omului, nu va exista nicio speranţă pentru el; omul va fi pierdut,
dacă problema păcatelor lui nu va fi rezolvată. Dar Dumnezeu să fie veşnic
lăudat! - există iertare la El, iertare pentru orice păcătos care se pocăieşte,
care vine la El, cât şi pentru credinciosul care greşeşte. Când un credincios,
care a căzut, poate să spună din inimă: „Din adâncuri Te chem, Doamne!”, atunci
aceasta este un efect al harului şi al îndurării lui Dumnezeu. Credinciosul
este conştient de greşelile lui, iar în lumina Cuvântului îşi recunoaşte starea
adevărată înaintea lui Dumnezeu. Domnul a mers după el în credincioşie şi
răbdare şi nu i-a dat odihnă până nu a avut loc întoarcerea. În legătură cu
iertarea citim în versetul 4: „ ... ca să fii de temut”. Iertarea primită
poate acţiona în credinciosul reabilitat, ca el să se ferească de orice ar
putea necinsti Numele Domnului.
Versetele
5-8: După ce sufletul a recunoscut starea lui şi a aflat o
reabilitare deplină, tânjeşte acum după Domnul şi Cuvântul Lui. Cum ar putea să
dorească iarăşi lucrurile prin care a fost scufundat în adânc? Avem aici un
frumos rezultat al disciplinei, pe care Domnul trebuie să o aplice câteodată la
ai Săi. Citim mai departe: „Sufletul
meu Îl aşteaptă pe Domnul mai mult decât străjerii dimineaţa.” Ce dor se
dezvăluie în aceste cuvinte! Nu exprimă ele sentimentele robului care îl
aşteaptă pe stăpân? Noaptea, care a început cu respingerea lui Hristos (a se
compara cu Ioan 13:30b; 9:4-5), se întunecă tot mai mult; dar noi
trebuie să ne asemănăm oamenilor care aşteaptă venirea Domnului; a se
vedea Luca 12:35-37a. Ca şi copii ai luminii suferim în întunericul gros
al acestei lumi, şi cu cât mai mult sporeşte păcatul şi se extinde stăpânirea
lui Satan, cu atât mai mult tânjim după patria veşnică.
Psalmul
131:
În Psalmii 129, 130 şi 131 vedem un
progres frumos. El începe cu încercarea şi pedeapsa adâncă, prin care a trecut
rămăşiţa (Psalm 129). În Psalmul 130 avem apoi un rezultat al acestei
pedepse, şi anume convingerea că Dumnezeu a acţionat în dreptate şi îndurare.
La sfârşit, în Psalmul 131, este exprimată convingerea că după ce sufletul
este înţărcat de tot ce doreşte aici jos, ceva nu i se poate lua, şi anume
Domnul Însuşi. Psalmistul şi-a potolit sufletul; el se asemăna unui copil
înţărcat lângă mama sa. Mama îi era mai de preţ decât orice lucru, la care
trebuia să renunţe. Aşa este şi pentru noi când trecem prin asemenea
experienţe. Domnul ne va deveni mai preţios; noi căutăm înainte de toate
apropierea Lui, acolo ne merge bine. Ce ar putea fi mai important decât o
cunoaştere mai adâncă a Persoanei Domnului Iisus? Şi să nu uităm: tot ce ne
determină să ne sprijinim mai mult pe El înseamnă un câştig, atât pentru timpul
acesta, cât şi pentru veşnicie.
Psalmul
132:
Versetele
1-5: În aceste versete stă înaintea noastră un bărbat care şi-a
îndreptat toată atenţia asupra casei Domnului. Vedem aici o mare diferenţă
între David şi Saul, predecesorul lui la tron. Ultimul a fost preocupat cu
sine; el a fost foarte îngrijorat să-şi întărească poziţia sa ca împărat,
într-un cuvânt: el era punctul central. Cât de diferit a fost David! Nu
interesele sale, ci „locaşurile pentru Puternicul lui Iacov” stăteau în
prim-plan. Amănunte despre intenţia lui găsim în 1. Cronici 15 şi 16.
David a îndreptat privirile tuturor spre „chivotul Domnului, Dumnezeul lui Israel”,
iar el a trecut în plan secund - cu adevărat, o luare de poziţie demnă de
imitat. Dacă ne întrebăm ce a lucrat o astfel de atitudine dorită de Dumnezeu,
găsim răspunsul în versetul 1: „Doamne, aminteşte-Ţi de David, de toate
necazurile lui!” Necazurile acestui bărbat al lui Dumnezeu au fost multe.
Neînţeles de fraţii lui (1. Samuel 17:28), urmărit de Saul şi expus multor
pericole, Dumnezeu i-a devenit adăpostul şi tăria; de aceea i-a acordat
întâietate în toate.
Versetele
6-18: Vedem aici un rezultat al încercării, care a fost plăcut lui
Dumnezeu. Domnul doreşte să-i ştie pe ai Săi cât mai aproape de Sine şi El ne
ajută să corespundem dorinţelor Lui. El trebuie să înlăture anumite lucruri
care ne stau în cale, iar pentru aceasta Se serveşte de încercări. Anii de
necaz în viaţa lui David au condus la efectul binecuvântat pe care îl vedem
aici. Domnul, chivotul Său, casa Lui, preoţii Săi au avut întâietatea, iar
David a stat în plan secund. Faţă de o asemenea poziţie, Dumnezeu nu poate
tăcea. El dă robului Său promisiuni cu privire la cei care vor urma la tron.
Dumnezeu pune o condiţie: „Dacă fiii tăi vor păzi legământul Meu şi
mărturiile Mele, în care îi voi învăţa ...” Aşa cum ştim, urmaşii lui David
s-au îndepărtat de atitudinea temătoare de Dumnezeu a tatălui lor, iar
promisiunea lui Dumnezeu nu s-a putut împlini. Dar în Hristos, „unsul” Său, se
împlineşte orice promisiune.
Psalmul
133:
Acest psalm îl citim adesea. Când savurăm
clipe de părtăşie binecuvântată, facem trimitere la versetul 1: „Iată ce bine
şi ce plăcut este să locuiască fraţii uniţi împreună!” Pe de altă parte simţim
un sentiment de dor dureros după realizarea acestor cuvinte în caz că lipseşte
părtăşia dintre noi. Dacă acordăm Persoanei Domnului Iisus locul care i se
cuvine, atât în viaţa noastră zilnică, dar şi în Adunare, vom locui mereu uniţi
împreună. Aceasta este dorinţa Duhului Sfânt, care doreşte să ne îndrepte mereu
privirea spre Domnul. Aceasta are loc în mod deosebit în prima zi a săptămânii,
când ne adunăm pentru adorare. Adunaţi la Masa Domnului, noi suntem preocupaţi
cu El; Duhul Sfânt ne prezintă o slavă după alta, iar cu
o singură inimă, dintr-o singură gură Îi aducem Lui
mulţumirea şi lauda care i se cuvin. Vedem aici starea normală duhovnicească şi
practică, în care trebuie să sărbătorim ziua Domnului. Cu privire la versetul
1, în care se scoate în evidenţă în mod deosebit valoarea armoniei între fraţi,
cineva scria: „Noi vorbim mult despre părtăşie. Să ne ferim ca să facem din
aceasta ceva doar de suprafaţă; aceasta ar conduce spre un formalism rău şi
spre profanarea unui lucru sfânt ... Această armonie, această părtăşie se
savurează în măsura în care veghem asupra noastră şi stăm în apropierea
Domnului.” - Vasile cel Mare. În următoarele versete citim despre „untdelemnul
preţios” şi despre „roua Hermonului”. Untdelemnul este un simbol al Duhului
Sfânt, pe care Domnul, după ce S-a întors la Tatăl, l-a trimis jos (a se
vedea Ioan 16:7). Acest „untdelemn preţios” curge pe marginea veşmintelor
marelui preot; recunoaştem aici partea prezentă a credincioşilor, care sunt
văzuţi locuind uniţi împreună, cu dorinţa de a-L înălţa pe Domnul. „Roua
Hermonului” vorbeşte despre binecuvântarea care coboară de la Hristosul
preamărit spre ai Săi. În El este totul desăvârşit; depinde de noi dacă punem
în practică aceste lucruri preţioase care sunt exprimate în acest psalm.
Psalmul
134:
Acest psalm încheie seria cântării treptelor.
Poporul pământesc al lui Dumnezeu a ajuns la ţinta mult dorită şi i se cere ca
să-L binecuvânteze pe Domnul. Lauda şi binecuvântarea este preocuparea slăvită
a acelora care Îi aparţin; există însă o deosebire dacă o fac în mijlocul văii
lacrimilor sau la capătul pelerinajului, atunci când ajung la ţintă. Dacă facem
o comparaţie între intenţiile lui Dumnezeu cu privire la poporul Său pământesc
şi poporul Său ceresc, atunci vedem aici o deosebire. Slujitorii Domnului, care
stau nopţile în casa Domnului, sunt îndemnaţi să-L binecuvânteze pe Domnul. În
Împărăţia Eternă nu va exista nici zi şi nici noapte; de aceea este necesar un
îndemn de a-L binecuvânta pe Domnul. Dar în Apocalipsa 21:25 citim:
„ ... pentru că noapte nu va fi acolo.” De asemenea acolo nu va fi
necesar, ca răscumpăraţii să fie îndemnaţi să-L laude pe Domnul. Vederea
Persoanei Sale şi a slavei Sale va fi suficientă pentru a-i aduce în toată
veşnicia laudă şi adorare.
Psalmul
135:
Avem în acest psalm o anexă la cântarea
treptelor. În Psalmul 134 slujitorii Domnului sunt îndemnaţi să-L
binecuvânteze pe Domnul, dar aici psalmistul le pune în gură cuvintele pentru a
exprima lauda Lui. Din acest context putem învăţa ceva, pentru că vrem să
aducem cu bucurie Dumnezeului nostru şi Tată şi Domnului Iisus laudă şi
mulţumire. Binecuvântarea nu este aici ceva vag, nedefinit. După îndemnul
general spre laudă găsim multe amănunte care sunt transcrise din nou exact.
Duhul Sfânt vrea să ne înveţe prin aceasta cum să privim în tărâmul dragostei,
harului, îndurării şi bunătăţii lui Dumnezeu, iar cu cât vom cugeta mai mult la
ele, cu atât mai clare forme va lua mulţumirea noastră. Noi facem bucurie
inimii Tatălui nostru ceresc, dacă cu privire la bunătatea Lui enumerăm fiecare
binefacere cu care ne-a înveselit adesea. Ele sunt mai numeroase decât am putea
gândi. Vrem să ne preocupăm cu ele mai intensiv, şi ca urmare a acestei
preocupări să-i arătăm mai mult mulţumirea noastră.
Psalmul
136:
Aici mai mult decât în psalmul anterior vedem
dorinţa Duhului lui Dumnezeu de a lăsa pe credincioşi să privească la toate
amănuntele bunătăţii lui Dumnezeu. În versetele 4-25 vedem dovezi clare despre
atotputernicia lui Dumnezeu, dar totdeauna în legătură cu bunătatea Sa. Este
surprinzător cum psalmistul enumeră un eveniment după altul. Poate noi am fi
tentaţi să simplificăm, în timp ce am lăuda bunătatea lui Dumnezeu într-un mod
rezumativ. Dar să învăţăm să privim cu ochii deschişi diferitele aspecte ale
bunătăţii Sale faţă de noi şi să ne amintim de cuvântul: „Cel care aduce jertfă
de laudă Mă glorifică” (Psalm 50:23 - T.M.). Bunătatea lui Dumnezeu este o
parte din gloria Sa. Când Moise i-a spus Domnului: „Arată-mi, Te rog, gloria Ta”,
a primit ca răspuns: „Voi face să treacă toată bunătatea Mea pe dinaintea feţei
tale şi voi vesti Numele Domnului înaintea ta; şi voi fi îndurător şi voi avea
milă de cine voi avea milă” (Exod 33:18,19).
Psalmul
137:
Versetele
1-4: Aceste versete sunt o privire retrospectivă la timpul când
cele două seminţii a lui Iuda şi a lui Beniamin se aflau în prizonierat în
Babilon. Dar numai cei temători de Dumnezeu dintre acei iudei aveau o asemenea
plângere. Despre ceilalţi ne relatează cartea Estera; ei s-au obişnuit cu
prizonieratul şi nu s-au întors cu tovarăşii lor de seminţie în ţara părinţilor
(a se compara cu Ezra 1 şi 2). Observăm aici ceva ce se arată mereu
la poporul lui Dumnezeu şi care are ca efect: deosebirea între masa poporului
indiferentă şi cei care doresc să trăiască în separare pentru Dumnezeu. Ultimii sunt cei care se plâng: „Lângă
râurile Babilonului, acolo ne-am aşezat şi am plâns, când ne-am amintit de
Sion.” Cei care îi apăsau le cereau să cânte, dorind să se delecteze la auzul
cântărilor Sionului. Dar cum ar fi putut aceşti credincioşi să cânte o cântare
a Domnului într-o ţară duşmană? Aceşti iudei sunt în acelaşi timp o imagine a
rămăşiţei credincioase a poporului iudeu în timpul necazului, înainte de
instaurarea Împărăţiei de o mie de ani.
Versetele
5-9: Ierusalimul era chintesenţa tuturor dorinţelor pentru iudeii
credincioşi. Acolo, Domnul a promis să lase să locuiască Numele Său; acolo era
de asemenea altarul pe care trebuiau aduse toate jertfele, acele jertfe care
prezentau temelia legăturii cu Dumnezeu. Conţinutul şi intensitatea acestei
dorinţe sunt exprimate în versetele 5 şi 6. Aceşti credincioşi au avut parte de
o ascultare pentru moment a dorinţei lor când împăratul Cir a dat dispoziţie ca
ei să plece în Iuda pentru a construi iarăşi templul (a se compara cu Psalm
126:1-3). Ce va fi atunci când nu
numai câteva mii, ci tot poporul, după încheierea judecăţilor şi sub toiagul de
domnie al lui Hristos, va merge la Ierusalim! În versetele 7-9 se aminteşte de duşmanii lui Israel. Edomul preia
o poziţie evidentă printre ei; de aceea peste el va veni o judecată fără
scăpare, ca şi peste Babilon. Versetul 9 ni se pare probabil dur şi nedrept. În
ce priveşte Edomul, profetul Obadia ne dezvăluie de ce acest popor trebuie să
fie eliminat pe deplin.
Psalmul
138:
Versetele
1-2: „Te voi lăuda din toată inima mea ...” Însemnătatea
predominantă a acestui verset este desigur în cuvintele: cu toată inima
mea. Tindem să-L lăudăm pe Domnul, de exemplu atunci când vedem dovezi
deosebite ale bunătăţii Sale. Într-un asemenea caz stă înaintea noastră mai
mult ceea ce L-am rugat, decât El Însuşi, şi ne bucurăm de cadoul pe care l-am
primit; sentimentele inimii noastre ar trebui să se îndrepte într-o altă direcţie.
Noi Îl lăudăm pe Domnul din toată inima când El este subiectul laudei. El este
descoperirea lui Dumnezeu şi a slavei Sale în dragoste, bunătate, har, lumină,
îndurare, bunăvoinţă faţă de oameni. Dacă ne preocupăm cu acestea, nu ni se va
părea greu să-L lăudăm pe Dumnezeu din toată inima şi să-i aducem adorare. Un
israelit care nu locuia în Ierusalim sau chiar era în prizonierat putea să-L
laude şi să-L adore pe Domnul îndreptându-şi faţa spre templu. Dar noi putem
să-L adorăm pe Tatăl în duh şi adevăr (a se compara cu Ioan 4:23).
Versetele
3-8: „În ziua când am strigat, mi-ai răspuns ...” Nu se spune
aici că cel care cere ceva primeşte tocmai ce a cerut, dar cererea lui nu
rămâne fără răspuns din partea lui Dumnezeu. Dacă ne îndreptăm spre El plini de
încredere, trebuie să fim convinşi că El ne va da ce este spre folosul nostru.
După dorinţa inimii noastre naturale, am fi dorit poate altceva; dar ce bine că
răspunsul Lui corespunde cunoaşterii dinainte a tuturor lucrurilor şi bunătăţii
şi dragostei Sale desăvârşite! Versetul
6 cuprinde o încurajare pentru toţi aceia care trebuie să trăiască în condiţii
sărăcăcioase şi pentru aceia care ca urmare a unei boli îndelungate sau a
împrejurărilor grele merg pe calea lor cu greutate. „Pentru că Domnul este
foarte înălţat, dar îi priveşte pe cei înjosiţi”; a se vedea şi Psalm 72:13;
Psalm 10:14. Oricine, care se află într-o astfel de situaţie, poate să spună:
„Domnul Se gândeşte la mine” (Psalm 40:17) şi va cânta împreună cu alţii
versetul 8: „Domnul va împlini ceea ce este pentru mine.”
Psalmul
139:
Versetele
1-6: Acest psalm ne arată un om care este conştient de
atotprezenţa lui Dumnezeu. Dar chiar dacă ştie că acest Dumnezeu îl vede în
întregime şi totdeauna, nu încearcă să i se sustragă. Cât de diferit este în
cazul oamenilor care nu-L cunosc pe Dumnezeu! Ei nu pot suporta lumina, ei „au
iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele” (Ioan
3:19). Ei îndepărtează de la ei gândul despre un Dumnezeu drept, pentru că se
simt condamnaţi de El. Ei nu îşi pot imagina că poţi fi fericit în apropierea
Lui şi îi compătimesc pe aceia care se despart de plăcerile lumeşti. Cum a putut David să spună cu inima
fericită: „Doamne, Tu m-ai cercetat şi mă cunoşti”? Atras de harul lui
Dumnezeu, a ajuns la cunoaşterea fericită că acest Dumnezeu nu Se arată ca
duşmanul păcătosului, ci mai degrabă El vrea să-l întâmpine cu milă. Având
această cunoştinţă, el s-a bucurat în lumina Sa. Desigur, el a fost în
strâmtorare, dar ea a fost adusă de un Dumnezeu care este dragoste. Versetele de început ale psalmului ne
determină să ne verificăm pe noi înşine. „Tu ştii când mă aşez şi când mă
ridic, de departe îmi pătrunzi gândul.” Orice început al nostru este descoperit
înaintea lui Dumnezeu. Noi ne gândim prea puţin la aceasta când ne trezim
dimineaţa. Domnul vede cum începem ziua; dacă o facem în grabă şi cu o
rugăciune pe fugă sau ne luăm suficient timp pentru a avea părtăşie cu El. El
ştie gândurile cu care plecăm la muncă şi cunoaşte dinainte toate căile
noastre. Nimic nu-i scapă. Este acest lucru preţios pentru noi sau ne
nelinişteşte că ştie şi lucrurile pe care dorim să le ascundem cu grijă de
oameni? Pentru David, această cunoaştere a Dumnezeului său era preţioasă, el
trăia într-o relaţie fericită de încredere cu El. Aceasta ne stă şi nouă la
dispoziţie, chiar într-o mai intimă şi mai mare măsură, căci noi Îl cunoaştem
pe Dumnezeu ca Tatăl nostru prin Iisus Hristos.
Versetele
7-12: Primul capitol al cărţii Iona este o ilustrare a pasajului
citit. Profetul nu era într-o legătură corectă cu Dumnezeul său în timpul
evenimentelor care ni se prezintă acolo; altfel nu ar fi ajuns la gândul „să
meargă la Tarsis, departe de faţa Domnului”. Nu ştim dacă a crezut cu adevărat
că un astfel de plan se poate realiza, încât Domnul să nu-l poată găsi; dar
ceva este sigur: părtăşia dintre el şi Dumnezeu a fost întreruptă. Într-o
asemenea stare, credinciosul poate ajunge la gânduri nepotrivite şi chiar să
creadă că s-ar putea ascunde împreună cu căile lui greşite dinaintea lui
Dumnezeu. Iona a trebuit să vadă că Dumnezeu a cunoscut dinainte intenţia lui
şi că El a fost Acela care l-a readus la ţărm. Această relatare în legătură cu
versetele citite cuprinde o învăţătură valoroasă. Dumnezeul nostru este
atotştiutor şi atotprezent. Dar ce bine că aceste trăsături sunt în strânsă
legătură cu dragostea şi bunătatea Lui faţă de noi!
Versetele
13-16: David a fost un bărbat care nu trecea nepăsător pe lângă
minunile din creaţia lui Dumnezeu; unii din psalmii săi arată aceasta. Nu
trebuie să mergem prea departe pentru a găsi astfel de minuni, există în
imediata noastră apropiere. Să ne gândim de exemplu la compoziţia trupului
nostru, la funcţiile fiecărei părţi a corpului, la colaborarea nenumăratelor
glande ş.a.m.d. Un profesor de medicină, care le descria studenţilor săi
ochiul, a spus odată: „Este aşa de minunat, încât am putea accepta că există
Dumnezeu”, cu toate că era un tăgăduitor al lui Dumnezeu. Un alt profesor a
studiat ani la rândul piciorul, dar a trebuit să recunoască totuşi, că nu a
pătruns în adâncimea acestuia. Cu gândul la aceste minuni putem spune cu
psalmistul: „Te voi lăuda că m-ai făcut într-un mod uimitor şi admirabil.”
Dumnezeul nostru Se bucură când ne oprim cu admiraţie înaintea lucrărilor
înţelepciunii şi puterii Sale, Îi mulţumim pentru ele şi Îl onorăm.
Versetele
17-18: David merge aici un pas mai departe. Ceea ce-i atrage
atenţia lui David nu sunt numai minunile lui Dumnezeu în legătură cu el şi
modul uimitor cum a fost făcut, ci şi gândurile lui Dumnezeu (a se vedea Psalm
40:5). David s-a străduit să cugete la minunile lui Dumnezeu şi să enumere
dovezile bunătăţii Sale, dar curând a observat că ele sunt prea numeroase. Ce exemplu demn de urmat! Cât timp ne
luăm să aşternem în faţa noastră gândurile lui Dumnezeu? Sunt gânduri ale
bunătăţii. Vom vedea ce multe sunt, doar când vom începe să stăm înaintea lor.
Numărul lor creşte şi mai mult când încetăm să ne asemănăm cu aceia care credem
noi că o duc mai bine decât noi. Când cugetăm la căile lui Dumnezeu, cum sunt
ele comunicate în Cuvântul Lui, atunci trebuie să exclamăm împreună cu David:
„Şi cât de scumpe îmi sunt gândurile Tale, Dumnezeule, cât de mare este numărul
lor!”
Versetele
19-24: După versetele 19-22, care corespund duhului Legii, sub care
era Israel, David exprimă o rugăciune importantă: „Cercetează-mă, Dumnezeule,
şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile!” O asemenea dorinţă
o poate simţi numai un om care nu mai trebuie să se teamă înaintea lui
Dumnezeu, pentru că a fost condus în lumina Sa. Este de la sine înţeles că oamenilor, în starea lor naturală, le
lipseşte o asemenea libertate înaintea lui Dumnezeu; ei se tem de un Dumnezeu
sfânt şi drept. Dar care este
situaţia cu noi credincioşii? Dorim tot timpul ca Dumnezeu să ne încerce şi să
ne cunoască gândurile? Un creştin cu conştiinţa împovărată evită lumina; el nu
se simte bine gândindu-se la sfinţenia lui Dumnezeu. Păcatul pe care nu l-a
recunoscut, îl apasă ca o povară grea. O astfel de stare este anormală pentru
un răscumpărat al Domnului, pentru că Domnul i-a dat în mână tot ce este
necesar, ca el să se poată mişca în prezenţa Lui fericit şi liber. Avem motive să-i mulţumim Domnului că
El ne-a pus în poziţia să-i putem spune cu sinceritate: „Încearcă-mă şi
cunoaşte-mi gândurile!” Dacă David, care nu avea aşa multă lumină ca noi, a
putut avea această dorinţă, cu cât mai mult aceia care pot privi înapoi la
lucrarea de mântuire săvârşită la Golgota. Prin sângele vărsat pentru noi şi
prin credinţa în Domnul Iisus, noi nu mai suntem păcătoşi sărmani, ci sfinţi şi
preaiubiţi (a se compara cu Romani 1:7), care putem sta înaintea
Dumnezeului celui sfânt fără conştiinţa păcatelor. Aceasta corespunde poziţiei
noastre înaintea Lui. Noi suntem copii ai luminii, şi fericirea noastră cea mai
mare aici jos este să putem savura părtăşia Sa. Aceasta însă poate fi uşor
tulburată, şi o inimă sinceră, temătoare de Dumnezeu observă foarte curând acest
lucru. Cine a gustat această părtăşie, are multă grijă ca să o păstreze, de
aceea rugăciunea: „Şi vezi dacă este în mine vreo cale a întristării şi
condu-mă pe calea eternă!”
Psalmul
140:
În acest psalm vedem unite multele puteri
vrăjmaşe ale răutăţii, pentru a face rău poporului lui Dumnezeu. Chiar dacă şi
aici este vorba în primul rând de imaginea viitoare cu privire la rămăşiţa
iudaică, recunoaştem totuşi lucruri care îi privesc pe credincioşii din
prezent, pentru că şi noi ne aflăm de fapt într-o lume duşmănoasă. În anumite
ţinuturi, copiii lui Dumnezeu întâmpină chiar ceea ce David prezintă aici. Dar
ce preţios este gândul că Domnul stă deasupra actelor de violenţă şi a răutăţii
oamenilor şi a altor puteri vrăjmaşe şi poate să-i elibereze pe ai Săi!
Ajutorul Său nu se arată întotdeauna aşa cum ni l-am imaginat noi; dar ceva
este sigur: El stă de partea celor încercaţi şi apăsaţi pe nedrept.Versetul 7
este deosebit de important: „Domnul Dumnezeu este tăria mântuirii mele. Tu
mi-ai acoperit capul în ziua bătăliei.” A se compara cu Efeseni 6:17.
Siguranţa absolută a mântuirii îi dă credinciosului statornicie şi curaj în
faţa duşmanilor săi.
Psalmul
141:
Versetele
1-3: Aici avem câteva învăţături, pe care dorim să le folosim în
umblarea noastră practică. Înaintea noastră vedem un om temător de Dumnezeu.
Rugăciunea este pentru el o preocupare serioasă: „Rugăciunea mea să se îndrepte
ca tămâia înaintea Ta ...” Nu am înălţat uneori câte o rugăciune fără să fim
foarte conştienţi că am păşit înaintea Domnului? În cazul lui David vedem că
stătea cu mare respect înaintea Dumnezeului său. Să fim în această privinţă
imitatorii lui! Şi versetul 3
conţine un gând important. Un slujitor al Domnului scria despre acesta: „Poate
că stăm cu adevărat şi în sinceritate de partea Domnului; dar cât de mult
slăbeşte mărturia noastră un cuvânt nerăbdător sau arogant sau jignitor! Acesta
îi dă duşmanului un punct de sprijin şi aduce sufletul într-o poziţie incorectă
faţă de Dumnezeu.” - Ioan Gură de Aur. În epistola lui Iacov citim: „Dacă
cineva nu greşeşte în cuvânt, este un om desăvârşit, capabil să-şi înfrâneze,
de asemenea, tot trupul” (capitolul 3:2).
Versetele
4-10: În 2. Corinteni 6:14-15 găsim o completare la
versetul 4. Viaţa de afaceri poate să-l pună uneori pe credincios în faţa unor
probleme care nu pot rezista înaintea lui Dumnezeu. Poate respectivul trăieşte
în teamă de Dumnezeu; dar ce se întâmplă dacă partenerul său de afaceri nu
acţionează cu corectitudine şi sinceritate?
Cât de adesea suntem în pericol să facem ceva greşit! Dar suntem
mulţumitori dacă fraţii ne fac atenţi în această privinţă? David spune: „Să mă
lovească cel drept, aceasta este o favoare; şi să mă mustre, este untdelemn pe
cap.” El nu s-a amărât când cineva i-a descoperit greşelile. Şi când Şimei
chiar l-a blestemat, el a spus: „ ... pentru că Domnul i-a zis: Blestemă
pe David! Şi cine va zice: De ce faci aşa?” (2. Samuel 16:10). Putem învăţa de
la David în această privinţă, căci cât de uşor suntem lezaţi când trebuie să
primim o mustrare! „Mustră pe un înţelept, şi te va iubi”, citim în Proverbe
9:8b. Dacă suntem înţelepţi, vom accepta mulţumitori o mustrare.
Psalmul
142:
Acest psalm se aseamănă mult cu Psalmul
57; ambii psalmi au fost scrişi sub presiunea aceloraşi împrejurări. În primul
verset percepem nu numai o rugăciune, ci şi un strigăt, o implorare. David avea
nevoie de ajutor imediat, pentru că era înconjurat de Saul şi oastea lui.
Omeneşte vorbind, situaţia lui era deznădăjduită: teama lui reiese din
cuvintele: „ ... ei mi-au ascuns o cursă ... orice loc de scăpare este
pierdut pentru mine.” Dar mai putea să privească în sus. Când orice n-a mai
avut niciun sprijin omenesc, s-a încrezut în Dumnezeul său, a cărui bunătate şi
putere le cunoscuse. Credinţa lui în ajutorul lui Dumnezeu era aşa de vie,
încât putea să spună: „Cei drepţi mă vor înconjura, pentru că Tu îmi vei face
bine.” Acest psalm este unul din multele exemple din Cuvântul lui Dumnezeu,
prin care încrederea noastră în Domnul trebuie să se întărească, chiar dacă
împrejurările sunt încă aşa de dificile. În Psalmul 116:2, David spune:
„Pentru că Şi-a plecat urechea spre mine, de aceea Îl voi chema în tot timpul
zilelor mele.”
Psalmul
143:
Versetele
1-7: Ca mulţi alţi psalmi, şi acest psalm are ca subiect profetic
rămăşiţa iudaică. Totuşi, nu vrem să ne oprim la această particularitate, ci să
privim la căile lui Dumnezeu cu ai Săi. David se afla în mare strâmtorare.
Cauza acesteia nu ne este cunoscută, dar ea a fost adusă de Dumnezeu.
Împrejurările dureroase, prin care trebuie să trecem uneori, sunt adesea un
mijloc în mâna lui Dumnezeu spre reabilitarea noastră. Poate am pornit
încăpăţânaţi pe o cale proprie, iar acum trebuie să gustăm consecinţele, de care
Domnul în providenţa Sa înţeleaptă nu ne poate scuti. La fel ca David, atunci
ne vom ruga: „În credincioşia Ta, răspunde-mi ... Şi nu intra la judecată cu
slujitorul Tău ...” Prin experienţele făcute, noi vom învăţa câte ceva şi vom
fi mai chibzuiţi să rămânem în apropierea Domnului. Aşa va fi întotdeauna când
sufletul stă curat şi sincer în faţa lui Dumnezeu. Astfel, pedeapsa nu rămâne
fără rod binecuvântat. - În ce necaz a putut să fie David, când a înălţat o
rugăciune aşa de insistentă spre Dumnezeul său! În acelaşi timp îl vedem
deznădăjduit şi cuvintele lui arată necaz mare: „Pentru că vrăjmaşul urmăreşte
sufletul meu, îmi calcă viaţa la pământ.” Câţi credincioşi au trăit situaţii
asemănătoare în timpuri de prigoană şi au jelit în consternarea lor: „Duhul meu
este copleşit în mine, inima mea este nemângâiată înăuntrul meu”! Domnul
permite uneori să se ajungă aşa de departe, încât orice perspectivă după ajutor
pare să fi dispărut. Şi totuşi, El este acolo; El urmăreşte cu atenţie şi cu
dragoste desăvârşită gradul încercării şi nu permite să meargă mai departe
decât este neapărat necesar şi serveşte proslăvirii Sale. Ce bine să ştim că
Cel care face această lucrare a curăţirii este plin de milă şi simte cu noi
orice durere! În Isaia 63:9 citim: „În toată strâmtorarea lor, El a
fost strâmtorat şi Îngerul dinaintea feţei Lui i-a salvat.”
Versetele
8-12: „Fă-mă să aud dimineaţa bunătatea Ta, pentru că mă încred în
Tine.” Citim de repetate ori că David cugeta în zorii zilei la bunătăţile lui
Dumnezeu şi la căile Sale cu el. Într-un timp de mare strâmtorare a scris: „Dar
eu voi cânta puterea Ta şi, dimineaţa, voi lăuda bunătatea Ta; pentru că mi-ai
fost un turn înalt şi un loc de scăpare în ziua necazului meu” (Psalm 59:16). Când începem ziua cu gândul la bunătatea
lui Dumnezeu, atunci ochii noştri sunt deschişi, astfel încât să nu trecem
nepăsători pe lângă nenumăratele Lui binefaceri din cursul zilei. Aceasta ne
menţine în apropierea Lui şi cu dorinţa de a face ceea ce Îi este plăcut. Cu ce
altceva am putea bucura inima Tatălui nostru ceresc, dacă nu prin faptul că
umblăm în căile Lui? Savurarea bunătăţii Sale este legată de ascultare şi de
dorinţa de a avea o părtăşie strânsă cu Domnul. De am înţelege mai mult
acestea!
Psalmul
144:
Versetele
1-2: David a fost un războinic. Deja în tinereţea lui îl vedem în
lupta cu filisteanul Goliat pe care l-a omorât. Istoria ne relatează despre
mulţi eroi, care au obţinut mari victorii. Dar David s-a remarcat faţă de
ceilalţi bărbaţi ai războaielor: el nu a vrut să plece la luptă, fără să-L
întrebe pe Domnul, Dumnezeul său; a se vedea, de exemplu, 1. Cronici
14:10,14. El a dorit chiar să fie învăţat de Dumnezeu în luptă. Această
dependenţă şi încredere, pe care o avea în Dumnezeu, au fost răsplătite din
plin; peste tot pe unde a umblat, Dumnezeu i-a dat biruinţă. Sub David a luat
naştere împărăţia cu cele douăsprezece seminţii ale lui Israel; el a fost
unealta în mâna lui Dumnezeu pentru a pregăti domnia de pace a lui Solomon,
care este o imagine a Împărăţiei de o mie de ani. În aceste două versete nu
vedem nicio urmă că David ar fi vrut să-şi însuşească onoarea în victoriile
sale. El i-a dat în toate lui Dumnezeu onoarea; Dumnezeu a fost Acela care i-a
supus poporul şi El a fost cetăţuia lui, turnul lui înalt şi salvatorul lui,
scutul lui. Şi noi stăm în luptă,
iar această luptă trebuie învăţată. Nu putem să ne luptăm cum ne gândim noi că
este bine. „Dacă cineva se luptă la jocuri, nu este încununat, dacă nu se luptă
după legile jocului” (2. Timotei 2:5). Învăţătura despre această luptă o găsim
în Sfânta Scriptură. Numai de la Acela, care este mai mare decât duşmanul şi
care l-a învins pe acesta, putem învăţa cum să ne împotrivim duşmanului. Locul
amintit adesea din Efeseni 6 ne dă explicaţia. Vrem să fim atenţi că
armura serveşte în primul rând apărării; dacă suntem echipaţi cu ea, nu trebuie
să ne temem de niciun atac al duşmanului; a se vedea Psalm 27, versetele 3-5.
Dorim să dăm aici şi câteva indicaţii cu privire la lupta propriu-zisă. Noi
putem să luptăm în Evanghelie (Filipeni 4:3). Ca şi Epafra avem dreptul să
luptăm pentru fraţii noştri în rugăciuni (Coloseni 4:12); şi suntem îndemnaţi
„să luptăm pentru credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna” (Iuda 3).
Versetele
3-15: „Doamne, ce este omul ca să iei cunoştinţă de el, fiul
omului, ca să ţii seama de el?” Putem înţelege cursul gândurilor psalmistului,
dacă încercăm să stăm în faţa măreţiei lui Dumnezeu şi a bunătăţii Sale cu
privire la fiii oamenilor (a se compara cu Psalm 31:19). „Omul este ca o
suflare, zilele lui sunt ca umbra care trece.” Şi totuşi, Dumnezeu Se ocupa de
el. Omul are o aşa mare valoare în ochii lui Dumnezeu, încât El L-a trimis pe
Fiul Său pe pământ pentru a scoate pe om din pierzare şi pentru a-l mântui. Şi
ce mai putem spune când El doreşte să fie pentru fiecare dintre noi care se
încrede în El un scut şi un turn înalt? El Se preocupă cu fiecare în parte,
chiar şi perii capului nostru sunt toţi număraţi (Luca 12:7). Versetele de la începutul acestui
psalm ni se adresează; găsim în ele unele lucruri pe care le putem aplica la
noi. În continuare vedem rămăşiţa la sfârşitul timpului ei de necaz. Împărăţia
de o mie de ani se pregăteşte şi Israel gustă dinainte din binecuvântările care
îi sunt promise.
Psalmul
145:
Asistăm aici la o scenă de laudă care merge
întinzându-se până la marginile lumii locuite. El, Unsul Domnului, Împăratul,
Îl înalţă pe Dumnezeul Său ca Cel care este El Însuşi Împăratul. L-am
văzut de asemenea, în Psalmul 110, pe El, Domnul lui David, depinzând de
Dumnezeu ca de Domnul Său. Domnul, la rândul Său, Îl înalţă ca
Dumnezeu (Psalmul 45:7; 102:27). Deci Hristos Omul vorbeşte aici prin gura
împăratului profet. Această laudă are caracterul atât de des întâlnit în Psalmi
al unei laude milenare. Are o pecete eternă: de trei ori repetă acest psalm
cuvintele: „în vecii vecilor” (v. 1, 2, 21). Dar Omul Hristos Iisus, nu este
singurul de lăudat. Dacă, pe de o parte, spune: „Te voi înălţa; voi binecuvânta
Numele Tău; Te voi binecuvânta; voi lăuda Numele Tău” şi: „Voi vorbi de
glorioasa splendoare a măreţiei Tale şi de faptele Tale minunate” (v. 5), pe de
altă parte adaugă: „Ei vor spune puterea faptelor Tale înfricoşătoare şi
eu voi vesti faptele Tale cele mari. Ei vor face să răsune amintirea
marei Tale bunătăţi şi vor cânta tare dreptatea Ta” (v. 6, 7). Aflăm în v. 10
că aceşti „ei” sunt sfinţii Domnului, adunaţi în jurul Lui, Unsul
Domnului. Iată deci un psalm de comuniune în laudă. Este ca realizarea
perfectă, de amândouă părţile, a ceea ce se spune în Psalmul 35:18: „Îţi
voi aduce mulţumiri în adunarea cea mare, Te voi lăuda în mijlocul unui popor
mare” (Vedeţi şi Psalmul 22:25; 40:9, 10). Dar această laudă
depăşeşte cercul imediat al Adunării sfinţilor şi câştigă regiunile cele mai
îndepărtate. Dacă Hristosul spune: „Gura mea va rosti lauda Domnului”, adaugă:
„Şi orice făptură să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt” (v. 21). Va fi
înţelegere, în ce priveşte lauda milenară, între Hristos, poprul Lui, şi
naţiunile de pe pământ. „Ca să fie cunoscute fiilor oamenilor faptele
Sale puternice şi măreţia glorioasă a împărăţiei Sale” (v. 12), adică întregii
rase umane. Această laudă a fost deja inaugurată pentru noi, prin învierea lui
Hristos şi formarea Adunării în timpul coborârii Duhului Sfânt la Rusalii. În
cap. 4 din Evanghelia după Ioan, Domnul spune: „Vine un ceas, şi acum este,
când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în Duh şi în adevăr” (v.
23). Acest ceas era acum, pentru că elementele din care era compus:
descoperirea Tatălui, adevărul în Fiul şi prezenţa Duhului Sfânt, erau în
Însuşi Hristos în clipa în care vorbea, dar acest ceas urma să vină, în
virtutea lucrării Lui, pentru a transmite alor Săi aceleaşi caractere. Pentru
aceasta trebuiau să fie născuţi din Dumnezeu, să fi primit Duhul Sfânt şi să se
poată apropia de Dumnezeu în adevăr; dar acest ceas a venit acum pentru noi;
este partea noastră actuală ca doratori. Într-un viitor
apropiat, după cum vedem în cap. 5 din Apocalipsa, scena se va întinde şi se va
înălţa cu totul altfel. Nu-L vom mai avea pe Hristos lăudând pe pământ în
mijlocul Adunării, nu va mai conduce pe pământ laudele generale, în perioada
milenară, după cum se vede în psalmul nostru; ci lauda cerească, universală,
adresându-se Mielului care este în mijlocul tronului. Acolo El va fi centrul
laudei, dar nu al unei laude intenţionate de El. Toţi sfinţii glorificaţi din
cer, fiind asemenea Lui, Îl vor lăuda cu aceeaşi gură. Atunci nu „orice
făptură” se va alătura acestei laude, ci zecile de mii de îngeri din cer, şi
întreaga creaţie, până în adâncimile pământului şi mării (5:13). Psalmul
145 , neieşind din sfera pământească, este deci un minunat exemplu de
comuniune în laudă. Iată care sunt subiectele lui: Mai întâi măreţia
nepătrunsă a lui Dumnezeu, faptele Lui puternice şi
minunate, glorioasa splendoare a măreţiei Lui; putere inseparabilă de
marea Lui bunătate şi de dreptatea Lui (v. 3-7). Apoi harul şi mila Lui, bunătatea Lui faţă de
toţi, îndurările Lui. Există ceva mai iubitor decât inima Lui? Şi
aici, tot acest har este inseparabil de puterea Lui şi de glorioasa splendoare
a Împărăţiei Lui (v. 8-13). În sfârşit toate dovezile pe care le dă despre ceea
ce umple inima Lui cu privire la bietele, slabele fiinţe care suntem:
El susţine, ridică, hrăneşte, satură; căile Lui sunt
cărările dreptăţii; este aproape de toţi cei care Îl cheamă;
El păzeşte pe toţi cei care Îl iubesc (v. 14-20). Nu am crede că
auzim vorbind aici de oaia din Psalmul 23? Dar Însuşi Hristos a urmat
acest drum, avându-L pe Domnul ca Păstorul Său; de aceea Se poate asocia laudei
celor care Îl au, pe El Însuşi, ca Păstor al lor. Întâlnim deci aici toate
subiectele laudelor, când este vorba de Dumnezeul Preaînalt, Stăpân şi
Atotputernic; manifestări diverse a ceea ce este El în dragoste; şi în sfârşit
toate faptele Lui şi toate căile Lui de har faţă de ai Săi. De
acum aceste subiecte sunt ale noastre. Urmând acestei cântări, avem cei
cinci psalmi de aleluia de la sfârşit, dar Psalmul 145 conduce ca să
zicem aşa corul, pentru că auzim în el vocea lui Hristos Însuşi dând
tonul sfinţilor în comuniunea cu El pentru laudă. Aceşti psalmi de aleluia
sunt laudele rămăşiţei mântuite (146), cele ale Ierusalimului (147), apoi cele
ale cerurilor şi ale pământului (148), apoi cântarea nouă a lui Israel (149),
în sfârşit lauda finală în sfântul locaş, cu toate instrumentele muzicale
din templu, lauda pe bolta cerească a puterii Lui, lauda a tot ce respiră!
Pentru cei răscumpăraţi, totul duce la lauda eternă!
Lăudaţi-l
pe Iah/Domnul! - Ultimii cinci psalmi ai Bibliei încep şi se
încheie fiecare cu invitaţia „Aleluia”. Astfel, Psalmul 146 ne
invită: „Lăudaţi-l pe Iah/Domnul! Laudă-l pe Domnul,
o, sufletul meu! Îl voi lăuda pe Domnul în tot timpul vieţii
mele. Voi cânta melodii pentru Dumnezeul meu cât voi exista”. Veţi răspunde
pozitiv la această invitaţie? Cu siguranţă, s-ar cuveni să-l lăudaţi! Fie ca să
vă aflaţi printre cei descrişi în Psalmul 148:12,13:
„Tineri şi tinere, bătrâni şi copii! Să laude Numele Domnului! Căci numai
Numele Lui este înălţat. Măreţia Lui este mai presus de pământ şi de ceruri”.
Fie ca să răspundem din toată inima la invitaţia: „Lăudaţi-l pe Iah!”
Să-l lăudăm la unison.
Citiţi, așadar, Psalmii
146 la 150! Aceşti
psalmi reiau tema care domină toată Cartea Psalmilor - „lăudaţi-l pe
Iah/Domnul!” Fiecare dintre ei începe şi se termină cu aceste minunate cuvinte,
totul atingând punctul culminant în Psalmul
150 care
cheamă întreaga creaţie să-l „laude pe Iah/Domnul!”
Câteva idei importante:
*Psalm
146:3 - De ce să nu ne punem încrederea în conducătorii
umani? Conducătorii umani sunt muritori. Ei nu pot să se salveze pe ei înşişi,
nici nu-i pot salva pe cei care se încred în ei. Astfel, încrederea în
conducerea oamenilor este subminată de eventualitatea morţii lor. Dar „fericit
este acela (…) a cărui speranţă este în Iahve/Domnul, Dumnezeul său” (Psalm
146:5, 6). Psalmistul a înţeles necesitatea unei
îndrumări superioare celei pe care o pot da oamenii.
*Psalm 148:4 - Ce
sunt „apele de deasupra cerurilor”? Se pare că psalmistul se referea la norii
purtători de apă care se află deasupra Pământului şi care, periodic, se
transformă în ploaie. Ploaia, la rândul ei, se scurge înapoi în oceane. Acest
ciclu este factorul esenţial pentru viaţă şi însăşi existenţa lui aduce laude
Creatorului. Întrucât putem numi întinderea atmosferică dintre Pământ şi
nori ceruri, psalmistul se referea la nori ca fiind „apele
de deasupra cerurilor”.
*Cum
pot creștinii adevărați să-i ajute spiritual pe unii oameni?
Unii oameni au avut de suferit din cauza mai
multor conflicte în care facţiuni rivale se luptau pentru putere. Ei au ajuns
să considere că războiul şi consecinţele lui fac parte din viaţă. Ei cred că
singura lor speranţă este să se refugieze într-o altă ţară. Însă majoritatea nu
reuşesc acest lucru, iar unii chiar îşi pierd viaţa în această încercare. Cei
care ajung totuşi într-o altă ţară descoperă deseori că au scăpat de unele
probleme, dar întâmpină acum altele. Pentru a le ajuta pe astfel de persoane
să-şi pună speranţa în ceva mult mai sigur decât emigrarea, am putea
folosi Psalmul 146:3-6.
Problemele economice au făcut
amară viaţa a milioane de oameni. Uneori acestea sunt cauzate de război şi de
consecinţele lui. Alteori, politicile guvernamentale neînţelepte, precum şi
lăcomia şi corupţia celor de la putere, duc la pierderea economiilor de-o viaţă
ale multor oameni, unii chiar rămânând pe drumuri. Există şi persoane care nu
ajung să se bucure niciodată de multe dintre bunurile din această lume. Toţi
aceştia pot fi mângâiaţi aflând că Dumnezeu le promite eliberarea de probleme
tuturor celor ce se încred în el şi garantează o lume dreaptă în care oamenii
se vor bucura de lucrul mâinilor lor - conform Psalm 146:6, 7.
La sfârşitul domniei sale de o mie de ani
Hristos va elibera în întregime omenirea de consecinţele dezastruoase ale
căderii care şi-a avut originea în Eden. Grupările rasiale, altădată
maltratate, nu vor mai suferi din cauza nedreptăţii şi a discriminării. Femeile
vor scăpa de stăpânirea abuzivă a unor bărbaţi, bolnavii vor scăpa de
afecţiunile pe care le au, persoanele în vârstă de consecinţele bătrâneţii şi,
ceea ce este şi mai minunat, persoanele îndoliate vor scăpa de suferinţă
fiindcă cei pe care i-au iubit vor fi eliberaţi din morminte. - Apocalips
20:13 până la Apoc.
21:5;
vezi şi Psalm 146:5-10.
STUDIU
SPECIAL 1 - PSALM 147: Să-l lăudăm pe Iahve/Domnul! „Lăudați-l pe Iah, ... căci
este plăcut - lauda i se cuvine.” (PS. 147:1).
CUM
NE AJUTĂ PSALMUL 147: să înțelegem că Domnul
se interesează de fiecare dintre noi? să avem încredere în puterea lui
Dumnezeu de a ne salva? să înțelegem cum își susține Domnul slujitorii prin
intermediul Cuvântului său?
Când o persoană se achită bine de o sarcină
sau manifestă o calitate creștină, ne simțim îndemnați să o lăudăm. Dacă ne
simțim îndemnați să-i lăudăm pe oameni, cu cât mai mult ar trebui să ne simțim
îndemnați să-l lăudăm pe Domnul Dumnezeu! Îl putem lăuda pentru puterea lui
nemărginită, evidentă în minunatele sale lucrări de creație, sau pentru marea
sa iubire față de oameni, pe care a arătat-o oferindu-l pe propriul său Fiu ca
jertfă de răscumpărare. Cu toate că nu se știe cine a fost compozitorul Psalmului
147,
se pare că acesta a trăit în perioada în care Dumnezeu i-a readus pe israeliți
la Ierusalim din exilul babilonian. (Ps.
147:2). Cu siguranță, psalmistul s-a simțit îndemnat să-l laude
pe Domnul deoarece poporul Său putea să-i aducă din nou închinare în propria
țară. Dar el a menționat și alte motive pentru care Dumnezeu merită laude.
Care sunt acestea? Și ce motive avem noi „să-l lăudăm pe Iah”?
DUMNEZEU „ÎI VINDECĂ PE CEI CU
INIMA FRÂNTĂ”: Să ne imaginăm cum s-au simțit israeliții când erau captivi în
Babilon. Babilonienii își băteau joc de ei spunându-le: „Cântați-ne una dintre
cântările Sionului!”. La vremea aceea, Ierusalimul, cel mai mare motiv de
bucurie al israeliților, era în ruină. (Ps.
137:1-3, 6).
Așadar, evreii nu aveau dispoziția necesară pentru a cânta. Inima le era frântă
de durere și aveau nevoie de mângâiere. Însă, așa cum fusese profețit, ei au fost
eliberați prin intermediul lui Cirus, regele Persiei. Acesta a cucerit
Babilonul și a proclamat: „Domnul … m-a însărcinat să-i construiesc o casă la
Ierusalim … Oricine dintre voi este din poporul său, Domnul, Dumnezeul lui, să
fie cu el și el să urce”. (2 Cron.
36:23). Cât de încurajați trebuie să fi fost israeliții care
locuiau în Babilon! Dumnezeu a adus consolare nu doar neamului Israel ca
întreg, ci și fiecărui israelit. Același lucru este valabil și astăzi.
Psalmistul a scris că Dumnezeu „îi vindecă pe cei cu inima frântă și le
pansează rănile care dor”. (Ps.
147:3). Da, Domnul se îngrijește de cei ce suferă pe plan fizic
sau emoțional. El este gata să ne aline rănile afective. (Ps.
34:18; Is.
57:15). În plus, ne dă înțelepciunea și puterea necesare pentru a
face față oricărui necaz cu care ne-am putea confrunta. (Iac.
1:5).
Îndreptându-și atenția spre cerurile preaînalte, psalmistul spune în continuare
că Domnul „socotește numărul stelelor” și „le cheamă pe toate pe nume”. (Ps.
147:4). Psalmistul putea să vadă stelele pe cer, dar nu știa cât
de numeroase erau acestea. În prezent, oamenii de știință știu că numai în
galaxia noastră există miliarde de stele. Însă în Univers ar putea exista sute
de miliarde de galaxii! Omului îi este imposibil să numere stelele, dar nu și
Creatorului. În plus, El cunoaște toate stelele și chiar a dat
fiecăreia un nume. Pentru El, fiecare stea este unică. (1 Cor.
15:41). Dacă Dumnezeu știe în orice moment unde se află fiecare
stea, oare nu știe El despre fiecare dintre noi unde suntem, cum ne simțim și
ce necesități avem? Dumnezeu nu numai că se interesează de fiecare dintre noi,
dar și înțelege problemele prin care trecem și ne poate ajuta să le facem
față. (Citește Psalmul
147:5). Poate considerăm că situația în care ne aflăm este
prea apăsătoare și prea greu de suportat. Dumnezeu ne înțelege limitele și „își
aduce aminte că suntem țărână”. (Ps.
103:14). Din cauza imperfecțiunii, facem mereu aceleași greșeli.
Cât de dezamăgiți suntem când vorbim necugetat, când în mintea noastră reapar
dorințe greșite sau când se nasc în noi sentimente de invidie! Deși Domnul nu
are slăbiciuni, el ne înțelege în mod deplin! (Is.
40:28). Poate că ai simțit și tu cum te-a
sprijinit Domnul într-o situație dificilă și cum te-a ajutat să treci
peste o încercare. (Is.
41:10, 13).
DUMNEZEU SE ÎNGRIJEȘTE
DE NECESITĂȚILE NOASTRE: Cu toții avem nevoie de hrană, îmbrăcăminte și
adăpost. Poate că unii dintre noi se îngrijorează că nu vor avea ce să pună pe
masă. Să ne amintim însă că Dumnezeu a făcut pământul în așa
fel încât să producă hrană pentru toți, chiar și pentru „puii de corb care
strigă după ea”. (Citește Psalmul
147:8, 9). Dacă Dumnezeu hrănește corbii, poți fi
sigur că El se va îngriji și de necesitățile tale materiale! (Ps.
37:25). Mai important însă, Domnul se îngrijește de noi pe plan
spiritual, dându-ne „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice gândire”. (Filip.
4:6, 7).
PUTEREA SALVATOARE A LUI
DUMNEZEU: Dumnezeu este întotdeauna gata să le vină în ajutor celor
smeriți. (Ps.
147:6a). Dar, pentru a primi ajutorul Domnului, trebuie să
fim în relații strânse cu El, ceea ce presupune să cultivăm smerenie. (Țef.
2:3).
Cei smeriți îl așteaptă pe Dumnezeu să corecteze nedreptățile care li s-au
făcut și să pună capăt suferinței lor. Astfel de persoane au parte de zâmbetul
aprobator al lui Dumnezeu. În schimb, Biblia spune că Dumnezeu „îi coboară până
la pământ pe cei răi”. (Ps.
147:6b). Ce cuvinte pline de forță! Ca să avem parte de iubirea
loială a lui Dumnezeu și să nu ne atragem mânia Sa, trebuie să urâm ceea ce
urăște El. (Ps.
97:10). De exemplu, trebuie să urâm imoralitatea sexuală. Aceasta
înseamnă să evităm orice lucru care ne-ar putea împinge să comitem un astfel de
păcat, inclusiv pornografia. (Ps.
119:37; Mat.
5:28).
Poate că unii trebuie să ducă o adevărată luptă, însă faptul de a avea
binecuvântarea lui Dumnezeu merită orice efort. În această luptă trebuie să ne
bizuim pe Dumnezeu, nu pe forțele proprii sau pe ajutorul din partea oamenilor.
Dumnezeu „nu-și găsește desfătarea în
puterea calului și nu-și găsește plăcerea în iuțeala picioarelor omului”. (Ps.
147:10). Prin urmare, să ne îndreptăm spre Domnul, implorându-L să
ne ajute. Spre deosebire de oameni, El nu obosește niciodată să ne asculte
cererile, oricât de insistenți am fi. „Domnul își găsește plăcerea în cei ce se
tem de el, în cei ce așteaptă bunătatea sa iubitoare.” (Ps.
147:11). Să avem încredere că, în iubirea sa loială, El va rămâne
alături de noi și ne va ajuta să ne învingem dorințele greșite. Dumnezeu ne dă
asigurarea că ne va ajuta când vom trece prin necazuri. Gândindu-se la
reconstruirea Ierusalimului, psalmistul a spus despre Dumnezeu: „El a întărit
zăvoarele porților tale, i-a binecuvântat pe fiii tăi în mijlocul tău. El aduce
pace pe teritoriul tău”. (Ps.
147:13, 14). Câtă forță i-a dat psalmistului convingerea
că Dumnezeu avea să întărească porțile orașului pentru a-și ocroti
închinătorii! Poate că uneori te simți copleșit de îngrijorare din cauza
problemelor cu care te confrunți. Domnul îți poate da înțelepciunea necesară ca
să le depășești. Psalmistul a spus despre Dumnezeu că „își trimite porunca pe
pământ; cuvintele sale aleargă cu iuțeală”. După ce menționează că Dumnezeu „dă
zăpadă ca lâna”, „împrăștie bruma ca cenușa” și „aruncă gheața”, psalmistul
întreabă: „Cine poate să stea împotriva frigului său?”. Și adaugă: „(Domnul)
își trimite cuvântul și le topește”. (Ps.
147:15-18). Dumnezeul nostru atotînțelept și atotputernic, cel ce
ține sub control gheața și zăpada, te poate ajuta și pe tine să depășești orice
obstacol pe care îl întâlnești. Dumnezeu ne îndrumă prin intermediul Cuvântului
său, Biblia. Și azi „cuvintele sale aleargă cu iuțeală”, în sensul că Dumnezeu
ne oferă cu promptitudine îndrumarea spirituală de care avem nevoie. Să ne
gândim câte foloase avem în urma citirii Bibliei, a analizării unor comentarii
biblice de referință. Psalmistul era conștient de privilegiul pe care neamul
Israel îl avea ca popor al lui Dumnezeu. Israelul era singurul neam care
primise „cuvântul” lui Dumnezeu, precum și „dispozițiile și hotărârile sale
judecătorești”. (Citește Psalmul
147:19, 20). În prezent, avem privilegiul unic de a
ne numi creștini, tremen derivat de la Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Suntem
recunoscători că îl cunoaștem pe Dumnezeu, că avem Cuvântul său care ne îndrumă
și că putem avea o relație de prietenie cu El. Asemenea scriitorului Psalmului
147,
avem nenumărate motive „să-l lăudăm pe Iah” și să-i îndemnăm și pe alții să
facă la fel.
STUDIU
SPECIAL 2: Tineri, lăudaţi-l pe Iehova! „Lăudaţi pe Domnul de pe pământ, voi, …
tineri şi tinere!” - Psalmul 148:7, 12:
Tinerii ştiu foarte bine ce n-au voie să facă.
Mulţi vă pot spune imediat la ce vârstă li se va permite să traverseze singuri
strada, să meargă la culcare mai târziu sau să conducă o maşină. Uneori, ei au
sentimentul că aproape de fiecare dată când cer ceva primesc acelaşi răspuns:
„Aşteaptă să mai creşti”. Voi, tinerilor, ştiţi că părinţii voştri consideră că
e bine să vă pună unele limite, probabil ca să vă ocrotească. Ştiţi, fără
îndoială, şi că lui Dumnezeu îi place să ascultaţi de părinţi (Coloseni 3:20).
Dar simţiţi cumva că, din cauza atâtor restricţii, parcă nici nu vă
puteţi trăi viaţa? Oare toate lucrurile importante le veţi putea face doar
când veţi fi mai mari? Nicidecum! Remarcaţi cuvintele din textul-cheie al
acestui studiu: „Lăudaţi pe Domnul de pe pământ, voi, … tineri şi tinere,
bătrâni şi copii!” (Psalmul
148:7, 12).
Iată care este marele privilegiu de care vă puteţi bucura: Să-l lăudaţi pe
Domnul. Dacă eşti tânăr, te bucuri că poţi participa la această laudă? Mulţi
tineri ar răspunde afirmativ. Dar pentru a înţelege de ce este acesta un
privilegiu deosebit, să răspundem la trei întrebări. De ce trebuie
să-l lauzi pe Domnul? Cum îl poţi lăuda cu
eficienţă? Când ar fi cel mai bine să începi să-l lauzi pe Domnul?
De ce să-l lăudaţi pe Domnul? Unul
dintre cele mai importante motive de a-l lăuda pe Domnul este acela că El e
Creatorul. Psalmul
148 ne ajută să ne concentrăm asupra acestui adevăr. Imaginează-ţi că
întâlneşti un grup mare de oameni care cântă în cor un cântec frumos, emoţionant.
Ce ai simţi? Să presupunem că versurile acelui cântec transmit idei adevărate,
importante, ce îţi produc bucurie şi te înviorează. Ai dori să înveţi şi tu
cuvintele acelui cântec şi să te alături grupului care-l cântă? Majoritatea
dintre noi aşa ar face. Psalmul 148 arată
că te afli într-o situaţie asemănătoare, dar mult mai fericită. Acest psalm
descrie o mare mulţime, care îl laudă la unison pe Domnul. Însă dacă citeşti
psalmul, vei remarca ceva neobişnuit. Ce anume? Mulţi dintre lăudătorii
prezentaţi în Psalmul 148 nu
pot nici să vorbească, nici să gândească. De exemplu, aici citim că soarele,
luna, stelele, zăpada, vântul, munţii şi dealurile îl laudă pe Domnul. Dar cum
pot aceste lucrări de creaţie inanimate să-i aducă laude lui Dumnezeu (Ps 148 versetele
3, 8, 9)?
Aşa cum fac, de altfel, şi copacii, vieţuitoarele marine şi animalele (Ps 148 versetele
7, 9, 10).
Ai văzut vreodată un superb apus de soare sau o lună plină care alunecă pe
bolta înstelată? Te-ai amuzat vreodată de un animal jucăuş sau ai rămas uluit
în faţa unui peisaj de vis? Dacă da, înseamnă că „ai auzit” cântecul de laudă
al creaţiei. Toate lucrurile făcute de Dumnezeu ne amintesc că El este
Creatorul atotputernic şi că nimeni din univers nu este la fel de puternic, de
înţelept şi de iubitor. - Romani 1:20; Apocalipsa 4:11.
În Psalmul 148 se
arată că şi creaturile înzestrate cu raţiune îi aduc laude lui Dumnezeu.
În versetul 2 se
spune că „oştirile” cereşti ale Domnului, îngerii, îl laudă pe Dumnezeu.
În versetul 11,
oamenii puternici şi influenţi, precum regii şi judecătorii, sunt invitaţi să-i
aducă şi ei laude lui Dumnezeu. Dacă îngerii puternici îl laudă cu bucurie pe
Domnul, cum ar putea un om să se considere prea important să facă acest lucru?
Apoi, în versetele 12
şi 13, şi voi, tinerii, sunteţi invitaţi să-l lăudaţi pe Domnul. Doriţi să
faceţi acest lucru? Gândeşte-te! Dacă ai avea un prieten apropiat care este
foarte bun la sport sau extrem de talentat la desen ori la muzică, nu le-ai
vorbi rudelor tale şi altor prieteni despre el? „Cu siguranţă”, vei spune. În
mod asemănător, cunoscând tot ce a făcut Dumnezeu, ne-am putea simţi
îndemnaţi să vorbim cu alţii despre El. De exemplu, în Psalmul 19:1, 2 se
arată că cerul înstelat face „să se reverse cuvinte”. În ce ne priveşte, când
ne gândim la uluitoarele lucruri făcute de Domnul, nu putem să nu le vorbim
altora despre Dumnezeul nostru.
De ce vrea Domnul să-l lăudăm? Un alt
motiv important de a-l lăuda pe Domnul este acela că El vrea să acţionăm
astfel. De ce? Oare pentru că are nevoie de laude din partea oamenilor? Nu.
Noi, oamenii, simţim nevoia să fim lăudaţi din când în când, dar Domnul ne este
cu mult superior (Isaia
55:8). El nu se îndoieşte de nimic în privinţa sa ori a calităţilor sale (Isaia 45:5). Cu
toate acestea, El vrea să-i aducem laude şi este bucuros când facem acest
lucru. De ce? Din două motive. În primul rând, Rl ştie că noi simţim nevoia
să-i aducem laude. El ne-a creat cu necesităţi spirituale, cu nevoia de a ne
închina (Matei 5:3).
Când vede că ne satisfacem aceste necesităţi, Dumnezeu simte asemenea unui
părinte care se bucură când copilul său mănâncă o mâncare bună, de care are
nevoie pentru a fi sănătos. - Ioan 4:34. În al
doilea rând, Domnul ştie că şi alţi oameni au nevoie să ne audă că-I aducem
laude. Iată ce i-a scris apostolul Pavel lui Timotei, colaboratorul său mai
tânăr: „Fii în mod constant atent la tine însuţi şi la predicare. Perseverează
în aceste lucruri, căci, făcând aceasta, te vei salva atât pe tine însuţi, cât
şi pe cei care te ascultă” (1 Timotei 4:16).
Da, când îi înveţi pe alţii despre Domnul Dumnezeu, aducându-I laude, şi ei pot
ajunge să-l cunoască pe Dumnezeu. Această cunoştinţă poate însemna pentru ei
salvare şi viaţă veşnică! - Ioan 17:3.
De ce ne simţim îndemnaţi să-l
lăudăm pe Dumnezeul nostru? Mai există un motiv de a-L lăuda pe
Domnul. Aminteşte-ţi ilustrarea despre prietenul tău talentat. Dacă i-ai auzi
pe alţii spunând minciuni şi vorbind urât despre el, n-ai fi şi mai hotărât
să-l lauzi? Dumnezeu este calomniat de mulţi oameni din lumea de azi (Ioan 8:44; Apocalipsa 12:9). Prin urmare, cei ce îl iubesc se
simt îndemnaţi să spună adevărul despre El, să arate cum stau lucrurile în
realitate. Nu ai dori şi tu să-ţi exprimi iubirea şi recunoştinţa pentru
Dumnezeu şi să arăţi că vrei ca El să fie Conducătorul tău şi nu Satan,
principalul său duşman? Poţi face toate acestea dacă îi aduci laude Domnului.
Dar cum îl poţi lăuda?
Cum l-au lăudat unii tineri pe
Iehova? Biblia arată că, de multe ori, tinerii îl laudă cu
eficienţă pe Dumnezeu. De exemplu, o fetiţă israelită care fusese luată
prizonieră de sirieni i-a depus mărturie cu îndrăzneală stăpânei ei despre
Elisei, profetul Domnului. Care a fost rezultatul? A avut loc un miracol şi s-a
depus o mărturie puternică (2 Împăraţi
5:1-17). Şi Iisus a depus mărturie cu îndrăzneală când a fost copil.
Dintre toate evenimentele din copilăria lui Iisus care puteau fi
consemnate în Scripturi, Dumnezeu a ales următorul: la templul din Ierusalim,
Iisus, care are 12 ani, le pune întrebări cu mult curaj conducătorilor
religioşi şi îi uimeşte cu priceperea Sa în ce priveşte căile Domnului. - Luca 2:46-49. Ca
adult, Iisus i-a încurajat pe copii să-l laude pe Dumnezeu. De exemplu, cu numai
câteva zile înainte de moartea Sa, Iisus s-a dus la templu. Biblia spune că
acolo El a făcut „lucruri minunate”. Iisus i-a dat afară din templu pe cei care
făcuseră din acel loc sfânt o „peşteră de tâlhari”. De asemenea, a vindecat
orbi şi şchiopi. Toţi oamenii de acolo, dar mai ales conducătorii religioşi, ar
fi trebuit să se simtă îndemnaţi să-l laude pe Dumnezeu şi pe Fiul Său, Mesia.
Din nefericire, mulţi n-au rostit astfel de laude. Ei ştiau că Iisus era trimis
de Dumnezeu, dar se temeau de conducătorii religioşi. Totuşi, un grup a vorbit
cu îndrăzneală. Ştii cine? Biblia spune: „Când preoţii de seamă şi scribii au
văzut lucrurile minunate pe care le făcea (Iisus) şi pe băieţii care
strigau în templu şi ziceau: Salvează-l, te rugăm, pe Fiul lui David!,
s-au indignat şi i-au zis (lui Iisus): Auzi ce zic aceştia?”. - Matei 21:15, 16; Ioan 12:42.
Preoţii aceia sperau că Iisus le va spune băieţilor care-L lăudau să tacă. Dar
a făcut Iisus aşa? Nicidecum! Iisus le-a răspuns preoţilor: „Da. Nu aţi citit
niciodată aceasta: Din gura copiilor mici şi a sugarilor ai pregătit laude?”
Evident, Isus şi Tatăl Său s-au bucurat să audă laudele acelor băieţi. Copiii
aceia au făcut ceea ce toţi adulţii de acolo ar fi trebuit să facă. În mintea
lor tânără, totul trebuie să fi fost atât de clar! Ei văzuseră că acest om
făcea lucruri minunate, vorbea cu credinţă şi curaj şi arăta o iubire fierbinte
pentru Dumnezeu şi pentru poporul Său. El era într-adevăr cine spunea că este:
promisul „Fiu al lui David”, Mesia. Băieţii au fost răsplătiţi pentru credinţa
lor, având chiar privilegiul de a împlini o profeţie biblică. - Psalmul 8:2 -
T.M..
Cum îi ajută pe tineri darurile
pe care le au să-l laude pe Dumnezeu? Ce putem învăţa din aceste
exemple? Că tinerii îl pot lăuda cu multă eficienţă pe Dumnezeu. Ei au darul de
a vedea adevărul în mod simplu şi clar, ceea ce îi ajută să-şi exprime credinţa
cu sinceritate şi zel. Ei au şi darul menţionat în Proverbele 20:29:
„Slava tinerilor este tăria lor”. Da, voi, tinerilor, aveţi forţă şi energie,
bunuri preţioase cu care-L puteţi lăuda pe Dumnezeu. Dar cum puteţi folosi cu
eficienţă aceste daruri?
Cum îl puteţi lăuda pe Iehova? Pentru
a-L lăuda cu eficienţă pe Dumnezeu, totul trebuie să pornească din inimă. Nu-l
poţi lăuda pe Dumnezeu cum se cuvine dacă faci acest lucru doar fiindcă
aşa vor alţii. Aminteşte-ţi că cea mai mare poruncă este: „Să-l iubeşti pe
Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău şi cu toată
mintea ta” (Matei
22:37). Ai ajuns să-l cunoşti pe Dumnezeu printr-un studiu personal al
Cuvântului Său? Rezultatul firesc al unui astfel de studiu este un sentiment de
iubire faţă de Dumnezeu. Iar modul firesc de a exprima această iubire este să-i
aduci laude. Odată ce motivaţia ta este clară şi puternică, eşti pregătit să-l
lauzi pe Dumnezeu cu entuziasm. Înainte de a te gândi ce
vei spune, gândeşte-te cum te comporţi. Dacă acea fetiţă
israelită din zilele lui Elisei ar fi fost de obicei nepoliticoasă, obraznică
sau necinstită, crezi că sirienii ar fi luat în seamă cuvintele ei despre
profetul Domnului? Probabil că nu. În mod asemănător, ai mai multe şanse să fii
ascultat dacă oamenii văd că eşti respectuos, cinstit şi te porţi frumos (Romani 2:21).
Când trebuie să începeţi să-l
lăudaţi pe Dumnezeu? Dintre cele trei întrebări pe care le analizăm
în acest studiu, cea mai simplă este ultima. Iată ce răspuns direct dă Biblia:
„Dar adu-ţi aminte de Creatorul tău în zilele tinereţii tale” (Eclesiastul 12:1).
Da, acum e momentul să începi să-i aduci laude lui Dumnezeu. E uşor
să spui: „Sunt prea tânăr ca să-l laud pe Dumnezeu. N-am experienţă. Trebuie să
mai cresc”. De fapt, nu eşti primul care gândeşte aşa. Tânărul Ieremia, de
pildă, i-a spus Domnului: „Ah! Stăpâne Doamne, iată, eu nu ştiu să vorbesc,
căci sunt un copil”. Dumnezeu L-a asigurat că n-avea de ce să se teamă (Ieremia 1:6, 7).
Nici noi n-avem de ce să ne temem când îl lăudăm pe Dumnezeu. Nu există niciun
lucru rău care ni s-ar putea întâmpla şi pe care Dumnezeu să nu-L poată repara.
- Psalmul
118:6. Aşadar, vă îndemn tinerilor: Nu ezitaţi să-L lăudaţi pe Dumnezeu!
Acum, când sunteţi tineri, e momentul să începeţi să participaţi la cea mai
importantă lucrare ce se desfăşoară azi pe pământ. Astfel intraţi în minunata
familie universală a celor care îl laudă pe Dumnezeu. Domnul se va bucura să
vadă că faceţi şi voi parte din această
familie. Remarcaţi următoarele cuvinte inspirate pe care psalmistul i le-a
adresat Domnului: „Poporul Tău este plin de înflăcărare, când Îţi aduni
oştirea; în strălucire sfântă, din sânul zorilor, vine roua tineretului Tău la
Tine”. -Psalmul
110:3. E frumos să priveşti picăturile de rouă strălucind în lumina
dimineţii, nu-i aşa? Ele sunt înviorătoare, strălucitoare şi nespus de multe.
Aşa vă priveşte Dumnezeu pe voi, tinerilor, care îl lăudaţi cu fidelitate în
aceste timpuri critice. Da, întrucât aţi ales să-l lăudaţi pe Dumnezeu, voi îi
bucuraţi inima (Proverbele
27:11). Aşadar, tineri, lăudaţi-L pe Domnul!
STDIU
SPECIAL 3 - pe marginea Psalmului 149: Muzica în închinarea creștină adevărată:
Cântatul este un dar de la Dumnezeu. Faptul de
a ne înălţa glasul în cântări ne poate crea plăcere şi nouă, şi Creatorului
nostru. În felul acesta ne putem exprima sentimentele, atât cele de durere, cât
şi cele de bucurie. Ba mai mult, putem da glas iubirii, veneraţiei şi laudelor
noastre la adresa Creatorului cântatului, Dumnezeu. Majoritatea celor aproape
300 de referiri la muzică ce se fac în Biblie au legătură cu închinarea la
Dumnezeu. Cântatul este asociat şi cu bucuria - nu numai bucuria celor care
cântă, dar şi bucuria lui Dumnezeu. Psalmistul a scris: „Să-I cânte psalmi …
Căci Domnul Îşi găseşte plăcere în poporul Său”. - Psalmul
149:3, 4. Însă cât de important este cântatul în
închinarea creștină adevărată? Cum poate poporul creștin al lui Dumnezeu să-i
procure plăcere înălţându-şi vocea în cântări? Ce loc ar trebui să ocupe muzica
în închinarea adevărată? Faptul de a analiza istoria muzicii legată de
închinare ne va ajuta să răspundem la aceste întrebări.
Muzica în închinare de-a lungul
timpului: Prima referire biblică la muzică nu este pusă în mod
special în legătură cu închinarea la Dumnezeu. În Geneza
4:21,
lui Iubal i se atribuie ceea ce poate fi inventarea primelor instrumente
muzicale sau, probabil, instituirea unui gen de profesie muzicală. Însă muzica
a făcut parte din închinarea la Dumnezeu chiar înainte de crearea oamenilor.
Mai multe traduceri ale Bibliei îi prezintă pe îngeri cântând. În Iov
38:7 se
vorbeşte despre îngerii care cântau de bucurie şi „strigau aplaudând”.
Astfel, există motive scripturale să credem că în cadrul închinării la Dumnezeu
s-a cântat cu mult înainte de apariţia omului pe scena lumii. Unii
istorici au susţinut că muzica ebraică antică avea doar melodie, nu şi
acompaniament muzical. Însă pe harpă se pot executa simultan mai multe note,
iar acest instrument este menţionat de multe ori în Biblie. Harpiştii trebuie
să fi observat armonia care se putea crea prin combinarea sunetelor produse cu
acest instrument. În loc să fie primitivă, muzica lor era, fără îndoială,
foarte avansată. Şi, ţinând cont de versurile şi proza din Scripturile ebraice,
putem conchide că muzica israelită era de înaltă calitate. În mod sigur,
compoziţiile muzicale aveau o sursă de inspiraţie mult mai nobilă decât
neamurile vecine. Organizarea de la templul din antichitate prevedea
aranjamentele instrumentale şi vocale complexe în închinarea de la templu (2 Cronici
29:27, 28). Existau dirijori, maeştri, ucenici şi
căpetenii pentru cântăreţi (1 Cronici
15:21; 25:7, 8; Neemia
12:46). Vorbind despre tehnica lor muzicală avansată, istoricul
Curt Sachs a scris: „Corurile şi orchestrele de la Templul din Ierusalim
dezvăluie un înalt nivel de educaţie artistică, de tehnică şi de cunoştinţe
muzicale. … Deşi nu ştim cum suna acea muzică antică, avem suficiente dovezi
ale forţei, demnităţii şi profesionalismului ei” (The Rise of Music in the
Ancient World: East and West, 1943, paginile 48, 101, 102). Cântarea
lui Solomon este un exemplu de creativitate şi calitate caracteristice
compoziţiilor ebraice. Ea este o istorie cântată, similară libretului, sau
textului, unei opere. Cântarea este denumită în textul ebraic „Cântarea
cântărilor”, sau cântarea superlativă. În cazul evreilor din antichitate,
cântatul făcea parte integrantă din închinare. Acesta le permitea să-şi exprime
sentimentele pozitive prin laudele pe care i le adresau lui Dumnezeu.
Creştinii din primul secol şi
cântările: În rândul primilor creştini, muzica a continuat să facă
parte din închinare. Pe lângă faptul că posedau Psalmii inspiraţi, se pare că
ei au compus muzică şi versuri proprii pentru închinare, stabilind precedentul
pentru compunerea de cântări creştine astăzi (Efeseni
5:19).
Cartea The History of Music (Istoria muzicii), de Waldo Selden Pratt,
explică: „Pentru primii creştini, cântatul era ceva obişnuit în cadrul
închinării publice şi personale. Pentru evreii convertiţi la creştinism,
aceasta era o continuare a obiceiurilor de la sinagogă … Pe lângă Psalmii ebraici
… , noua
credinţă tindea să producă încontinuu imnuri noi, care la început se pare că au
fost sub formă de rapsodii”. Subliniind valoarea cântărilor, la instituirea
Cinei Domnului, Iisus şi apostolii au cântat probabil Hallel-urile (Matei
26:26-30). Acestea erau cântări de laudă la adresa lui Dumnezeu,
fiind consemnate în Psalmi şi cântate cu ocazia Paştilor. - Psalmii
113-118.
Influenţa închinării false: În
Evul Mediu timpuriu, muzica religioasă s-a limitat la psalmodii funeste. Cam
prin anul 200 d.H., Clement din Alexandria spunea: „Avem nevoie de un
singur instrument: cuvântul paşnic al veneraţiei, nu harpe sau tobe sau orgi
sau trompete”. S-au impus restricţii, limitând muzica bisericească la
compoziţii vocale. Stilul a devenit cunoscut ca psalmodie sau muzică
gregoriană. „După mai puţin de patruzeci de ani de la ridicarea
Constantinopolului, Conciliul din Laodiceea (367) a interzis participarea
instrumentelor la Liturghie. Muzica ortodoxă a fost pur vocală”, se spune în
cartea Our Musical Heritage (Moştenirea noastră muzicală). Aceste
restricţii nu aveau nici un fundament în creştinismul de la origini. De-a
lungul Evului Mediu, Biblia a fost o carte inaccesibilă omului de rând.
Creştinii care îndrăzneau să posede sau să citească Biblia erau persecutaţi şi
chiar omorâţi. Deci nu e de mirare că intonarea cântărilor de laudă pentru
Dumnezeu a dispărut în mare parte în acea perioadă întunecată. La urma urmelor,
dacă omul de rând nu avea acces la Scripturi, cum putea şti el că a zecea parte
din întreaga Biblie constă din cântări? Cine avea să-l informeze că Dumnezeu
le-a poruncit închinătorilor săi să „cânte Domnului o cântare nouă, să cânte
laudele Lui în adunarea celor credincioşi”? - Psalmul
149:1.
„Să-i cântăm lui Dumnezeu în
inima noastră”: Toţi membrii adevăratului poporului creștin al
lui Dumnezeu pot găsi bucurie în intonarea cântărilor, aflate în cărți de
cântări publicate de diverse biserici neoprotestante tradiționale - baptiste,
metodiste, penticostale etc.. Chiar dacă am fi oarecum inhibaţi atunci când ne
exprimăm verbal, sentimentele noastre faţă de Dumnezeu pot fi libere când le
dăm glas în cântări. Apostolul Pavel a arătat cum putem găsi bucurie în
intonarea cântărilor de laudă, atunci când i-a sfătuit pe creştini să continue
să vorbească între ei „cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti,
lăudând şi cântând Domnului în inima” lor (Efeseni
5:19).
Când inimile noastre abundă în lucruri spirituale, ne putem exprima cu putere
în cântări. Deci pentru a cânta mai bine este esenţială atitudinea corectă a
inimii.
Cântaţi melodii pentru Domnul: Intonarea
cântărilor ne oferă ocazia să ne exprimăm sentimentele faţă de Creatorul nostru
(Psalmul
149:1, 3).
Aceasta nu este o simplă izbucnire sentimentală, ci o exprimare controlată,
raţională şi fericită a laudelor noastre. Faptul de a pune inimă când cântăm cu
biserica locală ne poate crea o bună dispoziţie mintală şi sentimentală pentru
programul care urmează şi ne poate îmboldi să participăm mai mult la închinarea
adusă Domnului. Deşi intonarea unei cântări are impact emoţional, cuvintele pot
servi şi la instruirea noastră. Exprimându-ne astfel la unison şi pe voci, noi
ne pregătim inimile în mod umil şi blând pentru a învăţa împreună ca grup. -
Compară cu Psalmul
10:17 - T.M.. Muzica va face parte întotdeauna din
închinarea la Dumnezeu. Prin urmare, avem perspectiva de a împărtăşi pentru
totdeauna sentimentele psalmistului: „Voi lăuda pe Domnul cât voi trăi; voi
cânta psalmi Dumnezeului meu cât voi fi”. - Psalmul
146:2.
Alte gânduri asupra Psalmului 149:
*Dumnezeu „își găsește plăcerea
în poporul său”. (Ps.
149:4) Ce adevăr înălțător! Dumnezeu observă calitățile noastre,
știe ce fel de persoane putem deveni și ne atrage la El. Dacă îi suntem loiali,
El va rămâne alături de noi pentru totdeauna. (Ioan
6:44).
*Un Dumnezeu care simte: Filozofii
greci, de exemplu epicurienii, credeau în zei, dar considerau că aceştia sînt
prea departe de pământ ca să se mai intereseze de om sau ca să fie impresionaţi
de sentimentele acestuia. Cât de deosebite sunt relaţiile dintre Dumnezeu şi
credincioșii săi fideli! „Domnul Îşi găseşte plăcere în poporul Său” (Psalmul
149:4). Oamenii nelegiuiţi dinainte de Potop L-au făcut să aibă
regrete şi să se „mâhnească în inima Lui”. Israelul, prin infidelitatea
sa, l-a îndurerat şi l-a mâhnit pe Dumnezeu. Creştinii pot, prin neascultarea
lor, să întristeze pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu; dar, prin fidelitatea lor,
ei pot să-i aducă bucurii. Este de-a dreptul uimitor faptul că un biet om de pe
pământ îl poate mâhni sau bucura pe Creatorul universului! Având în vedere tot
ce face el pentru noi, cât de minunat este faptul că avem preţiosul privilegiu
de a-i produce plăcere/bucurie!
*Apocalipsa, ultima carte a Bibliei, menţionează mai multe lucruri noi: un „nume nou”, un „cântec nou”, „un cer nou şi un pământ nou” şi „Noul Ierusalim” (Apocalipsa 2:17; 3:12; 5:9; 14:3; 21:1, 2). Este entuziasmant să cugeţi şi să vorbeşti despre aceste lucruri, iar dacă cineva a înţeles ce lucruri îi stau omenirii în perspectivă, respectivul se simte mişcat „să cânte Domnului un cântec nou” (Psalm 96:1; 98:1; 144:9; 149:1). Ordinea nouă a lui Dumnezeu nu va fi o cârpeală, o ordine veche omenească îmbunătăţită, sau o încercare de a obţine maximul posibil de la ordinea veche, de a o întrebuinţa, oarecum, ca fundament sau de a iniţia, pur şi simplu, unele înoiri. Aşa ceva n-ar funcţiona niciodată. Însuşi Iisus Hristos a spus cu o ocazie: „Nimeni nu taie un petec de la o haină nouă ca să-l coase la una veche; totuşi, dacă face acest lucru, petecul nou se rupe, iar petecul de la haina nouă nu se potriveşte la una veche. Apoi, nimeni nu toarnă vinul nou în burdufuri vechi; totuşi, dacă face acest lucru, atunci vinul nou va face ca burdufurile să pleznească şi el se varsă, iar burdufurile se strică; ci vinul nou trebuie turnat în burdufuri noi” (Luca 5:36-38). În concordanţă cu această ilustraţie, ordine nouă prezisă de către Dumnezeu va fi absolut nouă. De exemplu Noul Ierusalim! Nu este vorba de un oraş pământesc, plasat pe locul vechiului Ierusalim. Noul Ierusalim va fi în cer. E suficient să examinăm descrierea referitoare la acesta, care ne este dată în Apocalipsa 21:9 până la 22:3, ca să vedem că el nu s–ar potrivi niciodată, după dimensiunile şi caracteristicile lui, în teritoriul urban al vechiului Ierusalim. În Biblie, Noul Ierusalim este numit „mireasa, nevasta Mielului”. Apostolul Ioan scrie: „Am văzut, de asemenea, oraşul sfânt, Noul Ierusalim, care se pogoară din cer de la Dumnezeu, gătit ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei” (Apocalipsa 21:2). Aşa cum aici Noul Ierusalim este comparat cu o femeie, cu o mireasă sau cu o nevastă, tot aşa a fost comparat şi vechiul Ierusalim cu o femeie. De exemplu, când Iisus a intrat la 9 Nisan (27 martie) 33 (după unii bibliști) în Ierusalim, aşa de parcă ar fi fost un moştenitor regal care îşi făcea apariţia în vederea încoronării sale, s-a împlinit profeţia din Zaharia 9:9: „Bucură-te nespus de mult, o, fiica Sionului, jubilează în triumf, o, fiica Ierusalimului. Iată! Regele tău vine la tine … călărind pe un asin, pe un animal matur, pe mânzul unei măgăriţe” (Matei 21:45). Ierusalimul vechi pământesc era desemnat ca „oraşul despre care se obişniua să se spună: El este perfecţiunea frumoseţii” (Plângerile 2:15; Psalm 48:1, 2; 50:2). Dar acest oraş nu se poate compara, în ce priveşte frumuseţea şi măreţia, cu Ierusalimul ceresc: Acest oraş nou, splendid, se coboară „din cer de la Dumnezeu”. Cum? Prin faptul că acest oraș îşi are originea la Dumnezeu şi îşi extinde puterea şi autoritatea din cer pe pământul cel nou spre binele veşnic al omenirii (Apocalipsa 21:2). De aceea să înălțăm Domnului „o cântare nouă”, cum ne îndeamnă și Psalmul 149!
Câteva gânduri despre Psalmul 150:
Există multe motive
pentru care rugăciunile noastre trebuie să conţină cuvinte
de laudă. De exemplu, ne simţim îndemnaţi să-l lăudăm pe
Dumnezeu când ne gândim la „lucrările Sale de putere” şi la „măreţia Sa
nemărginită”. (Citeşte Psalmul 150:1-6). De
fapt, în cele şase versete ale Psalmului 150 suntem
îndemnaţi de 13 ori să-l lăudăm pe Dumnezeu! Plin de veneraţie, scriitorul
altui psalm a spus: „De şapte ori pe zi te laud datorită hotărârilor Tale judecătoreşti
drepte” (Ps.
119:164). Cu siguranţă, Dumnezeu merită să fie lăudat! Prin urmare, n-ar
trebui să-L lăudăm în rugăciunile noastre „de şapte ori pe zi”, adică foarte
des? Toţi cei ce îi slujim lui Dumnezeu suntem încântaţi să dăm ascultare
îndemnurilor Bibliei de a-L lăuda. Cartea Apocalipsa subliniază de repetate ori
laudele aduse lui Dumnezeu prin expresia „Aleluia (Lăudaţi-l pe Iah/Domnul]!” (Apocalipsa 19:1-6).
Cum am amintit, în cele şase versete ale Psalmului 150 ni
se spune de 13 ori să-l lăudăm pe Dumnezeu. Este o chemare universală, adresată
întregii creaţii, de a-şi uni vocile cu bucurie într-un imn de laudă închinat
Domnului. Viaţa noastră eternă depinde de faptul de a ne alătura la acest măreţ
cor de Aleluia! Da, singurii oameni care vor trăi veşnic sunt cei care îi aduc
fără încetare laude Domnului. De aceea, suntem decişi să stăm aproape de
Biserica Sa loială, în timp ce sfârşitul se apropie. Atunci, putem spera să
vedem împlinirea completă a cuvintelor finale ale Psalmului 150:
„Tot ce are suflare să laude pe Domnul. Lăudaţi pe Domnul!”
*Titlurile psalmilor indică folosirea pe scară largă a instrumentelor muzicale. În Psalmul 150, pe lângă instrumentele cu coarde şi arcuş sunt menţionate trompeta, harpa, tamburina, cavalul şi chimvalele. Cu toate acestea, de cel mai mare interes este vocea umană. Versetul 6 îndeamnă: „Tot ce are suflare să laude pe Domnul. Lăudaţi pe Domnul!” Așadar, cuprins de bucurie, psalmistul inspirat încheie cartea Psalmilor cu următorul îndemn: „Lăudaţi-l pe Iah! Lăudaţi-l pe Dumnezeu în locul său sfînt. Lăudaţi-l în întinderea forţei sale. Lăudaţi-l pentru lucrările sale de putere. Lăudaţi-l conform abundenţei măreţiei sale. Lăudaţi-l cu sunetul cornului. Lăudaţi-l cu instrumentul cu coarde şi harpa. Lăudaţi-l cu tamburina şi dansul în cerc. Lăudaţi-l cu corzile şi flautul. Lăudaţi-l cu cimbalele cu sunete melodioase. Lăudaţi-l cu cimbalele răsunătoare. Tot ce respiră să-l laude pe Iah! Lăudaţi-l pe Iah!” - Psalm 150:1-6.
STUDIU
SPECIAL 4: Să găsim adevăratul sens al vieţii: „Tot ce are suflare să-l laude
pe Iah!” - Psalmul
150:6:
„Am studiat medicina pentru că voiam să ajut
oameni. Mă gândeam şi că, fiind medic, voi fi fericit: aveam să-mi fac un nume
şi să câştig bine”, îşi aminteşte Seung Jin, care a crescut în Coreea.
„Când mi-am dat seama cât de puţin poate face un medic ca să-i ajute cu
adevărat pe oameni, am fost foarte dezamăgit. Apoi am studiat artele. Dar mă
simţeam un egoist fiindcă lucrările mele nu-mi aduceau bucurie decât mie. Le
erau de puţin folos altora. Mai târziu, am intrat în învăţământ, dar în scurt
timp am realizat că nu-mi îndrumam elevii spre adevărata fericire. Nu făceam
decât să le transmit informaţii.” Asemenea multor oameni, Seung Jin căuta
adevăratul sens al vieţii. A găsi adevăratul sens al vieţii înseamnă a şti
pentru ce trăieşti, a avea un obiectiv clar şi a-ţi concentra eforturile
spre realizarea lui. Dar are viaţa omului într-adevăr un sens? Cu siguranţă!
Faptul că suntem înzestraţi cu raţiune, conştiinţă şi inteligenţă dovedeşte că
am fost creaţi cu un scop bine definit. Prin urmare, putem găsi adevăratul scop
al vieţii şi putem avea o viaţă plină de sens numai dacă trăim în armonie
cu scopul Celui ce ne-a creat. Biblia arată că scopul lui Dumnezeu referitor la
oameni are numeroase faţete. Modul minunat în care suntem făcuţi este o dovadă
a iubirii pline de altruism a lui Dumnezeu (Psalmii 40:5; 139:14).
Astfel, a trăi în armonie cu scopul Său înseamnă a-i iubi pe alţii în mod
altruist, la fel ca El (1 Ioan 4:7-11).
Înseamnă totodată a respecta poruncile divine. - Eclesiastul 12:13; 1 Ioan 5:3.
Dumnezeu a stabilit, de asemenea, ca oamenii să trăiască fericiţi şi în pace
unii cu alţii, precum şi cu restul creaţiei (Geneza 1:26; 2:15). Dar
de ce anume avem nevoie ca să fim fericiţi, să ne simţim în siguranţă şi să
avem pacea minţii? Aşa cum un copil este fericit şi se simte în siguranţă când
îşi ştie părinţii în preajmă, noi trebuie să fim în relaţii bune cu Tatăl
nostru ceresc pentru a avea cu adevărat o viaţă plină de sens (Evrei 12:9).
Dumnezeu ne permite să ne apropiem de El şi ne ascultă rugăciunile (Iacov 4:8; 1 Ioan
5:14, 15). Dacă „umblăm cu Dumnezeu”, Tatăl nostru ceresc, manifestând
credinţă şi împrietenindu-ne cu El, îl putem bucura şi lăuda (Geneza 6:9; Proverbele
23:15, 16; Iacov
2:23). Acesta este cel mai nobil scop pe care-l poate avea omul. Psalmistul
a scris: „Tot ce are suflare să-l laude pe Iah!” - Psalmul 150:6.
Care este scopul
tău în viaţă? Potrivit scopului lui Dumnezeu, oamenii trebuie
să se îngrijească bine de ei înşişi şi de familia lor atât pe plan fizic, cât
şi pe plan spiritual. Este nevoie de echilibru, pentru ca interesele şi
preocupările laice să nu le pună în umbră pe cele spirituale, care sunt mai
importante (Matei
4:4; 6:33).
Din nefericire, mulţi trăiesc în primul rând pentru a strânge bunuri materiale.
Dar ar fi absurd să strângem lucruri materiale în speranţa că ele ne vor
satisface toate necesităţile. Un sondaj efectuat recent în rândul milionarilor
din Asia a dezvăluit că mulţi dintre ei „nu se simt în siguranţă, ci sunt
îngrijoraţi, în pofida poziţiei pe care o au în societate şi a sentimentului de
împlinire pe care li-l dă averea”. - Eclesiastul 5:11.
Iisus a vorbit despre „puterea amăgitoare a bogăţiilor” (Marcu 4:19). În
ce sens sunt bogăţiile amăgitoare? Ele lasă impresia că-i fac pe oameni
fericiţi. Înţeleptul rege Solomon a scris că „cine iubeşte argintul nu se
satură de argint” (Eclesiastul
5:10). Dar nu ar putea cineva să aibă obiective materialiste şi în acelaşi
timp să-i slujească din tot sufletul lui Dumnezeu? Cu siguranţă nu! Iisus a
explicat: „Nimeni nu poate fi sclav la doi stăpâni, căci fie îl va urî pe unul
şi îl va iubi pe celălalt, fie se va alipi de unul şi îl va dispreţui pe
celălalt. Nu puteţi fi sclavi ai lui Dumnezeu şi ai Bogăţiei”. Iisus şi-a
îndemnat discipolii să nu strângă bunuri materiale pe pământ, ci să strângă
„comori în cer”, un nume bun la Dumnezeu, care „ştie de ce avem nevoie chiar
înainte să-i cerem”. - Matei 6:8, 19-25. În
scrisoarea pe care i-a trimis-o colaboratorului său Timotei, apostolul Pavel a dat
îndemnuri ferme în această privinţă. El i-a spus: „Porunceşte-le celor care
sunt bogaţi … să nu-şi pună speranţa în bogăţii nesigure, ci în Dumnezeu, care
ne dă toate din belşug spre desfătarea noastră … , să fie darnici, gata să
împartă ce au, strângându-şi la loc sigur drept comoară pentru viitor o bună
temelie, ca să apuce strâns adevărata viaţă”. - 1 Timotei
6:17-19. Expresia „viaţă adevărată” îi trimite pe mulţi cu gândul
la un trai axat pe lux şi plăceri. Iată ce remarcă face o revistă asiatică:
„Cei care se uită la filme şi la alte emisiuni TV încep să-şi dorească
ceea ce văd; visează la ce ar putea avea”. Faima şi bogăţiile devin scopul
vieţii lor. De dragul lor, mulţi îşi sacrifică tinereţea, sănătatea, viaţa de
familie şi valorile spirituale. Puţini stau să se gândească la faptul că
imaginile promovate de mass-media nu sunt altceva decât o reflectare a
„spiritului lumii”, a mentalităţii celor mai mulţi dintre locuitorii pământului,
mentalitate ce îi determină să acţioneze contrar scopului pentru care am
fost creaţi (1 Corinteni
2:12; Efeseni
2:2). Nu-i de mirare că atâţia oameni sunt nefericiţi. - Proverbele 18:11; 23:4, 5.
Dar ce se poate spune despre cei care luptă cu altruism pentru eradicarea
foametei, a bolilor şi a nedreptăţii? Eforturile lor nobile şi pline de
sacrificiu au adesea rezultate bune. Cu toate acestea, ei nu vor reuşi
niciodată să schimbe această lume, s-o transforme într-o lume dreaptă. De ce?
Deoarece „întreaga lume zace în puterea celui rău”, Satan, iar el
nu vrea ca lucrurile să se schimbe în bine. - 1 Ioan 5:19.
Ce trist ar fi dacă toate speranţele noastre ar fi legate de această lume!
„Dacă numai în viaţa aceasta am sperat în Hristos, suntem cei mai de plâns
dintre toţi oamenii”, a scris Pavel. Atitudinea celor care cred că viaţa
prezentă înseamnă totul este „să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri” (1 Corinteni
15:19, 32).
Însă ne aşteaptă timpuri mai bune. „Potrivit promisiunii (lui Dumnezeu), noi
aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, iar în ele va locui dreptatea” (2 Petru 3:13).
Atunci, creştinii se vor bucura de „adevărata viaţă”, „viaţa veşnică” în
perfecţiune, fie în cer, fie pe pământ, sub domnia plină de iubire a Împărăției
lui Dumnezeu. - 1 Timotei 6:12.
Să facem sacrificii înţelepte: Biblia
spune că lumea de azi „trece şi dorinţa ei la fel”. Nu va rămâne nimic din
lumea lui Satan, nici faimă, nici bogăţie; doar „cine face voinţa lui Dumnezeu
(va) rămâne pentru totdeauna” (1 Ioan 2:15-17).
Prin urmare, bogăţiile nesigure, gloria trecătoare şi plăcerile efemere oferite
de această lume nu merită sacrificii. Merită în schimb să facem sacrificii
pentru a obţine „adevărata viaţă”, viaţa veşnică în Împărăția lui Dumnezeu.
Acestea sunt sacrificiile înţelepte!
„Să nu ne folosim din plin de
lume”: Dacă pierdem din vedere adevăratul scop al vieţii şi
nu mai ţinem strâns la speranţa de a obţine „adevărata viaţă”, ne aflăm în mare
pericol. Riscăm să fim „prinşi de îngrijorările, bogăţiile şi plăcerile vieţii
acesteia” (Luca
8:14). Dorinţele scăpate de sub control şi „îngrijorările vieţii” ne pot
face să ne implicăm peste măsură în acest sistem (Luca 21:34). Din
nefericire, unii s-au lăsat pradă dorinţei de îmbogăţire atât de răspândite,
„s-au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns peste tot cu multe dureri”,
pierzându-şi chiar şi preţioasa prietenie cu Dumnezeu. Ce scump plăteşte cel ce
nu „apucă strâns viaţa veşnică”! - 1 Timotei 6:9,
10, 12; Proverbele
28:20. Apostolul Pavel i-a îndemnat pe „cei ce se folosesc de lume (să fie)
ca aceia care nu se folosesc din plin de ea” (1 Corinteni 7:31).
Să punem scopul lui Dumnezeu pe
primul plan în viaţă: În Biblie se vorbeşte despre oameni care
au trăit în armonie cu scopul lui Dumnezeu şi despre unii care nu au făcut
acest lucru. Aceste exemple, pozitive şi negative, au fost şi sunt utile pentru
toţi oamenii, indiferent de cultură, epocă ori situaţia lor (Romani 15:4; 1 Corinteni
10:6, 11).
Să ne amintim, de pildă, de Nimrod. El a construit oraşe mari, dar s-a
împotrivit scopului lui Dumnezeu (Geneza 10:8–12).
Însă mulţi alţii au lăsat un exemplu demn de urmat. Moise, de pildă, n-a ţinut
să-şi păstreze poziţia de nobil la curtea Egiptului. Nu acesta era scopul
vieţii lui. El a considerat privilegiile spirituale „o bogăţie mai mare decât
comorile Egiptului” (Evrei 11:26).
Medicul Luca i-a ajutat probabil pe Pavel şi pe alţi creştini când erau
bolnavi. Dar Luca i-a ajutat pe alţii în primul rând ca evanghelizator şi
scriitor al Bibliei. Cât despre Pavel, el s-a remarcat nu ca expert în lege, ci
ca misionar, „apostol al neamurilor”. - Romani 11:13. Cel
mai adesea ne gândim la David nu ca la un comandant militar, nici ca la un
muzician ori compozitor, ci ca la un „om după inima lui (Dumnezeu)” (1 Samuel 13:14).
Îl cunoaştem pe Daniel nu ca demnitar la curtea Babilonului, ci ca profet loial
al Domnului. Pe Estera, nu ca regină a Persiei, ci ca exemplu de credinţă şi
curaj. Pe Andrei, Petru, Iacov şi Ioan nu ca pescari pricepuţi, ci ca apostoli
ai lui Iisus. Şi, bineînţeles, Iisus este pentru noi nu „tâmplarul”, ci
„Hristosul” (Marcu
6:3; Matei
16:16). Pentru toţi aceştia, a fost cât se poate de limpede că, indiferent
de talentele, bunurile ori poziţia pe care o aveau, viaţa lor trebuia să
graviteze în jurul serviciului pentru Dumnezeu, nu în jurul profesiei ori
serviciului lor laic. Ei ştiau că cel mai nobil şi mai recompensator scop în
viaţă este să te dovedeşti un slujitor al lui Dumnezeu. Seung Jin, despre care
am vorbit la început, a înţeles şi el acest lucru. El explică: „În loc să mă
dedic cu totul medicinei, artei sau învăţământului, m-am hotărât să-mi
trăiesc viaţa în armonie cu dedicarea mea lui Dumnezeu. Acum slujesc într-o
zonă unde este mare nevoie de învăţători ai Bibliei şi-i ajut pe oameni să
meargă pe calea care duce la viaţă veşnică. Înainte mă gândeam că
serviciul meu de misionar nu mă va satisface îndeajuns. Acum însă consider
că viaţa mea este mai frumoasă ca oricând. Încerc să-mi rafinez
personalitatea şi învăţ cum să mă port cu oameni de diferite culturi. M-am
convins că viaţa are cu adevărat sens doar dacă trăim în armonie cu scopul lui
Dumnezeu”.
Cum putem găsi adevăratul sens
al vieţii? Noi, creştinii, am primit ceva de mare preţ: cunoştinţa
care poate însemna viaţă şi speranţa salvării (Ioan 17:3). Prin
urmare, „să nu ratăm scopul harului lui Dumnezeu” de care beneficiem (2 Corinteni 6:1).
Dimpotrivă, să ne folosim fiecare zi ca să-l lăudăm pe Dumnezeu. Să răspândim
cunoştinţa care aduce adevărata fericire şi care duce la viaţă veşnică. Astfel,
vom constata cât de adevărate sunt cuvintele lui Iisus: „Este mai multă
fericire în a da decât în a primi” (Faptele 20:35).
Şi vom găsi adevăratul sens al vieţii!
Concluzie: Psalmii fac să iasă în evidenţă un adevăr nespus de clar: Pentru a fi cu adevărat fericiţi trebuie să fim în relaţii bune cu Dumnezeu. Astfel, tot obiectivul poporului lui Dumnezeu şi scopul existenţei noastre poate fi rezumat în cuvintele care alcătuiesc chemarea de încheiere rostită de psalmist: „Tot ce respiră să-l laude pe Iah/Domnul! Lăudaţi-l pe Iah/Domnul!” - Psalm 150:6.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu