V-AȚI ÎNTREBAT? PĂRȚILE 1-10.

 

V-AȚI ÎNTREBAT? PĂRȚILE 1-10

PRIMA PARTE:

1. În afară de Biblie, ce dovezi avem că Iisus a existat cu adevărat?

 Mai mulţi scriitori laici care au trăit la puţin timp după Iisus l-au menţionat cu numele.Unul dintre aceştia a fost Cornelius Tacitus, care a întocmit o istorie a Romei din perioada împăraţilor romani. El a vorbit şi despre incendiul care a devastat oraşul în 64 d.H.. Aşa cum arată Tacitus, se zvonea că acest incendiu a fost provocat din ordinul împăratului Nero, care a dat vina pe un grup de oameni „numiţi de popor creştini”. Iată ce scrie istoricul în continuare: „Hristos, de la care îşi primiseră numele, fusese condamnat la moarte în timpul lui Tiberiu de procuratorul Pontius Pilatus” (Analele lui Cornelius Tacitus, traducere de E. Lovinescu, vol. II, cartea XV, pag. 356). Şi istoricul evreu Josephus Flavius vorbeşte despre Iisus. Referindu-se la evenimentele care au avut loc după moartea lui Festus (aproximativ 62 d.H.), guvernator roman al Iudeii, şi înainte de instalarea în funcţie a succesorului său, Albinus, Josephus a spus că marele preot Ananus (Ana) „a convocat sinedriul la judecată şi l-a adus în faţa lui pe fratele lui Iisus, denumit Hristos (el se chema Iacob), împreună cu alţi câţiva” (Antichităţi iudaice, vol. II, traducere de Ion Acsan, cartea XX, cap. IX, pag. 571).

2. Se poate spune cu exactitate câte profeţii mesianice există în Vechiul Testament?
 Un studiu atent al Vechiului Testament/Scripturile ebraice ne ajută să identificăm zeci de profeţii care s-au împlinit în persoana lui Iisus Hristos. Aceste profeţii ne dau detalii despre provenienţa lui Mesia, momentul când avea să apară, faptele sale, modul în care urma să fie tratat şi rolul său în mântuirea omului. Cu ajutorul lor putem să-l recunoaştem pe Mesia în persoana lui IIsus. Totuşi, nu se  ştie cu exactitate câte profeţii mesianice există în Scripturile ebraice. Nu toţi înţeleg la fel noţiunea de profeţie mesianică. În cartea The Life and Times of Jesus the Messiah (Viaţa pe timpul lui Iisus, Mesia), Alfred Edersheim afirmă că scrierile rabinice antice catalogau drept profeţii mesianice 456 de pasaje din Scripturile ebraice, deşi în multe dintre ele nu apare în mod concret cuvântul Mesia. O analiză atentă a acestor pasaje ridică anumite semne de întrebare privitor la caracterul lor profetic. Edersheim spune, de exemplu, că evreii considerau Geneza 8:11 o profeţie mesianică. Ei pretindeau că „ramura de măslin adusă de porumbel fusese luată de pe Muntele lui Mesia”. Acelaşi autor aminteşte şi Exodul 12:42, menţionând explicaţia eronată pe care o dădeau acestui verset: „Aşa cum Moise a venit din deşert, şi Mesia avea să vină de la Roma”. Multor erudiţi, şi nu numai, le este greu să facă o asociere între Iisus Hristos şi aceste două versete, cu explicaţiile lor eronate. Dar chiar dacă ne-am concentra asupra profeţiilor care s-au împlinit realmente în persoana lui Iisus, tot nu am putea să precizăm numărul lor exact. Să luăm spre exemplificare, Isaia, capitolul 53, care conţine mai multe detalii profetice cu privire la Mesia. În versetele 2 la 7 se spune: „El n-are nici ţinută impresionantă. … Era dispreţuit şi ocolit de oameni. … A purtat bolile noastre. … Era străpuns pentru fărădelegea noastră. ... A fost dus ca o oaie la înjunghiere”. Ar trebui considerat acest pasaj din Isaia o singură profeţie mesianică? Sau fiecare detaliu despre Mesia constituie o profeţie de sine stătătoare? Să analizăm şi Isaia 11:1, unde se spune: „Un lăstar va ieşi din buturuga lui Iese şi un vlăstar din rădăcinile lui va da rod”. În versetul 10, această profeţie este menţionată din nou, dar cu alte cuvinte. Ar trebui privite aceste două versete drept profeţii distincte sau o singură profeţie, consemnată de două ori? Modul în care sunt privite aceste pasaje din capitolul 53 şi capitolul 11 influenţează numărul total al profeţiilor mesianice. Aşadar, nu e potrivit, în opinia mea,  să se  facă afirmaţii categorice cu privire la numărul profeţiilor mesianice din Scripturile ebraice/Vechiul Testament. Mulți teologi au publicat, de-a lungul timpului, liste cu zeci de profeţii despre Iisus şi cu împlinirea lor. Aceste liste ne pot încuraja, fiindu-ne de folos pentru întărirea credinței noastre personale în Iisus. În plus, profeţiile mesianice, indiferent de numărul lor, constituie  dovezi incontestabile că Iisus este Hristos, sau Mesia.

PARTEA A DOUA:

3. Când l-au vizitat astrologii, sau magii, pe Iisus?

 În Evanghelia după Matei se spune că nişte „astrologi de la răsărit” au venit la Iisus şi i-au adus daruri (Matei 2:1-12). Câţi astrologi, sau magi, l-au vizitat pe copilul Iisus nu se specifică şi, prin urmare, nu există nicio bază pentru a crede ceea ce susţine tradiţia, şi anume că ar fi fost trei. De asemenea, Biblia nu specifică numele astrologilor. În New International Version Study Bible se face următorul comentariu pe marginea textului din Matei 2:11: „Contrar tradiţiei, magii nu l-au vizitat pe Iisus, precum păstorii, la iesle în noaptea naşterii sale. Ei l-au vizitat câteva luni mai târziu când Iisus era un copilaş în casa lui”. Acest lucru este confirmat de faptul că Irod, când căuta să omoare copilaşul, a poruncit să fie ucişi toţi băieţii din Betleem şi din împrejurimile lui de la vârsta de doi ani în jos. El a ales această grupă de vârstă calculând „potrivit cu timpul exact pe care-l aflase de la astrologi” (Matei 2:16). Dacă astrologii l-ar fi vizitat pe Iisus în noaptea naşterii Lui şi i-ar fi adus aur şi daruri scumpe, Maria nu ar fi adus ca jertfă doar două păsări, când a mers cu Iisus la templul din Ierusalim după 40 de zile (Luca 2:22-24). Această jertfă era prevăzută în Lege pentru oamenii săraci, care nu îşi puteau permite să aducă un miel (Leviticul 12:6-8). Totuşi, darurile scumpe pe care le-au adus astrologii trebuie să fi fost de mare folos familiei Lui Iisus în timpul şederii lor în Egipt (Matei 2:13-15).

4. Este raţional să credem în Dumnezeu?

 V-ați întrebat vreodată de ce totul - de la particulele atomice la imensele galaxii - este guvernat de legi matematice exacte? V-aţi gândit la varietatea şi la complexitatea formelor de viaţă şi la uluitorul proiect ce stă la baza lor? Mulţi consideră că Universul şi formele de viaţă au apărut în urma unui accident cosmic de proporţii şi a unor procese evolutive. Alţii susţin că ele sunt opera unui Creator inteligent. Care punct de vedere vi se pare mai raţional? Trebuie să recunoaştem că ambele explicaţii presupun credinţă. Pentru a crede în Dumnezeu este nevoie de credinţă, întrucât Biblia spune că „niciun om nu l-a văzut vreodată” (Ioan 1:18). De asemenea, niciun om nu a văzut cum s-a format Universul şi nici cum a venit în existenţă viaţa. Şi nimeni n-a văzut vreodată o formă de viaţă transformându-se într-o alta, cu atât mai puţin în una superioară. Dovezile fosile demonstrează că principalele categorii de animale au apărut brusc şi au rămas practic neschimbate în timp. Prin urmare, este firesc să ne întrebăm: Care credinţă are o bază solidă? Cea în evoluţie ori cea în Creator? De fapt și oamenii de ştiinţă cred în realităţi ce nu se văd, întrucât existenţa acestora poate fi demonstrată. De exemplu, pe Dmitri Mendeleev, chimist rus din secolul al XIX-lea, l-a captivat relaţia dintre elementele chimice, care constituie însăşi temelia Universului. El a înţeles că acestea aveau anumite lucruri în comun şi că puteau fi grupate în funcţie de masa atomică şi de proprietăţile chimice. Convins fiind de ordinea ce domnea în grupele elaborate de el, Mendeleev a realizat tabelul periodic al elementelor şi a prezis corect existenţa mai multor elemente necunoscute la acea vreme.

Întâmplare sau proiect? Cu decenii în urmă, când cercetarea ştiinţifică a avansat, sir James Jeans, matematician, fizician şi astronom britanic, a afirmat că „Universul se aseamănă mai mult cu un gând extraordinar decât cu o maşinărie extraordinară”. El a mai spus: „Universul pare să fi fost proiectat de un specialist în matematică pură şi oferă dovada existenţei unei puteri care planifică şi dirijează lucrurile, capacitate pe care o are şi mintea omului”. De când James Jeans a făcut aceste observaţii, şi alţi oameni de ştiinţă au ajuns la o concluzie asemănătoare. „Organizarea ce caracterizează întregul Univers i-a determinat pe mulţi astronomi din prezent să se gândească la existenţa unui proiect”, a scris fizicianul Paul Davies. Iar unul dintre cei mai cunoscuţi fizicieni şi matematicieni ai tuturor timpurilor, Albert Einstein, a scris: „Faptul că lumea vie poate fi înţeleasă este un miracol”. Pentru mulţi, un miracol e însăşi viaţa, de la elementele ei de bază până la uluitorul creier uman.

ADN-ul şi creierul uman: ADN-ul constituie materialul genetic al oricărui organism celular şi baza moleculară pentru ereditate. Acest acid complex a fost comparat cu un plan sau cu o reţetă, întrucât conţine o mulţime de instrucţiuni codificate sub formă chimică şi stocate la nivel molecular; aici instrucţiunile sunt decodificate şi urmate cu stricteţe. Câtă informaţie se găseşte în ADN? Dacă elementele lui de bază, numite nucleotide, ar fi convertite în litere, acestea „ar umple peste un milion de pagini ale unei cărţi de mărime obişnuită”, se arată într-o lucrare de referinţă ( A History of the Univers - John Mitchell Ontario). La majoritatea organismelor, filamentele spiralate de ADN formează cromozomii, care se află în nucleul fiecărei celule. Un nucleu are, în medie, un diametru de numai 5 micrometri. Imaginaţi-vă câte informaţii se găsesc în aceste minuscule particule din organismul nostru unic, particule ce pot fi observate doar la microscop! Pe bună dreptate, un cercetător a spus că organismele vii „dispun de cel mai compact sistem de stocare/redare a informaţiei, fără egal între realizările tehnologice”. Acest lucru e remarcabil dacă ne gândim la memoria unor cipuri şi DVD-uri şi la alte mijloace de stocare a informaţiei. Însă ADN-ul nu şi-a dezvăluit toate secretele. „Fiecare descoperire nu face decât să dea naştere la noi necunoscute”, se arată în revista New Scientist. Este raţional să atribuim întâmplării oarbe această perfecţiune a organizării şi proiectării din lumea vie? Dacă aţi găsi un manual tehnic de un milion de pagini, scris conform unui cod bine gândit, aţi trage oare concluzia că s-a scris singur? Dar dacă această carte ar fi atât de mică, încât aţi avea nevoie de un microscop performant ca să o puteţi citi? Şi dacă ea ar conţine instrucţiuni detaliate pentru realizarea unei maşini inteligente, care se repară şi se multiplică singură, o maşină cu miliarde de componente, care trebuie asamblate la un anumit moment şi într-un anumit mod? Cu siguranţă, nici nu ne-ar trece prin minte că o asemenea carte ar fi apărut din întâmplare! În lumina cercetărilor recente asupra mecanismelor celulei, filozoful britanic Antony Flew, cândva promotor de seamă al ateismului, a afirmat: „Observând complexitatea aproape incredibilă a etapelor ce sunt necesare producerii vieţii, deducem că trebuie să fi fost implicată o inteligenţă”. Flew consideră că „acest raţionament trebuie urmat indiferent unde ar duce”. În cazul lui, a dus la schimbarea radicală a modului său de a vedea lucrurile. Acum el crede în Dumnezeu. Şi creierul uman, un produs al ADN-ului, îi uluieşte pe mulţi oameni de ştiinţă. El a fost descris drept „cel mai complex lucru din Univers”. Chiar şi cele mai performante supercalculatoare par extrem de rudimentare în comparaţie cu acest organ de culoare gri-rozalie, care are aproximativ 1,3 kilograme şi este alcătuit din neuroni şi alte structuri. În opinia unui specialist în neuroştiinţe, cu cât cercetătorii află mai multe despre creier şi minte, „cu atât acestea devin mai impresionante şi mai misterioase”. Să ne gândim: Datorită creierului respirăm, râdem, plângem, dezlegăm cuvinte încrucişate, construim calculatoare, mergem cu bicicleta, scriem poezii şi privim plini de veneraţie cerul înstelat. Este raţional să atribuim toate aceste capacităţi proceselor oarbe ale evoluţiei?

Credinţă bazată pe dovezi: Pentru a înţelege natura umană, ar trebui oare să privim în jos, spre maimuţe şi alte animale, cum sugerează evoluţioniştii? Sau ar trebui să privim în sus, spre Dumnezeu, pentru a afla răspunsul la întrebările noastre? E adevărat că avem unele lucruri în comun cu animalele. Şi noi mâncăm, bem, dormim şi avem capacitatea de a ne reproduce. Totuşi, suntem unici în multe privinţe. Logica ne spune că trăsăturile distinctive ale omului provin de la o Fiinţă superioară lui, de la Dumnezeu. Biblia explică pe scurt că Dumnezeu ne-a creat „după chipul său”, referindu-se la latura noastră morală şi spirituală (Geneza 1:27). Citind pasajele biblice din Deuteronomul 32:4, Iacov 3:17, 18 şi 1 Ioan 4:7, 8, veţi afla câteva dintre calităţile divine pe care noi, oamenii, le putem reflecta. Creatorul nostru ne-a înzestrat cu „pricepere” ca să cercetăm lumea înconjurătoare şi să găsim răspunsuri la întrebările pe care ni le punem, răspunsuri care să ne satisfacă (1 Ioan 5:20). Iată ce a scris fizicianul William Phillips, laureat al Premiului Nobel: „Când analizez ordinea, logica şi frumuseţea Universului, ajung inevitabil la concluzia că o inteligenţă superioară a creat tot ce văd în jur. Înţelegând cât de coerentă şi, în acelaşi timp, încântător de simplă este fizica, sunt şi mai convins că Dumnezeu există”. Sper că şi voi veţi trage concluzia că este raţional să credeţi în Dumnezeu.

PARTEA A TREIA:

5. Cum erau acoperite cheltuielile pentru serviciile de închinare de la Templul din Ierusalim?

 Serviciile de la templu erau susţinute prin taxe, în principal prin zeciuială, care era obligatorie. Dar se foloseau şi alte tipuri de taxe. De exemplu, când a fost construit tabernacolul, Dumnezeu i-a spus lui Moise să strângă de la fiecare israelit care se înregistra câte o jumătate de siclu de argint drept „contribuţie pentru Domnul” (Exodul 30:12-16). În timp, se pare că iudeii şi-au făcut obiceiul să ofere drept contribuţie această sumă fixă ca impozit anual pentru templu. Acesta era impozitul pe care Iisus i-a spus lui Petru să-l plătească cu o monedă găsită în gura unui peşte (Matei 17:24-27).
Cu câţiva ani în urmă, în Ierusalim au fost descoperite două monede de argint de tipul celor cu care se plătea impozitul pentru templu. O monedă, emisă în Tir în 22 d.H., a fost găsită într-un canal de scurgere din secolul I. Acest siclu are pe o parte imaginea lui Melkart, sau Baal, zeul principal al Tirului, iar pe cealaltă parte imaginea unui vultur aşezat pe prora unei corăbii. A doua monedă, găsită în molozul care a fost îndepărtat de pe muntele templului, datează din primul an al revoltei iudeilor împotriva Romei, 66-67 d.H.. Pe ea apare imaginea unei cupe şi a trei rodii mici, precum şi inscripţiile „jumătate de siclu” şi „Sfântul Ierusalim”. Referitor la această descoperire, profesorul Gabriel Barkay spune că moneda „pare să fi fost atinsă de foc, foarte probabil de focul care a distrus cel de-al doilea templu în 70 d.H.”.

6. Erau într-adevăr impresionante construcţiile realizate de Nebucadneţar, regele Babilonului?

 Cartea biblică Daniel consemnează următoarele cuvinte rostite de Nebucadneţar: „Nu este acesta Babilonul cel Mare, pe care eu însumi l-am construit drept casă regală prin tăria puterii mele şi spre gloria măreţiei mele?” (Daniel 4:30). Era acest oraş antic cu adevărat impresionant? Istoricii afirmă că Nebucadneţar a construit temple, palate, ziduri şi o superbă grădină suspendată. Templul principal din centrul Babilonului avea un turn, sau un zigurat, a cărui înălţime depăşea probabil 70 de metri. Însă „cele mai renumite realizări ale lui Nebucadneţar sunt Calea Procesiunilor şi Poarta zeiţei Iştar”, se spune în lucrarea Babylon-City of Wonders. Calea Procesiunilor, care trecea prin Poarta zeiţei Iştar, avea de-o parte şi de alta reliefuri reprezentând lei în mers. Despre această poartă, cea mai mare din Babilon, aceeaşi lucrare spune: „Acoperită în întregime cu cărămizi smălţuite de un albastru intens şi decorată cu sute de reliefuri reprezentând tauri în mers şi dragoni, ea le oferea vizitatorilor o privelişte de neuitat”.
La începutul secolului al XX-lea, arheologii au scos la lumină mii de fragmente din Calea Procesiunilor şi din Poarta zeiţei Iştar şi le-au folosit pentru a reconstrui o mare parte din acestea la Muzeul Pergamon din Berlin (Germania).

PARTEA A PATRA:

7.a. De ce erau iudeii atât de preocupaţi de genealogiile lor?

 Listele genealogice erau esenţiale pentru stabilirea tribului din care provenea cineva şi a legăturilor sale de rudenie. De asemenea, acestea erau necesare pentru împărţirea teritoriului şi a moştenirii. O importanţă deosebită a avut-o linia genealogică a promisului Mesia. Evreii ştiau foarte bine că Mesia trebuia să vină pe linia lui David, din tribul lui Iuda (Ioan 7:42).În plus, „din moment ce funcţiile pe care le ocupau preoţii şi leviţii se transmiteau din tată în fiu era foarte important să se păstreze puritatea liniei genealogice”, afirmă eruditul Joachim Jeremias. Femeile israelite care, în urma căsătoriei, ajungeau să facă parte dintr-o familie de preoţi trebuiau să aducă dovezi privitoare la genealogia lor, astfel încât linia preoţească să rămână „pură, necontaminată”. În zilele lui Neemia, leviţii care „şi-au căutat listele genealogice ca să-şi dovedească în mod public genealogia, dar nu le-au găsit” au fost înlăturaţi din preoţie (Neemia 7:61-65). Mai mult decât atât, Legea mozaică prevedea ca „niciun fiu nelegitim,  nici amonitul, nici moabitul să nu intre obștea/adunarea Domnului” (Deuteronomul 23:2, 3). Din acest motiv, adaugă Joachim Jeremias, „pentru a-şi exercita drepturile civile, un bărbat trebuia să-şi dovedească originea pură, lucru care confirmă concluzia noastră că până şi israelitul de rând îşi cunoştea strămoşii apropiaţi şi putea spune din care dintre cele douăsprezece triburi făcea parte”.

7.b. Cum îşi întocmeau şi îşi păstrau iudeii genealogiile?

 Matei şi Luca, doi dintre scriitorii evangheliilor, au oferit genealogii detaliate ale predecesorilor lui Iisus (Matei 1:1-16; Luca 3:23-38). Dar s-au păstrat şi alte liste genealogice. De exemplu, o lucrare evreiască de interpretare a Scripturilor, numită Midraş, spune despre Hillel, un rabin din timpul lui Iisus: „În Ierusalim a fost găsit un sul cu genealogii, în care se menţiona că Hillel era un descendent al lui David”. Josephus Flavius, un istoric evreu din secolul I, a susţinut că strămoşii săi au fost preoţi. De asemenea, el a spus: „Prin mama mea eu mă înrudesc cu stirpea regală”. El a afirmat că a găsit această informaţie „în registrele publice” (Autobiografie. Contra lui Apion, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2002, pag. 13). În legătură cu responsabilitatea de a păstra registrele familiilor preoţeşti, Josephus a spus: „Străbunii noştri au încredinţat această demnitate celor mai buni şi mai legaţi de cinstirea lui Dumnezeu” (Autobiografie. Contra lui Apion, pag. 79). În The Jewish Encyclopedia se spune: „Se pare că aceste registre îi erau încredinţate unui anumit funcţionar şi că în Ierusalim chiar se înfiinţase o instanţă care audia şi răspundea la întrebările privitoare la genealogii”. Iudeii care nu făceau parte din familiile preoţeşti trebuiau să se înregistreze în oraşul tatălui lor (Luca 2:1-5). După toate probabilităţile, scriitorii evangheliilor au consultat aceste arhive publice. Se pare că unele familii chiar întocmeau şi păstrau registre private.

PARTEA A CINCEA:

8. Cine este regele persan Ahaşveroş, menţionat în cartea biblică Estera?

 Potrivit cărţii Estera, Ahaşveroş a ales-o ca regină pe tânăra iudeică Estera, care, mai târziu, şi-a salvat poporul de la genocid. Mult timp, istoricii au avut opinii diferite în legătură cu identitatea regelui persan numit în Biblie Ahaşveroş. Totuşi, problema pare să se fi rezolvat după ce s-au descifrat mai multe inscripţii scrise în trei limbi, care au fost găsite pe câteva monumente persane. Potrivit acestora, este aproape sigur că Ahaşveroş a fost Xerxes I, fiul lui Darius cel Mare (Hystaspe). Felul în care apare numele Xerxes în inscripţiile persane, când este transliterat în ebraică, este aproape identic cu felul în care apare în textul ebraic al cărţii Estera.Tot ce se spune în cartea Estera despre Ahaşveroş se potriveşte cu informaţiile cunoscute despre Xerxes I. Din capitala Susa, situată în Elam, acest monarh persan a domnit peste Media, teritoriul său întinzându-se din India până în insulele Mării Mediterane (Estera 1:2, 3; 8:9; 10:1). „Toate aceste detalii sunt valabile în cazul lui Xerxes, dar nu şi al altor monarhi persani”, afirmă eruditul Lewis Bayles Paton. „Caracterizarea făcută lui Ahaşveroş în cartea Estera se potriveşte bine cu descrierea făcută lui Xerxes de Herodot şi de alţi istorici greci.”

9. Ce dovezi există că în Egiptul antic se fabricau cărămizi?

 În cartea biblică Exodul se spune că egiptenii i-au pus pe sclavii lor evrei să fabrice cărămizi. Sclavii trebuiau să facă un anumit număr de cărămizi în fiecare zi, folosind paie şi mortar din argilă (Exodul 1:14; 5:10-14).În timpurile biblice, fabricarea cărămizilor, care se uscau la soare, era o ocupaţie importantă în Valea Nilului. În Egipt există şi astăzi monumente antice construite din acest material. Procesul de fabricare a cărămizilor este ilustrat de o pictură murală din secolul al XV-lea î.H. descoperită în Teba, în mormântul lui Rekhmire. Această pictură datează aproximativ din aceeaşi perioadă în care au avut loc evenimentele relatate în cartea Exodul.Iată cum sunt descrise scenele acestei picturi într-o lucrare de referinţă: „Apa era adusă dintr-un rezervor; mortarul era amestecat cu ajutorul unei sape şi apoi dus într-un loc convenabil pentru cărămidar. Mortarul era presat într-o matriţă de lemn, pe care cărămidarul o aşeza pe pământ. Matriţa era apoi ridicată, astfel încât cărămida proaspăt modelată să se usuce la soare. Se fabricau mai multe şiruri de cărămizi care, după ce se uscau, erau păstrate în stive până când era nevoie de ele. Această procedură este întâlnită şi în prezent în Orientul Apropiat” (The International Standard Bible Encyclopedia).
Şi în diferite papirusuri ce datează din mileniul al II-lea î.H. se face referire la fabricarea cărămizilor de către sclavi, la folosirea de paie şi de argilă pentru cărămizi, precum şi la norma de cărămizi ce trebuia efectuată zilnic.

PARTEA A ȘASEA: 

10. Când au apărut sinagogile?

 Cuvântul „sinagogă” provine de la un cuvânt grecesc care înseamnă „adunare” sau „strângere într-un loc”. Numele este potrivit deoarece, încă din vechime, comunitățile evreiești folosesc aceste locuri de întrunire pentru a învăța și a se închina. Deși în Vechiul Testament nu există nicio mențiune cu privire la sinagogi, Noul Testament dă de înțeles că aceste locuri de adunare erau foarte răspândite la începutul secolului I d.H.. Majoritatea erudiților cred că sinagogile au apărut în timpul captivității evreilor în Babilon. În Encyclopaedia Judaica se spune: „Simțind nevoia să primească alinare în suferința lor, exilații, rămași fără templu într-o țară străină, obișnuiau să se adune, probabil în Sabat, și să citească din Scripturi”. Se pare că, după ce s-au întors din exil, evreii au continuat să se adune pentru a se ruga și pentru a citi din Scripturi. Ei au construit sinagogi oriunde s-au stabilit. În secolul I d.H., sinagogile erau centrul vieții sociale și religioase al comunităților evreiești aflate în bazinul Mării Mediterane, în Orientul Mijlociu și chiar în Israel. Lee Levine, profesor la Universitatea Ebraică din Ierusalim, explică: „Sinagoga era folosită ca loc pentru studiu, mese ceremoniale, acțiuni judiciare, depozitarea tezaurului comunității și reuniuni sociale și politice”. El adaugă: „Totuși, pe primul loc erau serviciile religioase”. De aceea, nu este deloc surprinzător că Iisus lua parte cu regularitate la întrunirile de la sinagogi. (Mar. 1:21; 6:2; Luca 4:16) Aici, El îi învăța, îi sfătuia și îi încuraja pe cei prezenți. După ce a venit în existență Biserica Creștină, apostolul Pavel a predicat de multe ori în sinagogi. Oamenii care doreau să se apropie de Dumnezeu mergeau la sinagogă. De aceea, când intra într-un oraș, Pavel obișnuia să meargă mai întâi la sinagogă și să predice acolo. (Fap. 17:1, 2; 18:4).

11. De ce Vechiul Testament conține relativ puține informații despre Satan?

 Fără îndoială, Adam  știa că șerpii nu pot vorbi. Prin urmare, el trebuie să-și fi dat seama că cel care îi vorbise Evei prin intermediul șarpelui era o creatură spirituală. (Gen. 3:1-6). Adam și Eva nu știau cine era acest spirit. Însă, chiar și așa, Adam a ales de bunăvoie să-i întoarcă spatele iubitorului său Tată ceresc și să i se alăture acelui străin care se împotrivea voinței lui Dumnezeu. (1 Tim. 2:14). Dumnezeu a dezvăluit imediat câteva lucruri privitoare la acest dușman care îi corupsese pe Adam și Eva, promițând că va fi distrus în cele din urmă. Totodată, Dumnezeu a avertizat că, pentru un timp, această creatură spirituală, care vorbise prin intermediul șarpelui, urma să li se opună celor ce aveau să-l iubească pe Dumnezeu. (Gen. 3:15). În înțelepciunea Sa, Dumnezeu nu a menționat niciodată numele propriu al fiului îngeresc care s-a răzvrătit împotriva sa. De asemenea, El a ales ca, timp de aproximativ 2 500 de ani de la răzvrătirea din Eden (după unele cronologii biblice), să nu dezvăluie nici măcar denumirea ce-l caracterizează pe dușmanul său. (Iov 1:6). De fapt, această denumire, „Satan”, care înseamnă „Împotrivitor”, apare în doar trei cărți ale Vechiului Testament: 1 Cronici, Iov și Zaharia. De ce s-au spus atât de puține lucruri despre dușmanul nostru înainte de venirea lui Mesia?  Din câte se pare, Dumnezeu nu a dorit ca în Vechiul Testament să fie consemnate multe informații despre Satan și despre acțiunile sale întrucât nu voia să-i acorde acestuia o importanță necuvenită. Scopul principal pentru care Dumnezeu a inspirat scrierea Vechiului Testament a fost acela de a-și ajuta poporul să-l identifice pe Mesia și să-l urmeze. (Luca 24:44; Gal. 3:24). Odată ce Mesia a venit, Dumnezeu a dezvăluit prin intermediul Lui și al discipolilor săi aproape tot ce știm despre Satan și despre îngerii care i s-au alăturat. Acest lucru este cât se poate de potrivit deoarece Iisus și slujitorii Săi adevărați sunt cei care îl vor zdrobi pe Satan și pe adepții săi. (Rom. 16:20; Apoc.. 17:14; 20:10). Din exemplul negativ al lui Adam și al Evei, precum și al îngerilor răzvrătiți desprindem cel puțin două lecții importante. Prima: există doar două tabere, iar noi trebuie să alegem una dintre ele. Fie îi rămânem loiali luiDumnezeu, fie trecem de partea lui Satan. (Mat. 7:13) A doua: cei ce i se alătură lui Satan au doar avantaje temporare. De exemplu, Adam și Eva și-au stabilit propriile norme de bine și rău, iar demonii au obținut o oarecare influență asupra guvernelor omenești. (Gen. 3:22) Totuși, prețul răzvrătirii este întotdeauna mai mare decât avantajele aparente oferite de Satan. (Iov 21:7-17; Gal. 6:7, 8).

PARTEA A ȘAPTEA:

12. Cum confirmă arheologia existența lui Belșațar și poziția sa de rege al Babilonului?

 Ani la rând, unii critici ai Bibliei au afirmat că regele Belșațar, menționat în cartea Daniel, nu a existat. (Dan. 5:1) Ei au susținut acest lucru deoarece nu găsiseră dovezi arheologice care să sprijine existența lui Belșațar. Totuși, în 1854, situația s-a schimbat. În acel an, consulul britanic John George Taylor explora ruinele anticului oraș Ur, aflat în sudul Irakului de astăzi. Acolo, într-un turn uriaș, exploratorul a găsit mai mulți cilindri de lut, de aproximativ 10 cm lungime, conținând inscripții cuneiforme. Unul dintre aceștia conține o rugăciune în care se cere o viață lungă pentru regele babilonian Nabonid și pentru fiul său cel mare, Belșațar. Chiar și criticii au fost de acord că această descoperire demonstrează că Belșațar a existat în realitate. Însă Biblia arată nu doar că Belșațar a existat, ea susține și că a fost rege. Și această informație a fost întâmpinată cu scepticism de critici. De exemplu, William Talbot, un savant din secolul al XIX-lea, a scris că unii susțin că „Bel-sar-ussur (Belșațar) a fost coregent cu tatăl său, Nabonid. Însă nu există nici cea mai mică dovadă în acest sens”. Această controversă a fost clarificată când alți cilindri de lut au dezvăluit că tatăl lui Belșațar, regele Nabonid, a plecat din capitala imperiului mai mulți ani. Ce s-a întâmplat în absența regelui? În Encyclopaedia Britannica se spune: „În perioada exilului, Nabonid i-a încredințat lui Belșațar tronul și o mare parte a armatei sale”. Astfel, în acea perioadă, Belșațar a fost rege în exercițiu, sau coregent, în Babilon. Arheologul și lingvistul Alan Millard a afirmat că „Belșațar este numit în mod potrivit rege în cartea lui Daniel”. Bineînțeles, pentru slujitorii lui Dumnezeu, principala dovadă că Daniel a fost un scriitor demn de încredere și inspirat de Dumnezeu se găsește chiar în Biblie. (2 Tim. 3:16) 

13. Doi martori:

 În Biblie este scris că, pentru a stabili veridicitatea unei afirmații, sunt necesari cel puțin doi martori. (Num. 35:30; Deut. 17:6; 19:15; Mat. 18:16; 1 Tim. 5:19). Însă Legea mozaică stipula că un bărbat care viola „pe câmp” o fată logodită - care țipa după ajutor - se făcea vinovat de adulter, în timp ce fata era nevinovată. Având în vedere că nu existau martori, de ce era bărbatul considerat vinovat, iar fata, nevinovată? Relatarea din Deuteronomul 22:25-27 nu se concentrează asupra stabilirii vinovăției bărbatului, întrucât aceasta fusese deja stabilită. Pasajul se concentrează asupra stabilirii nevinovăției femeii. Să observăm contextul. Versetele anterioare fac referire la un bărbat care s-a culcat „în oraș” cu o fecioară logodită. El era vinovat de adulter, întrucât fecioara logodită era considerată ca fiind căsătorită. Însă despre ea se spune că „nu a țipat în oraș”. Dacă ar fi strigat, cu siguranță că ar fi fost auzită și cineva i-ar fi sărit în ajutor. Întrucât nu țipase, însemna că luase parte de bunăvoie la adulter. De aceea, amândoi erau considerați vinovați. (Deut. 22:23, 24). În Lege este prezentată apoi o altă situație: „Însă dacă omul a întâlnit-o pe câmp pe fata logodită, a prins-o și s-a culcat cu ea, atunci numai omul care s-a culcat cu ea să moară, iar fetei să nu-i faci nimic. Fata nu a comis un păcat care să merite moartea, fiindcă este ca și atunci când un om se ridică împotriva semenului său și-l ucide, da, ucide un suflet. Căci a întâlnit-o pe câmp. Fata logodită a țipat, dar n-a fost nimeni ca s-o scape”. (Deut. 22:25-27). În acest caz, femeii i se acorda prezumția de nevinovăție. Judecătorii considerau că „fata logodită a țipat, dar n-a fost nimeni ca s-o scape”. Așadar, ea nu comitea adulter. Însă bărbatul era vinovat de viol și adulter din cauză că „a prins o fată logodită și s-a culcat cu ea”. Legea se concentra asupra nevinovăției femeii, spunând doar că bărbatul era vinovat de viol și adulter. Putem fi siguri că judecătorii „cercetau lucrurile în mod amănunțit”, iar verdictele pe care le dădeau erau în armonie cu normele enunțate de Dumnezeu în mod clar și de repetate ori. (Deut. 13:14; 17:4; Ex. 20:14).

14. Un manuscris antic este „desfășurat”:

 Inițial, manuscrisul carbonizat, descoperit în 1970 la Ein Gedi, nu a putut fi citit. În urma unei scanări 3D, s-a constatat că el conține un fragment din cartea biblică Leviticul. În 1970 arheologii au descoperit un manuscris deteriorat într-un incendiu la Ein Gedi (Israel), în apropierea malului vestic al Mării Moarte. Manuscrisul a fost descoperit în timpul lucrărilor de excavare a unei sinagogi ce fusese incendiată, probabil în secolul al VI-lea î.H., odată cu distrugerea satului în care se afla. Starea manuscrisului era atât de precară, încât acesta nu putea fi citit. De fapt, nici nu putea fi desfășurat fără a fi deteriorat. Totuși, datorită tehnologiei de scanare 3D, manuscrisul a putut fi „desfășurat”. Cu ajutorul noilor programe de imagistică computerizată conținutul manuscrisului a putut fi citit. Ce au descoperit cercetătorii? Manuscrisul este un text biblic, care conține fragmente de la începutul cărții Leviticul. Se pare că manuscrisul a fost redactat între a doua jumătate a secolului I și secolul al IV-lea d.H., fiind cel mai vechi manuscris biblic în ebraică după manuscrisele de la Qumran. Gil Zohar, de la ziarul The Jerusalem Post, a scris: „Înainte ca fragmentul din Leviticul de la Ein Gedi să poată fi citit exista un gol arheologic de aproximativ un mileniu între Sulurile de la Marea Moartă, care datează din perioada finală a celui de-al doilea templu, și codexul de la Aleppo, scris în secolul al X-lea.” Potrivit experților, acest manuscris demonstrează că textul masoretic al Torei a fost păstrat cu fidelitate de-a lungul mileniilor și că nu conține greșeli.

PARTEA A OPTA:

15. Pe lângă Biblie, ce alte dovezi atestă sclavia evreilor în Egipt?

 Biblia consemnează că, după ce madianiții l-au dus pe Iosif în Egipt, patriarhul Iacob și familia sa au plecat din Canaan și s-au mutat în Egipt. Ei s-au stabilit în ținutul Gosen, situat în Delta Nilului. (Gen. 47:1, 6). Întrucât israeliții „se înmulțeau repede și deveneau tot mai puternici”, egiptenii au ajuns să se teamă de ei și i-au făcut sclavi. (Ex. 1:7-14). Unii critici moderni pun la îndoială această relatare biblică, considerând-o mit. Totuși, există dovezi care atestă că semiții* au trăit în Egiptul antic ca sclavi. De pildă, arheologii au scos la lumină ruine ale unor așezări străvechi din nordul Egiptului. Biblistul John Bimson spune că, potrivit dovezilor, în această regiune din nordul Egiptului au existat peste 20 de așezări semitice. În plus, egiptologul James Hoffmeier consemnează: „Aproximativ între anii 1800 și 1540 î.H., în Egipt a migrat o bună parte din populația vorbitoare de semită din vestul Asiei”. El adaugă: „Acest timp coincide cu epoca patriarhală și, prin urmare, corespunde perioadei și evenimentelor descrise în cartea Geneza”. Alte dovezi provin din sudul Egiptului. Un papirus ce datează din perioada Regatului Mijlociu (cca 2000-1600 î.H.) conține numele sclavilor care au lucrat pe o proprietate din sudul Egiptului. Peste patruzeci dintre aceste nume sunt semitice. Acești sclavi, sau servitori, lucrau în bucătărie, țeseau sau făceau alte munci. Hoffmeier remarcă: „Întrucât pe această proprietate din Tebaida (sudul Egiptului) lucrau peste patruzeci de semiți, se pare că numărul semiților de pe teritoriul Egiptului, mai ales din Deltă, era considerabil”. Arheologul David Rohl scrie că unele dintre numele sclavilor de pe listă „dau impresia că ar fi luate din paginile Bibliei”. De exemplu, fragmentele de papirus conțin nume care se aseamănă cu numele Isahar, Așer și Șifra. (Ex. 1:3, 4, 15). „Acest lucru atestă că, în perioada respectivă, evreii erau sclavi în Egipt”, concluzionează Rohl. Biblistul John Bimson afirmă: „Relatările biblice despre sclavia în Egipt și despre Exod au un fundament istoric solid”.

*denumirea „semit” provine de la Sem, unul dintre cei trei fii ai lui Noe. Se pare că dintre descendenții lui Sem făceau parte elamiții, asirienii, caldeenii timpurii, evreii, sirienii și diverse triburi arabe.

16. Din cine erau alcătuite forțele de ordine de la templu și care erau îndatoririle lor?

 Printre numeroasele sarcini ale leviților care nu erau preoți era și aceea de a menține ordinea și siguranța. Aceștia se aflau în subordinea comandantului gărzii de la templu. Iată ce spune scriitorul evreu Filon despre îndatoririle lor: „Unii dintre ei (dintre leviți) erau portari la intrările în templu, alții stăteau în zona templului, în fața sanctuarului, pentru a nu permite niciunei persoane neautorizate să intre în sanctuar intenționat sau din greșeală. Alții patrulau de jur împrejurul templului, în ture de zi și de noapte, pentru a-l păzi”. Aceste forțe de ordine erau la dispoziția Sanhedrinului, fiind singurele cărora romanii le permiteau să poarte armă. Potrivit istoricului Joachim Jeremias, „cuvintele rostite de Iisus în momentul arestării, și anume că zi de zi stătuse în templu și îi învățase pe oameni, și totuși nu fusese arestat (Mat. 26:55), devin și mai clare. Iisus nu le-ar fi pus această întrebare celor care au venit să-l aresteze dacă aceștia nu ar fi făcut parte din forțele de ordine de la templu”. Același istoric consideră că bărbații trimiși să-l aresteze pe Iisus într-o ocazie anterioară făceau și ei parte din forțele de ordine de la templu. (Ioan 7:32, 45, 46) Mai târziu, membrii Sanhedrinului i-au trimis pe comandantul gărzii de la templu și pe câțiva soldați ca să-i aducă pe apostoli înaintea lor. Se pare că tot forțele de ordine de la templu au fost cele care l-au târât pe apostolul Pavel afară din templu. (Fap. 4:1-3;5:17-27; 21:27-30).

17. De ce Matei i-a atribuit profetului Ieremia cuvinte care sunt consemnate în cartea Zaharia?

 Pasajul în discuţie se găseşte în Matei 27:9, 10. Aici scriitorul evangheliei vorbeşte despre banii pe care Iuda Iscariot i-a primit pentru trădarea lui Iisus. Iată ce se spune în aceste versete: „Atunci s-a împlinit ce se spusese prin profetul Ieremia, care a zis: Au luat cei treizeci de arginţi, preţul omului căruia i-a fost pus un preţ, . . . şi i-au dat pe terenul olarului.“. Scriitorul biblic care a consemnat profeţia despre cei 30 de arginţi a fost Zaharia, nu Ieremia (Zaharia 11:12, 13). După cât se pare, cartea Ieremia, nu Isaia, era uneori plasată prima în colecţia de cărţi numită „Profeţii” (Matei 22:40). Prin urmare, când Matei l-a menţionat pe „Ieremia”, el s-a referit, de fapt, la o întreagă colecţie de cărţi denumită după prima ei carte. Această parte a Scripturilor includea şi cartea Zaharia. În mod asemănător, Isus a folosit denumirea „Psalmi” cu referire la câteva cărţi numite şi „Scrierile”. Astfel, când a spus că trebuiau să se împlinească toate lucrurile scrise despre el „în legea lui Moise, în Profeţi şi în Psalmi”, el se referea la profeţiile consemnate în toate cărţile Scripturilor ebraice (Luca 24:44).

18. De ce există deosebiri în privinţa numerotării Psalmilor şi a versetelor lor între diverse traduceri ale Bibliei?

 Prima Biblie completă împărţită pe capitole şi versete a fost o traducere în limba franceză publicată de Robert Estienne în 1553. Însă, cu siguranţă, exista o anumită împărţire a cărţii Psalmilor cu mult înainte de tipărirea acestei Biblii, întrucât ea este o culegere de psalmi, sau cântări, compuşi de mai multe persoane. Se pare că, iniţial, Domnul l-a îndrumat pe David să realizeze o colecţie de psalmi pentru a fi folosiţi în închinarea publică (1 Cronici 15:16-24). Se crede că Ezra, care era preot şi „un cărturar foarte priceput”, a avut mai târziu meritul de a compila întreaga carte a Psalmilor în forma sa actuală (Ezra 7:6). Prin urmare, la data compilării, cartea Psalmilor a fost alcătuită din psalmi separaţi. În discursul pe care l-a ţinut în sinagoga din Antiohia (Pisidia) în prima sa călătorie misionară, Pavel a citat din cartea Psalmilor. Iată ce a spus el: „După cum este scris în psalmul al doilea: Tu eşti fiul meu, eu astăzi Te-am născut!” (Faptele 13:33). Aceste cuvinte apar şi în Bibliile de astăzi în psalmul al doilea, - Ps. 2 versetul 7. Însă mai mulţi psalmi sunt numerotaţi în mod diferit în diverse traduceri ale Bibliei. Explicaţia este că unele dintre aceste traduceri au la bază textul masoretic în ebraică, în timp ce altele se bazează pe Septuaginta greacă, o traducere a textului ebraic realizată în secolul al II-lea î.H.. De exemplu, Vulgata latină, care stă la originea multor Biblii catolice, numerotează psalmii conform Septuagintei, în timp ce Biblia Cornilescu ( de ex. urmează textul masoretic), precum şi alte traduceri urmează modelul textului ebraic. Biblia Ortodoxă urmează Septuaginta. Care sunt, mai exact, aceste diferenţe? În textul ebraic, există în total 150 de psalmi. Însă Septuaginta reuneşte într-un singur psalm Psalmii 9 şi 10, precum şi Psalmii 114 şi 115. În plus, desparte Psalmii 116 şi 147 în câte doi psalmi. Deşi numărul total rămâne neschimbat, în Septuaginta, numărul aferent Psalmilor cuprinşi între Psalmul 10 şi Psalmul 146 este mai mic cu unu faţă de cel din textul ebraic. Prin urmare, binecunoscutul Psalm 23 apare ca Psalmul 22 în Douay Version, care copiază numerotarea din Vulgata latină, realizată, la rândul ei, după modelul Septuagintei. Chiar şi numerotarea versetelor din unii psalmi diferă de la o traducere la alta. Din ce motiv? Aşa cum se spune în Cyclopedia de McClintock şi Strong, unele traduceri adoptă „obiceiul evreilor de a socoti subtitlul ca prim verset”, în timp ce altele nu. De fapt, când titlul sau subtitlul este mai lung, el este deseori considerat două versete, iar astfel numărul total al versetelor din psalmul respectiv creşte corespunzător!

PARTEA A NOUA:

19. Cine sunt neamurile care vor fi înșelate la sfârșitul domniei milenare?

 Conform cu Apocalipsa 20:7-9: „Şi când au să fie sfârşiţi cei o mie de ani, Satan va fi dezlegat din închisoarea lui; şi va ieşi să amăgească neamurile, cele ce sunt în cele patru colţuri ale pământului; pe Gog şi pe Magog; ca să îi strângă pentru război. Numărul lor este ca nisipul mării. Şi s-au suit pe lăţimea pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor, şi cetatea cea iubită; şi a coborât foc din cer, şi i-a mistuit”. Creştinii autentici au speranţa cerească şi nu vor fi pe Pământ (Filipeni 3:20-21), dar totuşi Biblia precizează că vor exista naţiuni/neamuri pe Pământ peste care ei vor domni (Daniel 7:14; Apocalipsa 20:3,Apocalipsa 20:8). Cine sunt aceştia? Ei bine, este vorba de două categorii de oameni după cum urmează:

(1) Israelul carnal, care se întoarce la Dumnezeu în ziua venirii  Domnului, când îl vor vedea pe norii Cerului (Zaharia 12:10; Osea 3:4-5). După ce două treimi din naţiunea Israel vor fi nimicite, o treime din Israel (rămăşiţa) purificată, va moşteni Pământul în Mileniu (Zaharia 12:8-9; Tefania 3:12-13). Astfel, după ce se va încheia: „plinătatea neamurilor”, strângerea tuturor creştinilor în corpul lui Hristos, vine Domnul şi are loc Răpirea miresei lui Hristos, dar în aceiaşi zi, dar după răpirea miresei, Domnul va izbăvi pe Israel de duşmanii lui, şi ei vor fi restabiliţi în ţara lor (Romani 11:25-28; Isaia 44:1-4; Ezechiel 37:21-28; Amos 9:11-15).

(2) A doua categorie de oameni, sunt oamenii din toate naţiunile care spre timpul sfârşitului se alipesc de Israel ca prozeliţi la iudaism. Înainte de Neacazul cel Mare (timpul sfârşitului) este profeţit că templul din Ierusalim se va reconstrui, deci va exista un templu fizic în perioada împlinirii Apocalipsei (Apocalipsa 11:1-2; Daniel 9:27; Matei 24:15-22); oamenii din toate naţiunile se vor închina la templu, (Isaia 2:1-4; Mica 4:1-4; Zaharia 8:7-23), aşa ca şi în primul secol (Ioan 12:20; Fapte 2:5-11). Aceştia vor locui Pământul împreună cu Israelul. Textul precizează clar: „neamurile, cele ce sunt în cele patru colţuri ale pământului”, deci oameni din toate națiunile se vor răzvrăti, vor trece de partea lui Satan și vor ataca cele două locuri unde sunt sfinți credincioși lui Dumnezeu, și doar cei din tabăra sfinților și cetatea cea iubită vor fi alături de Dumnezeu, credincioși până la capăt, ceilalți se vor răzvrăti! În tabără sfinților vor credincioși din Israel și dintre națiuni strânși pentru închinare, iar în cetatea cea iubită va fi mireasa, iar afară vor fi oameni din toate națiunile care vor fi strânși de Satan pentru război, însă un foc va coborî de la Dumnezeu și îi va mistui.

20. Au valoare de Scriptură vorbele lui Pavel: „Celorlalţi le zic eu, nu Domnul”? De ce spune Pavel în 1Corinteni 7:12: „Celorlalţi le zic eu, nu Domnul?” Nu este aceasta o dovadă că NT nu are aceeaşi valoare de theopneustos ca şi VT?

 Același Dumnezeu a inspirat Scriptura și din Vechiul și din Noul Testament (Scripturile Creștine). Dumnezeu l-a inspiră pe apostolul Pavel să scrie scrisorile/epistolele prin călăuzirea Duhului Sfânt. Când scrie: „Celorlalţi însă, le zic eu, nu Domnul…”, nu se referă la faptul că Pavel și-a spus părerea proprie despărțit de Duhul Sfânt; ci, că Domnul ca om pe Pământ, nu a dat vreo poruncă despre nevasta necredincioasă, căci auditoriul lui Iisus era compus doar din credincioși din Israel; pe când Pavel servea neamurile și a fost necesar ca el să le de-a sfaturi celor cu neveste necredincioase, însă nu de la el veneau aceste sfaturi ci, de la Dumnezeu care îl inspira, însă erau suplimentare față de cuvintele lui Iisus de pe Pământ! Așa cum însuși el recunoaște în 1Corinteni 15:10: „Dar harul al lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; şi harul Lui, cel pentru mine nu s-a făcut zadarnic; ci, m-am ostenit mai mult decât toţi; dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este împreună cu mine”. Iar în altă parte el a spus despre sine în Galateni 2:20: „Am fost crucificat împreună cu Hristos, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine; iar viaţa pe care o trăiesc acum în carne, o trăiesc prin credinţă; cea în Fiul lui Dumnezeu, Cel iubindu-mă şi dându-Se pe Sine pentru mine”. Apostolul Petru confirmă că Pavel a scris sub înțelepciunea divină (2Petru 3:15). Astfel indiferent că, Cuvântul este al omului Iisus sau a apostolilor, acel Cuvânt vine prin insuflare de la Dumnezeu (2Timotei 3:16-17), și tot ce s-a scris este pentru învățătura noastră (1Corinteni 10:11), astfel atât Evangheliile ce conțin vorbele lui Iisus, cât și epistolele și Apocalipsa sunt Scripturi.

21. De ce spune 2Samuel 12:8 că Dumnezeu i-a dat soții lui David dacă a intenționat ca bărbatul să aibă o singură soție pentru toată viața?

  La început Dumnezeu a dat o singură soție lui Adam (Geneza 2:18-25), care urma să îi fie conform textului: „un ajutor potrivit”, pentru el. Însă mai târziu datorită degradării ființelor umane și a susținerii bărbatului ca și cap (1Corinteni 11:3) care are nevoie de tot ajutorul pentru a conduce, Dumnezeu a permis ca bărbatul să aibă mai multe soții. Astfel, citind Biblia aflăm că patriarhul Iacob, Regele David, Regele Solomon și alții, au avut mai multe soții și țiitoare în același timp (Geneza 30:3-12; 1Cronici 3:1-9; 2Samuel 5:13; 1Regi 11:3). Dumnezeu putea să-i oprească, dând o lege strictă în acest sens, dar n-a făcut; şi nici mai târziu, în Levitic capitolul 18, unde se combat anumite genuri de căsătorii, totuși nu a făcut-o. Iar legea din Deuteronom 17:17, nu era considerată o lege pentru combaterea poligamiei; ci, doar pentru limitarea ei în cazul regilor. De ce a permis Dumnezeu acest lucru? În primul rând, Dumnezeu dorea înmulțirea seminței lui Avraam prietenul lui Dumnezeu (Geneza 26:4), în al doilea rând Dumnezeu a considerat că bărbatul are nevoie de un ajutor complet pentru el, un ajutor spiritual, afectiv, fizic. Ne aducem aminte de ceea ce spunea Dumnezeu prin Solomon în Ecleziast 7:28: „aceasta caută încă sufletul meu şi n-am găsit: un bărbat între o mie am găsit, dar n-am găsit o femeie între toate acelea”. Iată era aproape imposibil să găsești o femeie la nivelul cerut de Dumnezeu și căutat de Solomon, de aceea Dumnezeu în vechime a permis mai multe soții pentru un bărbat. În Noul Legământ, Dumnezeu nu mai permite mai multe soții la un bărbat; ci, doar una (Romani 7:2-3; 1Corinteni 7:2). În Noul Legământ femeile au parte de același har al salvării, de renaștere și regenerare, de transformare prin Cuvânt și prin Duhul Sfânt, astfel că ele sunt una în Hristos, având aceleași calități ale roadei Duhului ca bărbații. Dumnezeu prin apostolul Pavel spune: Galateni 3:27-28: „Deoarece câţi aţi fost botezaţi în Hristos, L-aţi îmbrăcat pe Hristos.  Nu este iudeu, nici grec; nu este sclav, nici liber; nu este bărbat şi femeie; pentru că toţi sunteţi unu în Hristos Iisus”. În Noul Legământ, femeia este una cu bărbatul din punct de vedere al omului cel nou, al calităților creștine, astfel Dumnezeu a revenit la exemplul din Eden cu o singură soție pentru un bărbat - Matei 19:4-6.

PARTEA A ZECEA:

22. Unde a încheiat Dumnezeu legământul cu Avraam, în Ur sau în Haran?

 Prima referire la legământul lui Dumnezeu cu Avraam o găsim în Geneza 12:1-3, unde se spune: „Domnul  zisese lui Avram: Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Te voi face să devii un neam mare … şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.” Foarte probabil că Dumnezeu a încheiat legământul în timp ce Avraam se afla în Ur şi i l-a reamintit când acesta se afla în Haran. În secolul I, Ştefan a vorbit despre porunca dată de Dumnezeu lui Avraam de a se muta în Canaan. Adresându-se Sanhedrinului, el a spus: „Dumnezeul gloriei i-a apărut strămoşului nostru Avraam în timp ce acesta era în Mesopotamia, înainte de a se stabili în Haran, şi i-a zis: Ieşi din ţara ta şi dintre rudele tale şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta eu.” (Faptele 7:2, 3). Avraam era originar din Ur şi, aşa cum a indicat Ştefan, acesta era locul în care a primit pentru prima dată porunca de a merge în Canaan (Geneza 15:7; Neemia 9:7). Ştefan nu a menţionat legământul lui Dumnezeu cu Avraam, dar în Geneza 12:1-3 acest legământ este pus în legătură cu porunca de a merge în Canaan. Prin urmare, este logic să credem că Dumnezeu a încheiat legământul cu Avraam în Ur. Însă la o citire mai atentă a relatării din Geneza vom observa că Dumnezeu a reînnoit în Haran legământul încheiat cu Avraam, aşa cum l-a reamintit ori i-a adăugat noi detalii de câteva ori în Canaan (Geneza 15:5; 17:1-5; 18:18; 22:16-18). Potrivit cu Geneza 11:31, 32, Terah, tatăl lui Avraam, a plecat din Ur spre Canaan însoţit fiind de Avraam, Sara şi Lot. Ei au ajuns în Haran, unde au rămas până la moartea lui Terah. Avraam a stat în Haran suficient de mult timp pentru a agonisi o avere considerabilă (Geneza 12:5). Iar, la un moment dat, Nahor, fratele lui Avraam, s-a mutat şi el aici. După ce menţionează moartea lui Terah, relatarea biblică consemnează cuvintele adresate de Dumnezeu lui Avraam, iar apoi continuă astfel: „Avram a plecat, cum îi spusese Domnul ” (Geneza 12:4). Aşadar, relatarea din Geneza 11:31-12:4 ne lasă în mod clar impresia că Dumnezeu a rostit cuvintele consemnate în Geneza 12:1-3 după moartea lui Terah. Dacă este aşa, părăsind Haranul şi mutându-se în ţara în care i-a spus Domnul, Avraam s-a supus atât poruncii pe care tocmai o primise, cât şi celei ce îi fusese dată cu câţiva ani mai înainte în Ur. Potrivit cu Geneza 12:1, Dumnuzeu i-a poruncit lui Avraam: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău”. Cândva, „ţara” lui Avraam era Ur, iar „casa” tatălui său era acolo. Însă tatăl lui Avraam s-a mutat cu familia lui în Haran, iar Avraam a numit acest loc ţara lui. Când, după mulţi ani petrecuţi în Canaan, Avraam şi-a trimis slujitorul „în ţara sa şi la rudele sale” pentru a căuta o soţie lui Isaac, slujitorul a mers în „cetatea lui Nahor” – fie Haran, fie o localitate aflată în apropierea acestei cetăţi (Geneza 24:4, 10). Acolo, slujitorul a întâlnit-o pe Rebeca, una dintre rudele lui Avraam, care formau numeroasa familie a lui Nahor. – Geneza 22:20-24; 24:15, 24, 29; 27:42, 43. În cuvântarea adresată Sanhedrinului, Ştefan a spus despre Avraam: „După ce a murit tatăl lui, Dumnezeu l-a îndrumat să se mute în această ţară în care locuiţi voi acum” (Faptele 7:4). Aceste cuvinte lasă să se înţeleagă că Dumnezeu a comunicat cu Avraam în Haran. Este logic să credem că Dumnezeu a reiterat cu acea ocazie legământul cu Avraam, aşa cum se afirmă în Geneza 12:1-3, întrucât legământul a intrat în vigoare când Avraam s-a mutat în Canaan. Aşadar, o analiză a tuturor aspectelor implicate ne duce la concluzia că, foarte probabil, Dumnezeu şi-a încheiat legământul cu Avraam în Ur şi l-a reînnoit în Haran.

23. Cum a putut şarpele să-i transmită Evei, în grădina Edenului, ideea de a încălca legea lui Dumnezeu privitoare la pomul cunoştinţei binelui şi răului?

 În Geneza 3:1 se spune: „Şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii: Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?”. S-au emis numeroase ipoteze referitoare la modul în care ar fi putut comunica şarpele cu Eva. Una dintre acestea este că şarpele s-a folosit de limbajul trupului sau de gesturi. De exemplu, clericul englez Joseph Benson a afirmat: „După cât se pare, este foarte probabil că a fost vorba de anumite gesturi. E adevărat, unii au presupus că pe atunci şarpele era dotat cu raţiune şi cu capacitatea de a vorbi … însă nu există nicio dovadă în acest sens”. Dar cum ar fi putut şarpele, folosindu-se numai de limbajul trupului, să-i comunice Evei ideea că, mâncând din fructul interzis, ea va deveni ca Dumnezeu, capabilă să decidă ce este bine şi ce este rău? Mai mult decât atât, Eva a participat la conversaţie răspunzând la întrebarea pusă de şarpe (Geneza 3:2-5). Ideea că şarpele a comunicat numai prin gesturi sau prin limbajul trupului ar duce la concluzia că Eva a răspuns folosindu-se tot de gesturi. Însă Biblia spune că ea a vorbit. În legătură cu această întâmplare, apostolul Pavel şi-a avertizat colaboratorii creştini: „Dar mă tem ca nu cumva, după cum şarpele a sedus-o pe Eva prin viclenia lui, minţile voastre să se corupă”. Pericolul despre care vorbea Pavel venea din partea „apostolilor falşi, a lucrătorilor înşelători”. Ameninţarea pe care o reprezentau aceşti „superapostoli” nu se limita la limbajul trupului şi la gesturi. Ea includea vorbirea lor – cuvintele viclene pe care le spuneau pentru a-i înşela pe alţii. – 2 Corinteni 11:3-5, 13. Deşi Eva a fost indusă în eroare în grădina Edenului prin intermediul vorbirii, nimic nu sugerează că şarpele literal avea corzi vocale. De fapt, nici nu avea nevoie de ele. Când îngerul lui Dumnezeu i-a vorbit lui Balaam prin intermediul unei măgăriţe, animalul nu a avut nevoie de un laringe complex, asemănător celui uman (Numeri 22:26-31). Evident, când „animalul de povară fără glas s-a exprimat cu glas de om”, puterea necesară acestei acţiuni a provenit din domeniul spiritual. – 2 Petru 2:16. Creatura spirituală din spatele şarpelui care i-a vorbit Evei este numită în Biblie „şarpele cel vechi, cel numit Diavol şi Satan” (Revelaţia/Apocalipsa 12:9). Cuvintele pe care le-a auzit Eva şi la care a răspuns au servit intenţiei lui Satan de a incita la răzvrătire, el fiind cel care „se transformă mereu într-un înger de lumină”. - 2 Corinteni 11:14.

Notă: articolul reprezintă însumarea părților 1-10 ale seriei „V-ați întrebat?” de pe blogul Analize personale 2.