CARTEA BIBLICĂ „APOCALIPSA” - PARTEA A PATRA!

 

CARTEA BIBLICĂ „APOCALIPSA” - PARTEA A PATRA

Capitolul 5:1-14:

 În capitolul anterior a fost prezentat tronul măreţ şi puternic al Celui veşnic, semnul puterii suverane a lui Dumnezeu asupra universului întreg. Toate persoanele şi obiectele sunt grupate în jurul tronului, corespunzător poziţiilor lor diferite. Gândul principal al capitolului este că Dumnezeu, ca Suveran neîngrădit, guvernează asupra întregii creaţii, potrivit cu natura Sa şi pe baza unei dreptăţi veşnice. Capitolul 4 nu este o parte a Cuvântului divin care să trezească în mod deosebit simpatiile sufletului nostru; este mai degrabă o viziune, care ne încătuşează în natura noastră de creaturi. Această viziune rămâne să existe, scena nu se schimbă şi gloria nu este în niciun chip tulburată atunci când, în capitolul 5, ne sunt prezentate adevăruri suplimentare. Între capitolele 4, 5 şi 6 există o corelaţie strânsă. Prima serie de judecăţi este descrisă în capitolul 6. Cel care acţionează în acest caz este Mielul, în timp ce tronul, aşa cum am văzut în capitolul 4, este punctul de pornire al acestor judecăţi. Aici în capitolul 5 avem deci continuarea viziunii, pe care vizionarul a privit-o deja, dar cu două particularităţi suplimentare şi bătătoare la ochi. Acestea sunt cartea pecetluită cu şapte peceţi şi »Mielul ca înjunghiat«. În acest capitol sunt asociate maiestatea leului şi blândeţea Mielului; ele sunt unite în El, Singurul care este vrednic să poarte această glorie dublă. În felul acesta suntem pregătiţi pentru tema propriu-zisă a întregii cărţi, judecăţile. Acest sublim capitol 5 este împărţit în patru părţi. Fiecare parte începe cu cuvintele »şi am văzut« (versetele 1, 2, 6 şi 11). Pe scurt, acestea sunt temele: în prima parte cartea, în a doua parte provocarea, în partea a treia cântarea cea nouă spre lauda Mielului şi în partea a patra adorarea.

Cartea pecetluită cu şapte peceţi:

1. »Şi am văzut în mâna dreaptă a Celui care şedea pe tron o carte, scrisă pe dinăuntru şi pe din afară, pecetluită cu şapte peceţi.« Această carte sau acest sul de carte este – ca toate celelalte cărţi, care vor fi amintite mai târziu – un simbol. Cartea vieţii (Apocalipsa 3:5 ; 13:8; 17:8; 20:12,15) este o listă cu nume, cărţile faptelor (Apocalipsa 20:12 ) sunt însemnările divine cu privire la toate faptele oamenilor. Cartea, pe care o vede vizionarul aici, conţine revelarea deplină a tuturor planurilor şi hotărârilor lui Dumnezeu cu privire la lume. Conţine derularea evenimentelor viitoare şi ne arată paşii succesivi care sunt necesari să aibă loc înainte ca să vină momentul când »împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său« (Apocalipsa 11:15). Dumnezeu vrea şi El va introduce din nou pe Întâiul Său născut în lume, însoţit de adorarea din partea îngerilor (Evrei 1:6) şi această carte pecetluită cu şapte peceţi dezvăluie cum va avea loc aceasta. Conţinutul cărţii cuprinde perioada de la deschiderea primei pecete (Apocalipsa 6:1) şi până la sfârşitul domniei de o mie de ani şi prin aceasta până la începutul stării veşnice (Apocalipsa 11:18). Cartea era pe mâna dreaptă a Celui veşnic – aşa este traducerea textuală. Această poziţie a cărţii era în deplină concordanţă cu chemarea pe care o face îngerul (versetul 2) şi însemna în sine o provocare a universului, să aducă pe cineva, care era vrednic să se apropie de locul onoarei copleşitoare (Psalmul 110:1 – T.M. ; Efeseni 1:20) şi să ia cartea. Cartea era »scrisă pe dinăuntru şi pe din afară« şi prin aceasta se constată că toată hotărârea lui Dumnezeu cu privire la această lume este cuprinsă în cartea aceasta şi că nu vor mai fi alte descoperiri ale planului lui Dumnezeu. Deci cartea aceasta era complet scrisă şi încheiată (compară cu Ezechiel 2:10). Ea era şi »pecetluită cu şapte peceţi«. Fiecare pecete încuia o anumită parte a cărţii, de aceea conţinuturile sunt prezentate succesiv, în ordinea în care peceţile erau deschise. Dar înainte de deschiderea peceţilor de către Miel, întreg conţinutul cărţii a rămas total ascuns faţă de oameni şi faţă de îngeri. Cele şapte peceţi (sau sigilii) exprimă desăvârşirea cu care au rămas încuiate în Sine Însuşi hotărârile ascunse ale lui Dumnezeu, până când ele au fost deschise de Miel. Profetul Daniel a fost somat să pecetluiască cuvintele şi cartea până la vremea sfârşitului (Daniel 12:4), în timp ce vizionarului de pe insula Patmos i s-a spus exact opusul: »Să nu pecetluieşti cuvintele prorociei din cartea aceasta. Căci vremea este aproape.« (Apocalipsa 22:10). Revelaţia de demult trebuia pecetluită, cea de mai târziu, nu. Chiar şi Daniel, care prin multele şi vastele revelaţii şi viziuni care i-au fost date, era mult mai distins decât contemporanii lui, a trebuit să recunoască: »Eu am auzit, dar n-am înţeles« (Daniel 12:8-9). Acum însă, când am ajuns la sfârşitul timpului, nu însă sfârşitul însuşi, nu mai este nimic ascuns. Cartea profetică este complet deschisă. Cartea pecetluită cu şapte peceţi este deschisă pentru noi, cu destăinuirea deplină şi exactă a viitorului. Profeţia, care odinioară era o taină, acum nu mai este o taină.

Provocarea prin înger:

2.-3. »Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?” Şi nimeni în cer, nici pe pământ, nici sub pământ nu putea să deschidă cartea, nici să se uite în ea.« Atenţia tuturor fiinţelor din univers, dotate cu minte şi intuiţie morală, trebuie să fie îndreptată spre cartea situată în palma deschisă a Aceluia, care şedea pe tron. Îngerii sunt »tari în putere« (Psalmul 103:20 – T.M.), dar puterea lor este exercitată numai în ascultare imediată de voinţa Creatorului. Fiecare din miriadele de îngeri rămâne în dependenţă permanentă de Acela, a cărui voie o fac cu plăcere. Toţi îngerii sunt puternici şi totuşi există între ei diferite ranguri şi ordine. Sunt îngeri care au primit un loc deosebit în rândul îngerilor, aşa cum este Gabriel, Mihael şi alţii*. Vocea puternică a unui »înger al puterii Sale« (2. Tesaloniceni 1:7) străpunge până la cele mai îndepărtate margini ale universului şi cercetează cerul, locul locuinţei lui Dumnezeu şi al oştirilor cereşti, pământul, locul locuinţei oamenilor şi ţinuturile subpământene, locul celor care s-au despărţit şi probabil şi locul altor fiinţe dotate cu minte. Aceste trei expresii semnifică împreună întreg ţinutul universului. Glasul acestui înger ajunge în orice loc şi la orice fiinţă.

* În Iuda 9, Mihael este numit arhanghel; Scriptura nu numeşte în niciun loc arhangheli la plural. Unii sub-împart ceata îngerilor, referindu-se la Efeseni 1:21 şi Coloseni 1:16 , în următoarele ordine sau clase: tronuri, domnii, căpetenii (căpetenie: Daniel 10:13,20,21), stăpâniri, puteri. Din domeniul supranaturalului intervin (în mod normal) în diferite feluri slujitorii invizibili ai voinţei divine influenţând, conducând, stăpânind în evenimentele care au loc între oameni.*

2. »Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?« O destoinicie morală, care să accepte această provocare a îngerului, nu se găsea niciunde. În universul întreg, în cele trei domenii ale creaţiei (Filipeni 2:10), nu s-a găsit niciunul măcar, care ar fi fost îndreptăţit, să reveleze planurile lui Dumnezeu şi să le împlinească. Deschiderea cărţii şi ruperea sigiliilor sunt privite ca activităţi diferite. Ordinea naturală ar fi fost, mai întâi să se rupă peceţile, ca să se poată deschide cartea. Provocarea îngerului se îndreaptă însă aici în primul rând la deschiderea cărţii, ca să reveleze conţinutul ei, după aceea la ruperea peceţilor, ca să exercite cele revelate, cu care se începe în capitolul 6. Importanţa morală a acestei acţiuni determină succesiunea. Provocarea a rămas un timp fără răspuns. Această misiune cerea o mărime morală şi aptitudini doveditoare care nu s-au găsit la niciuna din fiinţele create.

Vrednicia Mielului:

4.-5. »Şi eu plângeam mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea, nici să se uite în ea. Şi unul din bătrâni îmi zice „Nu plânge! Iată, Leul care este din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a învins ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei.”« Mâhnirea vizionarului este scoasă în evidenţă prin folosirea pronumelui personal eu, cu care în limba greacă se arată o accentuare a afirmaţiei: »Şi eu plângeam mult«. Ioan este văzut aici ca reprezentantul acelora care cu privire la »timpul sfârşitului« sau »ultimele zile« au simţăminte corespunzătoare. Când el a văzut sulul scris pecetluit pe mâna deschisă a Aceluia care sta pe tron, sufletul lui a fost profund mişcat, pentru că în toată creaţia lui Dumnezeu nu s-a găsit nimeni vrednic să dezvelească conţinutul acestei cărţi şi să-l ducă la îndeplinire. Lacrimile lui Ioan au fost deja caracterizate ca „slăbiciune a creaturii”, dar chiar dacă plânsul este uneori expresia slăbiciunii, el este totuşi şi expresia unui simţământ drept, potrivit lui Dumnezeu. S-a mai spus de asemenea: „Apocalipsa nu a fost scrisă fără lacrimi şi ea nu poate fi înţeleasă fără vărsare de lacrimi.” Dar cartea trebuia deschisă. Şi iată – alături de adorarea în forma ei cea mai înaltă – caracteristica deosebită a bătrânilor (reprezentantul celor mântuiţi) încununaţi şi glorificaţi este cunoaşterea intimă a gândurilor lui Dumnezeu, unul din aceşti bătrâni este cel care mângâie pe vizionarul care plângea, îndreptându-i privirea spre Unul, care în orice privinţă era potrivit şi îndreptăţit să desfăşoare planurile lui Dumnezeu şi să le îndeplinească până la un sfârşit triumfător. Cine este Acest Unul? Este Leul din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David. Ce a făcut El? El a învins – prin moartea Sa pe cruce a învins orice putere spirituală a răutăţii, întreaga putere a duşmanului. Prin aceasta El are dreptul incontestabil, atât prin Sine Însuşi cât şi pe baza a ceea ce a făcut El, să păşească la dreapta Celui veşnic, să ia cartea şi să împlinească planurile lui Dumnezeu. Cuvintele »Leul, care este din seminţia lui Iuda« amintesc de cuvintele din Geneza 49:9. Patriarhul Iacov, aflat pe moarte, abia a putut să-şi dea seama, atât cât îi era de clară privirea spirituală spre viitor, că profeţia lui minunată (Geneza 49:8-10) se referea la venirea viitoare a lui Mesia, după aproximativ 4000 de ani, care cu o putere irezistibilă, maiestate şi suveranitate va asigura binecuvântarea lui Israel şi a întregului pământ. În puterea Lui, comparată cu a unui leu, El va nimici orice putere adversă şi totodată pe dărâmăturile ei va instaura domnia Sa asupra lumii întregi. În El sunt unite vrednicia şi puterea. Găsim aici însă un alt titlu al Domnului, El este »rădăcina lui David«. De ce este numit David şi nu Moise sau Avraam? David este reprezentantul împărăţiei, Moise este reprezentantul Legii, Avraam este purtătorul făgăduinţelor. Aceste două capitole (Apocalipsa 4 şi 5) au ca temă principală drepturile şi gloriile împărăteşti ale lui Hristos. Se vorbeşte des de tronuri şi cununi şi acestea sunt cu adevărat semnificative pentru această parte din Apocalipsa. Deoarece este vorba de instaurarea Regalităţii şi a Împărăţiei, amintirea lui David este potrivită. Hristos este rădăcina şi sămânţa lui David (Apocalipsa 22:16), în primul rând Dumnezeu, apoi Om. El este rădăcina şi lăstarul lui David (Isaia 11:1,10).

Apariţia Mielului ca înjunghiat:

6.-7. »Şi am văzut în mijlocul tronului şi al celor patru făpturi vii şi în mijlocul bătrânilor, un Miel stând ca înjunghiat, având şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise pe tot pământul: şi a venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui care şedea pe tron.« Vizionarul a plâns mult. Însă bătrânii, căpeteniile preoţiei cereşti, cunoşteau gândurile lui Dumnezeu şi au putut să le facă cunoscut vizionarului. Ceea ce era în întuneric pentru Ioan, pentru ei era luminos şi clar; ceea ce îl îngrijora pe vizionar, împlineau ei cu bucurie. Unul din bătrâni a îndreptat privirea vizionarului, care plângea, spre El, Cel care pe lângă maiestatea Sa şi puterea Sa invincibilă, poseda şi drepturi personale şi drepturi pe care Şi le-a câştigat, care Îi dădeau dreptul să descopere şi să împlinească planurile lui Dumnezeu. Când însă Ioan s-a uitat, el a văzut un Miel* în loc de un leu, aparent un tablou al slăbiciunii în loc de maiestate.

* Cuvântul Miel apare de 29 de ori în Apocalipsa. Cuvântul grecesc folosit permanent aici arnion descrie un animal mic, înseamnă deci mai de grabă Mieluşel (ca în Ioan 21:15), în contrast cu cuvântul amnos, care se foloseşte în Ioan 1:29 şi 1:36. Cuvântul leu se foloseşte în Apocalipsa o singură dată pentru Domnul Iisus.*

 În mijlocul scenei cereşti stătea un Miel ca înjunghiat. Cicatricile, pe care ucenicii le-au văzut odinioară la Cel Înviat (Ioan 20:20,25,27), putea Ioan să le identifice la Cel glorificat. Aducerea aminte de Golgota rămâne păstrată pentru totdeauna în cer. Noi nu avem niciun fel de greutăţi pentru faptul că semnele de neşters ale crucii se vor vedea şi pe trupul glorificat al Domnului nostru preaslăvit. Ioan Botezătorul a fost primul care a arătat spre Domnul Iisus, când umbla pe pământ, că El este Mielul lui Dumnezeu (Ioan 1:29,36). Apostolul Ioan Îl vedea acum în cer în acelaşi caracter. Dar cum s-a schimbat poziţia Lui! Acolo rănit şi bătut (Isaia 53), aici punctul central al puterii şi slavei cereşti. Şi cu toate acestea El poartă şi aici pe trupul Său urmele şi cicatricile crucii. Faptul că Mielul stătea în mijlocul tronului şi al bătrânilor, reprezintă primul pas pe drumul primirii moştenirii Sale. El stătea gata să primească puterea Lui mare şi să-Şi înceapă domnia; aşa L-a văzut Ioan. În prezent El şade încă împreună cu Tatăl Său pe tronul Tatălui (Apocalipsa 3:21) şi la dreapta lui Dumnezeu (Psalmul 110:1 – T.M.). Dar vizionarul a văzut că şederea Lui răbdătoare s-a terminat. Mielul Se sculase de pe tron şi de pe locul de la dreapta şi stătea, fiind gata de a acţiona. Starea în picioare arată starea de pregătire pentru a acţiona, în timp ce şederea este o stare de linişte.

6. »Având şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise pe tot pământul.« Numărul şapte, care vorbeşte despre desăvârşire, apare aici de trei ori. Prin coarne şi ochi se exprimă simbolic puterea şi priceperea şi prin cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise pe tot pământul se exprimă caracterul complet al administraţiei prin Duhul Sfânt în guvernarea Sa. Toate acestea sunt aşadar desăvârşite şi toate stau în legătură cu guvernarea pe pământ. Mielul ca înjunghiat, deci în caracterul Său de Mântuitor, stătea gata să preia aceasta. După aceea a venit Mielul şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce şedea pe tron. Ce slăvi şi ce drepturi sunt unite în Preaiubitul lui Dumnezeu! Maiestatea şi puterea leului şi blândeţea şi spiritul de sacrificiu al Mielului unite cu înţelegerea şi puterea desăvârşită – toate acestea sunt foarte clar şi precis prezentate în Persoana minunată pe care vizionarul a avut dreptul S-o vadă. Dar cu ce cuvinte accentuat de simple se relatează evenimentul sublim! Deschiderea cărţii din mâna Celui veşnic, pecetluită cu şapte peceţi, reprezintă un eveniment cu o însemnătate aşa de mare că efectul lui este întrecut numai de cruce. Este un eveniment care include în sine glorificarea lui Dumnezeu şi binecuvântarea creaţiei şi are interesul cel mai mare pentru toate creaturile (versetul 11-14). »A venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui care şedea pe tron.« Aici nu este nevoie nici de pensula artistului şi nici de pana istoricului. Simplitatea relatării nemeşteşugite este desăvârşită, divină. Simplu şi maiestuos, fără cuvinte pompoase şi fără ornamente. Ce liniştit şi ce sublim!

Făpturile vii, bătrânii şi cântarea nouă:

8-10. »Şi, când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au prosternat înaintea Mielului, având fiecare o harfă şi potire de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor. Şi ei cântă o cântare nouă: „Vrednic eşti să iei cartea şi să-i deschizi peceţile, pentru că ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, prin sângele Tău, din orice seminţie şi limbă şi popor şi neam şi i-ai făcut împăraţi şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi vor împărăţi peste pământ!”«  În capitolul anterior este Cel veşnic în mărimea şi statornicia Fiinţei Sale precum şi în relaţia Sa cu întreaga creaţie ca Domnul ei, Creatorul şi Susţinătorul ei, care dă naştere la adorare adâncă în făpturile vii şi în bătrâni. Îngerii nu sunt numiţi ca participanţi la această adorare. Dar Mielul este aici punctul central al adorării în cer şi, corespunzător, întreaga creaţie, până în adâncimile ei, se pune în mişcare. Aici sunt caracteristici suplimentare care mişcă inima, motive suplimentare de adorare, pe care nu le găsim atunci când Cel veşnic stă ca atare înaintea privirii noastre. Mielul înjunghiat pune înaintea inimilor noastre pe Martirul sfânt, care a fost expus pe pământ la toate batjocurile şi la toate nelegiuirile, care a fost lepădat şi răstignit şi cu toate acestea nu a spus niciun cuvânt de reproş şi nici nu S-a folosit de puterea Sa în favoarea Sa – cu excepţia puterii pasive de a îndura. Dar aici totul este schimbat în chip minunat. Odinioară Mielul a stat în mijlocul cetei batjocoritorilor (Matei 27:27-31), tăcând, blând şi fără să se împotrivească; singuratic în sfinţenia Sa, în demnitate liniştită, a suportat până la extrem tratamentul josnic, crud şi dispreţuitor din partea oamenilor barbari din jurul Lui, care L-au dezbrăcat şi L-au îmbrăcat cu o manta de purpură, L-au încununat cu o cunună de spini şi L-au rănit, I-au pus o trestie în mână şi batjocorind şi-au plecat genunchii înaintea Lui, I-au acoperit faţa cu scuipatul lor dezgustător, au lovit cu trestia pe capul Lui neprotejat şi au dat frâu liber naturii lor degenerate prin tot felul de maltratări şi ocări. Mut şi răbdător El stătea în chinurile Sale în mijlocul lor. Aici acelaşi Miel, care poartă pe trupul Său semnele suferinţelor Sale, este văzut ca subiectul adorării în cer şi nicio voce nu  tace, nimeni nu poate rămâne mut, atunci când înaintează Mielul înjunghiat. Făpturile vii se unesc aici cu bătrânii în prosternare smerită înaintea Mielului. Cât de potrivit este momentul şi prilejul pentru aceasta! »Când a luat cartea« – acel moment minunat, la care conduc toate căile lui Dumnezeu, după care suspină creaţia, după care doreşte Israel şi pe care sfinţii îl doresc şi îl imploră în rugăciune, a sosit acum. Prima acţiune în acest moment este predarea frâielor guvernării în mâinile Mielului înjunghiat. Evenimente minunate, care acum sunt încă în viitor, au fost arătate vizionarului în viziunea sa. Împărăţia de o mie de ani, pe care El o va guverna după exercitarea judecăţilor, are un caracter intermediar. Hristos va domni împreună cu sfinţii Săi cereşti – prezentaţi aici prin bătrâni – şi împreună cu El vor domni şi alţi răscumpăraţi, care mai întâi vor trebui să treacă prin moartea de martir şi după aceea să fie înviaţi. Bătrânii aveau harfe şi potire de aur. Făpturile vii aparţin executorilor guvernării divine şi deoarece această guvernare va fi predată lui Hristos, Mielul înjunghiat, ele recunosc cu plăcere dreptul şi revendicările Lui asupra domniei universale. Făpturile vii şi bătrânii adoră în capitolul 4 pe Cel veşnic şi tot aşa adoră în capitolul 5 pe Miel. Ce dovedeşte aceasta altceva decât că Fiul este la fel cu Cel veşnic, da, că El în gloria de nepătruns a Persoanei Sale este Cel veşnic (Ioan 12:41 – Isaia 6), că El, Fiul, este Dumnezeu şi ca Dumnezeu are dreptul la omagiu din partea fiinţelor create, fără a mai vorbi de gloriile Lui suplimentare, pe care Şi le-a obţinut prin întruparea Sa şi prin lucrarea de ispăşire, pe care a făcut-o. În legătură cu cântarea de laudă de pe pământ din timpul Împărăţiei de o mie de ani sunt numite instrumente muzicale diferite (Psalmul 149 şi Psalmul 150 – T.M.). Însă lauda comună a cetelor cereşti va fi însoţită numai de harfe. Cântarea şi harfele aparţin împreună, aşa cum se vede şi la ceata martirilor din Iuda (Apocalipsa 15:2,3). Se pare că harfele au fost folosite mai des decât alte instrumente muzicale la cântarea de laudă şi adorarea Domnului în Vechiul Testament, deoarece ele, în mâna unui cântăreţ iscusit, permit obţinerea unei armonii neobişnuite de tonuri purtătoare cu melodii liniştite şi plăcute (Psalmul 33:1 ; 1 - T.M.; Cronici 25:6). Cântarea şi harfele sunt deseori amintite împreună.

8. »Potire de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor.« Cântarea de laudă preoţească (prezentată prin harfe) şi slujirea preoţească (prezentată prin potire) sunt legate aici una de alta. În 2. Cronici 3 şi 4, Templul şi vasele sale sfinte vorbesc simbolic despre lucrurile şi evenimentele din Împărăţia de o mie de ani. Potirelor de aur din Templu (2. Cronici 4:22) le corespund potirele de aur din mâinile sfinţilor cereşti. Aurul potirelor arată valoarea lor şi de asemenea depune mărturie că este o slujbă înaltă şi sfântă, pentru care ele se folosesc. Cuvântul tămâie este în textul grecesc la plural şi prin aceasta arată varietatea de mirosuri plăcute, o plinătate de felurite mirosuri plăcute. Tămâia sunt rugăciunile sfinţilor. Rugăciunea pe pământ este o lucrare de tămâiere în cer. Uneori considerăm rugăciunile noastre fără valoare, dar ele nu sunt nicidecum fără valoare. Dumnezeu preţuieşte rugăciunile noastre şi rugăciunile noastre de mijlocire, în felul Lui deosebit şi în harul Său bogat. Ele se înalţă spre El ca mirosul de tămâie. Dar cine sunt sfinţii care se roagă şi pentru care preoţii cereşti dovedesc atâta compasiune? La mijlocul cărţii se vorbeşte destul de clar de o grupă de martori din mijlocul Iudeilor şi păgânilor, care va fi salvată în timpul judecăţilor asupra pământului (Apocalipsa 11:3 ; 12:17 ; 13:7-10). Furia lui Satan se va dezlănţui împotriva acestora sub puterea statală duşmănoasă (înfăţişată prin fiară) şi puterea religioasă decăzută (antihrist), prin care Satan va lucra pe pământ. Toţi aceşti martori vor suferi în acea săptămână îngrozitoare de şapte ani (Daniel 9:27), care va fi înaintea zorilor Împărăţiei de o mie de ani. Mulţi vor muri ca martiri şi în felul acesta îşi vor primi locul şi partea lor în cer. Alţii vor supravieţui şi vor constitui nucleul locuitorilor Împărăţiei de o mie de ani; ei se vor bucura de venirea lui Hristos şi de guvernarea dreaptă a lui Hristos, Mielul lui Dumnezeu şi Fiul Omului. Rugăciunile acestor sfinţi sunt o lucrare de tămâiere înaintea lui Dumnezeu. Trebuie să observăm cu atenţie că bătrânii nu acţionează nici ca mijlocitori şi nici ca apărători. Ei nici nu aduc aceste cereri înaintea lui Dumnezeu şi nici nu le măresc valoarea prin intervenţia lor. Bătrânii din cer sunt fraţii acelor suferinzi sfinţi de pe pământ. De aceea ar fi ceva deosebit dacă ei nu ar lua parte cu interes deplin la luptele şi încercările de pe pământ la care şi ei înşişi au luat parte mai înainte. Dar cu toate că ei au o compasiune adâncă, ocupă o atitudine pasivă. Preotul-înger, care cu multă lucrare de tămâiere dă putere rugăciunilor sfinţilor, nu este o fiinţă creată (Apocalipsa 8:3-4); Hristos, şi numai El singur, este îndreptăţit şi împuternicit pentru aceasta. Numai El este Mijlocitorul (1. Timotei 2:5) şi Apărătorul (Romani 8:34). Unul este Mijlocitorul, »Omul Iisus Hristos«, dar noi avem doi Apărători: pe Hristos în cer şi pe Duhul Sfânt, care locuieşte acum şi aici în noi (Romani 8:26-27).

9. »Şi ei (bătrânii) cântă o cântare nouă« În cartea Geneza nu este amintită nicio cântare. Patriarhii au fost bărbaţi care au avut gânduri adânci şi au avut o inimă mai de grabă serioasă decât veselă. Prima cântare pe pământ are loc în Exod 15. Eliberarea şi salvarea, de care a avut Israel parte (Exod 14), a fost motivul şi tema atât a cântării (Exod 15:1-9) cât şi a refrenului (Exod 15:21). Cântarea din acest verset este numită ca fiind nouă din cauza temei, mântuirea, care aici a fost înfăptuită nu în sens simbolic, ci efectiv; este nouă şi pentru că ea este cântată în cer şi totodată în seara premergătoare zilei de bucurie de o mie de ani. În Apocalipsa 4 nu găsim nicio cântare. De asemenea nu ni se spune niciunde în Scriptură că îngerii cântă cu gura. În Apocalipsa 15:3, cântarea lui Moise şi cântarea Mielului sunt legate pentru a lăuda lucrările şi căile Domnului cu Israel în trecut şi harul Său actual în Miel şi prin Miel. Cântarea creaţiei în cuprinsul şi extinderea ei trebuie să treacă pe planul secund faţă de cântarea şi triumful Domnului Iisus şi aceasta este cântarea nouă, a cărei temă este Mielul lui Dumnezeu învingător - o cântare care include trecutul şi viitorul, crucea şi domnia. Oricât de minunată ar fi fost cântarea lui Israel pe malul de răsărit al Mării Roşii, această cântare nouă este mult mai sublimă în ceea ce priveşte motivul care i-a dat naştere şi conţinutul ei. Cei mântuiţi cântă despre El şi pentru El.

9. »Vrednic eşti să iei cartea şi să-i deschizi peceţile.« Este remarcabil cum prezentarea Mielului aici exclude pe toate celelalte. Când El apare ca Mielul înjunghiat, atenţia cerului întreg se îndreaptă spre El. Unde este Leul din seminţia lui David? Leul face loc Mielului. Ca Leu – simbol al puterii şi tăriei – El va apăra interesele poporului Său Israel asuprit şi în alergarea Lui triumfătoare nu se va opri, până când triumful acestui popor nu va fi asigurat. Dar El nu exercită încă această putere şi Mielului I se cuvine toată gloria şi onoarea în cer şi pe pământ. Desigur în Domnul Iisus sunt unite puterea leului şi harul Mielului. În această cântare, Mielul este personal adresat, este preamărită demnitatea Sa în descoperirea şi împlinirea planurilor lui Dumnezeu. Apoi se explică pentru ce Mielul este vrednic să îndeplinească planurile lui Dumnezeu până la obţinerea rezultatelor finale depline şi minunate.

9. »Pentru că ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, prin sângele Tău, din orice seminţie şi limbă şi popor şi neam.« Ca Leul din seminţia lui Iuda, El acţionează cu putere, dar ca Miel, El a fost înjunghiat. Împlinirea planurilor divine ale harului şi gloriei sunt aici duse înapoi până la baza lor, la cruce: »Pentru că ai fost înjunghiat.« Fără cruce Hristos S-ar fi întors singur înapoi în cer, fără cruce nu ar fi nicio iertare de păcate. Crucea este faptul cel mai măreţ dintre planurile veşnice şi lucrul cel mai important din toate timpurile. Este fundamentul de neclintit pe care se bazează binecuvântările lui Israel şi ale întregii creaţii şi de asemenea gloria Adunării/Bisericii şi a sfinţilor din cer se bazează pe cruce. Mântuirea tuturor oamenilor este o invenţie a minţilor teologice şi nu are nicio bază în Scriptură. Oferă cumva Filipeni 2:10-11 , Coloseni 1:20 sau Faptele Apostolilor 3:21 cel mai mic sprijin către impresia că toate lucrurile, toţi oamenii şi chiar demonii trebuie să fie mântuiţi sau readuşi în starea lor iniţială? Noi răspundem categoric că Nu! În Filipeni 2:10-11, se constată supunerea universului întreg sub Hristos, dar supunere nu înseamnă mântuire. În Coloseni 1:20, împăcarea se limitează la toate lucrurile (nu la oameni) din cer şi de pe pământ, cele de sub pământ nu sunt amintite. Faptele Apostolilor 3:21 se referă la mărturia profetică cu privire la plinătatea binecuvântărilor din Împărăţia de o mie de ani şi vorbeşte de reinstaurarea tuturor lucrurilor. Dar, în loc să vestească mântuirea tuturor oamenilor, profeţii vechiului legământ contrazic categoric acest gând (Daniel 12:2; Isaia 66:24). Şi cum sună mărturia serioasă a vizionarului de pe insula Patmos (Apocalipsa 19:19-21; 20:7-15)? Nu există o mântuire a întregii omeniri, ci numai a oamenilor din ea. Hristos ca Miel a răscumpărat totul. O cumpărare are ca rezultat schimbarea proprietarului. Prin aceasta El a obţinut dreptul legal asupra a tot şi toate. Dar gândul aici este că El a răscumpărat oameni pentru Dumnezeu din mijlocul celorlalţi cu preţul nespus de mare al sângelui Său. Aceştia sunt acum proprietate a Sa, ei Îi aparţin. Mântuirea, în contrast cu cumpărarea, este întotdeauna personală şi are ca urmare schimbarea poziţiei. Aceia, care odinioară erau duşmani, sunt acum împăcaţi cu Dumnezeu şi apostolul scrie: »Şi nu numai atât, dar ne şi lăudăm în Dumnezeu« (Romani 5:11). Aceasta este poziţia morală cea mai înaltă, în care poate o creatură să fie aşezată. Mântuirea lui Israel a avut loc odinioară prin tărie şi putere (Exod 15:13; Psalmul 106:8-10 – T.M.), mântuirea de păcat are loc prin sângele Său (1. Petru 1:18-19; Romani 3:24-25). Împărţirea oamenilor se face aici, ca şi în alte locuri, prin folosirea numărului semnificativ patru, »din orice seminţie şi limbă şi popor şi neam«. Din aceştia adună Dumnezeu un popor pentru Sine.

10. »Şi i-ai făcut împăraţi şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi vor împărăţi peste pământ!« Bătrânii preamăresc şi înalţă în cântarea nouă vrednicia şi lucrarea înfăptuită de Miel, precum şi rezultatele acestei lucrări. În timp ce ei Îl contemplă, se uită pe sine şi vorbesc la persoana a treia: »Şi i-ai făcut împăraţi şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi (ei) vor împărăţi peste pământ!« Ei înşişi aparţineau acelora care au fost răscumpăraţi şi care au fost înălţaţi la această demnitate. Dar cu privire la ei înşişi, ei au ajuns complet la odihnă şi nu se gândesc la ei înşişi, ci la ceilalţi mântuiţi care, după răpirea Adunării, vor fi martori ai lui Dumnezeu pe pământ. Lucrarea lor preoţească are loc cu privire la alţii şi astfel ei aici, în cântarea nouă, se gândesc la mântuiţii, care atunci vor fi încă în încercări şi luptă pe pământ. Cuvintele »i-ai făcut împăraţi şi preoţi« arată demnitatea lor împărătească şi o apropiere preoţească şi intimitate. În încheiere ei cântă şi spun: »şi (ei) vor împărăţi peste pământ«. În perioada timpului de binecuvântare al Împărăţiei care va veni, Ierusalimul va fi reşedinţa pe pământ (Ieremia 3:17) şi poporul Iudeu, care atunci va fi constituit numai din mântuiţi, va fi cap peste toate naţiunile/neamurile (Psalmul 47 – T.M. ; Isaia 52:1-10). Sfinţii cereşti însă »vor împărăţi peste pământ«, dar nu pe pământ. Împărăţia Fiului şi Împărăţia Tatălui (Matei 13:41,43) sunt domenii diferite ale binecuvântărilor, prima este domeniul pământesc, cea de-a doua este domeniul ceresc. Toţi sfinţii care au adormit în Domnul, împreună cu aceia care vor fi transformaţi la venirea Domnului (1. Tesaloniceni 4:15; 1. Corinteni 15:51-52), vor împărăţi peste pământ într-o legătură fericită cu Hristos. Ei nu sunt supuşii împărăţiei, ci ei sunt împăraţii; în Apocalipsa 20:4-6 ei sunt văzuţi în numărul lor deplin, toţi cei care atunci vor împărăţi împreună cu Hristos. Guvernarea noastră împreună cu El va avea acelaşi caracter ca şi guvernarea Lui, care este caracterizată prin legătura între puterea împărătească şi harul preoţesc, aşa cum se exprimă în Zaharia 6:13 : »El va fi Preot pe tronul Său«.

Preamărirea adusă de toate creaturile:

11.-14. »Şi am văzut şi am auzit glas de îngeri mulţi de jur-împrejurul tronului şi al făpturilor vii şi al bătrânilor; şi numărul lor era zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii, spunând cu glas tare: „Vrednic este Mielul cel înjunghiat să primească puterea şi bogăţii şi înţelepciune şi tărie şi onoare şi glorie şi binecuvântare!” Şi pe orice făptură care este în cer şi pe pământ şi sub pământ şi pe mare şi pe toate cele din ele le-am auzit spunând: „A Celui care şade pe tron şi a Mielului fie binecuvântarea şi onoarea şi gloria şi puterea, în vecii vecilor!” Şi cele patru făpturi vii spuneau: „Amin!”; şi bătrânii s-au prosternat şi s-au închinat.« Expresiile »am văzut« şi »am auzit« arată atenţia încordată a vizionarului*. Apariţia îngerilor pe scena cerească şi locul pe care ei îl ocupă aici sunt foarte remarcabile. Îngerii au vestit odinioară naşterea lui Iisus şi au lăudat pe Dumnezeu cu cuvinte care sunt păstrate pentru veşnicie (Luca 2:8-14); când mai târziu Domnul a fost în întunericul grădinii Ghetsimani şi umbrele întunecate ale crucii şi ale paharului amar apăsau pe sufletul Lui, I-a apărut un înger, care L-a întărit (Luca 22:43); doi îngeri au confirmat învierea Lui (Ioan 20:12-13; Matei 28:2-6) şi doi îngeri au confirmat înălţarea Sa şi revenirea Sa (Faptele Apostolilor 1:10-11). Când El S-a reîntors în patria Lui cerească, s-au împlinit cuvintele »văzut de îngeri« (1. Timotei 3:16). Tot adevărul creştin este pentru toate oştirile cereşti subiectul intereselor lor, pe care încearcă să-l cerceteze (1. Petru 1:12). Este bucuria lor să slujească acum acelora care vor moşteni mântuirea (Evrei 1:14), aşa cum va fi bucuria lor, în veşnicie să stea la dispoziţia lor (Apocalipsa 21:12). În cete nenumărate vor însoţi pe Domnul la intrarea lui triumfală în lume (Matei 25:31; Evrei 1:6). Despre îngeri nu se spune însă că iubesc sau că sunt iubiţi.

*La sfârşitul cărţii Apocalipsa (Apocalipsa 22:8) Ioan asigură, că el »a văzut aceste lucruri şi a auzit«. Prin aceasta avem mărturia personală, decisivă a apostolului că el a văzut efectiv aceste viziuni şi a auzit efectiv glasurile diferite şi zgomotele.*

 Punctul central este Mielul înjunghiat, de jur-împrejurul tronului sunt făpturile vii şi bătrânii, sau cei mântuiţi, şi în jurul acestora îngerii constituie cercul exterior. Numărul lor imens nu mai este intuitiv pentru om (vezi şi Daniel 7:10). Oştirile de îngeri răspund la cântarea nouă a celor mântuiţi, glăsuind, în timp ce bătrânii cântă. În aceasta este mai mult decât o diferenţă neînsemnată, căci, cu toate că îngerii cunosc pe Miel, ei nu pot spune, că El a fost înjunghiat pentru ei. Noi Îl cunoaştem într-un fel personal mult mai profund, mai cuprinzător decât îngerii. El a murit pentru noi, nu pentru ei, de aici vine diferenţa: noi cântăm, ei vorbesc. Despre îngeri nu se spune niciodată că ei cântă. Să observăm de asemenea că, în cântarea lor, bătrânii se adresează direct Mielului, în timp ce îngerii, corespunzător poziţiei şi slujbei lor, vorbesc despre El într-un fel mai puţin intim. Încă o dată: cei mântuiţi Îi cântă, îngerii vorbesc despre El. Cu toate acestea preamărirea impunătoare adusă de oştirea îngerilor este grandioasă. Armonia nu este influenţată de niciun dezacord. Ei Îi atribuie un număr complet (şapte) de calităţi* aşa cum o fac şi în capitolul 7:12. Însă aici ei vorbesc despre Mielul înjunghiat şi în Apocalipsa 7:12 despre »Dumnezeul nostru«, despre Dumnezeul îngerilor şi al oamenilor. Ordinea în care este numită fiecare expresie în cele două preamăriri aduse de îngeri, este diferită. În afară de aceasta, bogăţia nu este numită în capitolul 7 şi în locul ei este numită mulţumirea. Cele şapte cuvinte »puterea şi bogăţii şi înţelepciune şi tărie şi onoare şi glorie şi binecuvântare« sunt împreună expresia cea mai înaltă şi mai desăvârşită a ceea ce o creatură poate să aducă. Ele reprezintă preamărirea deplină şi desăvârşită adusă de cea mai înaltă fiinţă creată de Dumnezeu.

* Puterea stă aici pe locul întâi, deoarece împrejurările necesită exercitarea imediată a acestei puteri. Lui Îi este atribuită puterea în sensul cel mai larg şi cuprinzător. Bogăţiei Lui îi aparţin toate comorile din univers, toate valorile morale şi materiale. Înţelepciunea Lui se recunoaşte în toate lucrările şi căile lui Dumnezeu. Tăria este însuşirea pe care o are cineva, prin care este făcut capabil să execute ce şi-a propus. Onoarea înseamnă aici că Mielul este vrednic să primească orice semn al recunoaşterii şi omagierii publice. Gloria se referă la prezentarea publică a trăsăturilor de caracter morale, care caracterizează numai pe Miel. Binecuvântarea, care se cuvine Mielului, cuprinde orice beatitudine, fericire şi bucurie în orice privinţă.*

 Fluviul deplin al laudei nu este epuizat prin aceasta. El creşte în putere şi plinătate până cuprinde universul întreg. »Orice făptură care este în cer şi pe pământ şi sub pământ şi pe mare şi pe toate cele din ele«, orice făptură din universul imens, din toate părţile lui, se alătură. Celui veşnic de pe tronul Său şi Mielului se aduce adorare din partea tuturor creaturilor. Preamărirea împătrită – »binecuvântarea şi onoarea şi gloria şi puterea« – arată că întreaga creaţie aduce această laudă dintr-o pornire lăuntrică; şi ce se exprimă prin aceasta va fi şi va rămâne veşnic valabil – »în vecii vecilor«. Cele patru făpturi vii rostesc Amin-ul lor la aceasta şi bătrânii se prosternă din nou şi se închină. Dacă am ajuns la sfârşit cu studiul acestei secţiuni deosebit de preţioase a revelaţiei divine, dorim să atragem atenţia încă o dată că, cântarea nouă şi adorarea descrisă aici sunt încă viitoare. Ceea ce va împlini în Împărăţia de o mie de ani şi în veşnicie ne este făcut cunoscut aici şi este privit ca şi cum ar fi avut loc deja. De aceea în general se folosesc verbe la timpul trecut. Mielul înjunghiat este punctul central în jurul căruia sunt adunaţi toţi. În Persoana Sa avem garanţia sigură pentru împlinirea minunată a planurilor lui Dumnezeu. De aceea credinţa strigă triumfătoare, înainte chiar ca lucrarea să fie înfăptuită: »S-a împlinit!«

Capitolul 6:1-17:

Introducere în judecăţile anunţate prin deschiderea peceţilor:

 Istoria Bisericii pe pământ se va sfârşi prin aceea, că Domnul va lepăda ce poartă public numele lui Hristos (Romani 11:21-22 ; Apocalipsa 3:16 ); toţi sfinţii – cei care au adormit şi au fost înviaţi şi cei vii, care au fost transformaţi – vor fi însă adunaţi la El la venirea Lui personală (1.Tesaloniceni 4:15-17 ; 2.Tesaloniceni 2:1). În capitolele 2 şi 3 din Apocalipsa am văzut pe Domnul, cum umblă în mijlocul sfeşnicelor de aur, al Adunărilor, cuprinde totul cu privirea, laudă şi mustră. Cunoaşterea sentinţei Lui cu privire la diferitele situaţii este un mare câştig pentru noi; prin aceasta obţinem învăţături bogate şi de valoare. Mai întâi vrem să ne preocupăm pe scurt cu cuvintele »după acestea«. Ele apar de două ori în Apocalipsa 4:1 şi mai apar în Apocalipsa 7:9 ; 15:5 ; 18:1 ; 19:1 (vezi şi Geneza 15:1 ; 22,1) şi de fiecare dată caracterizează o trecere de la evenimentele care au avut loc la cele care vor veni. De aceea din apariţia lor dublă în capitolul 4,1 se poate trage concluzia că istoria Bisericii pe pământ, aşa cum vizionarul a văzut-o mai înainte (capitolele 2 şi 3), s-a încheiat şi că în continuare lui i se arată o serie de evenimente noi. Cei douăzeci şi patru de bătrâni sunt numiţi pentru prima dată în capitolul 4. Ei joacă un rol deosebit în evenimentele din cer, pe care vizionarul le descrie. Numărul lor simbolic 24 şi titlul care le-a fost dat »bătrâni« arată evident că ei reprezintă numărul total al celor mântuiţi din trecut şi din perioada actuală. Trebuie recunoscut sincer că răpirea sfinţilor la cer nu este menţionată categoric în cartea Apocalipsa (Apocalipsa 11:12 se referă la o grupă mică şi foarte deosebită de martori). Apostolul Pavel este singurul scriitor al Noului Testament care descrie răpirea. Ioan vorbeşte dimpotrivă, despre arătarea sfinţilor împreună cu Hristos la apariţia Sa. Apostolul Pavel arată strângerea noastră la El şi revenirea noastră mai târziu împreună cu El, Ioan vorbeşte numai de ultima. Cei douăzeci şi patru de bătrâni reprezintă pe cei mântuiţi în cer (deci răpirea lor a avut deja loc în timpul acela); într-o viziune viitoare, vizionarul i-a văzut venind din cer (Apocalipsa 19:11-14; 21:10). În care parte a cărţii se poate deci rândui răpirea? Fără îndoială, numai după capitolul 3, cu care se încheie timpul Bisericii pe pământ şi înainte de capitolul 4, în care începe o serie nouă de evenimente şi în care bătrânii, sau cei mântuiţi, sunt văzuţi în cer. De aceea împlinirea din Ioan 14:3 şi 1.Tesaloniceni 4:15-17 o aşteptăm între aceste două capitole ale cărţii Apocalipsa. Cei douăzeci şi patru de bătrâni sunt văzuţi începând cu capitolul 4 acolo sus; actul răpirii lor nu este menţionat, ci este presupus că a avut loc. Atâta timp cât nu se recunoaşte aceasta nu este posibilă înţelegerea corectă a cărţii Apocalipsa. Din aceasta rezultă şi că Adunarea/Biserica nu va mai fi pe pământ în timpul judecăţilor descrise în această carte. Aşa cum vedem de la prima menţionare a bătrânilor (Apocalipsa 4:4) şi până la ultima lor menţionare (Apocalipsa 19:4), cerul este domiciliul şi patria lor. Începem acum cu studiul părţii strict profetice a cărţii. În acest studiu avem în vedere faptul că cele trei serii diferite de judecăţi în legătură cu peceţile, cu trâmbiţele şi cu potirele vor avea loc în timpul cuprins între răpirea noastră la Domnul şi arătarea Sa împreună cu noi înaintea lumii la sfârşitul ultimei săptămâni-an a profeţiei lui Daniel (Daniel 9:24-27). Sfinţii răpiţi vor fi în timpul celei de-a 70-a săptămână a lui Daniel, o perioadă de şapte ani, în cer. În a doua jumătate a acestei săptămâni-an, »necazul cel mare« se va dezlănţui greu pe pământ şi cu suferinţele lui incomparabile va atinge şi o ceată temătoare de Dumnezeu dintre Iudeii şi o ceată temătoare de Dumnezeu dintre păgânii care, după răpirea celor care »au parte de chemarea cerească«, vor fi o mărturie pentru Dumnezeu. Adunării îi este făgăduită clar păzirea de ceasul încercării (Apocalipsa 3:10). Profeţia se ocupă cu pământul, dar Adunarea, ca trup al lui Hristos şi ca mireasă a Mielului, şi prin aceasta ca ceea ce este mai scump pentru El, este unită cu El în cer şi de aceea este în afara domeniului cu care se ocupă profeţia. Cu toate că noi insistăm, că prezicerile din partea profetică a cărţii Apocalipsa se vor împlini pe deplin şi cuvânt cu cuvânt în timpul scurt de necaz din ultima săptămână-an a lui Daniel, nu negăm aplicarea ei parţială la trecut sau la prezent. Desigur folosirea parţial istorică şi împlinirea cuvânt cu cuvânt sunt două lucruri foarte diferite. Aceasta din urmă va avea loc abia în timpul din urmă.

Prima pecete - Particularităţi:

1.-2. »Şi am văzut când a deschis Mielul una din cele şapte peceţi şi am auzit pe una din cele patru făpturi vii spunând cu glas ca de tunet: „Vino!” Şi am văzut: şi iată un cal alb şi cel care şedea pe el, avea un arc; şi i s-a dat o cunună şi a ieşit învingător şi ca să învingă.« Seria de judecăţi anunţate prin deschiderea peceţilor şi sub trâmbiţe nu vor lovi în acelaşi timp pământul, ci succesiv. Judecăţile anunţate prin deschiderea peceţilor se vor întinde pe o perioadă mai îndelungată de timp decât judecăţile trâmbiţelor, dar acestea din urmă vor fi mai grele şi mai decisive. Observăm că Mielul stă în legătură cu peceţile, îngerii în legătură cu trâmbiţele şi Dumnezeu în legătură cu potirele mâniei. În această vestire introductivă a judecăţilor care vor veni găsim un caracter complet şi o exactitate a felului de exprimare pe care nu o găsim la deschiderea celorlalte şase peceţi şi nici la prima trâmbiţă şi nici la primul potir. Numai aici apare numărul de bază (»una din«) în locul numărului de ordine, care se foloseşte la toate celelalte peceţi (»a doua«, »a treia« …). De două ori se spune: »Şi am văzut«; Ioan a fost un martor ocular foarte atent. El a văzut cum a deschis Mielul pecetea (versetul 1) şi el a văzut unealta judecăţii (versetul 2). Caii de culori diferite la primele patru judecăţi sub peceţi arată simbolic unealta omenească care este folosită pentru exercitarea acestor judecăţi ale providenţei lui Dumnezeu* pe pământ. Aceia, care au gândul lui Hristos şi posedă puterea de discernământ spiritual, pot să privească înapoia derulării exterioare a evenimentelor şi pot urmări ceea ce are loc până la izvorul lui ascuns şi anume, până la Dumnezeu. Făpturile vii, într-o oarecare măsură organele executive ale tronului, cheamă succesiv „instrumentele” omeneşti ale răzbunării, ca să îndeplinească misiunea pe care Dumnezeu le-a stabilit-o. Ele nu pot executa nicio judecată, înainte ca ele să fie chemate de la tron, ca să facă judecata. Această cunoaştere mângâie mult inimile noastre în zilele rele. Caracteristic primelor patru judecăţi sub peceţi este participarea făpturilor vii şi a cailor, care nu mai sunt amintite la următoarele judecăţi sub peceţi.

*Notă: Judecăţile providenţei lui Dumnezeu sunt diferite de judecăţile, pe care le face Domnul direct şi personal.*

 La deschiderea primei pecete vorbeşte numai una din făpturile vii »cu glas ca de tunet« şi, imediat, are loc primul eveniment profetic, despre care relatează cartea Apocalipsa. Prin aceasta încep evenimentele profetice.

Un cuceritor victorios:

 Porunca rostită cu glas tare şi categoric a făpturii vii »Vino!« este executată imediat. »Şi iată un cal alb şi pe cel ce şedea pe el.« Era evident un cal de bătălie, dar acest călăreţ nu poate, aşa cum afirmă o mulţime de comentatori, să reprezinte pe Hristos într-un marş triumfal. Psalmul 45 – T.M. şi în mod deosebit Apocalipsa 19:11 au fost folosite ca dovezi, că versetul 2 se referă la Hristos. Dar atât psalmistul, cât şi vizionarul în Apocalipsa 19:11 vorbesc despre Hristos în momentul măreţ al venirii Sale, ca să înceapă guvernarea asupra lumii, în timp ce prima judecată sub peceţi are loc câţiva ani înainte de instaurarea Împărăţiei în putere. În capitolul 19 este numit Numele călăreţului, aici în versetul 2 nu este numit. Nici nu se spune din ce ţinut al pământului vine călăreţul de pe calul alb. Vedem în el simbolul unui cuceritor mare. Un cal alb vorbeşte despre o putere victorioasă. Arată că pe scena profetică va apărea o putere, care este hotărâtă să îşi supună totul. Înaintea acestui războinic împărătesc, care va veni, stă o victorie nestingherită, strălucitoare şi aproape fără vărsare de sânge, aşa că el va obţine reputaţie mondială. Asemenea împăratului Cirus, Alexandru sau Napoleon în triumfurile şi cuceririle lor, aşa va veni călăreţul primei judecăţi anunţată prin deschiderea pecetei, dar fără mare vărsare de sânge. Acest călăreţ »avea un arc«. Iudeii, care s-au întors din captivitate ca să reconstruiască Ierusalimul, au fost aşezaţi »cu săbiile, suliţele şi arcurile lor« (Neemia 4:13). Pentru lupta de aproape s-a folosit sabia, la distanţe scurte ale războinicilor s-a folosit suliţa, în timp ce arcul* a fost folosit la distanţe mai mari. Această armă nu producea dezastru mare; ea este folosită ca simbol al unei lupte la distanţă, în care nu mor mulţi.

*Notă: Când se vorbeşte despre o luptă activă cu arcuri şi săgeţi, atunci sunt amintite în mod deosebit săgeţile (Numeri 24:8 ; Psalmul 45:5 – T.M. ; Zaharia 9:14). Dar aici nu se spune, că arcul este încordat şi gata de a trage (ca în Psalmul 7:12 – T.M.; Plângerile lui Ieremia 2:4), ci se spune numai, călăreţul avea un arc. Victoria nesângeroasă este aici gândul principal.*

 »I s-a dat o cunună.« Această cunună a fost mai mult decât o cunună de biruitor, care era pusă de gâtul unui cuceritor la sfârşitul unei bătălii victorioase, căci aici i s-a dat cununa, înainte să se spună, că el a biruit. Acestei personalităţi distinse i se oferă demnitate de suveran, înainte să înceapă minunatul marş triumfal. »A ieşit învingător şi ca să învingă.« Victorie după victorie, cucerire după cucerire, fără înfrângeri şi fără întrerupere – aceasta va caracteriza marşul măreţ al acestui viteaz într-una din zilele care va veni. Simbolurile folosite la această pecete şi la următoarele sunt simple, dar semnificative*.

*Notă: Cei patru cai de la primele patru judecăţi sub peceţi amintesc clar de caii din Zaharia 1 şi Zaharia 6 . În Zaharia 1 caii roşii, roşu deschis şi albi reprezintă trăsăturile de caracter şi energia celor 3 vechi imperii al Persiei, al Greciei şi al Romei. În omul de pe calul roşu unii privesc simbolic pe renumitul împărat al perşilor Cirus (2.Cronici 36:22-23), distrugătorul Babilonului şi eliberatorul Iudeilor, care la rândul lui este un tablou al lui Hristos, care într-o zi viitoare va salva pe Israel şi va fi Judecătorul Babilonului simbolic (Apocalipsa 18). În Zaharia 6 sunt văzute simbolic cele 4 imperii păgâne şi direcţiile lor de atac. Aceste puteri, fără ca ele să ştie, au împlinit voia lui Dumnezeu în căile Lui de guvernare. Caii negrii (perşii) s-au îndreptat spre ţara de la miază-noapte (Babilonul) şi au nimicit-o (Zaharia 6:6-8); ei înşişi au fost mai târziu învinşi de caii albi (grecii). Caii bălţaţi (romanii) s-au îndreptat spre ţara de miazăzi. În Zaharia 6:7 se face aluzie că Dumnezeu a încredinţat romanilor domnia peste toată lumea. Din Zaharia 6:8 se deduce că Duhul lui Dumnezeu a găsit linişte prin distrugerea Babilonului, deoarece prin aceasta a avut loc judecata Sa. Ambele Babilonuri sunt condamnate la distrugere definitivă, cel literalmente după Ieremia 50-51 , cel simbolic potrivit cu Apocalipsa 18. Ambele Babilonuri au ţinut în captivitate pe poporul lui Dumnezeu.*

Pecetea a doua - O mare vărsare de sânge:

3.-4. »Şi, când a deschis pecetea a doua, am auzit pe a doua făptură vie spunând: „Vino!” Şi a ieşit un altul, un cal roşu, şi celui care şedea pe el i s-a dat să ia pacea de pe pământ şi ca să se înjunghie unii pe alţii; şi i s-a dat o sabie mare.« La toate judecăţile prin deschiderea peceţilor, în afară de aceasta a doua, vizionarul confirmă că el era martor ocular, prin aceea că spune »am văzut«. Pentru aceasta se vorbeşte numai la această judecată prin peceţi de »un alt« cal. S-ar putea ca unii să considere aceste diferenţe ca fiind lipsite de importanţă, dar, deoarece noi credem cu toată convingerea în inspiraţia textuală a Sfintei Scripturi, suntem convinşi, că acest aparent lipsit de importanţă detaliu are o însemnătate dată de Dumnezeu. Folosirea cuvintelor »am văzut«: şi »iată« la prima pecete şi lăsarea lor la o parte la pecetea a doua se poate explica prin aceea, că, cuvintele »un altul« de la pecetea a doua leagă cele două peceţi între ele. În felul acesta rezultă următorul context: »Am văzut: şi iată un cal alb (versetul 2) … Şi a ieşit un altul, un cal roşu (versetul 4 – textual: roşu ca focul, roşu aprins)«. La cuvântul »Vino!« al celei de-a doua făpturi vii a ieşit un cal roşu. Care este înţelesul culorii roşu?* Calul alb arată o serie de succese paşnice. Dimpotrivă, calul roşu sau roşu aprins vestesc un timp de ucidere şi vărsare de sânge (Isaia 63:2 ; Apocalipsa 12:3). Nici aici nu este numit numele călăreţului. Este ziua răzbunării Domnului pe lumea vinovată; de aceea se spune: »i s-a dat«, prin care trebuie accentuat că unealta, care va exercita judecata, va fi un om, pe care Dumnezeu l-a hotărât pentru aceasta. Oricare ar fi motivele omeneşti sau ambiţiile politice ale acestui om de sânge, care va veni, în timpul acela el va fi biciul trimis de Dumnezeu. După răpirea sfinţilor în cer va urma imediat un timp scurt de pace; aşa cum am văzut la judecata prin deschiderea primei pecete, chiar şi apariţia şi marşul triumfal al unui cuceritor puternic nu va fi caracterizat prin vărsare mare de sânge. Drumul său plin de triumfuri abia va influenţa pacea generală. Dar la judecata pricinuită de deschiderea celei de-a doua pecete, mergem pe urmele unui om, care străbate pământul într-o misiune sângeroasă. El are o misiune divină, »să ia pacea de pe pământ şi ca să se înjunghie unii pe alţii«. În mersul lui va aţâţa pretutindeni patimile rele ale oamenilor. Regimurile politice ale  ţărilor europene, cu regret, gândesc puţin la faptul că, urmare a înarmării şi instruirii populaţiei, armele ucigătoare, îmbunătăţite permanent prin progresul ştiinţei, se vor folosi nu numai în războaie de cucerire şi de apărare, ci şi în războaie civile şi conflicte între partide. Versetul 4 nu vorbeşte de război al unei naţiuni împotriva altei naţiuni, ci despre faptul că »se înjunghie unii pe alţii«. Patimile nestăpânite ale oamenilor vor fi descătuşate, aşa că va fi un timp când se vor lupta unii împotriva altora. Autorităţile statale nu vor fi în stare să oprească dezordinea şi vărsările de sânge în oraşele mari şi mici şi în sate, dacă nu chiar şi ei vor lua parte la aceste evenimente îngrozitoare.  »O sabie mare«, care a fost dată călăreţului, arată că luptele şi tumultul, pe care el le va provoca, vor fi caracterizate de o mare vărsare de sânge. Un război de atac sau de apărare este probabil totdeauna destul de regretabil, dar o stare deschisă, răzvrătire înarmată om contra om, om contra semenul său, în care ei îşi satisfac poftele de răzbunare şi varsă sângele ca apa, este mult mai rea decât orice stare de război. Dar aceste evenimente îngrozitoare sunt vestite în versetele 3 şi 4.

*Notă: Culorile roşu, roşu cum este cârmâzul, roşu ca stacojiul şi roşu aprins vorbesc simbolic despre pierderea vieţii.*

Pecetea a treia - O foamete:

5.-6. »Şi, când a deschis pecetea a treia, am auzit pe a treia făptură vie spunând: „Vino!” Şi am văzut: şi iată un cal negru şi cel care şedea pe el avea o balanţă în mâna sa. Şi am auzit ceva ca un glas în mijlocul celor patru făpturi vii, spunând: „O măsură de grâu, un dinar; şi trei măsuri de orz, un dinar; şi nu vătăma untdelemnul şi vinul!”« Calul alb este simbolul puterii biruitoare. Calul roşu reprezintă o putere care varsă sânge. Calul negru reprezintă o putere care va da naştere la un timp de bocete şi întristare. Aici calul negru urmează după calul roşu, ca în Zaharia 6:2. Profetul spune: »Din pricina aceasta, ţara este în jale, şi cerurile sus sunt întunecate.« (Ieremia 4:28). Întristarea este înţelesul simbolic al acestei culori. Despre fiecare dintre ceilalţi călăreţi se vor spune diferite lucruri, despre acesta se spune numai unul: el »avea o balanţă în mâna sa«. Cele două cereale sunt cele mai importante soiuri de cereale care slujesc la hrana zilnică, trebuie să fie vândute economic şi la preţuri de speculă. Sunt numite grâul şi orzul. Orzul a fost folosit cu prioritate pentru hrana sclavilor şi a populaţiei sărace, deoarece era mult mai ieftin şi de calitate inferioară. Dinarul roman era plata zilnică a unui soldat şi plata zilei de muncă a unui muncitor (Matei 20:2). Cu un dinar se putea cumpăra în mod normal opt măsuri de grâu, aici numai o măsură (aproape un litru), ajungea numai ca să trăieşti*. Ce va fi cu marea mulţime de oameni bătrâni, femei şi copii, care nu vor putea să lucreze? Dacă dinarul ajunge numai pentru procurarea hranei necesare unui om, ce va fi cu cei mulţi care, din cauza neputinţei sau alte piedici, nu vor putea să-şi procure pâinea? Ei vor trebui să simtă amărăciunea foamei şi vor privi moartea ca o eliberare din chinurile foamei.

*Notă: Dacă pâinea se va împărţi după greutate (sau după mulţime), acesta este un semn clar de lipsă (Levitic 26:26; Ezechiel 4:10,16-17). Sub această judecată prin peceţi vor suferi mulţi oameni din lipsă de hrană.*

 Făpturile vii nu sunt ele însele declanşatorul acestei pedepse după providenţa lui Dumnezeu. Ele sunt strâns legate cu tronul (Apocalipsa 4:6), dar Dumnezeu este Cel care stă pe tron şi va şedea totdeauna. Vizionarul »a auzit ceva ca un glas în mijlocul celor patru făpturi vii«, din tronul Celui veşnic; el a auzit facerea cunoscută a foametei. Este Dumnezeu Însuşi, care în providenţa Sa aduce asupra oamenilor de pe pământ aceste judecăţii de început. Ei vor fi pedepsiţi de El, chiar dacă El foloseşte instrumente pentru executarea planurilor Sale.

Cei bogaţi sunt aici cruţaţi:

 Interdicţia »nu vătăma untdelemnul şi vinul« este înţeleasă de unii ca indiciu al unei atenuări a foametei anunţate. Dar aceasta este aproape imposibil. Oamenii nu pot trăi din untdelemn şi vin. Grâul şi orzul sunt alimentele de bază. Untdelemnul şi vinul au fost privite ca obiecte de lux, care se găseau numai pe masa celor bogaţi (Proverbe 21:17; Ieremia 31:12; Psalmul 104:15 – T.M.). În felul acesta clasa muncitoare va cădea în mod deosebit sub această pedeapsă. Clasa celor bogaţi, a celor avuţi şi a celor care guvernează este aici clar exclusă. Dar nici ei nu vor scăpa, căci la pecetea a şasea (versetul 12-17), judecata îi va lovi pe toţi, fără nicio excepţie, de la împărat şi până la sclav (versetul 15).

Socialismul:

 Nu este o răsplătire dreaptă în faptul că cea mai mare parte a oamenilor din ţările noastre vor fi în primul rând loviţi cu judecata şi vor trebui să sufere? Un semn sinistru al timpului este răspândirea socialismului, „evanghelia” despre egalitatea oamenilor. Diferenţele dintotdeauna dintre stăpân şi slujitor, dintre stăpânitor şi supus, sunt desconsiderate; diferenţe în starea socială cu drepturi corespunzătoare sunt date la o parte cu desconsiderare; munca şi capitalul sunt privite ca forţe adverse. Clasa muncitorilor ajunge tot mai mult la putere şi prinde repede orice ocazie ca să ceară şi alte drepturi şi facilităţi. Pretutindeni este răspândit duhul de răzvrătire şi desconsiderare a oricărei autorităţi. Această sămânţă a fost semănată, recolta va urma cu siguranţă. Vedem aici marea mulţime, căreia îi lipseşte strictul necesar, în timp ce cei bogaţi în abundenţa şi luxul lor aparent rămân neatinşi. Dar şi ei vor trebui să sufere sub judecăţile care vor veni.

Pecetea a patra - Moartea şi Locuinţa morţilor:

7.-8. »Şi, când a deschis pecetea a patra, am auzit pe cea de-a patra făptură vie spunând: „Vino!” Şi am văzut: şi iată un cal gălbui; şi numele celui care şedea pe el era Moartea; şi Locuinţa morţilor urma cu el; şi i s-a dat autoritate peste a patra parte a pământului, ca să omoare cu sabie şi cu foamete şi cu moarte şi prin fiarele pământului.« O altă putere va fi chemată acum. Aceste judecăţi de început cresc în greutate. Calul gălbui cu culoarea lui cadaverică este un alt prevestitor al judecăţii care se apropie. La cele trei judecăţi anterioare nu a fost numit călăreţul. Numele acestui al patrulea călăreţ este Moartea, »şi Locuinţa morţilor urma cu el«. Cele patru judecăţi pornite prin deschiderea peceţilor au lovit pe oamenii vii. De aceea aici se vorbeşte evident despre moarte, prin care ei au fost răpuşi. Locuinţa morţilor primeşte pe aceia, care au fost luaţi prin moarte, în timp ce ea este carul funebru al morţii. Din acest motiv Locuinţei morţilor nu îi este atribuit niciun cal deosebit. Locuinţa morţilor nu urmează după moarte, ci cu moartea. Aceşti doi sunt oarecum păstrătorii trupurilor şi sufletelor oamenilor. La sfârşitul Împărăţiei de o mie de ani ei trebuie să dea înapoi pe captivii lor şi ei înşişi, văzuți personificat, vor fi aruncaţi în iazul de foc (Apocalipsa 20:14). Cuvintele »în Locuinţa morţilor« (Luca 16:23) arată o stare, care urmează imediat după moarte şi care se va termina prin înviere, deci starea dintre moarte şi înviere. Cuvântul „Locuinţa morţilor” sau „Hades” înseamnă „nevăzutul”. În această descriere impresionantă apare »împăratul groazei« însuşi. Culoarea cadaverică a calului corespunde în totul numelui şi naturii călăreţului lui. Moartea şi Locuinţa morţilor sunt tovarăşi de nedespărţit. Ei lucrează împreună la judecată şi îşi împart prada.

Cele patru judecăţi cumplite ale lui Dumnezeu:

 Amintim încă o dată faptul important, că aceste judecăţi în succesiunea lor, în forma lor, durată şi gravitate pornesc de la tronul lui Dumnezeu. Citim: »i s-a dat autoritate«. Este discutabil, dacă aici trebuie citit „lui” sau „lor”, dar decizia o oferă textul însuşi. Moartea atacă pe oamenii vii. Locuinţa morţilor îşi revendică dreptul asupra sufletelor morţilor. În felul acesta moartea merge în mod necesar înaintea Locuinţei morţilor. Moartea cuprinde pe cei vii, Locuinţa morţilor are a face cu cei morţi. La judecăţile prin deschiderea peceţilor de până aici a fost numită de fiecare dată o unealtă a judecăţii. Aici, în legătură cu cel de-al patrulea călăreţ, sunt amintite patru feluri de a omorî; sunt cele patru feluri, cu care Domnul a ameninţat odinioară Ierusalimul vinovat: »Pentru că aşa zice Domnul Dumnezeu: „Cu cât mai mult, când voi trimite asupra Ierusalimului cele patru judecăţi cumplite ale Mele: sabia şi foametea şi fiarele sălbatice şi ciuma, ca să nimicesc din el pe om şi pe animal!”« (Ezechiel 14:21). Singura diferenţă între cele două enumerări este că animalele sălbatice sunt numite la urmă; în loc de „moarte”, de pe locul trei, se poate înţelege şi „ciuma”. Sabia din a doua judecată a peceţilor şi foametea din judecata a treia devin aici, împreună cu alte două grozăvii, din nou active. Sabia scoasă, aflată în mâna călăreţului fără milă, nu se va odihni până când nu a îndeplinit misiunea încredinţată ei de Dumnezeu. Şi foametea va face o lucrare de moarte; ea lasă pe oameni să moară încet şi în chinuri mai mari decât sabia. Apoi moartea sau ciuma se va folosi de secera cu efect ucigător, ca să strângă o recoltă deplină. În cele din urmă, animalele sălbatice ale pământului vor întregi lucrarea de nimicire – în mărimea stabilită pentru ele. Sub judecăţile anterioare anunţate prin deschiderea peceţilor se va abandona orice lucrare agricolă, fără recolta ei nu poate trăi niciun popor civilizat. În timpul celei de-a doua judecăţi anunţată prin deschiderea peceţilor mulţimea oamenilor va pune mâna pe sabie, în loc de plug. În felul acesta pământul rămâne nelucrat şi urmare a lipsei de recoltă vine foametea. Animalele sălbatice părăsesc teritoriile lor obişnuite şi măresc necazul general, atacând oamenii. Aceste „patru judecăţi cumplite”, sabie, foamete, ciumă şi animale sălbatice vor veni toate în acelaşi timp asupra oamenilor. Să spiritualizezi acestea, aşa cum fac mulţi, să le dai un alt înţeles decât acela simplu şi natural, înseamnă să răstălmăceşti Sfânta Scriptură. Prin bunătatea lui Dumnezeu teritoriul în care au loc aceste judecăţi este limitat la »a patra parte a pământului«. Când este vorba de reapariţia viitoare a Imperiului Roman, se vorbeşte de »a treia parte« (Apocalipsa 8:7-12; 12:4). Spaţiul unde vor avea loc judecăţile este limitat. Dar ce viitor îngrozitor aşteaptă pe locuitorii fără Hristos ai ţărilor noastre!

Pecetea a cincea - Subîmpărţirea judecăţilor anunţate prin deschiderea peceţilor:

9.-11. »Şi, când a deschis pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor înjunghiaţi pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o; şi strigau cu glas tare, spunând: „Până când, o, Stăpâne, sfânt şi adevărat, nu judeci şi nu răzbuni sângele nostru asupra celor care locuiesc pe pământ?“ Şi fiecăruia i s-a dat o haină albă; şi li s-a spus să se mai odihnească puţin timp, până se va împlini şi numărul celor împreună-robi cu ei şi al fraţilor lor, cei care urmau să fie ucişi ca şi ei.« Primele patru judecăţi sub peceţi se deosebesc clar de restul, aşa cum este de cele mai multe ori cazul pentru grupele de câte şapte. La fiecare din primele patru se vede o făptură* vie şi un cal, în timp ce aceştia nu se văd în judecăţile următoare anunţate prin deschiderea peceţilor. Făpturile vii sunt în legătură cu guvernarea asupra lumii potrivit cu providenţa lui Dumnezeu. Ele sunt puterile invizibile care stau înapoia uneltelor umane şi a acţiunilor lor. Însă la judecăţile următoare anunţate prin deschiderea peceţilor tabloul se întunecă şi devine mai clară intervenţia directă a lui Dumnezeu în evenimentele de pe pământ şi în acţiunea oamenilor. Grupări asemănătoare se recunosc şi în seria judecăţilor anunţate prin sunetul celor şapte trâmbiţe şi vărsarea celor şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu (vezi Apocalipsa 8:13; 16:10). În ultimele trei judecăţi anunţate prin vărsarea potirelor se vede deplin venirea mâniei lui Dumnezeu asupra creştinătăţii cu numele, decăzute şi vinovate.

*Notă: Fără îndoială există o concordanţă între caracterul particular al făpturilor vii (Apocalipsa 4:7-8) şi judecăţile anunţate prin deschiderea peceţilor. La prima făptură vie asemenea unui leu şi la cuceritorul victorios al primei judecăţi se recunoaşte uşor aceasta. Tot aşa există o asemănare frapantă între cea de-a patra făptură vie asemenea unui vultur care zboară (compară cu Matei 24:28) şi marşul morţii de la a patra judecată prin deschiderea peceţii.*

Prima grupă de martiri:

9. »Şi, când a deschis pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor înjunghiaţi« Cum s-a schimbat aici scena! Astăzi credincioşii mai sunt încă »sarea pământului« (Matei 5:13). Prezenţa lor pe pământ împiedică decăderea totală, stricăciunea totală şi judecata care urmează acestora. Dar ei sunt şi »lumina lumii« (Matei 5:14). Mărturia lor despre harul lui Dumnezeu, chiar dacă ea este sărăcăcioasă în ce priveşte plinătatea şi felul ei, este încă binecuvântarea cea mai înaltă şi de valoare pentru lume. Dar, când a trecut timpul răbdării lui Dumnezeu şi sarea şi lumina au fost luate de pe pământ, atunci stricăciunea şi întunericul moral vor umple pe deplin scena, care va fi predată judecăţilor de răsplătire dreaptă (Isaia 60:2). Începutul lor l-am văzut în primele patru judecăţi anunţate prin deschiderea peceţilor. Când se va lua locuinţa Duhului de pe pământ, Adunarea (1.Corinteni 3:16), (căci Hristos vrea să înfăţişeze El Însuşi înaintea Lui Biserica slăvită, Efeseni 5:27), Duhul va lucra din cer pe pământ şi prin puterea lui divină va aduce suflete la viaţă. Aceşti primi martori* întorşi la Dumnezeu, fără o acţiune omenească cunoscută nouă, vor atrage asupra lor ura mare şi barbară a oamenilor fără Hristos pe pământ. Este posibil – aşa cum a fost şi în cazul prigoanelor păgâne de odinioară – ca şi martorii din viitor ai credinţei să fie făcuţi responsabili de catastrofele naţionale şi acestea vor stârni prigoanele îndârjite şi barbare. Aici însă este prezentat clar adevăratul motiv al suferinţelor lor: ei au fost »înjunghiaţi pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o«. Cuvântul lui Dumnezeu, dacă este vestit cu credincioşie şi ajunge la conştiinţa oamenilor, va stârni întotdeauna duşmănia lumii şi martorii, care prin umblarea lor şi prin cuvintele lor depun cea mai credincioasă mărturie, trebuie să pecetluiască această mărturie cu sângele lor. În prezent Domnul ţine încă în frâu patimile oamenilor, prin puterea Duhului Sfânt pe pământ, dar când Duhul nu va mai fi prezent pe pământ, se va arăta duşmănia lumii împotriva lui Hristos şi a celor ce sunt ai Săi prin prigoane îndârjite şi fanatice. »Mărturia pe care au dat-o« nu vorbeşte, ca mărturia de astăzi, despre harul lui Dumnezeu, ci despre drepturile lui Dumnezeu în legătură cu instaurarea Împărăţiei Sale pe pământ. Răspunsul la aceste drepturi este sabia puterii în mâinile răzvrătiţilor şi ostililor deţinători ai puterii din timpul acela. Ei vor prigoni pe aceşti martiri sfinţi. Drepturile lui Hristos în legătură cu Împărăţia vor fi atunci subiectul mărturiei (Matei 24:14), dar oamenii vor călca în picioare drepturile Lui şi vor înjunghia brutal pe martorii Lui. Cuvântul »a înjunghia«, folosit deseori în legătură cu jertfele, se foloseşte şi aici. Înseamnă soarta deosebită a acestor martori (probabil Iudei). Despre martorii de mai târziu din timpul fiarei (Apocalipsa 13:7) se spune că ei vor fi »omorâţi« (Apocalipsa 6:11), ceea ce este o noţiune mai generală decât »înjunghiat«. – Putem aici să vedem o referire la altarul arderii de tot, care sta în curtea din faţă a Cortului întâlnirii şi a Templului. Acest altar din faţă, care vorbeşte simbolic de suferirea judecăţii divine, este amintit şi în Apocalipsa 11:1; 14:18; 16:7. Altarul de aur al mijlocirii se vede de două ori în cartea Apocalipsa în secţiunile care urmează (capitolul 8, a doua parte din versetul 3 şi capitolul 9:13). În Apocalipsa 8:3 (prima parte) şi Apocalipsa 8:5 este vorba de altarul din faţă. Sub altar, pe care ei – simbolic spus – au fost înjunghiaţi de mâna prigonitorilor lor, sufletele strigă tare după răzbunare asupra duşmanilor lor. Această vorbire se aseamănă cu cea a Vechiului Testament, dar este uşor de înţeles. Strigătul lor nu respiră duhul harului divin, ci al unei judecăţi drepte. Că rămăşiţa iudaică va chema în viitor pe Dumnezeul judecăţii este de asemenea în concordanţă cu gândurile lui Dumnezeu ca şi cuvintele impresionante ale Domnului pe cruce: »Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac« (Luca 23:34) sau ca rugăciunea primului martir creştin: »Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta« (Faptele Apostolilor 7:60). Schimbarea perioadei de timp schimbă şi caracterul acţiunii lui Dumnezeu cu oamenii, cu lumea. Legea a fost principiul după care Dumnezeu a acţionat în timpul Vechiului Testament. Harul este fundamentul acţiunilor şi căilor Sale actuale. Judecata, în care El acţionează împotriva răului şi a acelora care fac răul, va caracteriza timpul scurt de necaz care va veni înainte să apară gloria Sa minunată pe pământ. De aceea strigătul celor înjunghiaţi de sub altar este în deplină concordanţă cu Psalmul 94:1-3 – T.M.: »Doamne, Dumnezeul răzbunărilor, Tu, Dumnezeul răzbunărilor arată-Te! Scoală-Te, Judecătorul pământului, şi răsplăteşte celor mândri după faptele lor! Până când cei răi, Doamne, până când se vor bucura cei răi?« – Judecata, care a fost înfăptuită la cruce asupra păcatului şi asupra păcatelor, este fundamentul pe care se odihneşte în siguranţă slava noastră în cer. Judecata asupra păcatelor, care va lovi atunci pe cei răi de pe pământ, este necesară, ca să curăţe pământul de tot răul şi să-l facă ca locuinţă corespunzătoare poporului pământesc al lui Dumnezeu. Ioan a văzut în această viziune sufletele sub altar. Dacă le-ar fi văzut pe altar, ar fi însemnat că jertfa tocmai se aducea în momentul acela. Dar el le-a văzut sub altar, acolo unde se vărsa sângele jertfei pentru păcat (Levitic 4:7) şi aceasta înseamnă că jertfa a fost deja adusă. Moartea de martir a sfinţilor nu a avut loc tocmai în momentul acela, ci a avut deja loc mai înainte. Detalii în privinţa aceasta nu sunt numite. Nu se relatează nici despre cruzimea asupritorilor şi nici despre suspinele martorilor statornici pentru Domnul şi drepturile Sale de Împărat. Martirii nu sunt văzuţi aici ca vii sau ca înviaţi, ci în starea în care sufletul este despărţit de trup. El a văzut »sufletele celor înjunghiaţi«. Ei au strigat cu glas tare: »până când?« Acesta este cunoscutul strigăt al Iudeilor suferinzi din ceasul care va veni al necazului incomparabil. În acest strigăt de durere se exprimă chin şi credinţă (Psalmul 74:9-10 – T.M.; 79:5 – T.M.; 89:46 – T.M.; 94:3-4 – T.M.). Strigătul se îndreaptă spre Dumnezeu ca »Stăpân« neîngrădit. Acest titlu spune că El posedă cea mai mare putere; el nu se foloseşte niciunde în altă parte a cărţii Apocalipsa. Sunt adăugate cuvintele »sfânt şi adevărat«. Strigătul se îndreaptă spre Unul care are dreptul şi puterea să răzbune sângele vărsat cu aşa curaj; Cel care este sfânt în natura Sa şi adevărat în cuvintele şi făgăduinţele Sale. Împrejurările, care ne apar înainte la deschiderea acestei a cincea pecete, se aseamănă cu cele descrise în Psalmul 79 - T.M.; psalmistul vorbeşte însă de evenimente care vor avea loc mai târziu şi într-un teritoriu mai limitat. Martirii imploră răzbunare »asupra celor care locuiesc pe pământ«. Ce caracterizează în mod deosebit pe aceşti oameni găsim în Filipeni 3:19. – Strigătul după răzbunare este auzit, dar împlinirea lui în momentul acela trebuia să fie amânată. Între timp Domnul le dă un semn al recunoştinţei Lui deosebite. Fiecare din ceata martirilor primeşte ca distincţie şi pentru îndreptăţirea lor: »Fiecăruia i s-a dat o haină albă«. Chiar dacă acest verset ar sta independent, el nu ar putea să justifice interpretarea istorică, aplicarea la martirii din timpul mărturiei creştine. Creştinii stau în legătură cu Tatăl, nu cu Stăpânitorul; ei se roagă pentru cei care îi tratează cu răutate şi dispreţ şi nu imploră răzbunare asupra lor. Pentru un creştin ar fi o astfel de implorare imposibilă. Dar pentru un Iudeu devenit martir acest strigăt îndreptăţit de răzbunare era şi este pe deplin compatibil cu Legea sub care el a trăit şi cu scrierile referitoare la el; Domnul Însuşi pune pecetea aprobării Sale pe cerinţele lor, dăruind fiecăruia o haină albă. Ce bun şi îndurător este Domnul nostru, aprobând imediat în felul acesta atitudinea dreaptă a sfinţilor Săi chinuiţi. Dar sabia Lui nu trebuie încă scoasă. Nedreptatea oamenilor trebuie să ducă însă la deplina desfăşurare a răului, înainte ca mânia dreaptă şi sfântă a Domnului să vină cu toată povara ei asupra necredincioşilor. Până la timpul răzbunării ei trebuiau »să se mai odihnească puţin timp«. O altă grupă, numită aici »împreună-robi« şi »fraţi«, mai trebuia să umple rândurile cetei nobile a martirilor. În aceste versete se vorbeşte evident de două grupe de martiri, prima grupă este văzută* aici în versetul 9, cea de-a doua va fi omorâtă mai târziu, după scurt timp. La strigătul celor »de sub altar« se va putea abia atunci răspunde pe deplin, când şi cea de-a doua grupă a cetei de martiri va fi deplină.

*Notă: În Matei 24:9 se vorbeşte despre acelaşi timp şi despre aceleaşi evenimente ca aici.*

 Încă o dată vrem să accentuăm deosebit că aici nu este vorba nici de martirii Vechiului Testament, începând cu Abel şi nici de martirii creştini, începând cu Ştefan. Aceste două grupe cuprind pe aceia, care pecetluiesc cu sângele lor mărturia, după ce sfinţii din timpurile trecute şi din prezent au fost răpiţi în cer. Timpul scurt de necaz, care va veni, va aduce în prima şi a doua jumătate a sa declanşări violente de prigoniri îngrozitoare împotriva martorilor lui Dumnezeu din zilele acelea.

Pecetea a şasea - Prăbuşirea completă a tuturor puterilor statale şi de guvernare:

12-17. »Şi am văzut când a deschis pecetea a şasea: şi s-a făcut cutremur mare de pământ şi soarele s-a făcut negru ca un sac de păr şi luna s-a făcut toată ca sângele şi stelele cerului au căzut pe pământ, cum îşi aruncă un smochin scuturat de un vânt puternic smochinele sale verzi. Şi cerul s-a îndepărtat ca o carte făcută sul şi toţi munţii şi insulele s-au mutat din locul lor. Şi împăraţii pământului şi cei mai mari şi comandanţii şi cei bogaţi şi cei puternici şi orice rob şi orice om liber s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor; şi spuneau munţilor şi stâncilor: „Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa Celui care şade pe tron şi de mânia Mielului; pentru că a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?“« La deschiderea pecetei a cincea am văzut o luptă înverşunată între lumină şi întuneric. Lupta dintre bine şi rău nu încetează. Dar la sfârşit va triumfa Dumnezeu. Răspunsul deplin la implorările aduse de sfinţii înjunghiaţi trebuia amânat până se va împlini numărul cetei martirilor. În versetul 11 se vesteşte o a doua declanşare, mai târzie, de furie împotriva martorilor lui Dumnezeu, declanşată de fiară şi de antihriştii uniţi cu ea. Atunci va fi venit »necazul cel mare« şi atunci un Dumnezeu mânios va acţiona cu judecată împotriva prigonitorilor barbari ai celor ce sunt ai Săi. »Este drept înaintea lui Dumnezeu să dea în schimb necaz celor care vă necăjesc« (2.Tesaloniceni 1:6). Dar la deschiderea acestei pecete a şasea Dumnezeu începe, în acţiunea Sa judecătorească faţă de lume, să dea o impresie a ceea ce va fi răspunsul deplin la strigătul sufletelor de sub altar. Aici este descris un eveniment care provoacă groază. Ca simboluri se folosesc forţele naturii. Se arată că toate componentele puterilor statale şi de guvernare de pe pământ se vor prăbuşi şi va lua naştere un haos total. Nu numai un regim sau altul va fi răsturnat, ci toate autorităţile supraordonate şi subordonate care guvernează se vor prăbuşi complet. Gândul, pe care vorbirea simbolică vrea să-l prezinte, este o prăbuşire atotcuprinzătoare a fiecărei autorităţi existente, o răsturnare revoluţionară de o amploare aşa de mare că chiar împăraţii şi robii vor fi cuprinşi de groază mare. Această prăbuşire, care va veni, va cuprinde într-o catastrofă vastă tot ce pe pământ părea să fie sigur şi stabil. Va lua naştere un haos în relaţiile statale, sociale şi politice. Ce perspectivă îngrozitoare! O lume fără autorităţi, fără nici măcar să aibă aparenţa unei stăpâniri legale! Fără regim, fără putere, să pui frâu răului!

12. »S-a făcut cutremur mare« Acest cutremur reprezintă zguduirea puternică şi desfacerea oricărei stări ordonate, distrugerea totală a stăpânirilor statale existente. Şi după deschiderea celei de-a şaptea pecete, oarecum ca o pregătire pentru judecăţi şi mai grele, este amintit un cutremur de pământ împreună cu alte semne, ca anunţare publică a mâniei care va veni (Apocalipsa 8:5). Aici cutremurul de pământ este caracterizat ca fiind mare şi efectele lui asupra oamenilor arată ce înseamnă aceasta. După revărsarea celui de-al şaptelea potir (Apocalipsa 16:18) va izbucni încă o revoluţie socială şi politică care va depăşi în repercusiuni chiar şi pe aceasta descrisă aici în capitolul 6 – o catastrofă de o amploare aşa de îngrozitoare, cum nu cunoaşte istoria. Trebuie ţinut seama că judecăţile anunţate prin deschiderea peceţilor sunt începutul unui şir de judecăţi pregătitoare. Acest »cutremur mare de pământ« nu iniţiază Ziua Domnului. Domnul Însuşi arată în marea Sa vorbire profetică (Matei 24; 25) două grupe de semne. Prima grupă are loc în timpul dinaintea necazului cel mare (Matei 24:6-14), cea de-a doua grupă de semne va avea loc după acest necaz şi va fi premergătoare imediatei veniri a Domnului în putere (Matei 24:29-30). Judecăţile anunţate prin deschiderea peceţilor vor lovi pe oameni înainte de necazul cel mare şi corespund efectiv evenimentelor descrise în evanghelia Matei 24:6-14. De aceea marele cutremur de pământ din textul nostru nu vesteşte încă direct judecata finală; el nu este nici prevestitorul venirii în curând a Domnului, orice ar putea să spună oamenii cuprinşi de frică şi groază (versetul 17). Numai faptul că un cutremur de pământ şi mai mare va urma (Apocalipsa 16:18) face aceasta clar. Evenimentelor, care au loc prin judecăţile anunţate prin deschiderea peceţilor, le urmează altele şi mai îngrozitoare.

12. »Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr*« Soarele simbolizează autoritatea guvernantă cea mai înaltă (Geneza 37:9; Apocalipsa 12:1). Expresia »negru ca un sac de păr« descrie puterea de a întuneca a lui Satan şi arată că autorităţile cele mai mari de pe pământ (de care sunt dependente toate celelalte autorităţi) nu îşi vor mai îndeplini sarcinile, vor rata complet şi se vor prăbuşi total. O întunecare a corpurilor cereşti ar fi în lumea naturală o catastrofă gravă; de aceea ea este aici un tablou potrivit (Isaia 50:3).

*Notă: Expresia »sac de păr« poate fi tradusă şi prin »pânză de sac din păr«. Această pânză de sac a fost făcută la început din păr de cămilă (Matei 3:4) şi era îmbrăcămintea obişnuită a profeţilor (Zaharia 13:4). În primul rând a servit ca haină de doliu (2.Samuel 3:31; Ezechiel 7:18; Apocalipsa 11:3). În acest sens trebuie şi aici înţeleasă.*

12. »Şi luna s-a făcut toată ca sângele« Orice autoritate, care se trage direct din autoritatea supremă şi este dependentă de ea, este prezentată aici simbolic prin »luna toată«. Luna naturală este un satelit fără lumină proprie şi de aceea este dependentă de lumina soarelui; de aceea ea simbolizează o autoritate derivată. Ea este şi un tablou al lui Israel în dependenţa lui de Hristos, Soarele dreptăţii (sau neprihănirii). Faptul că toată luna a devenit »ca sângele« arată moartea spirituală/morală, decăderea totală a oricărei autorităţi şi puteri subordonate. Sângele este un simbol cu valabilitate generală al morţii (Apocalipsa 11:6; 19:2,13).

13. »Şi stelele cerului au căzut pe pământ, cum îşi aruncă un smochin scuturat de un vânt puternic smochinele sale verzi.« Chiar şi purtătorii de funcţii inferioare şi autorităţile, precum şi persoanele de conducere din domeniul bisericesc sau cetăţenesc, vor cădea în sens moral de pe poziţiile lor înalte. Ele vor renunţa la Dumnezeu şi la orice relaţie cu El. Smochinele verzi sunt ascunse sub frunze şi nu vor ajunge niciodată la coacere; în iarnă cad, când vine un vânt puternic. Când vor sufla, vorbind simbolic, vânturile reci ale mâniei lui Dumnezeu asupra pământului, atunci aceia, care niciodată nu au fost proprietate a Domnului, chiar dacă au ocupat o poziţie înaltă, se vor dezice liber şi vor renunţa la orice relaţie exterioară cu El (Isaia 34:4).

14. »Şi cerul s-a îndepărtat ca o carte făcută sul.« Ordinea statală şi bisericească şi toate componentele sociale cu structurile şi legăturile lor vor fi aşa de complet distruse şi ineficace şi nefolositoare ca un sul de carte care nu poate fi citită când este făcută sul. Trecerea cerurilor create, în adevăratul sens al cuvântului, (2. Petru 3:10; Apocalipsa 21:1) – nu a locuinţei veşnice a lui Dumnezeu, a sfinţilor Săi şi a îngerilor – este unul din evenimentele cele mai măreţe, despre care Cuvântul lui Dumnezeu ne relatează. Dar încetarea completă a oricărei guvernări şi ordini, a „cerului moral“, văzută aici simbolic ca reşedinţă a guvernării morale asupra pământului, este unul din evenimentele cele mai îngrozitoare, care urmează să aibă loc. Am văzut mai înainte ruina totală a autorităţilor mari şi mici, dar aici întreaga ordine se prăbuşeşte în sine însăşi cu toate sarcinile pe care le avea.

14. »Şi toţi munţii şi insulele s-au mutat din locul lor.« Un munte reprezintă simbolic un sistem bine întemeiat pe putere (Daniel 2:35; Ieremia 51:25), un regim puternic, stabil şi încercat. Insulele au fost privite de către Iudei ca centre economice şi de comerţ şi ca atare surse ale bunăstării (Isaia 23:2; Ezechiel 27:3-15). De aceea aici se vorbeşte de înlăturarea a tot ce a fost privit ca fiind puternic şi de durată, şi de secarea izvoarelor de comerţ şi bogăţie.

Groază generală:

 Rezultatul acestei revoluţii puternice şi vaste a vieţii statale şi cetăţeneşti va fi că toţi oamenii vor fi umpluţi de frică şi groază. Este o caracteristică frapantă a cărţii Apocalipsa faptul că se foloseşte frecvent numărul şapte; în felul acesta şi aici se enumeră şapte clase de oameni şi acestea, aşa cum este de multe ori, se sub-împart în grupe de câte trei şi patru clase. Prima grupă cuprinde pe cei care stăpânesc: împăraţi, cei care ocupă rangurile cele mai înalte, cei mari sau principii (domnii) şi comandanţii, şefii militari. Cea de-a doua grupă o constituie clasa cetăţenească, de fiecare dată două câte două: bogaţii şi cei puternici, robii şi oamenii liberi.

15. »Şi împăraţii pământului şi cei mai mari şi comandanţii şi cei bogaţi şi cei puternici şi orice rob şi orice om liber s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor.« Ce tablou clar al groazei! Frica de Domnul, de gloria şi maiestatea Sa în puterea Sa de guvernare, care va fi văzută în timpul prăbuşirii generale a întregii ordini sociale, va umple pe oameni cu o frică aşa de mare, că ei vor căuta înălţimile şi stâncile munţilor* ca locuri de scăpare dinaintea mâniei Sale şi ca ascunzători dinaintea feţei Sale. Va fi un timp cu frică de moarte. Dar în spaima lor nu vor striga către Dumnezeu, ci la munţi şi la stânci: »Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa Celui care şade pe tron şi de mânia Mielului.« Şi în temerile lor, conştienţi de vinovăţia lor, vor adăuga: »Pentru că a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?« Dar aceasta nu este adevărat. Vor urma judecăţi şi mai grele, vor veni nori şi mai întunecaţi, înainte să vină ceasul ultim al judecăţii sub mânia Mielului. După deschiderea celei de-a şasea pecete apar primele semne de frică şi groază de mânia lui Dumnezeu care va veni. Dar când se va dezlănţui cu adevărat furtuna la venirea personală a Domnului, în loc de frică de mânia Lui oamenii vor fi stăpâniţi de o desconsiderare obraznică şi temerară a Mielului şi a puterii Lui de nebiruit (Apocalipsa 19:15-21), pe care Războinicul împărătesc îi va îneca în sânge.

*Notă: Această a doua amintire a munţilor (şi mai târziu şi altele) arată clar, că în versetele 12-14 nu este vorba de cerul, soarele, luna şi stelele naturale, şi de munţii naturali, ci că ele toate sunt folosite ca simboluri. Cum ar putea ca toţi munţii să fie mutaţi de la locul lor (versetul 14) şi totuşi după aceea să fie căutaţi ca loc de scăpare (versetul 15)? La începutul şi la sfârşitul Împărăţiei de o mie de ani vor avea loc schimbări exterioare ale cerului şi pământului (Zaharia 14; 2.Petru 3), dar în timpul celei de-a şasea judecăţi anunţată de deschiderea celei de-a şasea pecete este exclus un alt înţeles decât înţelesul simbolic. Trebuie să fim foarte atenţi pentru ca studiul detaliilor să nu slăbească impresia generală a acestor descrieri îngrozitoare a evenimentelor care vor veni (şi a temerilor oamenilor create de ele) asupra sufletelor noastre. Chiar şi un cititor superficial trebuie să devină profund impresionat de mărimea şi grandoarea celor care se vor întâmpla în curând, şi care sunt descrise aici cu simboluri şi expresii aşa de clare şi corespunzătoare, că înţelesul şi proporţia lor nu poate fi neînţeleasă – numai dacă sunt din aceia, care conştient nu vor să ştie de influenţa lor.*

Capitolul 7:1-17:

Două grupe diferite:

 Acest capitol cuprinde două viziuni diferite. Prima se referă la Israel (versetele 1-8), cea de-a doua se referă la păgâni (versetele 9-17). Este clar că cele două viziuni de aici sunt intercalate în derularea evenimentelor profetice, căci conţinutul acestui capitol nu aparţine judecăţilor anunţate prin deschiderea peceţilor. El este şi în afara succesiunii în timp a evenimentelor. În capitolul 6, sunt deschise succesiv primele şase peceţi. Abia în capitolul 8 Mielul deschide pecetea a şaptea şi ultima. Aşadar aici între pecetea a şasea şi pecetea a şaptea – fără să aparţină evenimentelor care se desfăşoară prin deschiderea peceţilor – se relatează despre o acţiune deosebit de interesantă a harului lui Dumnezeu cu Israel şi cu oamenii dintre neamuri. Derularea judecăţilor, ca să spunem aşa, este întreruptă, ca să ni se ofere o privire în inima lui Dumnezeu. Nu tot ce se petrece în aceste zile rele şi întunecate este judecată. Dar nu se poate presupune, că întoarcerea la Dumnezeu a acestor două grupe din Israel şi dintre neamuri – şi cu mult mai puţin prezentarea şi binecuvântarea lor publică – trebuie să aibă loc neapărat între judecata pornită prin deschiderea pecetei a şasea şi judecata pornită prin deschiderea pecetei a şaptea. Capitolul nu este rânduit în timp. Pecetluirea fiilor lui Israel are loc cu privire la locul lor în timpul Împărăţiei de o mie de ani, dar nu ni se spune, când are loc această pecetluire. Mulţimea oamenilor mântuiţi dintre neamuri, care vin din necazul cel mare, este privită în acest capitol în binecuvântarea deplină a Împărăţiei de o mie de ani pe pământ; versetele 16 şi 17 se vor împlini pe pământ. Nu ni se spune când au primit aceşti oameni mesajul lui Dumnezeu şi când au fost mântuiţi. Imediat după răpirea sfinţilor la cer (1. Tesaloniceni 4:15-17 ) Dumnezeu va lucra prin har în vechiul Său popor şi printre toate neamurile care locuiesc în teritoriile din afara lumii decăzute de la credinţă. Această lucrare a lui Dumnezeu prin martorii Săi va dura mai mulţi ani, probabil în toată cea de-a 70-a săptămână-an a lui Daniel (un timp de şapte ani), posibil şi mai mult. În acest capitol 7 vedem rezultatele acestei mărturii. Este înviorător să vezi aceste grupe de mulţi oameni mântuiţi. Privirea noastră este îndreptată spre ei, după ce puterea duşmanului s-a dezlănţuit împotriva sfinţilor lui Dumnezeu (Apocalipsa 6:9-11) şi înainte să vină judecăţi şi mai grele (capitolele 8 şi 16). Deci, capitolul 7 ne oferă o dovadă triumfătoare că nimic nu poate întrerupe intenţiile de har ale lui Dumnezeu şi nimic nu poate împiedeca lucrarea Duhului Său pe pământ. Ce bine este că Dumnezeu ne-a dat aici această intercalare interesantă.

Judecata reţinută:

1. »Şi, după aceasta, am văzut patru îngeri stând la cele patru colţuri ale pământului, ţinând cele patru vânturi ale pământului, ca nici un vânt să nu sufle pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac.« Cuvintele »după aceasta«, care se repetă în versetul 9, arată un început nou. Ele iniţiază aici secţiunea capitolului nostru referitoare la Israel şi în versetul 9, viziunea despre mulţimea dintre neamuri care purta ramuri de palmier în mâinile lor. Folosirea intenţionată a acestor cuvinte şi reluarea lor în versetul 9 ar trebui să facă pe unii comentatori să se reţină să amestece cele două grupe. Ele se diferenţiază clar după naţionalitatea lor şi după binecuvântările lor. Unii vin din Israel, alţii dintre păgâni. Împărăţia de o mie de ani de pe pământ este scena pe care sunt prezentate public cele două grupe. Pentru înţelegerea capitolului este însă important că momentul acestei viziuni este cu totul altul decât momentul introducerii lor în binecuvântările prevăzute pentru ei.

1. »Şi, după aceasta, am văzut patru îngeri stând la cele patru colţuri ale pământului, ţinând cele patru vânturi ale pământului.« Vizionarul exilat a văzut aici pământul ca pe o câmpie întinsă, care în cele patru direcţii nord, sud, est şi vest era limitată prin puncte finale. În aceste „colţuri” stătea câte un înger, ca să aibă controlul asupra puterilor distrugătoare ale răului. Apariţia de trei ori a numărului patru arată că acţiunea răului este ţinută complet sub control şi că aceasta este valabil pentru tot pământul – complet şi universal. Nu vedem niciun motiv să limităm noţiunea „pământ” la lumea romană. Vânturile nu aveau voie să sufle, până când un număr simbolic dintre Israel nu va fi pecetluit (versetele 3-4). Ambele case ale lui Israel, Efraim şi Iuda, sunt incluse în această lucrare. Domnul »va strânge pe surghiuniţii lui Israel, şi va aduna pe cei risipiţi ai lui Iuda, de la cele patru capete ale pământului« (Isaia 11:12 ). Atât profetul Isaia, cât şi vizionarul Ioan vorbesc de pământul locuit în totalitatea extinderii lui şi nu numai de teritoriul limitat al împărăţiei romane din trecut sau din viitor. Afară de aceasta este clar că în versetul 9 se vede rezultatul unei mărturii divine printre păgâni, care se extinde mult în afara imperiului roman. Noţiunea »pământ« trebuie înţeleasă aici în sensul cel mai larg al cuvântului. Aceşti îngeri care ţin cu putere – aceste puteri spirituale, invizibile şi totuşi reale – au fost văzuţi aici cum ţin sub control puterile şi uneltele răului, »cele patru vânturi* ale pământului«. Faptul că îngerii ţineau cele patru vânturi, şi anume cu putere, arată că vânturile oarecum se forţau să se elibereze. Cât de nebiruită stă mâna Celui Atotputernic pe forţele răului! Ele sunt ţinute în frâu prin aceşti îngeri, până când se împlineşte timpul şi planurile lui Dumnezeu trebuie împlinite.

* Prin noţiunea »vânturi ale pământului« ne gândim la nevoi şi probleme politice sau de altă natură. Noţiunea »vânturi ale cerului« trebuie diferenţiată de noţiunea »vânturi ale pământului« (Iov 1:19; Ieremia 49:36 ; Daniel 7:2). Prima noţiune se referă la „uneltele” pe care Dumnezeu, în providenţa Sa, le foloseşte pentru împlinirea intenţiilor Sale, în timp ce expresia a doua îndreaptă atenţia mai mult spre faptul că aceste judecaţi şi nevoi lovesc pământul cu oameni vinovaţi. Cuvântul pământ se întâlneşte de trei ori în versetul 1; la prima şi a doua oară ne gândim la tot pământul, în sensul cel mai larg, în timp ce a treia oară se referă numai la partea civilizată a pământului care stă în opoziţie cu marea, partea necivilizată a pământului (vezi şi Apocalipsa 10:2 ).*

 Acest capitol ne dă învăţături importante şi încurajatoare. Punctul culminant al judecăţilor de până acum a fost judecata anunţată prin deschiderea pecetei a şasea, sub care orice guvernare şi ordine, în domeniul politic sau social, în rândul autorităţilor înalte sau subordonate, s-a prăbuşit şi din aceasta a rezultat o stare de groază, care i-a umplut pe toţi cu frică. Dar dureri şi mai mari urmează să vină. Şi totuşi, în prigonirile care au avut loc, nu toţi martorii lui Dumnezeu au fost înjunghiaţi (Apocalipsa 6:9-11) şi nici judecăţile mai grele, care vor veni, nu vor împiedeca mărturia mondială pentru Dumnezeu, aşa cum dovedesc limpede comunicările aducătoare de mângâiere din acest capitol. De aceea problemele şi nevoile vaste, prezentate simbolic ca »vânturi ale pământului«, sunt reţinute pentru un timp, până când Dumnezeu în Harul Său a luat măsurile pentru păstrarea unui număr complet din poporul Său Israel şi a unei mulţimi nenumărate dintre păgâni.

1. »Ca nici un vânt să nu sufle pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac.« Prin pământ se înţelege aici teritoriul cu regimuri şi ordine consolidată (Apocalipsa 10:2; Psalmul 46:2 – T.M. ). Marea reprezintă popoarele şi neamurile unde domneşte dezordinea şi anarhia (fără regimuri capabile de a conduce) (Isaia 57:20; Daniel 7:2-3). Un copac reprezintă simbolic mărimea, puterea şi mândria pe pământ (Daniel 4:10, 20 -22); Ezechiel 31:2-9,14-18). Motivul reţinerii judecăţilor este redat cu cuvinte clare în versetul 3: »până îi vom pecetlui pe robii Dumnezeului nostru pe frunţile lor«.

Îngerul cu pecetea lui Dumnezeu:

2-3 »Şi am văzut un alt înger, urcând de la răsăritul soarelui, având pecetea Dumnezeului celui viu; şi a strigat cu glas tare celor patru îngeri, cărora li se dăduse să vatăme pământul şi marea, spunând: „Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până îi vom pecetlui pe robii Dumnezeului nostru pe frunţile lor”.« Judecata, care în versetul 1 este văzută în tabloul vânturilor, este pusă aici în mâinile îngerilor. Vânturile reprezintă simbolic uneltele (umane), care produc necazuri politice şi de altă natură; îngerii sunt puterile spirituale care conduc aceste unelte ale răului şi le ţin sub control, deci în versetul 1 vedem uneltele judecăţii şi în versetul 2 puterile care le conduc. »Un alt înger« nu este unul din cei patru şi, cu siguranţă, nici Domnul Iisus* Însuşi, aşa cum au presupus unii în chip ciudat. Partea din frază »până (noi) îi vom pecetlui pe robii Dumnezeului nostru pe frunţile lor« ar fi nepotrivită demnităţii Domnului nostru. Felul de exprimare şi duhul din Ioan 20:17: »Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru« este păstrat în tot Noul Testament. Nu citim niciodată, când este vorba de Hristos şi de credincioşi, despre Dumnezeul nostru şi Tatăl nostru.

*Îngerul-preot din Apocalipsa 8:3-5 şi îngerul puternic din Apocalipsa 10:1-6 este fără îndoială Domnul Iisus. Expresiile folosite acolo şi acţiunile prezentate acolo nu se pot aplica la o fiinţă creată, oricât de mare ar fi ea.*

 Acest »un alt înger« este se pare o fiinţă spirituală privilegiată cu o misiune foarte deosebită. El »urcă de la răsăritul soarelui« şi are »pecetea* Dumnezeului celui viu«. Îngerul cu pecetea, care se urcă de la răsăritul soarelui ca să păstreze pe aceşti robi ai lui Dumnezeu pentru binecuvântările lui Israel, care vor veni, pare într-o oarecare măsură să fie un mesager sau un premergător al lui Mesia, care va apărea ca »Soarele neprihănirii, şi tămăduirea va fi sub aripile Lui« (Maleahi 4:2) şi care va străluci cu o strălucire netulburată peste ţară şi popor. Este prima roadă a binecuvântării lui Israel ca Neam, pe care îngerul o vesteşte, prin aceea că vorbeşte despre »robii Dumnezeului nostru«; recolta urmează la revelarea Domnului Iisus din cer.

*În perioada actuală pecetea nu este un semn exterior, ca aici. Este Duhul Sfânt, care a fost dat de Dumnezeu ca să locuiască în cei credincioşi (2. Corinteni 1:21-22; Efeseni 1:13). Este Dumnezeu (nu Hristos) cel care pecetluieşte; Duhul Sfânt Însuşi, o Persoană, este pecetea.*

 Pecetea Dumnezeului celui viu are ca urmare faptul că ei rămân cruţaţi de moarte; şi faptul că ei poartă pe frunţile lor această pecete înseamnă recunoaşterea publică, că aceşti pecetluiţi aparţin lui Dumnezeu. Ce fel de pecete este aceasta, nu se spune aici. Cei pecetluiţi din Israel sunt numiţi »robii Dumnezeului nostru«. Prin încercări şi greutăţi ei au păstrat neîntinată mărturia lui Dumnezeu; drumul lor era caracterizat de luptă şi lucrare. Cât de potrivit este de aceea titlul de »robi«. Pecetluirea nu este lucrarea numai a unui înger; şi alţii participă la lucrarea binecuvântată de a proteja de judecată un număr complet din Israel: »până (noi) îi vom pecetlui«. Această acţiune este descrisă mai detaliat aici, ceea ce noi nu găsim nici în pecetluirea relatată de Ezechiel (Ezechiel 9:4), profetul captivităţii şi nici în pecetluirea celor dintâi din Iuda pe muntele Sionului (Apocalipsa 14:1). Faptul că îngerul se urcă de la răsăritul soarelui, aceasta corespunde în totul misiunii lui măreţe. Lui nu i-a fost încredinţată o lucrare obişnuită şi de aceea împrejurările mărturisesc despre mărimea misiunii sale. El a strigat »cu glas tare« celor patru îngeri, cărora le-a fost încredinţată judecata: »Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii«. Această strigare poruncitoare este ascultată şi cei mântuiţi din Israel sunt pecetluiţi pentru binecuvântările Împărăţiei de o mie de ani.

Numărul celor pecetluiţi:

 Mulţimea mare dintre neamuri (versetul 9) nu putea fi numărată. Cei pecetluiţi din Israel sunt însă număraţi cu atenţie. Rezultatul este notat aici, nu într-o sumă generală, ci ca număr exact de o sută patruzeci şi patru de mii, din fiecare seminţie a lui Israel douăsprezece mii. Aceste numere, fie simplu (12) sau multiplicat cu el însuşi (144), reprezintă un număr complet şi definitiv. Numărul doisprezece este specific pentru Israel şi se foloseşte frecvent în legătură cu acest popor. El reprezintă un număr complet cu privire la administrarea, domnia şi guvernarea pe pământ*. Desigur, numărul celor pecetluiţi trebuie înţeles aici simbolic; el arată, că Dumnezeu a pus deoparte pentru Sine un număr precis, complet şi totuşi limitat din Israel.

*Cele douăsprezece ore ale zilei şi douăsprezece ore ale nopţii (aşa cum este socotit în Israel) arată spre cei doi luminători mari – soarele şi luna – pe care Dumnezeu i-a făcut »să stăpânească ziua« şi noaptea (Geneza 1:16). Sunt douăsprezece seminţii ale lui Israel şi doisprezece apostoli în legătură cu guvernarea viitoare a lui Israel (Matei 19:28) şi, de asemenea, douăsprezece porţi în oraşul sfânt Ierusalim (Apocalipsa 21:10-12). Israel a fost reprezentat simbolic în cele douăsprezece pietre preţioase de pe pieptarul marelui preot, precum şi în cele douăsprezece pâini pentru punerea înainte de pe masă (Exod 28:15-21,29; 25:30; Levitic 24:5-6). Caracterul complet este ideea predominantă în acest număr.*

Particularităţi:

 La cele aproximativ 18 enumerări din Scriptură ale seminţiilor lui Israel este numit aproape întotdeauna numărul complet simbolic de 12 seminţii. Deoarece Iacov avea însă 13 fii, căci cei doi fii ai lui Iosif au fost număraţi în locul tatălui lor ca fii ai lui Iacov (Geneza 48:16), întotdeauna la numărătoare este lăsată la o parte una sau alta din seminţii, cel mai frecvent seminţia lui Levi. Aici în Apocalipsa 7 nu este amintită seminţia lui Dan şi a lui Efraim. Motivul, pentru care aceste două seminţii au fost lăsate la o parte, este probabil acela că ei au stat în mod deosebit în legătură cu slujirea la idoli în Israel (Deuteronom 29:18-21). La urmă triumfă însă harul şi la viitoarea împărţire a ţării între seminţiile lui Israel seminţia lui Dan este numită prima (Ezechiel 48:1); dar, cu toate că ea este numită prima, ea este cea mai departe de Templu, deoarece lozul ei este în partea cea mai de nord. Seminţiile sunt numite la numărătoare în grupe de câte două seminţii, ca şi apostolii (Matei 10:2-4): mai întâi Iuda şi Ruben, al patrulea şi primul copil al Leei, Iuda ca seminţie împărătească, Ruben ca reprezentant simbolic al întregului popor (Geneza 49:3); în al doilea rând Gad şi Aşer, cei doi fii ai Zilpei, care sunt numiţi împreună şi în binecuvântarea profetică a lui Iacov (Geneza 49:19-20); în al treilea rând Neftali (sau Naftali) şi Manase, care stau împreună în numărătoarea din Ezechiel 48:4; în al patrulea rând Simeon şi Levi, al doilea şi al treilea fiu al Leei, numiţi de asemenea împreună în binecuvântarea profetică a lui Iacov (Geneza 49:5-7); în al cincilea rând Isahar şi Zabulon (sau Zebulon), al cincilea şi al şaselea fiu al Leei, enumeraţi împreună atât în Geneza 49:13-15, cât şi în Ezechiel 48:26; în al şaselea rând Iosif* şi Beniamin, cei doi fii ai Rahelei, soţia preaiubită a patriarhului. Deci enumerarea începe cu Iuda şi se termină cu Beniamin. Anumite trăsături de caracter ale celor două seminţii se unesc în Hristos (Geneza 49:8-12,27).

*Aici găsim pe Iosif şi nu pe Efraim, pe tată în locul fiului. În ceea ce priveşte binecuvântarea, Efraim are prioritate faţă de fratele lui mai mare Manase şi din aceasta străluceşte harul (Geneza 48:8-20).*

Trei grupe diferite de mântuiţi pentru Împărăţia de o mie de ani:

 Cele două grupe – din Israel şi dintre neamuri – au fost văzute de vizionar în două viziuni diferite. Ceata celor aleşi dintre cele douăsprezece seminţii (versetele 4-8) se diferenţiază nu numai de tovarăşii lor dintre neamuri (versetele 9-17), ci se deosebeşte şi de cei 144000 din Iuda, care vin din necazul cel mare şi vor sta împreună cu Mielul pe Muntele Sionului (Apocalipsa 14:1-5). Vor fi așadar două grupe iudaice cu acelaşi număr (simbolic!), 144000 din tot Israelul (Apocalipsa 7) şi 144000 numai din Iuda (Apocalipsa 14). Marea mulţime dintre neamuri cu ramuri de palmier în mâini nu trebuie confundată nici cu Adunarea (sau Biserica) şi nici cu Israel. Această mulţime nenumărată este rodul unei lucrări vaste a harului, care începe imediat sau scurt după răpirea sfinţilor cereşti şi va fi continuată pe tot parcursul săptămânii profetice de şapte ani (Matei 24:14). Această mărturie mondială, care se va face cu multă energie în perioada dintre răpirea Adunării şi apariţia Domnului, va fi binecuvântată de Dumnezeu în mod deosebit. Sub mâna cea bună şi conducătoare a lui Dumnezeu va fi timp suficient pentru lucrarea harului, aşa că aceste rezultate copleşitoare ne amintesc de zilele binecuvântate de la Rusalii. Între cele două grupe de sfinţi din acest capitol 7 putem să constatăm şi o altă diferenţă. Cei aleşi din Israel sunt văzuţi înainte ca ei să intre în »necazul lui Iacov«, mulţimea celor mântuiţi dintre neamuri, dimpotrivă, după ce ei »vin din necazul cel mare«.

Marea mulţime dintre neamuri:

9. »După aceasta am văzut: şi iată o mulţime mare, pe care nimeni nu putea să o numere, din orice neam şi seminţii şi popoare şi limbi, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, şi cu ramuri de palmier în mâinile lor.« Am văzut deja că mulţimea îmbrăcată în haine albe şi cu ramuri de palmier în mâini vine din necazul cel mare. Cu toate că şi binecuvântările lor, după felul lor şi timpul lor, se aseamănă clar cu binecuvântările din Împărăţia de o mie de ani, ei nu trebuie confundaţi cu o altă grupă dintre neamuri, care va fi mântuită la începutul Împărăţiei de o mie de ani, după terminarea necazului cel mare. De aceea este arătat locul deosebit, pe care are voie să stea mulţimea nenumărată şi felul specific al binecuvântărilor lor. Atât locul lor cât şi binecuvântările lor se deosebesc în chip minunat de necazurile anterioare, din care ele au venit şi în care mulţi martori credincioşi dintre Iudei şi neamuri au fost înjunghiaţi. Ei au venit »din orice neam şi seminţii şi popoare şi limbi«. Această prezentare concentrată a omenirii întregi am mai întâlnit-o (Apocalipsa 5:9). Este o formulare deosebită care, prin cele patru expresii ale ei, arată universalitatea (vezi şi Apocalipsa 11:9). Marea mulţime nu putea fi numărată de nimeni. În această privinţă ea se deosebeşte în mod deosebit de numărul limitat şi bine stabilit al celor din Israel. Vizionarul i-a văzut »stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, şi cu ramuri de palmier în mâinile lor«. Aceşti sfinţi se vor afla pe pământ. A sta înaintea tronului şi înaintea Mielului este cu siguranţă un semn de demnitate deosebită. Tronurile sfinţilor cereşti sunt însă »jur-împrejurul« tronului lui Dumnezeu (Apocalipsa 4:4) şi al Mielului (Apocalipsa 5:6). Da, mai mult chiar, ei şed pe ele (vezi şi Apocalipsa 20:4). Sfinţii cereşti au tronuri şi cununi; aceasta nu se spune aici despre sfinţii de pe pământ. În această privinţă, şi în altele, sfinţii cereşti ocupă o poziţie mai înaltă şi mai sublimă a demnităţii, decât ocupă mulţimea nenumărată, care stă pe pământ înaintea tronului. Dar faptul că ei stau înaintea tronului, reprezintă o recunoştinţă şi evidenţiere deosebită din partea lui Dumnezeu. Ei erau »îmbrăcaţi în haine albe«. În suferinţe şi necazuri deosebite au păstrat drepturile şi cerinţele lui Dumnezeu faţă de o lume răzvrătită şi încăpăţânată. Acum Dumnezeu Îşi aminteşte de credincioşia lor şi îi răsplăteşte. Ei vor fi îmbrăcaţi în haine albe, haine ale neprihănirii (dreptăţii). Palmierii sau ramurile de palmier sunt expresia bucuriei pentru eliberarea deplină (Levitic 23:40; Ioan 12:13). Dumnezeu i-a trecut în siguranţă prin »necazul cel mare« stabilit, un timp de necaz îngrozitor şi acum jubilează în triumful Dumnezeului lor. Palmierul este singurul copac care va fi amintit în descrierea Templului din timpul Împărăţiei de o mie de ani (Ezechiel 40 şi 41). Ramurile de palmier sunt amintite şi cu ocazia sărbătorii corturilor, ultima sărbătoare şi sărbătoarea de încheiere a sărbătorii bucuriei în Israel (Levitic 23:40). Această mulţime îmbrăcată în alb este singura grupă despre care se spune în cartea Apocalipsa că poartă palmieri; cuvântul se găseşte numai o singură dată în cartea Apocalipsa.

10. »şi strigau cu glas tare, spunând: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe tron, şi a Mielului!”« Luptele şi încercările lor au trecut. Tronul, înaintea căruia ei stau, este acum şi întotdeauna izvorul puterii şi siguranţei lor. Mulţimea nenumărată a acestor mântuiţi se uneşte într-o strigare comună cu voce tare. Care este conţinutul acestui strigăt tare, comun? Mântuirea în sensul cel mai larg al cuvântului este atribuită lui Dumnezeu şi Mielului. Niciunul din această mulţime a mântuiţilor nu tace. Harul neîngrădit şi-a făcut lucrarea lui plină de putere. Ea a adunat din toate ţările şi limbile şi neamurile o mulţime, care depăşeşte capacitatea omenească de numărare. Toţi erau odinioară morţi în păcate şi acum stau ca mântuiţi şi binecuvântaţi înaintea tronului lui Dumnezeu. Cât de potrivit este de aceea, că triumful harului divin este preamărit şi este făcut cunoscut izvorul lui: Dumnezeu în suveranitatea Lui pe tron şi Mielul ca revelaţie a dragostei Sale şi a harului Său.

Răspunsul oştirii îngerilor:

11-12 »şi toţi îngerii stăteau în jurul tronului şi al bătrânilor al celor patru făpturi vii; şi s-au prosternat înaintea tronului şi s-au închinat lui Dumnezeu, spunând: „Amin” Binecuvântarea şi gloria şi înţelepciunea şi mulţumirea şi onoarea şi puterea şi tăria fie a Dumnezeului nostru, în vecii vecilor! Amin.”« Citim despre două acte diferite în cer, în care tronul este punctul central, aici şi în Apocalipsa 5:11-12. În ambele cazuri îngerii constituie cercul exterior din jurul tronului. În această viziune sublimă auzim preamărirea adusă de ceata îngerilor, în care ei aduc de fiecare dată adorarea lor prin şapte expresii. Prima dată (capitolul 5) Mielul este tema preamăririi, a doua oară (capitolul 7) este Dumnezeu Cel pe care ei Îl adoră. În ambele evenimente locul îngerilor este »de jur-împrejurul tronului«, în timp ce bătrânii şi făpturile vii constituie cercuri interioare şi mai strâmte. Mulţimea dintre neamuri de pe pământ strigă: »Mântuirea este a Dumnezeului nostru«; dar El este totodată şi Dumnezeul îngerilor, de aceea şi ei vorbesc pe locul lor din cer despre »Dumnezeului nostru«. La lauda adusă de mântuiţii jubilând s-au prosternat îngerii – tot aşa de nenumăraţi ca şi mulţimea mântuiţilor de pe pământ, faţă de care au interese aşa de mari – şi s-au închinat lui Dumnezeu spunând: Amin! Cât de profundă a fost adorarea adusă de ei se poate vedea din comportarea lor: »s-au prosternat înaintea tronului«. Ordinea expresiilor în lauda adusă de îngeri este alta decât în capitolul 5. Ultimele două expresii de acolo sunt gloria şi binecuvântarea, în capitolul nostru binecuvântarea şi gloria stau la început. În loc de bogăţie avem aici mulţumirea. Articolul hotărât care însoţeşte fiecare expresie arată că fiecare din ele este înţeleasă în precizarea ei cei mai înaltă şi completă. Cele două grupe de mântuiţi de pe pământ sunt aici aleşii din Israel şi mulţimea îmbrăcată în alb dintre neamuri. În cer se văd îngerii, bătrânii şi făpturile vii. Nici bătrânii şi nici făpturile vii nu iau aici parte la laudă. Aceasta este păstrată pentru mulţimea dintre neamurile de pe pământ şi a îngerilor din cer. Tema deosebită a întregii secţiuni (versetele 9-17) este relaţia mulţimii cu ramuri de palmier în mâini cu Dumnezeu şi cu Mielul. Aceasta se exprimă şi în strigătul lor, cu care şi îngerii sunt pe deplin de acord*, spunând »Amin!« Relaţia bătrânilor şi a făpturilor vii cu Dumnezeu este dezvăluită în capitolele 4 şi 5. De aceea se vorbeşte acolo şi nu aici despre adorarea adusă de ei.

* Primul Amin este răspunsul la lauda adusă de mulţimea mântuită, cel de-al doilea este confirmarea laudei aduse de ei înşişi.*

Întrebarea bătrânilor şi răspunsul:

13-17 »Şi unul dintre bătrâni s-a ridicat şi mi-a zis: „Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt şi de unde au venit?” şi i-am spus: „Domnul meu, tu ştii”. Şi mi-a spus: „Aceştia sunt cei care vin din necazul cel mare şi ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului. Pentru aceasta sunt ei înaintea tronului lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în templul Său; şi Acela care şade pe tron Îşi va întinde cortul peste ei. Nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, nici nu-i va dogori soarele, nici vreo arşiţă; pentru că Mielul, care este în mijlocul tronului, îi va păstori şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor”«. Vizionarul stătea liniştit, cuprins de uimire. El a auzit strigătul de triumf al mulţimii mântuite şi a văzut bucuria lor, dar personal nu a luat parte la ea. »Şi unul dintre bătrâni s-a ridicat şi mi-a zis« – el a văzut întrebarea nerostită din inima vizionarului. Bătrânii sunt caracterizaţi prin caracterul înalt al adorării şi prin înţelegerea gândurilor şi căilor lui Dumnezeu. Ei înşişi au fost mântuiţi de pe pământ şi s-a cuvenit ca unul din ei şi nu o făptură cerească inocentă să dea explicaţii lui Ioan şi prin aceasta şi nouă despre originea şi istoria acestei cete remarcabile, pe care vizionarul a văzut-o pentru prima dată. Lucrarea cerească a bătrânilor nu era însă necunoscută vizionarului. Într-o viziune anterioară (Apocalipsa 5:5) el a fost mângâiat şi învăţat de un bătrân. De aceea cele două întrebări adresate lui Ioan exprimă tocmai ceea ce căuta el să afle: »Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt şi de unde au venit?« Nu este fără importanţă că de trei ori este îndreptată atenţia asupra hainelor lor albe (versetele 9,13,14). Această îmbrăcăminte de cel mai curat alb* mărturiseşte despre primirea lor oficială înaintea lui Dumnezeu şi despre recunoaşterea curăţiei caracterului lor şi a faptelor lor prin El.

*Un preot scoţian bătrân remarca în privinţa aceasta: cuvântul tradus prin »haine« înseamnă de fapt o haină de nuntă şi deoarece acest cuvânt şi cuvântul tradus cu »alb« este însoţit de articol, aceasta oferă expresiei o frumuseţe şi putere deosebită. Pentru a înţelege conţinutul complet al expresiei, ea ar trebui redată cu cuvintele: „Cine sunt aceştia, care sunt îmbrăcaţi cu cele mai frumoase haine de nuntă, haine de cel mai curat alb?”*

Necazul cel mare:

14. »Aceştia sunt cei care vin din necazul cel mare.« »Necazul cel mare« este o perioadă de timp viitoare; această expresie nu se referă la suferinţele generale, cărora toţi sfinţii sunt mai mult sau mai puţin expuşi. Folosirea articolului hotărât arată clar că este vorba de un timp deosebit de necaz, bine stabilit. Comentatorii care au vrut să explice părţile profetice ale Cuvântului lui Dumnezeu prin evenimente istorice, care au avut deja loc, în mod diferit au declarat prigonirile sub Nero şi alţi domnitori păgâni, precum şi de către sistemul papal, ca fiind »necazul cel mare«. Mult mai frecvent această expresie este pusă în legătură cu necazurile şi nevoile generale ale vieţii. Dar orice interpretare a cărţii Apocalipsa, care pune la bază istoria şi nu Cuvântul lui Dumnezeu, este în mod necesar derutantă, nesigură şi deseori greşită. După însemnătatea şi amploarea expresiei trebuie căutat în Sfânta Scriptură şi nu în însemnările istoriei omeneşti. Interpretarea Cuvântului lui Dumnezeu, precum şi aplicarea lui la conştiinţă, este dreptul unic al Duhului Sfânt, care a dat Cuvântul. Necazul cel mare este încă în viitor. El are ca premisă faptul că neamul iudaic în necredinţă este revenit în Palestina şi năzuieşte scopuri politice păgâne. Durata acestui necaz, care în gravitatea lui va întrece toate celelalte timpuri de necaz de pe pământ  (Marcu 13:9), este limitată la cea de-a doua jumătate a celei de-a 70-a săptămâni-an a lui Daniel (Daniel 9:27; Matei 24:15) sau, mai exact spus, la 1260 de zile, aceasta înseamnă 42 de luni a 30 de zile1 (Apocalipsa 11:3; 13:5). Instigatorul acestei revărsări incomparabile de furie şi ură împotriva martorilor lui Dumnezeu dintre Iudei şi păgâni este Satan aruncat din cer pe pământ (Apocalipsa 12:7-17). Numim aici pe cei trei slujitori mai importanţi ai lui Satan în timpul prigoanelor. Primul va fi »fiara«, şi anume împărăţia romană reinstaurată în persoana domnitorului ei, care este numită şi »cornul mic« (Daniel 7:7-8,20-21; Apocalipsa 13:1-8); apoi antihristul (care este numit aşa numai în scrisorile lui Ioan), aliatul fiarei şi complicele ei (Apocalipsa 13:11-17); şi, în sfârşit, împăratul nordului sau asirianul (Daniel 8; 11; Isaia 10:24-34). Primii doi vor fi uneltele active conducătoare în prigonirea sfinţilor; ultimul va acţiona în duşmănie politică împotriva statului iudeu reinstaurat, dar martorii iudei credincioşi vor avea şi ei de suferit din partea lui, pentru că aparţin acestui popor. Iudeii şi păgânii vor trăi »necazul cel mare« în acelaşi timp; cu toate acestea, sunt unele diferenţe între ceea ce va lovi pe iudei, potrivit cu Matei 24:15-22, şi necazul cel mare despre care se vorbeşte în Apocalipsa 7:14. Creştinătatea decăzută este teritoriul îndepărtat care, în »ceasul încercării« care va veni (Apocalipsa 3:10), va cădea sub judecăţile Domnului, dar sabia judecăţii nu se va retrage, până când şi păgânii au simţit loviturile ei (1. Petru 4:17). Cu toate că necazul va lovi pe Iudei şi pe păgâni, Iudeii vor fi însă cei care vor avea cel mai mult de suferit (Ieremia 30:7). Marea mulţime din toate neamurile din capitolul 7 vine din necazul cel mare. Aceşti drepţi vor rămâne păziţi, în timp ce creştinătatea cu numele, moartă spiritual, şi Iudeii vor simţi toată urgia necazului. Necazul se termină înainte de venirea lui Hristos în putere (Matei 24:29-30) şi eu cred, că se va termina cu adevărat odată cu vărsarea potirului mâniei (Apocalipsa 16). Sub aceste plăgi, oricât s-ar zvârcoli, nici fiara şi nici complicii ei nu vor fi în stare să prelungească prigonirile. Cele 1260 de zile de prigoană (Apocalipsa 11:3) sau 42 de luni de câte 30 de zile vor trece înainte să se termine cei 3 ani şi jumătate. Ele vor fi cu 17 zile mai scurte decât cei 3 ani şi jumătate. Atât timp cât durează cele 42 de luni, puterea fiarei rămâne neînfrântă (Apocalipsa 13:5). Când va suna cea de-a şaptea trâmbiţă, se va îndeplini şi taina lui Dumnezeu (Apocalipsa 10:7). El va acţiona atunci, aşa cum arată judecăţile anunţate prin vărsarea potirelor, direct cu judecată asupra celor răzvrătiţi. Aceasta nu va mai fi nicio taină. Zilele necazului cel mare vor fi scurtate (Matei 24:21-22): durata puterii fiarei (42 de luni) va fi mai scurtă cu 17 zile decât cei 3 ani şi jumătate. Scurtarea sau prelungirea zilelor (nu a unei zile) se referă la o perioadă de timp şi nu la o zi naturală de 24 de ore. Cheia înţelegerii interdependenţelor este diferenţa între 1260 de zile şi 3 ani şi jumătate (= 1277 zile). La sfârşitul celor 3 ani şi jumătate va veni Domnul, ca să ia domnia Sa în stăpânire. La sfârşitul celor 1260 de zile va răsuna cea de-a şaptea trâmbiţă şi restul de 17 zile rămân numai pentru vărsarea potirului (Apocalipsa 16).

 Ţinutul în care trăiesc oamenii mântuiţi dintre păgâni, atunci când mărturia lui Dumnezeu le-a atins conştiinţa, nu trebuie limitat în gândire la graniţele „ţărilor creştine”. Întinderea indicată în versetul 9 cuprinde probabil toată lumea păgână. Cine respinge astăzi harul oferit încă de Dumnezeu – un har, care astăzi este vestit pe deplin şi liber – va fi dat judecăţii în timpul de necaz (2. Tesaloniceni 2:10-12) şi la venirea Domnului va fi pedepsit cu pierzarea veşnică (2. Tesaloniceni 1:6-9). De aceea toţi, care astăzi resping mântuirea, vor fi atunci excluşi de a avea parte de lucrarea harului, care între răpirea Adunării şi venirea Domnului (timpul exact nu este numit) va avea loc rapid şi în lumea întreagă.

14-15 »Ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului. Pentru aceasta sunt ei înaintea tronului lui Dumnezeu.« Spălarea hainelor este una din expresiile specifice cărţii Apocalipsa. Oricare ar fi mărturia deosebită la aceşti păgâni (noi nu citim nimic despre o mărturie pe care ei o dau), fără îndoială un punct esenţial în această mărturie va fi sângele Mielului. De aceea se spune aici că ei şi-au spălat hainele (simbolice) şi »le-au albit« în sângele Mielului. Numai acest sânge poate să facă o astfel de curăţire desăvârşită. Baza, pe care ei stau înaintea tronului lui Dumnezeu, este pentru toţi, cei care prin credinţă în El şi în sângele Său au fost sfinţiţi, aceeaşi în toate timpurile şi în veşnicie. Numai sângele vărsat al lui Hristos dă dreptul unui om să stea înaintea tronului. »Acest har, în care stăm noi« (Romani 5:2) este fundamentul pe care toţi sfinţii stau împreună. Cuvântul »acest« din textul citat nu se referă la har în general, ci la harul deosebit al lui Dumnezeu, care a fost revelat prin moartea şi învierea Domnului. »Pentru aceasta sunt ei înaintea tronului lui Dumnezeu.« Sângele Mielului face pe aceşti oameni, care erau păcătoşi, sfinţi; necazul îi face persoane suferinde.

15. »şi-I slujesc zi şi noapte în templul Său.« Am văzut originea acestei cete nenumărate, biruitoare, de mântuiţi, a căror mântuire o datorează lui Dumnezeu şi Mielului (versetele 9-10). După aceea atenţia este îndreptată spre faptul că ei vin din necazul cel mare şi că sângele Mielului, nu suferinţele lor, i-a făcut în chip desăvârşit corespunzători de a apărea înaintea tronului lui Dumnezeu. Citim acum aici despre slujba lor necurmată: ei »slujesc zi şi noapte în templul Său«. Vedem din aceasta că aceşti sfinţi sunt pe pământ şi nu în cer. Despre noul Ierusalim, care vine din cer, vizionarul spune: »Nu am văzut niciun templu în el« (Apocalipsa 21:22). Ierusalimul pământesc va avea însă iarăşi Templul lui, un Templu de dimensiuni uriaşe, în care Iudeii şi păgânii în zilele Împărăţiei de o mie de ani se vor închina lui Dumnezeu şi Îi vor sluji (Ezechiel 40 – 44; Isaia 56:5-7). Ei sunt văzuţi aici ca o mulţime imensă, care se închină – ca preoţi ai lui Dumnezeu*.

*Ei nu se află, ca Israel, în curţile din faţă, şi nu au un loc, ca neamurile, în lume, ci ei ocupă o poziţie preoţească în Templul pământesc. Mulţimea care aparţine Împărăţiei de o mie de ani (cei care s-au născut în ea) sunt adoratori, în timp ce aceştia sunt aici preoţi. Aşa cum Ana, fiica lui Fanuel, nu se depărta de la Templu, tot aşa aceştia au acces permanent la tron.*

15. »Acela care şade pe tron Îşi va întinde cortul peste ei.« În Vechiul Testament Dumnezeu şi-a întins »cortul« peste cortul întâlnirii (Exod 40:34; Numeri 9:15-16). Prin aceasta el a devenit punctul central şi locul de odihnă pentru mii din Israel şi norul i-a acoperit în pustie (Numeri 10:34-36). Două milioane şi jumătate de oameni, toată mulţimea răscumpăraţilor Domnului, au fost protejaţi, prin acest „cort de protecţie” uriaş pe care Dumnezeu la întins peste ei, de soarele pârjolitor şi de furtunile iernii. Norul Domnului a fost glorie şi protecţie pentru Israel. Ne amintim şi de cuvintele din Isaia 4:5-6: »Domnul va aşeza, peste toată întinderea muntelui Sionului şi peste locurile lui de adunare, un nor de fum ziua, şi un foc de flăcări strălucitoare noaptea. Da, peste toată slava va fi un adăpost, o colibă, ca umbrar împotriva căldurii zilei, şi ca loc de adăpost şi de ocrotire împotriva furtunii şi ploii.« În starea veşnică va fi coliba (sau cortul) lui Dumnezeu cu oamenii (Apocalipsa 21:3), în Împărăţia de o mie de ani cortul Său va fi peste ei (Apocalipsa 7:15-16). Ce sentiment de siguranţă va savura mulţimea în haine albe, când se vor odihni sub cortul splendid, întins peste ei, fiecare în parte din această mulţime nenumărată în aceeaşi măsură ocrotit şi în aceeaşi măsură apărat! Cortul lui Dumnezeu va fi peste ei şi tronul cu toată tăria şi măreţia lui va fi pentru ei.

16. »Nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, nici nu-i va dogori soarele, nici vreo arşiţă.« Aici şi în versetul următor sunt descrise, cu afirmaţii pozitive şi negative, binecuvântările deosebite ale mulţimii mântuite dintre neamuri în timpul Împărăţiei de o mie de ani; citim despre experienţe amare, pe care ei nu le vor mai face şi despre experienţe binefăcătoare (versetul 17), pe care le vor retrăi din nou. Binecuvântările lor corespund în totul noii ordini a lucrurilor sub guvernarea personală a lui Hristos. La enumerarea acestor binecuvântări pământeşti nimănui nu-i poate scăpa faptul că binecuvântările sfinţilor din cer vor fi cu mult mai mari şi mai minunate. Gloria împreună cu Hristos în cer şi binecuvântarea sub Hristos pe pământ în Împărăţia Sa – aceasta este diferenţa. Că aici se vorbeşte despre zilele Împărăţiei de o mie de ani, nu poate fi nicio îndoială (vezi Isaia 49:10). Cu negaţii clare şi decisive este asigurată mulţimea mântuită dintre neamuri, că lipsurile şi nevoile vieţii, foametea şi setea, prigonirile şi strâmtorările, soarele pârjolitor şi arşiţa nu vor mai fi niciodată partea lor. Nevoile de care au avut parte în trecut nu vor mai reveni niciodată.

17. »Pentru că Mielul, care este în mijlocul tronului, îi va păstori şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor.« Mielul »în mijlocul tronului« (Apocalipsa 5:6) în harul Său va împlini orice nevoie. Pentru aceasta Îşi va exercita puterea şi Îşi va arăta maiestatea. Nu lucrarea îngerilor potrivit cu providenţa Sa, aşa cum este în timpul de acum (Evrei 1:4), ci dragostea de Păstor a Mielului va fi atunci activă în a îngriji, a păzi şi a conduce pe fiecare în parte din mulţimea acestor oameni mântuiţi. El îi va duce »la izvoarele apelor vieţii«, nu la râuri sau fântâni, ci la izvoarele vieţii. Toată plinătatea binecuvântărilor pământeşti le va aparţine şi Mielul Însuşi va fi Conducătorul lor la aceste izvoare de bucurie netulburată şi mântuire deplină (Isaia 12:3). Cuvintele de încheiere sunt inegalabile în adâncimea şi gingăşia lor: »şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor«. Nu Mielul, ci Dumnezeu, acest Dumnezeu sfânt împotriva căruia ei şi noi am păcătuit, El Însuşi va înlătura toate pricinile şi cauzele suferinţelor. Dacă El şterge orice lacrimă, atunci ei nu vor mai plânge niciodată. »Mângâiere veşnică« (2. Tesaloniceni 2:16) este partea fericită şi sigură a fiecăruia din poporul Lui ceresc şi pământesc. Cuvintele versetului nostru se reiau textual în Apocalipsa 21:4. Acolo este descrisă starea veşnică, aici este o făgăduinţă pentru Împărăţia de o mie de ani. Ambele făgăduinţe sunt date oamenilor mântuiţi de pe pământ, nu oamenilor din cer.

Capitolul 8:1-13 - Introducere la judecăţile anunţate prin trâmbiţe:

 Evenimentele mari, care urmează să aibă loc, care pun în umbră pe toate celelalte, sunt răpirea credincioşilor în cer (1. Tesaloniceni 4:16-17) şi revenirea Domnului împreună cu ei din cer (Apocalipsa 19:11-14). Numai apostolului Pavel i-a fost dat să scrie despre răpire. Venirea Domnului este descrisă – mai mult decât oricare alt scriitor al Noului Testament – de Ioan. În timpul dintre aceste două evenimente se desfăşoară seria judecăţilor anunţate prin deschiderea celor şapte peceţi, de sunetul celor şapte trâmbiţe şi de vărsarea celor şapte potire. Aceste judecăţi de pedeapsă divină devin tot mai intense şi mai grele de la o serie la alta. Ele nu vor avea loc deodată, ci succesiv. Judecăţile anunţate prin sunetul trâmbiţelor vor avea loc după judecăţile anunţate prin deschiderea peceţilor şi judecăţile anunţate prin vărsarea potirelor vor avea loc după judecăţile anunţate prin sunetul trâmbiţelor. Succesiunea în timp va fi strict respectată. Caracteristica generală a primei serii este deschiderea fiecărei peceţi; în cea de-a doua serie de judecăţi este sunetul de trâmbiţă al unui înger; în cea de-a treia serie este vărsarea unui potir, care este »plin cu mânia lui Dumnezeu« (Apocalipsa 15:7). Aceste caracteristici diferite vor oferi evenimentelor, care au loc în diversele serii de judecăţi, de fiecare dată un caracter cu totul deosebit. Peceţile sunt deschise ca să descopere credinţei perioadele succesive ale revelaţiei divine cu privire la viitor, în timp ce marea mulţime a oamenilor le vor privi probabil ca „lovituri ale soartei”. Astfel de evenimente, sau evenimente asemănătoare, au avut loc şi în trecut. Dar sunetul puternic de trâmbiţă al îngerilor va face cunoscut oamenilor că Dumnezeu va aduce judecăţi şi mai grele peste ei. Răsunetul acestor trâmbiţe simbolice va fi un semnal de alarmă clar pentru tot teritoriul creştinătăţii decăzute de la credinţă. Dar oamenii cu greu vor lua seama la ele în zilele acelea. Cel de-al treilea semn, potirele umplute cu mânia lui Dumnezeu, arată că toată mânia lui Dumnezeu se va revărsa peste oamenii păcătoşi de sub cer. În capitolul 16 este descrisă o serie de judecăţi, care depăşesc în intensitate şi extindere toate evenimentele de până atunci. Se observă că în judecăţile în legătură cu deschiderea peceţilor se vorbeşte despre Miel şi despre sfinţii Lui, care suferă pe pământ, în timp ce la judecăţile anunţate prin sunetul trâmbiţelor nu este amintit deloc Mielul, iar cei sfinţi sunt amintiţi numai ocazional şi anume ca cei care se roagă. Primele patru judecăţi anunţate prin sunetul trâmbiţelor (Apocalipsa 8:2-12) se referă la relaţiile şi stările generale statale, cetăţeneşti şi religioase din imperiul roman de vest, care atunci va exista din nou. Expresia »a treia parte«, care apare aici de douăsprezece ori, înseamnă împărăţia romană ajunsă din nou la putere – aceeaşi putere, care odinioară a reprezentat legitim răstignirea Domnului nostru şi care a împrăştiat pe Iudei pe tot pământul. Cea de-a cincea judecată anunţată prin sunetul trâmbiţei, care este prima „vai-judecată” (Apocalipsa 8:13), loveşte iudaismul decăzut (Apocalipsa 9:1-11). Cea de-a şasea judecată anunţată prin sunetul trâmbiţei, totodată cea de-a doua „vai-judecată”, vine direct asupra locuitorilor împărăţiei romane vinovaţi, decăzuţi de la adevărata credinţă creştină (Apocalipsa 9:12-21). Ultima judecată anunţată prin sunetul trâmbiţei, sau cea de-a treia „vai-judecată”, are extindere mondială şi efectele ei se extind în timp până la sfârşitul Împărăţiei de o mie de ani, până la »timpul să fie judecaţi cei morţi« (Apocalipsa 11:18; 20:11-15). Efectele uriaşe ale celei de-a şaptea trâmbiţe sunt prezentate numai în patru versete scurte (Apocalipsa 11:15-18). Expresia »a treia parte«, care se întâlneşte des în capitolul 8, nu este amintită la judecata anunţată prin sunetul trâmbiţei a cincea şi a şaptea, în timp ce ea apare la cea de-a şasea. Lipsa ei este justificată prin aceea că la trâmbiţarea făcută de îngerul al cincilea şi al şaptelea nu împărăţia romană este ţinta (sau ţinta deosebită) judecăţilor. Însă la trâmbiţarea făcută de îngerul al şaselea răzbunarea Domnului nostru va lovi tocmai această împărăţie. Deci judecăţile anunţate prin sunetul trâmbiţelor încep în Apocalipsa 8:2 şi se termină în Apocalipsa 11:18. Între trâmbiţa a şasea şi a şaptea este o intercalare interesantă şi necesară (Apocalipsa 10:1 până la Apocalipsa 11:13). Am constatat deja că judecăţile anunţate prin deschiderea peceţilor, prin sunetul trâmbiţelor şi prin vărsarea potirelor se împart în grupe de patru şi trei. Toate aceste judecăţi vor lovi pe oameni personal sau în împrejurările în care se găsesc, dar în grupele care constau din trei judecăţi se vede braţul lui Dumnezeu mult mai clar şi mai puternic. Numărul trei arată că aceste judecăţi pornesc direct de la Dumnezeu Însuşi. Dimpotrivă, la grupele de câte patru judecăţi unealta omenească a judecăţii stă mai mult în prim plan, ceea ce corespunde însemnătăţii numărului patru.

Cea de-a şaptea pecete - O tăcere în cer:

1. »Şi, când a deschis pecetea a şaptea, s-a făcut tăcere în cer cam o jumătate de oră.« Peceţile sulului de carte pecetluită cu şapte peceţi din mâna dreaptă a Celui veşnic (Apocalipsa 5:1-2) sunt deschise una după alta de către Miel. În capitolul 6 sunt deschise primele şase peceţi şi acum în acest verset El deschide cea de-a şaptea pecete cu rezultatul că sulul cărţii hotărârilor lui Dumnezeu cu privire la pământ stă deschis înaintea noastră. Planurile şi hotărârile Sale cu privire la soarta pământului, precum şi mijloacele şi căile cu care şi prin care El va îndeplini aceste hotărâri, nu mai sunt o taină. Totul a fost descoperit. Dar de ce pecetea a şaptea este despărţită de cele şase anterioare? Locul ei normal ar fi fost la sfârşitul capitolului 6. Dar capitolul 7 se interpune între deschiderea pecetei a şasea şi a pecetei a şaptea şi întrerupe derularea normală a evenimentelor. Deschiderea pecetei a şasea (Apocalipsa 6:12-17) declanşează judecăţi de o greutate aşa de mare, că oamenii, de la împărat şi până la sclav, vor fi cuprinşi de o groază foarte mare şi vor gândi că a venit ziua cea mare a mâniei Mielului. Dar nu este aşa şi înainte de deschiderea celei de-a şaptea pecete, care pricinuieşte alte judecăţi mult mai îngrozitoare, se dă la o parte o perdea şi privirea este îndreptată la două grupe mari din Israel şi dintre păgâni, care sunt rezultatul unei lucrări extinse a harului – şi aceasta tocmai în timpul când judecăţile pustiesc pământul. »Tăcerea în cer« nu înseamnă că amuţesc cântările şi laudele celor mântuiţi. Tăcerea trebuie văzută în legătură cu evenimentele care urmează să aibă loc în curând şi acestea sunt judecăţi. Deoarece aceste judecăţi pe pământ pornesc de la tronul din cer, pătrunde şi acolo liniştea. Derularea judecăţilor este oprită. Ia naştere o pauză atât în facerea cunoscută a judecăţilor, cât şi în exercitarea lor. Dar tăcerea este numai de scurtă durată. O jumătate de oră înseamnă un timp relativ scurt, în care este întreruptă acţiunea judecătorească. Deschiderea celei de-a şaptea pecete nu este urmată imediat de o nouă judecată, ci este urmată mai întâi de o linişte prevestitoare de nenorocire. Este o linişte dinaintea furtunii, aşa cum în natură deseori înainte de furtună puternică este o linişte mare. Nu se spune exact cât de lungă a fost liniştea care impunea respect. Între timp putem să fim martorii unui eveniment, care poartă un cu totul alt caracter decât toate celelalte, pe care le-am văzut până acum şi acesta umple pauza de aproximativ o jumătate de oră, oricât de lungă ar fi fost durata ei exactă.

Şapte îngeri:

2. »Şi i-am văzut pe cei şapte îngeri care stau înaintea lui Dumnezeu şi li s-au dat şapte trâmbiţe.« Că îngerii, despre care este vorba aici, sunt o ceată eminentă, distinsă, rezultă clar din folosirea articolului hotărât: »cei şapte îngeri«; aceasta mai este confirmată şi de locul de onoare, care li s-a dat: »care stau înaintea lui Dumnezeu«. Aceşti şapte îngeri sunt alţii decât aceia care varsă potirele mâniei lui Dumnezeu (Apocalipsa 15:1; 16:1). Poziţia deosebită »înaintea lui Dumnezeu« este amintită numai la îngerii cu trâmbiţele. În interiorul cetelor de îngeri sunt diferenţe. Ei sunt împărţiţi în ranguri şi categorii diferite, dar toţi, de la arhanghel şi până la cel mai neînsemnat dintre ei, sunt slujitori. Relaţia lor cu Dumnezeu nu se întemeiază pe o lucrare de răscumpărare. Ei sunt slujitori şi nu vor ocupa niciodată o altă poziţie; ei nici nu doresc o altă poziţie – cel puţin aceasta este adevărat cu privire la îngerii care au rămas credincioşi. Cele două caracteristici mari ale îngerilor sunt ascultarea necondiţionată şi activitatea de slujire (Psalmul 103:20 – T.M.; Evrei 1:7,14). Expresia »îngerul care este înaintea feţei Lui« era cunoscută Iudeilor (Isaia 63:9). Unii văd în ei pe cele şapte duhuri, care sunt înaintea tronului (Apocalipsa 1:4), dar aceasta este o greşeală. Ce a spus îngerul Gabriel despre sine însuşi: »Eu sunt Gabriel, care stau înaintea lui Dumnezeu« (Luca 1:19), se spune aici şi despre cei şapte îngeri. Numărul lor (şapte) arată că ei reprezintă toată puterea lui Dumnezeu în acţiunea ei judecătorească.

2. »Şi li s-au dat şapte trâmbiţe.« Locul unei creaturi a lui Dumnezeu este totdeauna un loc de supunere. Aceasta este valabil chiar şi pentru cele mai superioare fiinţe create; de aceea se spune că lor li s-au dat trâmbiţe. Acţionarea neîngrădită în propria autoritate rămâne totdeauna privilegiul unic al Creatorului. De ce s-au dat trâmbiţe acestor îngeri? Niciun alt instrument de suflat nu s-a folosit în Israel mai mult decât trâmbiţa (sau trompeta). Cu ea era chemat poporul la adunări. Sunetul tare al trâmbiţei i-a chemat la luptă şi le-a arătat când să înainteze şi când să se retragă. La facerea cunoscut a Legii »trâmbiţa răsuna cu putere« şi sunetul trâmbiţei »răsuna tot mai puternic«. La zilele lor de sărbătoare trebuiau să sune cu trâmbiţele lor. Când se apropia vreun pericol sau vreun duşman trebuia făcută gălăgie cu trompeta. Şi la pornirea taberei lui Israel în călătoriile lui prin pustie trebuia să se sune cu trâmbiţa. Anul de bucurie trebuia să fie deschis cu sunete de trâmbiţă în toată ţara, şi de asemenea la toate celelalte activităţi naţionale importante s-a sunat cu trâmbiţa (Exod19:16,19; Levitic 23:24; 25:9; Numeri 10:2-10). Împrejurările, care au provocat intervenţia lui Dumnezeu prin judecăţile descrise în această parte a cărţii Apocalipsa, se aseamănă cu cele din zilele care vor veni, descrise în Ioel 2:1-2: »O zi de întuneric şi negură mare, o zi de nori şi de întunecime.« Atât Ioel cât şi Ioan vorbesc despre sunetul de trâmbiţă, prin care se arată că Dumnezeu este gata să intervină deschis şi înaintea ochilor tuturor împotriva nedreptăţii, care a fost şi care va fi făcută înaintea Lui. Deci trâmbiţele vestesc public şi în depărtare că El este gata să facă judecăţile. Cele şapte trâmbiţe arată o vestire detaliată şi deplină. Trâmbiţele simbolice din cartea Apocalipsa desigur nu trebuie confundate cu instrumentele metalice din Vechiul Testament.

Îngerul-Preot:

3-5 »Şi un alt înger a venit şi a stat lângă altar, având o tămâietoare de aur; şi i s-a dat tămâie multă, ca să o dea rugăciunilor tuturor sfinţilor, pe altarul cel de aur care era înaintea tronului. Şi fumul tămâiei s-a suit cu rugăciunile sfinţilor, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu. Şi îngerul a luat tămâietoarea şi a umplut-o din focul altarului; şi a aruncat pe pământ; şi s-au făcut glasuri şi tunete şi fulgere şi un cutremur de pământ.« Această scenă are importanţă mare şi pe lângă aceasta ea ne este prezentată în limbajul simbolic cunoscut din Vechiului Testament. Cine este acest »alt înger«? Noi suntem convinşi că acest Înger-preot este Hristos Însuşi, Marele nostru Preot. Aceasta devine clar din lucrarea făcută la altare, căci se vorbeşte atât de altarul din faţă cât şi de altarul de aur. Nicio creatură nu ar putea să dea putere deosebită rugăciunilor sfinţilor; numai Unul poate s-o facă, Cel care are în Sine Însuşi dreptul şi împuternicirea pentru aceasta. În afară de aceasta, lucrarea făcută la altare are un caracter de mijlocire între sfinţii de pe pământ, care suferă şi se roagă şi Dumnezeu; şi deoarece creştinii ştiu că este »un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni; Omul Iisus Hristos« (1. Timotei 2:5), dovada este incontestabilă, că numai Hristos este Îngerul-Preot – nu este o persoană simbolică, sau o grupă simbolică, aşa cum presupun unii comentatori. Între comentatorii din vechime este o concordanţă foarte mare cu privire la faptul că aici în înger se vede Hristos, şi nu altcineva. De trei ori în cartea Apocalipsa expresia »un alt înger« se foloseşte pentru Hristos (Apocalipsa 8:3; 10:1; 18:1). Această denumire exprimă într-o oarecare măsură reţinere şi distanţă. Pentru cartea Apocalipsa în general este remarcabil că despre Domnul Iisus se vorbeşte ca despre »Miel« şi aceasta este valabil în mod deosebit în legătură cu deschiderea peceţilor. Aceasta pare să fie denumirea preferată pentru a exprima interesele lui Hristos faţă de sfinţii Săi precum şi intimitatea şi apropierea lor faţă de El. La judecăţile anunţate prin trâmbiţe, într-o oarecare măsură Hristos se retrage şi se arată numai sub denumirea şi înfăţişarea unui înger. Când însă sfinţii trec pe prim plan în evenimentele profetice, El apare ca Miel (Apocalipsa 7:17; 14:1 şi alte locuri).

3. »Şi un alt înger a venit şi a stat lângă altar, având o tămâietoare de aur.« Vedem aici o referire la altarul jertfei de ardere, care a stat odinioară în curtea din faţă a cortului întâlnirii. Focul, care a fost aprins o singură dată în chip ciudat (Levitic 9:24), trebuia după aceea să fie menţinut permanent aprins pentru şi prin jertfele zilnice, anuale şi alte jertfe. Acest altar din faţă este amintit de şase ori în cartea Apocalipsa, şi anume sub denumirea simplă de »altar« (Apocalipsa 6:9; 8:3,5; 11:1; 14:18; 16:7). Tămâietoarea a fost folosită ca să se ia foc de pe altarul din faţă.

3. »Şi i s-a dat tămâie multă, ca să o dea rugăciunilor tuturor sfinţilor, pe altarul cel de aur care era înaintea tronului.« Tămâia, care a fost folosită la slujba în cortul întâlnirii, era alcătuită din patru părţi componente, prezentate în Exod 30:34-36. Era o preparare deosebită, amestecată după o reţetă divină. Orice preparare sau folosire păcătoasă de astfel de tămâie era pedepsită cu moartea (Exod 30:37-38). Fără îndoială cele patru componente preţioase, trei din ele fiind numite numai o singură dată în Scriptură, vorbesc despre frumuseţile morale şi despre desăvârşirea lui Hristos, aşa cum le putem studia în cele patru Evanghelii; dar a fost nevoie de focul judecăţii, pentru ca tot mirosul plăcut al lui Hristos să poată să se reverse şi aceasta putea să aibă loc numai pe Golgota. Altarul de aur, care este amintit de două ori în cartea Apocalipsa (Apocalipsa 8:3; 9:13), stătea în interiorul cortului pe locul sfânt, înaintea perdelei Locului prea sfânt. Pe cele patru coarne ale lui se punea odată pe an sânge pentru ispăşire, care mărturisea despre judecată şi moarte (Levitic 16:18-19); tot aşa se făcea şi cu alte ocazii (Levitic 4:7,18). Pe el se ardea în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară tămâie mirositoare (Exod 30:7-10), »o tămâiere neîncetată înaintea Domnului«. Însemnătatea deosebit de mare a tămâiei nu se poate prezenta suficient, prin ceea ce poate să spună o limbă sau să descrie o peniţă. Tămâia arată mirosul plăcut, preţios al lui Hristos, care a ieşit din ceea ce era El, din ce a făcut El şi din ce a suferit El. Vrem acum să combinăm detaliile evenimentului şi să încercăm să înţelegem adevărata semnificaţie a celor petrecute. Cauza celor petrecute este faptul că un număr mare de sfinţi suferinzi se află pe pământ în timpul judecăţilor anunţate prin trâmbiţe şi că aceştia au nevoie de intervenţie în favoarea lor. Deja la deschiderea celei de-a cincea peceţi s-a văzut o grupă de martiri. Sufletele lor erau sub altar şi ei strigau şi implorau (Apocalipsa 6:9-10), dar pentru ei nu a fost nicio intervenţie preoţească în favoarea lor; pentru ei nu era necesară această intervenţie. Acest har este partea celor vii, nu a morţilor. Rugăciunile acestor sfinţi, care în criza cea mai mare a istoriei lumii, în timpul de necaz, vor fi pe pământ, nu sunt notate. Fără îndoială tema lor principală este rugămintea de eliberare de apăsătorii lor păcătoşi şi judecarea lor. Rugăciunile lor nu vor respira duhul harului, ci duhul judecăţii*.

*Caracterul răspunsului, pe care ei l-au primit, lasă să se tragă concluzii cu privire la rugăciunile lor.*

 În concordanţă cu caracterul şi spiritul perioadei din timpul acela rugăciunea pentru judecare va fi potrivită şi plăcută, aşa după cum astăzi ar fi total nepotrivită şi ar sta în contradicţie cu spiritul acestui timp al îndelungii răbdări şi al harului lui Dumnezeu. Chiar şi rugăciunea spirituală cea mai fierbinte este nedesăvârşită şi de aceea Domnul Iisus leagă desăvârşirea Sa în viaţă şi moarte cu ea.

4. »Şi fumul tămâiei s-a suit cu rugăciunile sfinţilor, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu.« Fumul tămâiei simbolizează mirosul plăcut al lui Hristos şi acesta se înalţă spre Dumnezeu împreună cu rugăciunile sfinţilor şi anume nu din tămâietoarea de aur, ci »din mâna îngerului«, prin aceasta se exprimă faptul că El personal intervine pentru ei. Cât de eficiente vor fi rugăciunile, chiar şi ale sfinţilor cei mai slabi, când ele sunt unite cu mirosul plăcut al Preaiubitului lui Dumnezeu!

5. »Şi îngerul a luat tămâietoarea şi a umplut-o din focul altarului; şi a aruncat pe pământ; şi s-au făcut glasuri şi tunete şi fulgere şi un cutremur de pământ.« Îngerul (Hristos) a trecut de la altarul arderii de tot la altarul tămâierii şi de acolo a lăsat să se ridice spre Dumnezeu rugăciunile »tuturor sfinţilor« de pe pământ împreună cu mirosul plăcut preţios al vieţii şi jertfei Sale. După aceea S-a reîntors la altarul arderii de tot şi şi-a umplut tămâietoarea, care acum era goală, din focul de pe altar. Dar după aceea nu a mai pus tămâie pe foc, căci aceasta a fost adusă în favoarea sfinţilor. – Judecata şi nimic altceva este partea oamenilor decăzuţi de pe pământ şi noi vedem seriozitatea vestirii acestei judecăţi în acţiunea semnificativă a îngerului; »a luat tămâietoarea şi a umplut-o din focul altarului; şi a aruncat pe pământ.« Aceasta este probabil o anunţare impresionantă a judecăţilor. Dumnezeu este gata să pedepsească pe oamenii de pe pământ şi, aşa cum în Vechiul Testament altarul era expresia sfinţeniei Sale şi a dreptăţii Sale în felul de acţionare cu păcatele poporului Său, tot aşa aceeaşi sfinţenie şi dreptate va cerceta pământul, va evalua totul şi va pedepsi conform cu sentinţa Sa. Acţiunii îngerului îi urmează imediat semnele simbolice ale atotputerniciei lui Dumnezeu: »Şi s-au făcut glasuri şi tunete şi fulgere şi un cutremur de pământ.« Aceste semne sunt prevestitorii mâniei lui Dumnezeu care va veni asupra pământului. Un alt comentator (Ioan Gură de Aur) a scris în privinţa aceasta: „Aceste noţiuni constituie o formulare aducătoare de nenorocire şi cele patru semne, din care constă ea, arată că nenorocirea va cuprinde tot pământul.” De patru ori găsim în mare acelaşi conţinut al „formulei” divine, care anunţă o judecată imediată (Apocalipsa 4:5; 8:5; 11:19; 16:18-21). În primele din aceste locuri prin cele trei semne: »fulgere, glasuri, tunete« se arată concentrarea mâniei care va veni. În locurile următoare se aminteşte un cutremur de pământ; în ultimele două locuri se adaugă »o grindină mare«. Însă în toate cele patru locuri sunt numite fulgere şi voci şi tunete, într-o succesiune puţin diferită. Unele din aceste semne, în mod deosebit cutremurul de pământ şi grindina, sunt nu numai prevestitori şi vestitori ai judecăţilor, ci reprezintă judecata însăşi.

Pregătirea pentru a suna cu trâmbiţa:

6. »Şi cei şapte îngeri, care aveau cele şapte trâmbiţe, s-au pregătit să sune din trâmbiţe.« Cei şapte îngeri nu fac ei înşişi judecata, pe care o anunţă. Cei patru îngeri ai judecăţii (Apocalipsa 9:14-15) sunt alţi îngeri decât cei şapte îngeri cu trâmbiţele. Cei şapte îngeri, care stau înaintea lui Dumnezeu, primesc trâmbiţele înainte de intervenţia Îngerului-preot (Apocalipsa 8:2). După aceea sunt făcute cunoscute  mărimea şi gravitatea lucrării care urma să o facă (judecata) prin simboluri şi semne ale atotputerniciei (versetul 5) şi după aceea îngerii se pregătesc. Nu se recunoaşte grabă în privinţa aceasta, dar semnele de atenţionare, date prin Domnul, şi pregătirea minuţioasă a îngerilor, arată gravitatea situaţiei, care cere o judecată fără cruţare.

Prima trâmbiţă:

7. »Şi cel dintâi a sunat din trâmbiţă: şi a venit grindină şi foc, amestecate cu sânge, şi au fost aruncate pe pământ; şi a treia parte a pământului a fost arsă; şi a treia parte din copaci a fost arsă, şi toată iarba verde a fost arsă.« Puterile distrugătoare »grindina şi focul, amestecate cu sânge« nu trebuie înţelese aici în sensul lor textual, ci ca simboluri. Cea de-a şaptea plagă în Egipt a fost »grindina şi focul«, o furtună cu fulgere şi tunete, aşa cum nu a fost cunoscută în toată istoria acestei împărăţii vechi (Exod 9:18-25). Judecata anunţată aici va fi însă mai îngrozitoare, mai nimicitoare şi va fi mai extinsă; şi, pe lângă aceasta, va fi nu numai o simplă  judecată provocată de forţele naturii nimicitoare grindină şi foc. Adăugarea unui al treilea simbol – nu ca o putere deosebită, devastatoare, ci cele două puteri numite »amestecate cu sânge« – oferă acestei judecăţi o caracteristică specifică, supranaturală. Prin conlucrarea neobişnuită a puterilor diferite ea este cu totul în afara domeniului evenimentelor naturale. Sfânta Scriptură ne dă informaţii cu privire la felul cum trebuie înţelese simbolurile folosite aici. Grindina simbolizează o judecată violentă, copleşitoare, venită deodată de sus, care este făcută de Dumnezeu Însuşi (Isaia 28:2,17; Apocalipsa 11:19; 16:21). Focul este expresia mâniei lui Dumnezeu. În Sfânta Scriptură focul se foloseşte ca simbol mai frecvent decât oricare alte simboluri. Focul exprimă o judecată temeinică, necruţătoare şi chinuitoare. Desigur el are şi alte înţelesuri, dar aici privim numai aspectul judecătoresc (Deuteronom 32:22; Isaia 33:14; Luca 16:24; Apocalipsa 20:10,14,15). Sângele vorbeşte despre moarte şi anume atât despre moartea trupească, cât şi despre moartea morală/spirituală. Moartea morală/spirituală se prezintă sub forma decăderii*, a renunţării totale la adevărul revelat şi la renunţarea la orice mărturisire creştină. Sângele ca referire la moartea trupească este amintit în Geneza 9:5-6 şi Ezechiel 14:19; despre moartea morală/spirituală vorbeşte sângele în Faptele Apostolilor 2:19-20 şi în Apocalipsa 6:12 şi 16:3-6. În timp ce primele două simboluri, grindina şi focul, pot fi privite fiecare în parte, cel de-al treilea simbol nu trebuie văzut separat. Sângele a fost văzut amestecat cu cele două puteri nimicitoare, grindina şi focul. Acestea împreună vorbesc foarte clar despre o adevărată izbucnire îngrozitoare a mâniei divine, oricine sau oricare ar fi unealta pentru înfăptuirea hotărârii divine. Trâmbiţa va suna şi judecata recunoscută clar va veni.

* În Iuda 12 se vorbeşte despre oameni, care sunt »de două ori morţi«; ei sunt, în primul rând, morţi în păcate, după aceea ei sunt morţi prin decăderea lor.*

7. »Şi a venit grindină şi foc, amestecate cu sânge, şi au fost aruncate pe pământ.« Această judecată loveşte exact acelaşi teritoriu, pe care a aruncat îngerul focul de pe altar (versetul 5). Cuvintele »a aruncat« şi »au fost aruncate« lasă să se recunoască în ambele cazuri forţa irezistibilă, din care pornesc cele care au loc. Faptul că judecata prin grindină şi foc amestecate cu sânge nu poate fi interpretată pe baza cauzelor naturale o dovedeşte faptul că acestea sunt aruncate pe pământ de o mână invizibilă, dar plină de putere şi nu cad din cer, aşa cum cade în mod obişnuit grindina. Teritoriul lovit este pământul. Dar, deoarece pământul şi marea se diferenţiază în vorbirea simbolică din cartea Apocalipsa, trebuie să cercetăm, să vedem ce se înţelege prin aceste noţiuni. În Apocalipsa 10:1-3 este văzut Hristos, caracterizat prin simbolurile maiestăţii divine. El coboară din cer, ca să-şi revendice drepturile asupra lumii întregi. Ea Îi aparţine. De aceea este remarcabil că El, impunând dreptul Lui neîngrădit şi atotcuprinzător, Îşi aşează piciorul drept în mare şi piciorul stâng pe pământ şi astfel ia în stăpânire întreaga scenă de sub cer. Aceste două părţi ale suprafeţei pământului sunt simboluri, pe de o parte a lipsei de linişte (marea) şi pe de altă parte pentru statornicie şi tărie (pământul). Deoarece aceste denumiri simbolice sunt folosite şi în alte părţi ale cărţii Apocalipsa, precum şi în alte locuri din Scriptură, înţelesul lor este aşa de exact şi deplin stabilit, cum nu s-ar putea descrie mai bine cu alte cuvinte. Un simbol prezintă tabloul complet al aceluia despre care este vorba, deseori mult mai clar şi mai precis decât o pot face explicaţiile lungi. De aceea pentru exprimarea gândurilor şi imaginaţiilor omeneşti se folosesc în mare măsură simboluri. Expresia »pământul« înseamnă deci partea civilizată a lumii aflată sub o autoritate constituţională, cu un regim consolidat şi stabil. În contrast cu acesta, marea reprezintă acea parte a lumii, care trăieşte în dezordine, în anarhie şi răzvrătire, fără stăpânire şi conducere omenească şi divină*. Lepădarea publică a lui Dumnezeu va fi urmată repede de respingerea oricărei autorităţi statale şi oficiale şi, când fărădelegea şi ateismul a atins punctul culminant, atunci Dumnezeu va interveni cu judecăţi. Partea profetică a cărţii Apocalipsa oferă dovezi suficiente pentru aceasta, aşa cum putem vedea pe parcursul acestui studiu.

* S-a afirmat că simbolica evreilor a fost preluată de la egipteni şi asirieni; sistemul reprezentării simbolice a atins în ambele imperii un punct înalt de dezvoltare. Dar trebuie noi să presupunem că Dumnezeu împrumută de la popoarele păgâne ale antichităţii? Acest gând trădează o lipsă mare de cunoştinţă şi dovedeşte necredinţă. În realitate simbolica este mult mai veche decât cele două imperii amintite şi tot aşa de veche ca şi omenirea. Vedem deja în timpurile de început (Geneza 2:9) pomul vieţii şi pomul cunoaşterii binelui şi răului ca primele simboluri prezentate omului. Simbolica aparţine vorbirii generale. Un simbol prezentat lasă să se recunoască foarte clar caracteristicile lucrului pe care îl reprezintă. Astfel, leul mediază imediat gândul la putere, maiestate şi autoritate regală. De aceea aceste caracteristici prezentate prin simbol pot fi folosite cu privire la Hristos (Apocalipsa 5:5) sau la primul din cele mai mari imperii ale lumii (Daniel 7:4). Nu este aşa că leul în sine reprezintă pe Hristos sau imperiul babilonian puternic; mai degrabă caracteristicile leului sunt: puterea, mărimea şi maiestatea, care pot fi desigur marcante pentru persoane sau alte obiecte. Simbolul personifică o anumită însuşire sau idee (sau o sumă de însuşiri). De aceea nu trebuie presupus că folosirea actuală de simboluri este un semn al sărăciei vorbirii. În orice limbă şi la toate popoarele, fie ele civilizate sau nu, se foloseşte un sistem de vorbire simbolică. Vorbirea simbolică şi-a găsit repede accesul în religiile lumii antice. Ea era vorbirea altarului, a profeţilor şi a Templului. Multe realităţi invizibile se pot uşor înţelege dacă sunt întruchipate prin obiecte şi sunt prezentate ochiului şi minţii.*

7. »Şi a treia parte a pământului a fost arsă; şi a treia parte din copaci a fost arsă, şi toată iarba verde a fost arsă.« Vedem aici urmările rele pe care le va aduce judecata venită evident din cer. Ţările, în care adevărul creştin lumina aşa de strălucitor, vor cădea sub această judecată. Suveranitatea lui Dumnezeu nu va mai fi recunoscută de naţiuni în timpul judecăţilor anunţate prin sunetul trâmbiţelor şi ele vor fi renunţat deja la mărturisirea creştină. Ce mai rămâne atunci de făcut, decât ca braţul puternic al lui Dumnezeu să se descopere pentru judecată? Puterile simbolice nimicitoare din această viziune au fost aruncate pe pământ, şi efectele au fost întreite.

»Şi a treia parte a pământului a fost arsă« Ca parte a treia* este denumită aici partea de vest a „pământului” profetic (şi anume, împărăţia romană reinstaurată din timpul acela). Acest imperiu roman cu căpetenia lui, »cornul mic« (Daniel 7:8,20-21), care va prigoni pe sfinţi şi va batjocori pe Dumnezeu şi cu vechea şi renumita lui capitală Roma va stăpâni din nou pământul; dar acest imperiu, cel puţin partea vestică cea mai stricată, va fi dat să aibă parte de răzbunarea Domnului. Nu ştim, dacă prin cuvântul »arsă« se înţelege efectul devastator al unui război sau al altor catastrofe trimise de Dumnezeu, dar este clar, că imperiul roman va fi pustiit prin judecăţi diferite şi care acţionează în comun.

* Cele patru imperii (şi au fost numai patru) erau imperiul babilonian, imperiul persan, imperiul grec şi marele imperiu roman. Ele sunt reprezentate simbolic prin diverse metale (Daniel 2 ) şi ca animale (Daniel 7). Primele trei sunt numite pe nume în cartea Daniel. La cel de-al patrulea, imperiul roman, se face referire în Luca 2:1: »În vremea aceea a ieşit o poruncă de la Cezar August să se înscrie toată lumea.« Roma a fost întemeiată în anul 753 î. H., scurt timp înainte ca cele zece seminţii din Israel să fie duse în captivitate de Salmanasar. Romulus, primul lor împărat, a dat cetăţii numele Roma – această cetate, care era rânduită să joace un rol foarte important în istoria lumii. Carthago (Cartagina), rivala africană a Romei, era singura putere, care părea în stare să se opună puterii romane în creştere. Cetatea africană era cea mai veche dintre cele două cetăţi şi poseda bogăţii mari. Dar Ham a trebuit să fie înfrânt de Iafet. Roma a crescut în putere şi expansiune, până când lumea cunoscută în timpul acela era la picioarele ei (Luca 2:1). E. Gibbon spune: „Împărăţia Romană umple toată lumea”. După cucerirea Greciei, virtuţile de odinioară ale Romei au cedat treptat şi a apărut decăderea. Corectitudinea şi dreptatea, care caracterizau odinioară Roma, au fost sacrificate cu îndrăzneală şi călcate în picioare, în timp ce ambiţia personală, în locul grijii faţă de stat şi interesele acestuia, a devenit trăsătura caracteristică clară a cezarului şi generalilor săi. După ce imperiul a dăinuit mai mult de cinci sute de ani neîmpărţit, el s-a destrămat în secolul patru şi cinci d.H. şi a încetat să mai existe. Ridicarea papalităţii şi decăderea imperiului au avut loc în aceeaşi perioadă de timp şi au fost legate una de alta. Supremaţia „sfântului scaun” a început în secolul patru. Situaţia actuală din Europa, cu interesele ei numeroase şi deseori contrare, este rezultatul prăbuşirii totale a imperiului unitar al cezarilor de odinioară. Pana istoricilor a urmărit istoria Romei de la începutul ei în anul 753 î.H. şi până la sfârşitul ei lipsit de glorie din anul 476 d.H., dar apoi a încetat. Dar Dumnezeu dă perdeaua la o parte şi arată viitorul acestui imperiu, care nu există încă. Profetul Daniel (Daniel 2; 7) şi apostolul Ioan (Apocalipsa 17; 19) arată clar, că, imperiul roman, sub forma unei Uniunii Europene regândite va apare din nou şi el va fi prezent la venirea Domnului în putere. Nimicirii lui definitive de către Domnul Însuşi îi va urma imediat Împărăţia de o mie de ani a Domnului nostru Iisus Hristos, care va întrece orice împărăţie a pământului, de când există el, în măreţie, glorie şi extindere (Daniel 7:26-27).”

»A treia parte din copaci a fost arsă.« Vedem aici că judecata aspră va lovi şi pe cei mari şi distinşi, pe oameni în mândria şi poziţia lor înaltă. Toţi aceştia vor muri, în măsura în care trăiesc pe teritoriul la care se referă aceste înştiinţări profetice. Un copac este simbolul potrivit şi cunoscut al măririi omeneşti, al mândriei şi al unei poziţii înalte între oameni (Ezechiel 31; Daniel 4:4-27; Judecători 9:8-15 şi alte locuri).

»Toată iarba verde a fost arsă.« Aici nu este nicio limitare, nicio a treia parte şi nicio a patra parte, ca în cazul judecăţii anunţate prin deschiderea pecetei a patra (Apocalipsa 6:8). Iarba vorbeşte despre poporul Israel (Isaia 40:7); dar şi despre omenirea întreagă se spune: »orice carne este ca iarba« (1. Petru 1:24). »Iarba verde« se referă în mod normal la o stare înfloritoare şi roditoare a locuitorilor împărăţiei. Legătura dintre copaci şi iarbă (care se găseşte şi în Apocalipsa 9:4) arată că judecata va lovi pe toţi, mari şi mici şi va include distrugerea totală a întregului lor mediu înconjurător favorabil. Iarba verde arsă vorbeşte simbolic despre o stare de pustiire generală. Ce zile îngrozitoare aşteaptă ţările care acum sunt aşa de bogat binecuvântate şi favorizate, care atunci într-o răsplătire dreaptă vor fi date judecăţii aspre a lui Dumnezeu.

Trâmbiţa a doua:

8-9 »Şi al doilea înger a sunat din trâmbiţă: şi un munte mare aprins de foc a fost aruncat în mare; şi a treia parte din mare a devenit sânge; şi a murit a treia parte din făpturile care erau în mare, care aveau viaţă; şi a treia parte din corăbii a fost nimicită.« Scriptura însăşi ne dă înţelesul expresiei simbolice »munte mare aprins de foc«. Găsim această expresie în profetul Ieremia cu privire la puternicul imperiu babilonian (Ieremia 51:25): »Iată, zice Domnul, Eu sunt împotriva ta, munte nimicitor, care nimiceşti tot pământul. Şi Îmi voi întinde mâna împotriva ta şi te voi prăvăli de pe stânci şi te voi preface într-un munte ars.« Domnul ameninţă împărăţia Caldeii prin aceste cuvinte cu o judecată nimicitoare, împărăţie care se pare că era în stare prin puterea şi mărimea sa să prevină o înfrângere. Ea va deveni »un munte ars«. Chiar şi piatra, pe care nu a atins-o nicio mână de om sau vreo unealtă, a lovit la picioarele tabloului, al simbolului domniei asupra naţiunilor, a distrus-o şi apoi a devenit »un munte mare şi a umplut tot pământul« (Daniel 2:34-35). Prin aceasta ni se vesteşte domnia mondială a Fiului Omului (Daniel 2:44-45). Un munte reprezintă simbolic o împărăţie sau o putere întărită (Ieremia 51:25; Isaia 2:2; Zaharia 4:7; Psalmul 46:4 – T.M.; Apocalipsa 6:14; 16:20). Este important să se înţeleagă gândurile, care ne sunt făcute cunoscut în vorbirea simbolică profetică din versetul 8: o putere mare, întărită, este ea însăşi subiectul răzbunării lui Dumnezeu în guvernarea Sa (căci vizionarul a văzut muntele arzând cu foc) şi pe de altă parte ea este în mâna lui Dumnezeu unealta judecăţii păgânilor. Deci în profetul Ieremia este dat exact înţelesul vorbirii simbolice din acest verset (Ieremia 51:25). Muntele a fost aruncat în mare. Prima judecată anunţată de sunetul trâmbiţei va lovi „pământul”, cea de-a doua va lovi „marea”. Prin pământ se înţelege împărăţia romană în totalitatea ei, partea a treia este partea vestică a împărăţiei. Marea, dimpotrivă, vorbeşte despre o stare de răzvrătire împotriva oricărei autorităţi instaurate constituţional, despre popoare într-o stare lipsită de linişte şi de aceea este vorba de popoare din afara graniţelor împărăţiei romane. În interiorul acestei împărăţii a fost în trecut şi va fi şi în viitor o autoritate şi un regim recunoscut. Marea permanent învolburată (Isaia 57:20; Daniel 7:2-3; Apocalipsa 13:1; 18:21) este aleasă aici ca simbol ca să descrie popoarele pământului, care trăiesc în totală fărădelege, fiindcă lipseşte o putere puternică de conducere, sau o conducere stabilă. Autorităţile statale şi civile au fost rânduite de Dumnezeu (Romani 13:1). Starea viitoare a naţiunilor din afara graniţelor împărăţiei romane reapărute poate fi comparată cu starea Franţei în timpul domniei groazei din secolul 18: un popor fără Dumnezeu, fără religie, numai cu un regim de formă, condus de patimile neînfrânate ale plebei, într-o stare, în care acţiunea lui Satan se putea desfăşura clar. „Marea” profetică reprezintă deci simbolic starea generală a naţiunilor fără conducere statală şi spirituală. În această viziune, în mulţimea învolburată a oamenilor păgâni, »muntele aprins de foc«, este aruncată această putere. În continuare vedem rezultatele îngrozitoare, care sunt întreite ca şi la judecata anunţată prin prima trâmbiţă.

»A treia parte din mare a devenit sânge.« Vorbeşte aici sângele despre o moarte trupească violentă, sau se referă la moartea spirituală, la decăderea oamenilor fără Dumnezeu? După înţelegerea noastră este vorba de ambele forme de moarte. Naţiunile, care atunci vor fi într-o legătură politică sau de altă formă exterioară cu împărăţia romană, vor fi nimicite. Ce spune vorbirea simbolică, este nimicirea vieţii în popoarele păgâne, care stau în legătură cu cel mai vinovat imperiu din cele patru imperii mondiale. Orice legătură cu puterea Romei viitoare decăzută, batjocoritoare şi prigonitoare a sfinţilor va fi cu siguranţă însoţită de moartea spirituală şi trupească.

»Şi a murit a treia parte din făpturile care erau în mare, care aveau viaţă.« Şi aici vedem o judecată care va veni peste o parte a unei lumi care nu este supusă unei autorităţi de drept, dar care stă într-o relaţie exterioară cu imperiul roman. Cuvântul »făpturi« lasă să se recunoască că acum se vorbeşte despre persoane şi nu despre popoare sau naţiuni, aşa cum a fost mai înainte. Şi între păgâni există o măsură diferită de responsabilitate şi în mod corespunzător diverse grade de vinovăţie. De aceea şi aici se vorbeşte despre »a treia parte«, deci despre cei care sunt cei mai stricaţi, aşa cum este deseori cazul în acest şir de judecăţi: »şi a murit a treia parte din făpturile care erau în mare, care aveau viaţă.« Interpretarea judecăţilor anunţate prin trâmbiţe nu este aşa de uşor de făcut, cum este interpretarea judecăţilor anunţate prin peceţi. În judecăţile anunţate prin trâmbiţe se cuprinde intenţionat o taină în simbolurile folosite, din care cauză o cercetare exactă este mai grea. Dacă alăturăm capitolele din Apocalipsa 2:23 şi Apocalipsa 3:1 atunci stăm pe un fundament tare. Fără îndoială judecata anunţată aici va avea ca urmare moartea morală, spirituală. Aceşti oameni vor fi morţi pentru Dumnezeu, morţi faţă de toate principiile referitoare la adevăr şi dreptate, morţi din punct de vedere moral în sensul cel mai larg al cuvântului.

»A treia parte din corăbii a fost nimicită.« Puterea aducătoare de pierzare – fie ea un popor sau un sistem, care va fi „aruncată” cu putere în mulţimea subordonată a omenirii – va aduce nu numai pierzarea, moartea trupească şi moartea morală/spirituală a popoarelor şi persoanelor. Ea va distruge şi comerţul şi mijloacele de comunicare cu lumea largă folosite: »a treia parte din corăbii a fost nimicită.« Dar prin aceasta judecăţile nu s-au terminat. Cu cât noaptea înaintează, cu atât întunericul devine mai mare. Acestei grozăvii îi vor urma alte grozăvii. Fie ca creştinătatea să se trezească şi să recunoască realitatea serioasă, că Judecătorul este la uşă!

Trâmbiţa a treia:

10-11 »Şi al treilea înger a sunat din trâmbiţă: şi a căzut din cer o stea mare, arzând ca o făclie; şi a căzut peste a treia parte din râuri şi peste izvoarele apelor. Şi numele stelei este Pelin; şi a treia parte din ape a devenit pelin şi mulţi dintre oameni au murit din cauza apelor, pentru că se făcuseră amare.« La sunetul trâmbiţelor, cei patru îngeri care ţineau cele patru vânturi ale pământului (uneltele judecăţii, Apocalipsa 7:1) sunt dezlegaţi. În capitolul 7 norii negri ai judecăţii asupra unei lumi vinovate sunt mânaţi la o parte pentru un timp scurt, ca să se recunoască lucrarea harului liber al lui Dumnezeu pentru Israel şi pentru păgâni. După aceea sub sunetul trâmbiţelor se vor desfăşura judecăţile hotărâte. Primele două trâmbiţe aduc judecăţi îngrozitoare asupra pământului şi asupra mării; asupra pământului, ca ţinut în care domină o ordine statală şi unde Dumnezeu este mai mult sau mai puţin recunoscut – în ceea ce priveşte mărturisirea exterioară; peste mare, ca ţinut în care legea şi ordinea nu este luată în seamă şi în care voinţa nestăpânită a omului are suveranitatea şi întotdeauna aceasta este legată cu respingerea oricărei autorităţi spirituale şi statale. Această a treia trâmbiţă provocă o judecată, care se aseamănă în greutate cu cele anterioare şi într-o anumită privinţă este mai îngrozitoare: »şi a căzut din cer o stea mare.« Cerul este punctul de plecare al oricărei autorităţi şi cu siguranţă el este un loc stabil. Orice autoritate spirituală, statală şi cetăţenească porneşte la urma urmelor de acolo. »Stăpânirea Celui ce este în ceruri«, spune cuvântul profetic (Daniel 4:26). La prima şi la a doua judecată anunţată de trâmbiţe, uneltele judecăţii sunt aruncate pe pământ şi în mare, dar nu se spune de unde sunt aruncate. Aici acest purtător al demnităţii a căzut din cer*. Cuvântul »aruncat« arată că urzitorul nevăzut s-a folosit de putere ca să provoace judecăţile, în timp ce cuvântul »a căzut« arată mai degrabă o cădere deodată, neaşteptată. Steaua este folosită deseori ca simbol în cartea Apocalipsa şi semnifică un domnitor sau un om, care ocupă o poziţie înaltă în responsabilitatea înaintea lui Dumnezeu (Apocalipsa 6:13; 12:1,4 şi alte locuri). Puterea de guvernare cea mai mare este reprezentată prin soare, puterile derivate şi subordonate sunt reprezentate prin lună; stelele, dimpotrivă, reprezintă autorităţi mai puţin importante sau persoane de conducere. Această »stea mare« este fără îndoială un conducător deosebit, care a fost aşezat pe locul autorităţii morale şi de aceea poartă răspunderea, să lase să lumineze lumina sa în noaptea întunecoasă din timpul acela. Dar el este un om decăzut şi de aceea stă sub judecata imediată a lui Dumnezeu. El a fost văzut »arzând ca o făclie« şi în privinţa aceasta s-a asemănat cu »muntele mare aprins de foc«. Muntele este caracterizat ca fiind »mare« şi tot aşa şi steaua; muntele reprezintă însă un sistem puternic sau o corporaţie (asociaţie), în timp ce prin stea se înţelege o persoană singulară sus pusă. Nu ne este făcut cunoscut cine este această persoană decăzută şi dezonorată din viitor. Unii văd în această stea mare, căzută, pe antichrist*, dar aceasta nu este decât o presupunere. Antihrist va avea un rol important în timpul de necaz care va veni, aşa cum vom vedea.

*»Steaua mare« din Apocalipsa 8:10 nu trebuie confundată cu steaua căzută prezentată în Apocalipsa 9:1. Ambele sunt conducători spirituali, care au căzut din punct de vedere moral de pe poziţia lor înaltă. Sunt însă personalităţi diferite.*

*Numele simbolic al stelei (versetul 11) nu oferă nicio explicaţie cu privire la cine se subînţelege prin această stea, ci numai despre influenţa ei distrugătoare.*

10. »Şi a căzut peste a treia parte din râuri şi peste izvoarele apelor.« Apele reprezintă în general simbolic popoare şi neamuri (Apocalipsa 17:15; Isaia 17:12-13), marea indică o stare de turbulenţă şi nelinişte printre aceste popoare (Isaia 57:20; Daniel 7:2-3); râurile indică spre ce aduce înviorare şi rodire (Isaia 33:21; 43:20; Ezechiel 31:4; 47:7-10); izvoarele apelor reprezintă simbolic sursele de influenţă şi principiile care stăpânesc şi conduc viaţa popoarelor (Osea 13:15; Ioel 3:18; Apocalipsa 14:7; 21:6).

11. »Şi numele stelei este Pelin; şi a treia parte din ape a devenit pelin şi mulţi dintre oameni au murit din cauza apelor, pentru că se făcuseră amare.« Numele »Pelin« desemnează caracterul stelei. Mulţi comentatori vechi văd în această persoană pe Satan, dar noi nu avem nicio posibilitate, aşa cum am remarcat deja, să constatăm cine este această persoană în realitate. Ţinutul afectat este »a treia parte«. Izvoarele apelor, izvoarele principiilor vieţii naţionale, vor fi otrăvite. Tot ce vine sub influenţa stricată a acestei fiinţe decăzute, va primi acelaşi caracter şi va deveni »amar«. Evident avem aici opusul evenimentului interesant din istoria lui Israel, relatat în cartea Exod 15:22-25. Acolo apa amară a fost făcută dulce, aici apele dulci sunt făcute amare. Principiile şi obiceiurile, întregul caracter al vieţii naţionale va fi stricat. Această judecată cu o formă deosebit de gravă va veni peste a treia parte din naţiuni; motivaţiile lor, sursele afacerilor lor şi toate principiile morale ale vieţii lor vor fi otrăvite şi rezultatul va fi că »mulţi dintre oameni au murit«. Nu este vorba de moartea fizică, ci de moartea moral-spirituală, decăderea totală de la Dumnezeu, mult mai gravă decât moartea fizică. Un alt comentator a scris: „Dacă privim substanţele otrăvitoare, care sunt aduse în apă prin căderea acestei stele mari, atunci nu este o minune că mulţi mor, ci că unii supravieţuiesc.” (Vasile cel Mare).

Trâmbiţa a patra:

12. »Şi al patrulea înger a sunat din trâmbiţă: şi a fost lovită a treia parte din soare şi a treia parte din lună şi a treia parte din stele, ca să fie întunecată a treia parte din ele şi ziua să nu-şi arate a treia parte din ea şi noaptea tot aşa.« Soarele, luna şi stelele simbolizează împreună întreaga putere de conducere, de la vârfurile conducerii şi până la cei mai de jos funcţionari, deci un sistem de conducere întreg cu toate treptele lui. La judecata a şasea anunţată prin peceţi (Apocalipsa 6:12-13) se folosesc aceleaşi simboluri ca să prezinte prăbuşirea totală a oricărei autorităţi de guvernare de pe pământ. Toată puterea omului va fi zdrobită, orice putere şi stăpânire de sub cer va fi răsturnată. Chiar şi regimurile care durează de mult şi toţi purtătorii puterii şi de funcţii vor fi răsturnaţi în prăbuşirea generală. Acolo însă nu este nicidecum limitată nimicirea întregilor structuri sociale şi răsturnarea oricărei autorităţi. Singura limitare la judecăţile anunţate prin peceţi, care este amintită o singură dată (Apocalipsa 6:8), este »a patra parte a pământului«. Aici, la trâmbiţa a patra, judecata se extinde la »a treia parte« din ţinutul studiat, deci asupra părţii de vest a împărăţiei romane reapărute; în acest verset apare de cinci ori expresia »a treia parte«. Efectul acestei judecăţi va fi că întunericul moral se întinde ca un giulgiu peste împărăţie.

Vestirea cu glas tare a celor trei vai-judecăţi:

13. »Şi am văzut: şi am auzit un vultur zburând în mijlocul cerului, spunând cu glas tare: „Vai, vai, vai de cei care locuiesc pe pământ, din cauza celorlalte glasuri de trâmbiţă ale celor trei îngeri care urmează să sune din trâmbiţă!”« Cuvintele »am văzut« şi »am auzit« arată că ochii şi urechile vizionarului au fost solicitate şi, în felul acesta, atenţia lui încordată şi interesele lui sunt îndreptate spre evenimentele care i-au fost prezentate în această viziune. În Apocalipsa 14:6 s-a văzut un înger zburând, aici un vultur zburând; dar misiunile încredinţate lor au fost de natură diferită. Ambii au zburat »în mijlocul cerului«, aşa că ei au putut să privească pământul de la mijlocul lui şi până la cele mai îndepărtate margini ale lui. Îngerul este un mesager al harului, dar vulturul în acest verset anunţă alte judecăţi prin întreitele cuvinte »vai«. În zborul lui rapid şi înalt prin înălţimea cerului vesteşte cu glas tare soarta grea „a părţii creştine” a pământului, şi anume, acei oameni, care în mândria lor resping chemarea cerească şi despre care apostolul Pavel scrie: »sfârşitul lor va fi pierzarea. Dumnezeul lor este pântecele şi slava lor este în ruşinea lor, şi se gândesc la lucrurile de pe pământ« (Filipeni 3:19). Acestea sunt caracteristicile morale, care caracterizează pe aceşti locuitori ai pământului; ei sunt denumiţi aici – ca şi mai înainte (Apocalipsa 3:10; 6:10) – ca aceia care »locuiesc pe pământ«. Acestor dispreţuitori li se vesteşte public şi fără să poată scăpa auzului o judecată directă şi inevitabilă. Un simbol mai potrivit decât vulturul, care din zborul lui înalt pe cer, cu ochiul lui ager recunoaşte deja de departe prada sa, nu putea să fie folosit aici. Vulturul este prevestitorul altor judecăţi care se apropie (vezi şi Deuteronom 28:49; Ieremia 48:40; Matei 24:28). Cele patru judecăţi anterioare sunt grele, dar în cele care urmează se va atinge punctul culminant al groazei, de aceea se face această anunţare în prealabil*.

* Un vai întreit se vesteşte şi anume în mod deosebit asupra acelora care îşi văd locuinţa pe pământ, în opoziţie cu chemarea lor cerească şi prin judecăţile, cu care va fi lovit pământul, ei nu se lasă nici treziţi şi nici nu se neliniştesc, ci fără să ţină seama de aceste lucruri se agaţă de pământ, ca patrie a lor. Expresia »cei care locuiesc pe pământ« nu s-a folosit mai înainte, decât în făgăduinţa dată adunării din Filadelfia şi în strigătul sufletelor de sub altar, căci atât Filadelfia cât şi aceste suflete erau în opoziţie cu aceia care locuiau pe pământ. După toate acţiunile lui Dumnezeu, aceşti oameni reprezintă o clasă deosebită, care iese clar în evidenţă şi care este amintită în mod deosebit, atunci când este vorba de evenimentele de pe pământ. Judecăţile lui Dumnezeu se îndreaptă acum împotriva acestei clase încăpăţânat de necredincioase, pe care El le aduce asupra pământului (Apocalipsa 9) şi care vor lovi în primul rând pe iudei, apoi pe locuitorii pământului roman, în timp ce efectul celor din urmă este atotcuprinzător.*

Capitolul 9:1-21: 

Trâmbiţa a cincea, prima vai-judecată:

1-12 »Şi al cincilea înger a sunat din trâmbiţă: şi am văzut o stea căzută din cer pe pământ; şi i s-a dat cheia fântânii adâncului. Şi a deschis fântâna Adâncului; şi s-a ridicat fum din fântână, ca fumul unui cuptor mare; şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii. Şi din fum au ieşit lăcuste pe pământ; şi li s-a dat putere, cum au putere scorpionii pământului; şi li s-a spus să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunţile lor: şi li s-a dat să nu-i ucidă, ci să fie chinuiţi cinci luni; şi chinul lor este asemenea chinului de scorpion, când îl înţeapă pe un om. Şi, în zilele acelea, oamenii vor căuta moartea şi nicidecum n-o vor găsi; şi vor dori să moară şi moartea va fugi de ei. Şi înfăţişarea lăcustelor era asemenea unor cai pregătiţi pentru război; pe capetele lor erau ca nişte cununi asemenea aurului şi feţele lor erau ca feţele de oameni; şi aveau păr, ca părul femeilor, şi dinţii lor erau ca de lei, şi aveau platoşe ca platoşele de fier, şi vuietul aripilor lor era cu vuietul carelor şi al multor cai, alergând la război; şi aveau cozi, asemenea scorpionilor, şi ace; şi puterea lor era în cozile lor, ca să-i vatăme pe oameni cinci luni. Au un împărat peste ele, pe îngerul Adâncului: numele său în evreieşte este Abadon şi în greceşte are numele Apolion. Întâiul vai a trecut. Iată, mai vin două vaiuri după acesta.«

Observaţie preliminară: Detaliile acestei „vai-judecăţi” sunt îmbrăcate într-o vorbire simbolică tainică, dar înţelesul general se recunoaşte clar. Judecăţile anunţate prin trâmbiţe oferă greutăţi mai mari pentru o explicaţie mai exactă, decât oferă judecăţile anunţate prin peceţi şi judecăţile anunţate prin vărsarea potirelor. Atenţia, răbdarea şi aşteptarea după clarificarea şi priceperea de la Dumnezeu sunt premisele esenţiale pentru explicarea Scripturilor. Chiar şi copilaşilor în Hristos li se spune: »Voi aveţi ungerea din partea Celui sfânt« (1. Ioan 2:20,27) şi apostolul Pavel spune în 1. Corinteni 2:16 : »Noi însă avem gândul lui Hristos«. Prin aceasta noi suntem făcuţi de El capabili să judecăm cu pricepere spirituală; prin aceasta noi suntem de asemenea capabili să înţelegem cartea scrisă a Dumnezeului nostru, Apocalipsa.

Două stele căzute:

1. »Şi am văzut o stea căzută din cer pe pământ.« La a treia şi a cincea judecată anunţată prin trâmbiţe (Apocalipsa 8:10; 9:1) se întâlnesc în scena profetică personalităţile decăzute, care au o poziţie înaltă şi influenţă mare. În »steaua mare« din Apocalipsa 8:10 şi în »steaua« din acest verset nu sunt simbolizate sisteme, dotate cu putere statală sau bisericească (sau cu drept de executare a puterii în ambele domenii) şi nicio succesiune de urmaşi în poziţii importante. Ele reprezintă mai degrabă oameni, care ca „stele” ocupă un loc pe „cerul moral”, deci sunt persoane de conducere recunoscute în domeniul religios, dar acum sunt văzute ca fiind decăzute şi umilite şi în această stare acţionează acum sub influenţa satanică. În Apocalipsa 8:10, conducătorul decăzut umple cu nenorocire şi moarte partea vestică şi vinovată a împărăţiei romane. În această secţiune, „steaua” decăzută dezleagă puterile satanice răutăcioase şi întunecate împotriva iudeilor* decăzuţi. Oamenii decăzuţi dintre neamuri sunt prin aceasta obiectul judecăţii anunţate prin trâmbiţa a treia, pe iudeii răzvrătiţi îi va lovi judecata anunţată prin trâmbiţa a cincea. Situaţia sub această judecată anunţată prin trâmbiţa a cincea sau prima vai-judecată va fi mai rea decât toate cele care le-am văzut până aici. Uneltele executive vor acţiona în puterea şi influenţa directă a lui Satan.

*Poporul iudeu pare să stea în perioada de necaz care va veni, în această ultimă oră a suferinţelor şi necredinţei lui dinaintea intervenţiei publice a lui Hristos în favoarea lor, total sub puterea şi influenţa lui Satan. Starea din urmă a lui Israel va fi mult mai rea decât starea de la început. Idolatria excesiv înmulţită în ţară (Matei 12:45) şi legământul cu moartea şi cu locuinţa morţilor, pe care îl va încheia conducătorii lor (Isaia 28:14-18), oferă un tablou îngrozitor al unirii stricăciunii satanice şi omeneşti.*

Asemănări în istorie: Unele evoluţii şi evenimente din istorie au o asemănare oarecare cu judecăţile şi evenimentele, care sunt dezvelite în cartea Apocalipsa. În analele istoriei nu se găseşte însă nicidecum o împlinire parţială şi cu atât mai puţin deplină, a prorociilor din cartea aceasta.Cartea nu conţine de la Apocalipsa 4 şi până la Apocalipsa 22:5 o notare istorică, ci conţine profeţii. Dar, deoarece principiile, care călăuzesc pe oameni, sunt totdeauna aceleaşi (nu este »nimic nou sub soare«) recunoaştem pe deplin că pe parcursul istoriei au existat asemănări cu evenimentele profetice legate de judecăţile anunţate prin peceţi, prin trâmbiţe şi prin potire. Suntem însă convinşi că interpretările istorice ale cărţii Apocalipsa întâlnite în literatura actuală, în mod deosebit a secţiunilor profetice din mijloc, sunt total greşite. Derularea evenimentelor profetice va fi continuată în timpul celei de-a 70-a săptămâni-ani a lui Daniel (Daniel 9:24,27) şi după răpirea sfinţilor la cer (1. Tesaloniceni 4:71). Apostolul Pavel a scris despre răpire, Ioan a văzut pe sfinţii răpiţi în cer (începând din Apocalipsa 4). Întreg timpul mărturiei creştine este o intercalare mare şi deosebit de importantă între sfârşitul celei de-a 69-a şi începutul celei de-a 70-a săptămâni-ani a lui Daniel. Derularea săptămânilor-ani şi a tuturor evenimentelor profetice este întreruptă în tot acest timp. Biserica sau Adunarea nu este subiectul profeţiei, ci al revelaţiei divine. Ea a fost o taină, ascunsă de oameni şi de îngeri, până în momentul când ea a fost revelată apostolului Pavel  (Efeseni 3) - şi prin el şi nouă. Iudeii şi - în al doilea rând - păgânii sunt subiectul profeţiei. Însemnătatea prioritară a iudeilor este însă totodată cheia pentru înţelegerea profeţiei. Toate datele profetice se referă la iudei şi la Ierusalim (Daniel 9:24 *) şi aceasta este valabil şi pentru datele din partea de mijloc a cărţii Apocalipsa. Aşa cum am spus deja, istoria lasă să se recunoască asemănări cu secţiunile profetice din cartea Apocalipsa, dar nu cu împlinirea lor. Dar asemănările nu sunt lipsite de importanţă. De aceea redăm aici unele păreri omeneşti, menţionând încă o dată cu insistenţă că părerile prezentate în această secţiune nu sunt interpretări în concordanţă cu Scriptura. După reprezentanţii cei mai capabili ai interpretărilor spirituale – şi în privinţa aceasta constă concordanţa principală între aceşti comentatori – primele patru peceţi se referă la patru perioade succesive ale Romei păgâne. După aceea, odată cu sfârşitul domniei păgânismului şi cu triumful istoric al creştinismului, o mare mulţime dintre iudei şi dintre păgâni s-au întors la Dumnezeu şi despre aceasta vorbeşte capitolul 7 – aşa se presupune de către aceşti comentatori. După aceea se spune că primele patru judecăţi anunţate prin trâmbiţe se referă la Roma păgână, dar în decăderea ei până la sfârşitul părţii vestice a imperiului. Invaziile goţilor, lombarzilor şi ungurilor în câmpiile roditoare şi în oraşele bogate şi înfloritoare ale Italiei au culminat în cele din urmă cu decăderea imperiului cezarilor. Stăpânirea barbarilor necivilizaţi în Roma – stăpânitoarea mândră şi arogantă de odinioară a lumii – a devenit o scenă tristă, dar plină de învăţătură. Roma a căzut în anul 476 după Hristos.

*»Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău (iudeii) şi asupra cetăţii tale celei sfinte (Ierusalim).«*

 După aceea se presupune în general, că steaua căzută din Apocalipsa 9 se referă la marele învăţător arab fals, Mahomed* şi cu siguranţă poate fi privit ca modelul Profetului mincinos, care va veni, omul păcatului, a lui Antihrist (toate acestea sunt denumiri pentru aceeaşi persoană). Mahomed a întemeiat sistemul cel mai rău pe care lumea l-a cunoscut vreodată şi Antihristul, care va veni, va introduce sub influenţa lui Satan cea mai îngrozitoare legătură între învăţături care strică sufletul şi sunt batjocoritoare. Dacă se vrea urmărirea în continuare a interpretărilor istorice, atunci în armata lăcustelor se văd sarazinii (arabii), ale căror succese militare, împreună cu tot aşa de mari cuceriri spirituale, reprezintă până astăzi o minune. Răsăritul a fost cucerit de ei. Semiluna a învins crucea. Stricăciunea, care a învăluit răsăritul, se poate foarte bine compara cu pustiirea provocată de lăcuste. Numai victoria glorioasă, pe care Karl Martell (sau Karl ciocanul, denumit aşa din cauza iscusinţei lui militare) a obţinut-o la Tours în Franţa în anul 732, a oprit înaintarea oştirii sarazinilor (arabilor) şi a păzit vestul întreg de credinţa rătăcitoare mahomedană cu urmările ei îngrozitoare pentru prezent şi veşnicie. În continuare se presupune, că cele cinci luni, sau cele 150 de zile de chinuri (Apocalipsa 9:5,10), prin folosirea teoriei „o zi pentru un an”, corespund la 150 de ani de cuceriri neîngrădite ale hoardelor mahomedane. În cele din urmă cea de-a şasea judecată anunţată prin trâmbiţă, sau a doua vai-judecată, se referă la reîntărirea din nou a mahomedanismului prin turci şi decăderea imperiului romano-catolic, cu remarcabila asediere şi preluare a Constantinopolului. Mai înainte s-au făcut eforturi aproape opt sute de ani să se introducă islamul în partea de răsărit a imperiului, dar oraşul frumos Constantinopol, aşezat la graniţa dintre Europa şi Asia, s-a împotrivit mult timp încercărilor de a fi cucerit. Dar a venit şi ceasul lui. În dimineaţa zilei de 29 mai 1453 sultanul turc Mahomed al II-lea a intrat în Constantinopol. Marea biserică greacă a fost curăţită şi transformată într-o moschee şi semiluna a fluturat de aici înainte pe zidurile oraşului împărătesc. – Dar puterea rea turcă dispare şi prorocia cu privire la secarea Eufratului, acest râu renumit (Apocalipsa 16:12), potrivit cu părerea susţinătorilor interpretării istorice arată că puterea mahomedană barbară merge acum şi deja de mulţi ani în întâmpinarea prăbuşirii.

*Mahomed (textual: „cel preamărit”) s-a născut în anul 570 în renumitul oraş arab Meca. Coranul (textual: „citirea”) este cartea lumii mahomedane. El a fost alcătuit cu iscusinţă de Mahomed – parţial pus la dispoziţie de un iudeu dezertor şi de un creştin decăzut – şi după nevoie completat de învăţători falşi. Ceea ce cu adevărat este bun în el, a fost preluat din iudaism şi din creştinism. Multe lucruri din el sunt însă neplăcute şi murdare. Mahomedanismul sau islamismul este ca sistem cea mai mare nenorocire pentru oameni şi a adus ruina spirituală a mai bine de un 1,5 miliarde de oameni de pe pământ, în afară de multele milioane care în trecut au trăit şi au murit după mărturisirea de credinţă falsă a acestui profet arab. Biserica creştină mărturisitoare s-a sfărâmat în bucăţi şi cea mai mare şi mai rea din aceste sfărâmături este catolicismul roman. Dar oricât de rău ar fi acesta cu amestecătura lui de creştinism, iudaism şi păgânism, mahomedanismul, o religie fără salvator, este mult mai rea. Întemeietorul lui a fost fără îndoială inspirat de diavolul. Mahomed, care este privit ca steaua căzută, a deschis adâncul şi a eliberat puterea întunecată a lui Satan şi a inundat răsăritul şi parţial vestul cu învăţături, care în conţinutul şi efectul lor pot fi pe drept numite infernale, diabolice.*

 Deci acestea au fost pe scurt punctele principale în care reprezentanţii interpretării istorice consideră că stau pe un fundament stabil în explicarea părţii profetice a Apocalipsei. După înţelegerea noastră aceste concepţii sunt de nesusţinut. Este imposibil, ca evenimentele descoperite în viziunile profetice ale Apocalipsei să fie aduse la unison cu evenimentele istorice. În cel mai bun caz există o asemănare, dar o împlinire a viziunilor şi profeţiilor nu a avut loc în trecut. Dumnezeu se va îngriji ca ele să se împlinească în timpul de necaz scurt, dar greu, care va veni după răpirea sfinţilor cereşti asupra lui Israel şi asupra creştinătăţii moarte din punct de vedere spiritual, şi anume în timpul domniei fiarei (Apocalipsa 13:1-10), capul împărăţiei romane reinstaurate şi a aliatului ei, Antihristul.

Antihristul: Apariţia unui Antihrist în persoană în ultimele zile întunecate ale decăderii creştinătăţii şi a iudeilor era, în timpul apostolilor şi după aceea, o convingere crezută şi nu era contestată de nimeni. Au existat deja mulţi antihrişti şi multe sisteme antihriste cu rătăciri nimicitoare, dar perspectiva este şi mai tulbure. Antihristul care va veni, un om decăzut cu origine iudaică, va fi întruchiparea răutăţii satanice şi cel mai rău nimicitor al sufletelor, care a călcat vreodată pe pământ. El va uni în sine însuşi tot felul şi toate treptele de păcate; cu o răzvrătire temerară şi deschisă împotriva lui Dumnezeu va fi capul şi instigatorul celui mai îngrozitor sistem, care a fost instaurat vreodată – un sistem de falsificare şi de groază, o unire a mărturisirii creştine şi iudaice cu caracteristicile „religiei naturii”. Îşi va asuma poziţia, titlul şi acţiunile lui Hristos pe pământ. Va face minuni, »semne şi minuni mincinoase«. Semne supranaturale vor confirma aparent trimiterea lui şi prin acestea va duce în rătăcire creştinătatea decăzută, vinovată şi o va atrage într-o pierzare inevitabilă.Antihristul în persoană se va înfăţişa în ultima fază a împărăţiei romane reinstaurate, când ea va fi împărţită în zece state. De aceea creştinii din timpurile de demult se temeau de începerea acestei ultime stări a împărăţiei. Ei considerau că apariţia lui Antihrist era în legătură cu reînfiinţarea viitoare a puterii statale a Romei şi va avea loc în timpul acela. Ei erau obişnuiţi să se roage pentru unitatea imperiului cezarului şi chiar şi pentru domnia celui mai crud cezar – ca şi cum el ar fi fost ultimul bastion împotriva domniei care va veni a lui Antihrist. Toţi „părinţii Bisericii” s-au ocupat cu tema lui Antihrist. Unii vedeau în el pe satana întrupat, alţii au vorbit despre el ca »fiul diavolului«. Cu privire la relaţia dintre Satana şi Antihrist, în primele patru secole ale creştinismului se învăţau două concepţii: prima, că Antihristul care va veni (aşa cum este denumit de Ioan) sau omul păcatului (aşa cum l-a numit apostolul Pavel) este un om adevărat de origine iudaică, care va fi călăuzit direct de Satana; cea de-a doua, că el este Satana întrupat, aşa că în naşterea sa imită naşterea supranaturală a preamăritului nostru Domn. Prima concepţie este fără îndoială potrivită cu Scriptura şi este un lucru interesant că în vest, Ieronim şi în răsărit, Ioan Chrysostomus, învăţau categoric că Antihristul este un om călăuzit de Satana – în opoziţie cu aceia care afirmau că el ar fi diavolul în chip de om. Mai târziu s-a renunţat la presupunerea că Antihristul este diavolul. Creştinii de demult considerau în mod deosebit pe Nero*, dar şi pe Claudius, ca precursori ai lui Antihrist. Răutatea aproape supraomenească a lui Nero îl scoate în evidenţă pe paginile istoriei ca fiind modelul istoric cel mai potrivit al omului păcatului şi sângelui, care va veni.

*În timpul domniei lui Nero a apărut pentru prima dată împotrivirea publică între creştinism şi păgânism. Istoria acestor treisprezece ani, în care prigonirea creştinilor a avut loc pentru prima dată printr-un ordin al cezarului, niciodată nu a fost complet scrisă. Abia înaintea tronului de judecată al lui Hristos se vor descoperi pe deplin evenimentele nescrise din timpul acela.*

 Cea mai mare parte a comentatorilor protestanţi prin noţiunea Antihrist se referă la sistemul papal. Această interpretare este însă greşită. Noţiunea antihrist, la singular sau la plural, se referă la o persoană, şi niciodată la un sistem. Comentatorii romano-catolici au scris multe şi savante studii despre această temă şi noi trebuie să adăugăm că acestea sunt mai corecte decât multe scrieri ale adversarilor lor protestanţi. Ei aşteaptă apariţia unui Antihrist* în persoană la sfârşitul timpului şi aceasta este corect. Venirea lui urmează să aibă loc. Dr. Manning, unul dintre comentatorii cei mai eminenţi, era adeptul interpretării că Antihristul sau »omul păcatului« este o singură persoană şi nu este nicio succesiune de persoane şi niciun sistem. El a spus: „Negarea personalităţii singulare a lui Antihrist ar însemna negarea mărturiei clare a Sfintei Scripturi.” Cardinalul erudit a mai adăugat: „El (Antihristul) ar putea să întruchipeze un duh sau un sistem, dar cu toate acestea este o persoană.” Bellarmine, de asemenea un scriitor romano-catolic renumit, a rezumat pe scurt convingerea catolică cu privire la Antihrist şi a spus: „Toţi catolicii sunt de părere că Antihristul va fi o singură persoană.” Într-adevăr, Antihristul prezentat în Scriptură este o persoană deosebită, un bărbat, un iudeu, un răzvrătit.

*Pentru protestanţi, papa este un Antihrist, pentru adepţii sistemului papal, Luther este un Antihrist. Ambele sunt greşite, căci ambilor le lipsesc caracteristicile Antihristului, prezentate în Scriptură; aceste caracteristici, aşa cum sunt ele numite în scrierile lui Ioan şi ale apostolului Pavel, nu se potrivesc papei şi cu atât mai puţin renumitului reformator.*

 Unii comentatori moderni văd în Antihrist capitala imperiului roman, dar nici aceasta nu este adevărat. El este Mesia cel fals, slujitorul lui Satana printre iudeii din Ierusalim, care prin puterea Satanei va face »semne şi minuni mincinoase«. El se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, care va fi reclădit în Ierusalim şi va impune închinarea la idoli. Fiara (capul politic al împărăţiei romane), profetul mincinos sau Antihristul şi balaurul (Satana) vor fi atunci adoraţi ca zei şi li se va aduce închinare - o trinitate satanică, imitaţia Tatălui, Fiului şi a Duhului Sfânt. Neamul decăzut al iudeilor va recunoaşte pe Antihrist ca împărat. Dar el nu va avea o putere politică mare. El va exercita într-adevăr o influenţă mare asupra creştinătăţii (în timpul acela moartă din punct de vedere spiritual), dar în domeniul religios şi nu politic. Guvernarea politică a împărăţiei va fi atunci în mâinile „fiarei”, a marelui domnitor păgân. Acesta îşi va avea tronul în Roma şi sub călăuzirea lui Satan va stăpâni imperiul care se va înfiinţa. Antihristul îşi va avea reşedinţa în Ierusalim, căpetenia politică dintre păgâni îşi va avea reşedinţa în Roma. Aceşti doi bărbaţi vor fi slujitorii cu influenţă deosebită şi unelte ale lui Satan. Aliaţi în rău, unul un iudeu, celălalt un păgân. Amândoi vor fi pe pământ, când va veni Domnul să facă judecata şi amândoi vor fi atunci aruncaţi de vii în iazul de foc pentru judecata veşnică (Apocalipsa 19:20). Numai Ioan, scriitorul Apocalipsei, foloseşte expresia Antihrist, de patru ori la singular (1. Ioan 2:18,22; 4:3; 2. Ioan 7) şi o singură dată la plural (1. Ioan 2:18). Din aceste locuri din Scriptură primim unele învăţături importante. Apariţia antihriştilor este un semn clar al »ceasului din urmă«; antihriştii sunt oameni care au decăzut de la credinţa adevărată şi dreaptă. Ei se aşează în contradicţie directă cu ceea ce este esenţial în creştinism, revelaţia Tatălui şi a Fiului şi cu adevărul deosebit de important pentru iudei, că Iisus este Hristosul (1. Ioan 2:22). Persoana sfântă a Domnului nostru – Iisus Hristos venind în carne – este de asemenea ţinta atacurilor lui Satan prin antihrişti (2. Ioan 7). Acest fel al răului va atinge dezvoltarea deplină în Antihristul care va veni, în care orice formă a răului religios va ajunge punctul culminant. În a doua epistolă către Tesaloniceni, una din epistolele de început ale apostolului Pavel, acesta descrie o persoană caracterizată prin păcat, fărădelege şi aroganţă ce vor întrece tot ce lumea a văzut vreodată – o persoană care este evident aceeaşi persoană cu Antihristul descris de Ioan. Pe parcursul secolelor a existat şi există o concordanţă aproape unanimă că este vorba de aceeaşi persoană. Evident apostolul Pavel a atras deja verbal atenţia credincioşilor din Tesalonic cu privire la faptul serios al decăderii, care va veni, deci la părăsirea publică a creştinismului şi la arătarea omului păcatului, care va avea loc după aceasta (2. Tesaloniceni 2:3-5). În această scrisoare a adăugat învăţăturii verbale şi alte învăţături. El foloseşte în scrisoare trei denumiri, pentru descrierea lui Antihrist: »omul fărădelegii«, »omul păcatului«, »fiul pierzării«. Prima arată că el se opune direct oricărei autorităţi omeneşti şi divine; cea de-a doua, că el este întruchiparea vie şi activă a oricărei forme şi fel a răului şi totodată păcatul în persoană; cea de-a treia, că în el se desfăşoară pe deplin activitatea lui Satan şi de aceea pieirea este partea şi soarta care i se cuvine. Această persoană îngrozitoare îşi va aroga locul lui Dumnezeu pe pământ şi se va aşeza în Templu, care atunci va fi reconstruit în Ierusalim, şi va avea pretenţia să i se aducă onoare şi închinare divină (1. Tesaloniceni 2:4). El nu va avea nicio importanţă deosebită în domeniul politic, dar influenţa lui religioasă va domina mulţimea mărturisitorilor creştini şi iudei. Ei vor fi prinşi în cursa lui Satan. Ei vor renunţa deja mai înainte la Dumnezeu, se vor dezice public de credinţa creştină şi de adevărurile esenţiale pentru iudei şi apoi Dumnezeu ca dreaptă răzbunare va renunţa la ei, îi va lăsa pradă unei rătăciri îngrozitoare, aşa că ei vor primi pe omul păcatului cu credinţa că el ar fi adevăratul Mesia (2. Tesaloniceni 2:11). Ce rătăcire, în loc de Hristosul lui Dumnezeu să primeşti pe Antihrist şi să crezi în el! Dacă comparăm 2. Tesaloniceni 2:9 cu Faptele Apostolilor 2:22 se observă o concordanţă remarcabilă. În ambele locuri din Scriptură se folosesc aceleaşi expresii şi anume putere (sau fapte puternice), semne şi minuni. Prin acestea Dumnezeu a confirmat trimiterea şi lucrarea lui Iisus, a Nazarineanului (Faptele Apostolilor 2:22) şi cu aceleaşi confirmări va prezenta Satan lumii decăzute pe antihrişti (2. Tesaloniceni 2:9). În ultimul caz semnele supraomeneşti din zilele acelea vor sta în legătură cu minciuna şi înşelătoria (2. Tesaloniceni 2:9-10). Domnul Iisus Însuşi a vorbit despre Antihrist şi primirea lui de către iudei ca Mesia al lor (Ioan 5:43). În cartea Psalmilor el este descris profetic în trăsăturile lui ca »omul care varsă sânge şi înşală« (Psalmul 5:6). Cu toate că aceste cuvinte caracterizează în general fiinţa oamenilor fără Dumnezeu din timpul necazului care va veni, totuşi va fi o persoană şi numai una, pentru care aceste cuvinte se potrivesc în sensul cel mai complet. Sunt trăsăturile de caracter ale lui Antihrist, şi nu atât de mult persoana sa, care ne sunt prezentate în acest Psalm şi în alţi Psalmi. În Daniel 11 sunt amintiţi trei împăraţi: împăratul nordului (Siria), împăratul sudului (Egiptul) şi împăratul din Palestina (Antihrist). Războaiele, legăturile familiare şi intrigile, care sunt aşa de exact descrise în primele 35 de versete ale acestui capitol interesant, şi-au găsit împlinirea lor deplină în împărăţiile Siriei şi Egiptului, care au luat fiinţă după împărţirea puternicului imperiu grec. Această profeţie şi împlinirea ei literalmente şi până în cel mai mic detaliu a fost cea care a stârnit mânia lui Porphyrios, acest păgân înveninat şi duşman al adevărului divin din secolul al treilea. Lucrarea sa „Studiu împotriva creştinilor” a fost totodată „depozitul de arme” care începând din secolul 17 a furnizat material pentru atacurile împotriva creştinismului. Să ne gândim la învăţătorii creştini (sic!), care în lupta lor rea împotriva adevărului s-au folosit cu râvnă de ajutorul unui filozof păgân! În Daniel 11:36 este numit deodată „împăratul”. Acest împărat este Antihrist, a cărui guvernare în Palestina va preceda guvernarea adevăratului Mesia, aşa cum odinioară împăratul Saul a domnit înaintea împăratului David, împăratul Saul arătând pe împăratul anticreştin şi David pe Hristos, adevăratul Împărat al lui Israel. Această parte a capitolului (Daniel 11:36-45) este încă viitoare şi îndreaptă privirile noastre spre timpul sfârşitului (Daniel 11:40). Împăratul »se va înălţa, se va slăvi mai pe sus de toţi dumnezeii«. În acest bărbat iudeu îngrozitor se va întrupa mândria diavolului. Numai locul, care se cuvine numai lui Dumnezeu, va satisface ambiţia sa. Ce contrast cu adevăratul Mesia, cu Domnul Iisus, care S-a smerit atât de mult, cum nimeni n-a făcut-o vreodată! El, Cel care era şi este Dumnezeu, S-a smerit până la moartea pe cruce (Filipeni 2:5-8). Că Antihrist va avea descendenţă iudaică, pare să rezulte clar din Daniel 11:37; pentru aceasta vorbeşte şi faptul că dacă nu ar fi aşa, atunci el nu ar putea să aibă pretenţia la tronul lui Israel, nici măcar în ochii iudeilor decăzuţi. Şi „împăratul” din viitor va fi atacat de împăraţii nordului şi sudului, deoarece ţara lui, Palestina, este aşezată între cei doi împăraţi. El nu va fi în stare să se opună atacurilor repetate ale acestor duşmani, nici măcar cu sprijinul aliatului său, capul politic puternic al vestului. Duşmanul din nord va lupta cu angajare şi succes mai mare. Palestina va fi luată cu asalt de armatele cuceritorului din nord, dar împăratul ei, Antihrist, va scăpa de răzbunarea marelui asupritor din nord, al cărui model renumit este împăratul sirian Antiochus Epiphanes. Antihrist va fi în cele din urmă judecat de Domnul Însuşi, la venirea Sa din cer (2. Tesaloniceni 2:8; Apocalipsa 19:20). În Apocalipsa 13 sunt numite două fiare. Prima reprezintă puterea romană şi domnitorul ei batjocoritor aflat sub conducerea directă a lui Satan (Apocalipsa 13:1-10), cea de-a doua fiară este Antihristul personal (Apocalipsa 13:11-17). Prima fiară va fi caracterizată de putere brutală. Ea va fi puterea politică a acelor zile şi aceea căreia Satan îi va da »puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare« (Apocalipsa 13:2). Cea de-a doua fiară va fi clar subordonată celei dintâi şi va executa puterea ei (Apocalipsa 13:12). Ea va urmări scopuri religioase, şi nu politice. Pretenţiile ei religioase îşi vor găsi însă sprijinul prin puterea imperiului roman în decăderea lui de la Dumnezeu şi în felul acesta cele două fiare vor lucra împreună sub conducerea lui Satan, a marelui lor cap. Tuturor celor trei li se va aduce închinare. Cea de-a doua fiară, sau Antihristul, este totodată şi »profetul mincinos«, care este amintit de trei ori (Apocalipsa 16:13; 19:20; 20:10). Conducătorii răzvrătirii împotriva lui Hristos în drepturile Sale ca Împărat şi Profet vor fi doi bărbaţi, care vor fi stăpâniţi şi mânaţi direct de Satan, aşa că noi putem vorbi despre o trinitate a răului. Un alt comentator (Auberlen) a scris: „Balaurul a dat puterea sa exterioară primei fiare; celei de-a doua îi dă duhul său, aşa că ea, fiind în posesiunea acestui duh, vorbeşte ca un balaur” (Apocalipsa 13:11). În cele din urmă vorbeşte şi Zaharia (Zaharia 11:16-17) despre Antihrist ca fiind »păstorul de nimic«, care nu va trata cu atenţie turma (Israel) şi nu va avea grijă de ea, dar îşi va aroga locul unui împărat, unui preot şi al unui profet peste ea. Dar »braţul său« (puterea sa) şi »ochiul lui drept« (priceperea sa), cu care se laudă şi pe care se reazemă pretenţiile sale cu privire la ţară, se vor »usca« şi se vor »stinge« complet; el însuşi va fi aruncat de viu în iazul de foc, locul de chin veşnic. De aceea, după înţelegerea noastră steaua care cade la prima vai-judecată reprezintă neîndoielnic pe Antihrist. Pentru care altă persoană din cartea Apocalipsa s-ar putea folosi această descriere? Scopurile spirituale şi pretenţiile religioase ale lui Satan sunt sprijinite şi impuse de Antihrist, în timp ce domnia sa lumească asupra pământului va fi realizată în împărăţia şi persoana deţinătorului puterii* romane.

*Domnul nostru s-a opus categoric să accepte domnia asupra lumii şi slava ei oferită de Satan (Matei 4:8-10). Dar acest suveran, care va veni, le va prelua cu bucurie pe ambele din mâna lui Satan; afacerea murdară se va încheia, fiara se va închina balaurului şi apoi Satan va da domnia asupra lumii în mâinile locţiitorului lui politic.*

 Chinul, care va lovi pe oameni la prima vai-judecată, este un chin sufletesc şi al conştiinţei şi nu este un chin corporal. Se pare că Antihrist va deveni unealta prevăzută de diavolul, ca să lovească pe oameni cu chinuri sufleteşti şi de conştiinţă, pe când puterea brutală a fiarei, care are plăcere în cruzime şi vărsare de sânge, se va dezlănţui ca să chinuiască trupeşte pe oameni.

 După această digresiune lungă, dar necesară, vrem să revenim la studiul capitolului 9.

Steaua căzută:

1. »Şi am văzut o stea, care căzuse din cer pe pământ. I s-a dat cheia fântânii adâncului.« Această stea căzută (simbolic!), care a avut cândva locul ei pe „cerul moral” ca să facă oamenii de pe pământ conştienţi de autoritatea lui Dumnezeu în guvernarea Sa, nu reprezintă niciun sistem  religios sau politic, ci este o persoană reală, un conducător căzut şi degradat. Aici nu se face aluzie la căderea viitoare a lui Satan, aşa cum a fost el văzut profetic de Domnul şi vestit celor şaptezeci de ucenici (Luca 10:18; Apocalipsa 12), ci la prăbuşirea împăratului din Babilon. »Cum ai căzut din cer, luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor!« (Isaia 14:12-15). Aceste cuvinte ale Scripturii vorbesc despre marele împărat mândru şi arogant al Babilonului, despre căderea lui îngrozitoare, de pe o înălţime pe care niciodată mai înainte nu a avut-o un suveran pământesc, până la cea mai mare adâncime a ruşinii: »Dar ai fost aruncat în locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului.« Unii văd atât în »steaua strălucitoare« a profetului (Isaia 14:12) cât şi în steaua căzută din Apocalipsa 9:1 un indiciu la căderea lui Satan din cer, dar noi suntem convinşi că prin steaua strălucitoare se înţelege împăratul Babilonului (Isaia 14:4-20) şi prin steaua căzută de aici este vorba de Antihrist. Cuvintele din Isaia 14:4-20 se aplică însă profetic şi la fiară, la deţinătorul puterii lumii din ultimele zile. În Isaia 14:12-14 putem vedea fără îndoială un indiciu la căderea de la început a lui Satan, prin care pământul creat de Dumnezeu a fost adus în starea descrisă în Geneza 1:2 (compară cu Isaia 45:18). Din Isaia 14:13-14 putem deduce, că mândria a fost cauza căderii lui Satan; acelaşi lucru rezultă şi din plângerea asupra împăratului Tirului (Ezechiel 28:12-17), unde în mod deosebit versetul 14 arată că aceste cuvinte în înţelesul lor deplin nu se pot aplica la un om şi nici la un împărat.

Precizare: Primul şi al patrulea imperiu mondial (Daniel 2; 7) au fost Imperiul Babilonian şi Imperiul Roman; ambele au stăpânit peste Iuda. Primul este condamnat la pustiire veşnică: »Aşa va fi înecat Babilonul, şi nu se va mai ridica din nenorocirile, pe care le voi aduce asupra lui« (Ieremia 51:64). Este greşit să se presupună, că Babilonul ca oraş sau ca vechi imperiu caldeean va înflori iarăşi. Ultimul purtător al puterii pe pământ, fiara, va relua într-un anumit sens istoria Babilonului şi o va duce la sfârşit. Nebucadneţar al Vechiului Testament este un model al acestui mare domnitor păgân din viitor, în care se vor uni caracteristicile celor trei imperii anterioare, împreună cu caracteristicile specifice lui. Şi împăratul Babilonului din Isaia 14 trebuie văzut ca model al împăratului din ultimele zile ale domniei păgâne – înainte de venirea Domnului.

 Acestei „stele”, acestui demnitar decăzut, i s-a dat »cheia fântânii adâncului«. Cheia înseamnă împuternicire şi autorizaţie (Matei 16:19; Apocalipsa 1:18; 3:7; 20:1). »Fântâna adâncului« este o denumire ciudată, care se foloseşte numai în legătură cu această judecată din Apocalipsa 9:1-2. »Fântâna« este amintită de şapte ori în cartea Apocalipsa. Ea pare să fie închisoarea demonilor (Luca 8:31) în care va fi închis şi Satan pentru o mie de ani, pentru toată perioada Împărăţiei de o mie de ani (Apocalipsa 20:3). Dar locul veşnic al diavolului şi al celor pierduţi va fi iazul de foc, nu fântâna (Apocalipsa 20:10,15). W. B. Carpenter scrie în comentariul său: „Versetele dinaintea noastră ne pun înainte o adâncime imensă, care poate fi atinsă printr-o galerie, a cărei deschidere sau intrare este încuiată. Infernul lui Dante cu spiralele lui, care devin tot mai înguste până jos în galerie, arată ceva asemănător. Abisul este locul cel mai adânc al răului, din care se ridică cele mai rele pericole” (Apocalipsa 11:7; 17:8; 20:1-3). – Această deschidere a adâncului este aici pentru început închisă, dar se acordă împuternicirea, ca să fie deschisă. Unii afirmă că drept rezultat al deschideri acestei închisori uriaşe, roiuri de duhuri rele ies afară şi năvălesc pământul. Dar din abis s-a ridicat fum şi nu duhuri şi din fum a ieşit un roi (simbolic) pustiitor de lăcuste.

O orbire satanică şi efectele ei:

2. »Din fântână s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare. Şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii.« Aici se vorbeşte despre o orbire satanică, care vine din abis şi are efect nimicitor de orbire spirituală şi morală. Probabil că apostolul Pavel vorbeşte în 2. Tesaloniceni 2:11-12 despre aceeaşi orbire, în care va fi dată creştinătatea decăzută. Efectul fumului, această influenţă a lui Satan, care întunecă, va fi că cea mai înaltă putere de conducere (soarele) va fi înlăturată şi că întreaga viaţă socială şi principiile oamenilor (aerul) vor fi întunecate moral şi nimicite. Aerul, ca simbol a ceea ce influenţează moral pe oameni – atmosfera în care ei trăiesc şi respiră – apare de două ori în cartea Apocalipsa, aici la judecata anunţată de trâmbiţa a cincea şi la vărsarea potirului al şaptelea (Apocalipsa 16:17).

Lăcustele:

3. »Din fum au ieşit nişte lăcuste pe pământ. Şi li s-a dat putere, ca puterea pe care o au scorpionii pământului.« Nici fumul şi nici lăcustele nu trebuie interpretate literalmente. Fumul dă naştere la lăcuste. Puterile satanice intră pe scena profeţiei. Durerile îngrozitoare provocate de ele sunt comparate în versetul 5 cu chinul provocat de înţepătura otrăvitoare a unui scorpion. Scorpionii evită lumina şi sunt cu adevărat de temut de oamenii din Africa şi din diferite seminţii arabe din Asia. Înţepătura lor este rar mortală, dar ea provoacă dureri îngrozitoare. Aici scorpionii stau în legătură cu steaua căzută; în Luca 10:19 Domnul aminteşte şerpii, scorpionii şi toată puterea duşmanului în legătură cu căderea lui Satan. Dar aceste puteri infernale ale răzbunării, care vor veni atunci asupra oamenilor vinovaţi din Israel, sunt atâta timp lipsite de putere, până când li se va da putere de acţiune: »Şi li s-a dat putere.«

4. »Şi li s-a spus să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunţile lor.« Prin armata lăcustelor este prezentată simbolic o judecată supranaturală. Aceasta rezultă din descriere şi din interdicţia de a vătăma iarba şi copacii, hrana naturală a lăcustelor. Mai există însă şi un alt motiv pentru care lumea vegetală trebuia să fie cruţată. Iarba, toată verdeaţa şi copacii arată o stare generală de prosperitate în mediul pământesc şi în starea exterioară a oamenilor. Lăcustelor li se porunceşte să invadeze Palestina, care înainte de toate este o ţară vegetală, dar ele trebuie să vatăme numai pe oamenii »care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunţile lor.« Mulţimea dintre păgâni nu va fi pecetluită, ci numai 144000 din Israel (Apocalipsa 7:3-4). Vedem deci aici că cei nepecetluiţi din Israel sunt daţi acestei judecăţi viitoare, ca să bea complet paharul răzbunării Domnului. Moartea ar fi după părerea lor eliberarea mult dorită de chinul, de necazul sufletului, care le-a fost provocat de aceste puteri satanice, dar acest ultim refugiu al deznădejdii nu li se va oferi, »moartea va fugi de ei« (versetul 6). Durerea care îi străpunge şi chinurile îngrozitoare ale unei conştiinţe vinovate, pătată de păcate, sunt de nedescris; ea poate fi apreciată şi evaluată numai de aceia care trec prin ea.

5. »Şi li s-a dat să nu-i ucidă, ci să fie chinuiţi cinci luni; şi chinul lor este asemenea chinului de scorpion, când îl înţeapă pe un om.« Durata acestei biciuiri satanice este limitată la cinci luni. Aceasta este şi durata naturală de viaţă a lăcustelor (din mai până în septembrie). Această indicare a timpului se referă la o perioadă scurtă, stabilită mai dinainte, a acestei vai-judecată, dar nu neapărat la cinci luni efective.

 În versetele 7-10 urmează unele descrieri detaliate ale armatei de lăcuste, în care fiecare punct este important şi semnificativ:

1. Ele sunt complet echipate şi dornice, pline de spirit combativ, să împlinească misiunea lor, »ca nişte cai pregătiţi de luptă« (versetul 7).

2. Ele au pretenţia suveranităţii regale. O cunună de aur împodobeşte capul Fiului Omului (Apocalipsa 14:14) şi capetele bătrânilor sau mântuiţilor triumfători (Apocalipsa 4:4). Dar aceşti invadatori satanici din fumul fântânii adâncului nu sunt încununaţi cu adevărat şi nici nu se vorbeşte de aur adevărat. Ei au pretenţia unei demnităţi, care nu le va fi dată de Dumnezeu. De aceea se spune: »Pe capete aveau un fel de cununi, care păreau de aur« (versetul 7). Pretenţia lor la autoritatea regală nu este justificată.

3. Ele creează impresia, că în comportarea lor sunt călăuzite de înţelepciune omenească, dar aceasta este numai aparentă, feţele lor »se asemănau cu nişte feţe de oameni« (versetul 7). Demnitatea şi înţelepciunea lor simulată este tot aşa fără valoare ca şi pretenţia lor la demnitatea regală.

4. Fiinţa lor, natura lor este inumană şi ele sunt supuse, dar nu lui Dumnezeu, ci lui Satan, conducătorul lor: »Aveau părul ca părul de femeie« (versetul 8).

5. Ele sunt sălbatice, lacome de pradă şi barbare: »Dinţii lor erau ca dinţii de lei« (versetul 8, compară cu Ioel 1:6).

6. Ele nu cunosc mila. Nici forţa şi nici rugăciunea fierbinte nu le poate opri de la ce şi-au propus să facă. Inimile lor sunt împietrite, conştiinţa lor este ca fierul: »Aveau nişte platoşe ca nişte platoşe de fier« (versetul 9).

7. Oştirea satanică se năpusteşte cu o energie irezistibilă şi produce frică şi groază la cei ce sunt prada lor. Apropierea lor se face cunoscută în felul următor: »Vuietul, pe care-l făceau aripile lor, era ca vuietul unor care trase de mulţi cai, care se aruncă la luptă« (versetul 9; compară şi cu Ioel 2:5).

8. Ele atacă pe oameni şi le produc durerile cele mai mari: »Aveau nişte cozi ca de scorpioni, cu bolduri. Şi în cozile lor stătea puterea, pe care o aveau ca să vatăme pe oameni cinci luni« (versetul 10). În acest verset se foloseşte prezentul în loc de trecut. Schimbarea este cu siguranţă intenţionată, deoarece prin aceasta se arată că, cea mai ciudată şi rea caracteristică a „lăcustelor” este ceva mai redusă în comparaţie cu cele anterioare.

 Aceste lăcuste-scorpioni vor inunda „ţara sfântă” de odinioară şi oarecum vor vâna partea oamenilor din Israel nepecetluiţi şi păcătoşi. Otrava minciunii şi falsităţii – dogmele, învăţăturile şi principiile greşite şi care duc în rătăcire – care vine din abis va fi primită de partea decăzută a neamului iudaic şi vor da naştere la chinuri insuportabile în sufletele şi conştiinţa lor. Ei vor fi fără Dumnezeu şi Dumnezeu îi va da acestei judecatăţi, ca să urmeze minciuna şi înşelătoria lui Satan; dar ca adepţi înşelaţi ai lui Satan, în măsura în care este posibil oamenilor de pe pământ, vor cunoaşte toată măsura suferinţei şi necazului. Cozile lăcustelor »asemenea scorpionilor« vor conţine otrava morală, care va aduce chinuri îngrozitoare acelora care o primesc. Acolo sunt acele otrăvitoare, şi acolo este puterea să distrugă şi să chinuie. În Isaia 9:15 găsim explicaţia: »Prorocul, care învaţă pe oameni minciuni, este coada«.

Două denumiri ale aceleiaşi persoane:

11. »Au un împărat peste ele, pe îngerul Adâncului: numele său în evreieşte este Abadon şi în greceşte (el) are numele Apolion.« Aşa cum arată pronumele la singular („său” şi „el”), împăratul lăcustelor* simbolice este aceeaşi persoană ca şi îngerul abisului. Ambele denumiri se referă la Satan. Judecata, pe care o studiem aici, are loc pe pământ, nu este o judecată veşnică. Conducătorul sau iniţiatorul omenesc al acestei judecăţi îngrozitoare este steaua căzută, sau Antihristul, în timp ce capul invizibil al tuturor uneltelor judecăţii este diavolul însuşi. Dar Antihrist este slujitorul lui, prin care Satan îşi exercită influenţa sa rea, este reprezentantul lui religios între oameni. De aceea uneori ai impresia că ambii sunt văzuţi ca o singură persoană. Într-un anumit sens ei sunt una, căci diavolul dă trăsăturile lui de caracter acestui om subordonat lui, dar pe de altă parte sunt persoane diferite. Satan este un duh şi conducătorul ascuns al oştirii răului, în timp ce Antihrist este un om, un iudeu decăzut, a cărui rază de acţiune se extinde asupra iudaismului stricat şi pe jumătate necredincios şi asupra creştinătăţii decăzute.

*Despre lăcustele naturale se spune: »Lăcustele n-au împărat« (Proverbe 30:27). De aceea noi privim steaua căzută ca un tablou al lui Antihrist, pe împăratului oştirii lăcustelor şi îngerul abisului ca tablou al lui Satan.*

 Ambele denumiri Abadon şi Apolion arată, cu toate că ambele au practic acelaşi înţeles şi ambele se referă la aceeaşi persoană îngrozitoare; la o privire atentă totuşi o diferenţă remarcabilă. Abadon este în ebraică şi înseamnă textual „stricăciune”; Apolion este în greacă şi înseamnă „cel care strică”. De ce această diferenţă aparent neimportantă între cele două denumiri semnificative? Şi de ce denumirea ebraică stă înaintea denumirii în greacă? Deoarece iudeul a îngrămădit mai multă vină asupra sa decât păgânul, cuvântul ebraic Abadon, stricăciune, vorbeşte cu accent mai mare despre judecata inevitabilă şi sigură asupra iudeilor decăzuţi. Şi deoarece primul necaz va lovi direct mulţimea iudeilor, Abadon stă pe primul loc. Al doilea necaz va lovi pe locuitorii împărăţiei romane; de aceea Apolion este pe locul doi după Abadon. Atât în perioada harului cât şi la judecată ordinea este: mai întâi iudeul, apoi grecul (sau neamurile, compară cu Romani 1:16; 2:9-11; Faptele Apostolilor 13:45-46). Numele grecesc Apolion, cel care produce stricăciune, descrie caracterul lui Satan cu privire la creştinătate, după cum Abadon, stricăciune, caracterizează legătura lui cu iudaismul. Ambele sisteme stricate, ale iudaismului decăzut şi ale creştinătăţii decăzute, se vor vedea pe deplin în ultimele zile în persoana şi în mâinile Antihristului, care va introduce respingerea drepturilor preoţeşti şi profetice ale lui Hristos, prin aceea că el va nega adevărurile de bază ale iudaismului şi ale creştinismului (Daniel 11:36-39; 1. Ioan 2:22). Negarea că Iisus este Hristosul, Mesia, este caracteristica specifică a iudaismului decăzut, negarea Tatălui şi a Fiului este tot aşa de clar caracteristica creştinătăţii decăzute. În felul acesta cele două nume, folosite în ebraică şi în greacă pentru Satan, au perechea pe pământ în legătura dublă a lui Antihrist cu sistemele stricate al iudaismului decăzut şi al creştinătăţii decăzute. Fiara, care se înalţă din abis (Apocalipsa 11:7), va conduce răzvrătirea politică împotriva lui Hristos în drepturile Sale ca Împărat. Dacă ar fi nevoie de o dovadă suplimentară că steaua căzută este o persoană subordonată îngerului abisului, atunci aceasta este în faptul că steaua căzută practică numai o autoritate conferită: »I s-a dat cheia fântânii adâncului«; numai de aceea a putut ea să deschidă abisul. În opoziţie cu aceasta folosirea articolului hotărât, »îngerul adâncului« (versetul 11), îl prezintă pe acesta ca fiind o personalitate independentă cu autoritate. În continuare se mai poate remarca că în legătură cu steaua se vorbeşte despre »cheia fântânii adâncului«, în timp ce despre »fântâna adâncului« se vorbeşte atunci când este vorba de domeniul puterii „îngerului” adâncului. Din adânc se ridică fiara (Apocalipsa 11:7) şi în adânc va fi aruncat Satan pentru o mie de ani, aşa că adâncul va deveni o închisoare pentru el (Apocalipsa 20:1-3). În încheiere recapitulăm că în steaua căzută (versetul 1) se identifică Antihristul, în împărat şi în înger se identifică Satan (versetul 11).

Trâmbiţa a şasea, a doua vai-judecată:

13-21 »Îngerul al şaselea a sunat din trâmbiţă. Şi am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur, care este înaintea lui Dumnezeu, şi zicând îngerului al şaselea, care avea trâmbiţa: „Dezleagă pe cei patru îngeri, care sunt legaţi la râul cel mare Eufrat!” Şi cei patru îngeri, care stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna şi anul acela, au fost dezlegaţi, ca să omoare a treia parte din oameni. Numărul oştirilor lor era în număr de douăzeci de mii de ori zece mii de călăreţi; le-am auzit numărul. Şi iată cum mi s-a arătat în vedenie caii şi călăreţii; aveau platoşe ca focul, iacintul şi pucioasa. Capetele cailor erau ca nişte capete de lei, şi din gurile lor ieşea foc, fum şi pucioasă. A treia parte din oameni au fost ucişi de aceste trei urgii: de focul, de fumul şi de pucioasa, care ieşeau din gurile lor. Căci puterea cailor stătea în gura şi în cozile lor. Cozile lor erau ca nişte şerpi cu capete, şi cu ele vătămau. Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine dracilor şi idolilor de aur, de argint, de aramă, de piatră şi de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble. Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor.«

Cele două altare: Cortului întâlnirii din Vechiul Testament îi aparţin două altare. Unul din ele era în afara cortului în curtea din faţă, celălalt în interiorul Locului Sfânt. În cartea Apocalipsa se vorbeşte de două ori despre altarul de aur, aici şi în Apocalipsa 8:3. Altarul din faţă, care a stat odinioară în curtea din faţă, este amintit de şase ori în cartea Apocalipsa şi anume, simplu, ca »altar«. Punctul central al serviciului divin levitic a fost acest altar din faţă, pe care se aduceau jertfele. Ceea ce era acest altar împreună cu slujba sa pentru iudei, şi anume fundamentul legăturii poporului cu Dumnezeu, este crucea lui Hristos pentru creştini, ea caracterizează creştinismul. Altarul de aur şi-a obţinut valoarea şi eficienţa sa într-un anumit sens prin altarul din faţă. În fiecare dimineaţă şi în fiecare seară s-a ars tămâie, ce reprezintă calităţile lui Hristos, pe altarul de aur, în afară de ziua împăcării, care avea loc în fiecare an. În această zi deosebită din timpul anului lui Israel şi la alte ocazii, o parte din sângele animalului de jertfă era stropit pe cele patru coarne ale altarului de aur (Levitic 16:18-19; 4:7,18). Mirosul plăcut al tămâii lua naştere prin focul care era luat de pe altarul din faţă şi sângele de pe coarnele altarului era luat din sângele care era vărsat în partea de nord a altarului din faţă din curtea din faţă (Levitic 1:11; 6:18). În felul acesta eficienţa adorării şi părtăşiei poporului cu Dumnezeu, care era menţinută la altarul de aur, avea ca fundament vărsarea sângelui la altarul jertfei de ardere.

Glasul din cele patru coarne ale altarului:

13. »Şi am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur.« Am remarcat deja că altarul de aur este amintit de două ori în cartea Apocalipsa. În Apocalipsa 8:3 rugăciunile sfinţilor de pe pământ sunt ascultate şi lor li se dă putere pe altarul de aur. În timpul despre care vorbeşte viziunea, fiara din adânc va fi deja activă, care în mod deosebit în ultima perioadă a drumului ei va rosti batjocuri şi va urmări barbar pe sfinţi. În timpul despre care am citit în Apocalipsa 6:11, va fi deci încă o grupă de martori pe pământ, care vor suferi din cauza mărturiei lor. Rugăciunea lor fierbinte pentru intervenţia lui Dumnezeu în favoarea lor va fi acum ascultată şi pe aceasta o găsim în această vai-judecată. La primele patru judecăţi anunţate prin trâmbiţe starea generală a imperiului roman, în relaţiile şi starea lui socială, morală, economică şi politică, ajunge sub nuiaua mâniei lui Dumnezeu. Judecata prin trâmbiţa a şasea, sau a doua vai-judecată, va fi în felul şi efectul ei mult mai îngrozitoare decât toate cele dinainte. Popoarele împărăţiei romane sunt aici obiectul direct al judecăţii, dar ea nu va aduce chinuri, ca prima vai-judecată, ci o masacrare a locuitorilor prin hoardele duşmanilor din afară, la care minciuna şi înşelătoria satanică vor avea suplimentar efecte nimicitoare asupra sufletului şi conştiinţei oamenilor. Urgiile judecăţii prin împrejurări în care oamenii se află sunt un lucru, dar atacarea directă a omului, aceşti duşmani declaraţi şi deschişi ai lui Dumnezeu şi ai sfinţilor Săi, sunt un alt lucru. De aceea răspunsul lui Dumnezeu la strigătul şi implorarea sfinţilor Săi care suferă vine din altarul apărării. Rugăciunile se înalţă spre el (Apocalipsa 8:3) şi din el vine aici şi răspunsul. Glasul, pe care vizionarul l-a auzit, este ori glasul lui Dumnezeu ori glasul unui împuternicit al Lui. Glasul a venit »din cele patru coarne ale altarului«. De ce nu a venit din altarul însuşi, ca în Apocalipsa 16:7? Şi de ce sunt numite expres coarnele şi numărul lor? Numărul patru exprimă*universalitatea, caracterul pământesc complet, privirea spre tot pământul şi spre toată omenirea.Un corn este simbolul puterii (Psalmul 89:17,24 -T.M.; 92:10 -T.M.; 132:17-T.M.; Apocalipsa 5:6 şi alte locuri). Toată activitatea şi toată puterea altarului apărării se va vedea clar în răspunsul divin la rugăciuni, cu care se uneşte norul lucrării de tămâiere din jurul altarului. Acest răspuns divin va fi judecata anunţată prin sunetul celei de-a şasea trâmbiţe. Fiecare din cele două altare avea patru laturi şi patru coarne. Prin aceasta se exprimă simbolic faptul că fiecare păcătos, din orice parte a pământului ar veni, găseşte primire la Dumnezeu pe baza stropirii sângelui pe altarul din faţă. Şi toţi sfinţii, oriunde s-ar găsi ei, găsesc ascultare la altarul de aur. Vorbim desigur despre adevăruri care sunt prezentate prin cele două altare, nu prin prescrierile Legii. Astăzi sângele Mielului fără cusur al lui Dumnezeu vărsat pe crucea de pe Golgota este fundamentul tuturor; spre acesta arăta sângele stropit odinioară pe altarul din faţă.

*Patru metale (Daniel 2) şi patru fiare (Daniel 7) reprezintă simbolic cele patru imperii mondiale. Omenirea este rezumată în patru expresii (Apocalipsa 7:9).*

 Vrem aici să atragem atenţia la încă o diferenţă. În Apocalipsa 8:3 se spune că altarul este înaintea scaunului de domnie, în timp ce aici se spune că altarul este înaintea lui Dumnezeu. Această ultimă legătură este mai intimă şi mai strânsă; ea exprimă interesele personale ale lui Dumnezeu faţă de sfinţii Săi.

O poruncă categorică:

14-15 »„Dezleagă pe cei patru îngeri, care sunt legaţi la râul cel mare Eufrat!” Şi cei patru îngeri, care stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna şi anul acela, au fost dezlegaţi, ca să omoare a treia parte din oameni.« Vocea de pe locul apărării şi puterii are, se pare, autoritate divină şi este îndreptată spre îngerul al şaselea. Repetarea numerelor »al şaselea« (versetele 13-14) şi »patru« (versetele 14-15) arată atenţia şi exactitatea cu care se va îndeplini această vai-judecată. În afară de aceasta arată exactitatea cu care este stabilită ora răzbunării şi numărul de unelte folosite pentru aceasta (versetele 15-16), că această pedeapsă divină va avea un caracter deosebit de serios. Cei patru îngeri, care ţineau cele patru vânturi (Apocalipsa 7:1), nu trebuie confundaţi cu cei patru îngeri din această secţiune, care sunt legaţi la râul Eufrat. Aceia sunt la marginile pământului, aceştia sunt în ţinutul restrâns al Eufratului. În afară de aceasta nu numai momentul şi împrejurările sunt diferite, ci şi acţiunea îngerilor, care este total opusă în cele două cazuri. Cei patru îngeri din capitolul 7 reţin puterile răului, în timp ce aici uneltele umane şi diabolice ale răzbunării lui Dumnezeu sunt lăsate liber. Eufratul este amintit de două ori în cartea Apocalipsa, aici şi în Apocalipsa 16:2. În ambele cazuri se vorbeşte despre »râul cel mare Eufrat«. Lungimea lui totală este de aproximativ 2700 km. şi el este cu mult mai lung decât orice râu important din vestul Asiei. În istoria şi în prorociile Bibliei el ocupă un loc principal. Marele înaintaş al lui Israel, Avram, a venit odinioară din partea de răsărit a acestui râu în ţara Canaan. Râurile Nil şi Eufrat au fost stabilite de Dumnezeu ca graniţe ale ţării făgăduite (Geneza 15:18). Pentru un timp scurt David şi Solomon au extins graniţele domniei lor până la Eufrat (1. Cronici 18:3; 2. Cronici 9:26). După împărţirea împărăţiei în timpul lui Roboam acest ţinut extins a fost mult redus. Eufratul era graniţa naturală care despărţea neamurile din răsărit de Palestina. Râul larg curgea între Israel şi duşmanul lui puternic Asiria. El constituia şi  graniţa cuceririlor romane în această parte a lumii. De aceea după părerea noastră aici – ca şi în Apocalipsa 16:12 – se referă la adevăratul râu Eufrat şi nu la puterea turcă. Porunca dată îngerului al şaselea este să elibereze pe cei patru îngeri, care sunt legaţi de marele râu. Aceşti îngeri stau ca slujitori ai judecăţii sub supraveghere divină; ei nu pot acţiona fără să primească o poruncă clară. Ora exactă, în care Domnul în dreptatea răzbunătoare va acţiona asupra popoarelor decăzute din împărăţia romană reinstaurată, este stabilită cu atenţie. Îngerii erau pregătiţi pentru această oră. Nu ni se spune ce a împiedecat pe aceşti îngeri să acţioneze mai devreme. Ora răzbunării potrivit cu planul profetic nu a venit mai înainte. Nedreptatea oamenilor acestei împărăţii nu va atinge mai înainte punctul culminant, care este prorocit în Scriptură. Dar în ceasul acela se va atinge acea înălţime şi judecata aspră şi zdrobitoare nu va mai aştepta mult. În această judecată va fi omorâtă a treia parte din oameni. La vai-judecata anterioară nu se vorbeşte despre o treime. Acolo Palestina este scena evenimentelor judecăţii şi numai cei care nu au fost pecetluiţi din Israel sunt subiectul judecăţii. Ei vor fi în mare necredinţă reîntorşi în ţară şi starea din urmă a lui Israel va fi prin stricăciune şi închinare la idoli mult mai rea decât a fost vreodată (Matei 12:45). Dar aici se vorbeşte iarăşi despre a treia parte, care este amintită aşa de evident la primele patru judecăţi anunţate prin trâmbiţe, şi din aceasta se deduce că împărăţia romană va deveni din nou domeniul activităţii divine. Judecata anunţată prin trâmbiţa a şasea va fi un măcel îngrozitor al locuitorilor ei. – Acum privirile sunt îndreptate spre uneltele omeneşti, care vor face această baie de sânge.

Numărul oştirii de război:

16. »Numărul oştirilor lor era în număr de douăzeci de mii de ori zece mii de călăreţi; le-am auzit numărul.« Numărul conducătorilor invizibili a fost patru, dar vizionarul a fost informat cât de numeroasă va fi oştirea folosită pentru răzbunare: numărul ei era »de douăzeci de mii de ori zece mii« sau 200 de milioane. Acest număr depăşeşte capacitatea de imaginaţie omenească. Duhul este pus la încurcătură în efortul de a-şi imagina o astfel de armată, care va întrege la număr tot ce a fost vreodată pe pământ. Dar şi carele invizibile de luptă ale lui Dumnezeu sunt numărate cu zecile de mii (Psalmul 68:17 – T.M.). Fie ca lecţia să se întipărească adânc în inima noastră, că toate forţele vizibile şi invizibile ale binelui şi răului stau sub controlul direct al lui Dumnezeu! Aici nu trebuie să ne gândim literalmente la o oştire de 200 de milioane de călăreţi. Ideea principală este o armată imensă, care biruieşte totul, care nu poate fi numărată de oameni şi care depăşeşte cu mult la număr pe toate cele anterioare.  Un alt scriitor o numeşte: „O armată de o putere superioară, compactă”. Însă nu va fi o armată, ci „oştiri de război” se vor apropia. Aici se foloseşte pluralul, pentru că oştirea de dincolo de Eufrat va pătrunde cu succes de mai multe ori în împărăţia fiarei. Unul din duşmanii viitori ai împărăţiei romane reinstaurate va fi Gog (Rusia), marea putere din nord-est. Vor veni şi alte puteri din răsărit ca unelte executive ale judecăţii.

Descrierea călăreţilor şi a cailor:

17. »Şi iată cum mi s-a arătat în vedenie caii şi călăreţii; aveau platoşe ca focul, iacintul şi pucioasa. Capetele cailor erau ca nişte capete de lei, şi din gurile lor ieşea foc, fum şi pucioasă.«Călăreţii aveau »platoşe ca focul, iacintul şi pucioasa«. – Ţările, în care lumina Evangheliei a strălucit aşa de luminoasă, vor fi date în curând întunericului satanic şi amăgirii. Diavolul le va lua într-o oarecare măsură în stăpânire. Influenţa sa va pătrunde şi va otrăvi sursele şi motivul gândirii şi acţiunii popoarelor şi a fiecărui om în parte. El va conduce şi va domina puterile spirituale şi omeneşti ale răutăţii. Închinarea la demoni va fi foarte răspândită (versetul 20). Iudeii şi creştinii decăzuţi vor fi lăsaţi pradă să aducă închinare şi preamărire directă lui Satan şi celor doi reprezentanţi importanţi ai lui de pe pământ, fiara şi profetul mincinos (Apocalipsa 13:4,12; 2. Tesaloniceni 2:3-4). – În timpul acela Dumnezeu va permite diavolului să echipeze oştirile lui nenumărate cu platoşe, care îi va face invulnerabili. Combinaţia »platoşe ca focul, iacintul şi pucioasa« a fost just denumită „echipamentul de apărare al iadului”. Focul şi pucioasa au efect nimicitor; Dumnezeu le-a lăsat odinioară în judecata Sa directă să cadă din cer (Geneza 19:24). Ele sunt şi simbolul chinului veşnic (Apocalipsa 20:10).

 După aceea urmează o descriere a cailor. La prima vai-judecată am văzut o asociere de lăcuste şi scorpioni, care reprezintă simbolic nimicirea şi chinul. Aici caii stau pe prim plan, ajutoarele de informare şi războinice în atac şi război. Capetele lor »ca nişte capete de lei« oferă oştirilor de război o oarecare maiestate; ele vorbesc simbolic şi despre curaj şi cutezanţă, cunoscutele caracteristici ale „împăratului pustiei”.*

*Noi citim despre leul care răcneşte, care produce groază (Apocalipsa 10:3), despre dinţii leului, care inspiră cruzime (Apocalipsa 9:8), despre un cap, care arată maiestate (în versetul acesta) şi despre o gură, care arată caracterul lui puternic (Apocalipsa 13:2).*

17. »Şi din gurile lor ieşea foc, fum şi pucioasă.« Aceste expediţii de război vor fi sub conducerea lui Satan. El este cel care echipează uneltele sale cu echipament de apărare din abis, faţă de care toate armele adversarului rămân fără efect. Vedem aici că el echipează oştirile sale de război şi cu o combinaţie de trei arme de atac nimicitoare. Oamenii împărăţiei care L-a răstignit pe Hristos au distrus Ierusalimul şi au împrăştiat pe iudei, vor trebui să sufere prin ele, în măsura în care este posibil oamenilor, groaza şi chinurile iazului de foc. La foc şi pucioasă, simboluri ale chinurilor inimaginabile (Apocalipsa 14:10; 19:20; 21:8) se adaugă fumul, care reprezintă simbolic întunericul moral şi orbirea venită din abis.

O recoltă bogată a morţii:

18. »A treia parte din oameni au fost ucişi de aceste trei urgii: de focul, de fumul şi de pucioasa, care ieşeau din gurile lor.« – Focul, fumul şi pucioasa sunt în sine însuşi urgii independente, dar aici ele contribuie împreună la lucrarea de moarte. Mulţi oameni vor muri din cauza puterii judecătoreşti încredinţate lui Satan. De aceea, această moarte va fi mult mai îngrozitoare decât moartea rapidă prin sabie. Judecata descrisă nu va fi un simplu măcel cu metodele moderne sau cu tacticile vechi. Nu călăreţii, ci caii vor aduce moartea. Puterile distrugătoare din abis vor fi lăsate asupra »a treia parte din oameni« ca să-i omoare – probabil cei mai răi dintre ei, căci vor fi unii care vor fi cruţaţi (versetul 20). Dar nici aceştia nu se vor pocăi. De două ori sunt numite cele trei urgii şi de două ori se spune că ele ieşeau din gurile cailor. Amintirea repetată a acestor puteri nimicitoare trebuie să scoată clar în evidenţă că atunci puterea de execuţie a lui Satan va fi la lucru şi că uneltele folosite pentru aceasta nu sunt simpli soldaţi angajaţi, ci că ei sunt mânaţi de Satan şi vor ucide cu bucurie. Cuvintele »din gurile lor« arată că ei găsesc o plăcere diabolică în această lucrare. Şi în Apocalipsa 16:13 vedem că răul iese din gură; în evanghelia după Matei 12:34 găsim principiul general: »Din prisosul inimii vorbeşte gura.«

Gura şi cozile cailor:

19. »Căci puterea cailor stătea în gura şi în cozile lor. Cozile lor erau ca nişte şerpi cu capete, şi cu ele vătămau.« Constatarea că puterea cailor stătea în gura lor serveşte numai ca legătură cu ceea ce se spune despre cozile lor. Acţiunea distrugătoare şi nimicitoare nu a fost suficient prezentată prin ceea ce ieşea din gura cailor. Ea se arată suplimentar prin simbolul cozilor asemenea şerpilor. Gura stă aici la singular în timp ce mai înainte apare de două ori la plural; despre cozi se vorbeşte la plural. Prin gură şi cozi – o dată la singular şi o dată la plural – se exprimă că toţi sunt însufleţiţi de un duh, dar că învăţăturile şi minciunile lui Satan sunt felurite. »Puterea cailor este în gura şi în cozile lor.« În această judecată devine activă nu numai puterea vădită a lui Satan, ci, suplimentar, şi influenţa sa mai mult ascunsă, rea şi nimicitoare a sufletelor. Ambele sunt văzute aici. La prima vai-judecată puterea de a distruge este în cozi (versetul 10). Aici puterea de distrugere este în gură şi în cozi. Acolo Satan este mincinosul, aici el este un ucigaş şi un mincinos (Ioan 8:44). »Cozile lor erau ca nişte şerpi.« Şarpele a fost creatura aleasă, în care s-a ascuns Satan, atunci când a înşelat-o pe Eva (Geneza 3:1). El este probabil singurul animal condamnat să rămână permanent degradat, chiar şi în lunga perioadă de binecuvântări multiple din timpul Împărăţiei de o mie de ani (compară Geneza 3:14 cu Isaia 65:25). Şarpele este simbolul vicleniei, înşelătoriei, făţărniciei, rafinamentului. Coada este simbolul influenţei rele, prefăcătoriei, minciunii şi nenorocirii (Isaia 9:15; Apocalipsa 12:4). În afară de aceasta cozile erau ca nişte şerpi cu capete. Prin capete se arată că influenţa rea este practicată cu inteligenţă. Intenţia de a distruge este nemiloasă şi bine chibzuită.

Nicio pocăinţă:

20-21 »Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine dracilor şi idolilor de aur, de argint, de aramă, de piatră şi de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble. Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor.« Ultimele două versete ale capitolului dezvelesc un tablou remarcabil al stricăciunii omeneşti. Trâmbiţele care sună succesiv vor fi atenţionările publice ale lui Dumnezeu pentru lume, vor fi vestirea judecăţilor care vor veni. Crescând în intensitate, va urma judecată după judecată. Scena evenimentelor profetice va deveni domeniul deosebit de acţiune al lui Satan. Pentru un timp el va putea triumfa. Ce stare va fi în aceste ultime zile ale „ultimelor zile”! Europa de vest, care se laudă cu starea de aleasă cultură şi cu ştiinţa sa, va fi dedată la cea mai grosolană închinare la idoli şi la cele mai ruşinoase păcate. Vedem aici o decădere evidentă în păgânismul timpurilor de demult. Vor degenera aceste popoare devenite creştine într-o măsură aşa de mare că se vor practica în mare măsură cele mai groaznice forme de idolatrie şi cele mai murdare păcate ale cărnii (firii pământeşti)? Da. Locuri ca cele din Romani 1:21-32, 2. Timotei 3:1-5 şi versetele 20 şi 21 studiate aici dau la o parte voalul şi ne lasă să vedem o mulţime clocotind de păcate, vicii şi ateism. »Restul oamenilor«, de asemenea decăzuţi, dar care au rămas cruţaţi până atunci, »nu s-au pocăit«. Sfârşitul groaznic al celor ce fac aceste lucruri şi tovarăşii lor în închinarea la idoli şi în stricăciunea generală va face numai o impresie trecătoare asupra lor. De două ori se spune: »Nu s-au pocăit.« Împietrirea inimii lor, cu care se îndepărtează de Dumnezeu şi se îndreaptă spre Satan – cu toate exemplele de atenţionare dinaintea ochilor lor – şi rămân acolo, este constatată în versetul 20. Versetul 21 arată de asemenea inima lor, care nu vrea să se pocăiască, care se îndreaptă de la o aparentă neprihănire spre fărădelege şi perseverează în ea. Expresia »faptele mâinilor lor« arată în mai multe locuri despre idoli şi închinarea la idoli (Isaia 2:8; Ieremia 1:16; 25:6-7; Deuteronom 4:28; Psalmul 115:4-7 – T.M.; 135:15 – T.M.).

20. »Ca să nu se închine dracilor.« Închinarea la demoni este diferenţiată aici de închinarea la idolii fără viaţă, făcuţi de oameni din materiale diferite. Demonii sunt duhuri cu viaţă, care se tem de judecata care va veni (Matei 8:28-29). Domiciliul potrivit pentru ei este abisul (Luca 8:31). Ei sunt o clasă de duhuri rele, care cu intenţii rele fac răul (Apocalipsa 16:14). Conducătorul lor este Satan, »îngerul adâncului« (Apocalipsa 9:11). – Oştirea demonilor din abis este adorată de aceşti oameni. Închinarea la idoli practicată de păgâni, pe care apostolul Pavel o condamnă aşa de aspru (1. Corinteni 10:20-21), va fi practicată mai deschis şi mai general în interiorul graniţelor ţărilor numite creştine. Toţi vor decădea închinării la idoli. Cei bogaţi vor avea idolii lor de aur şi argint, pătura de mijloc vor avea idoli de aramă şi de piatră şi cei săraci vor fi aprovizionaţi cu idoli din lemn. Caracterul închinării şi umblarea închinătorilor vor veni în mod necesar în concordanţă. Când se renunţă la Dumnezeu, care este lumină şi dragoste, în favoarea lui Satan, ucigaşul şi mincinosul, atunci acest caracter se va impregna pe aceia care îl cinstesc şi i se închină. O egalare în natură, în căi şi acţiune va fi rezultatul normal. Aceasta devine foarte clar din lista scurtă, dar cuprinzătoare a fărădelegilor şi păcatelor, cărora se dedică adoratorii demonilor. Aşa cum versetul 20 descrie comportarea lor religioasă, versetul 21 arată faptele lor. În privinţa aceasta este vorba în mod deosebit de rătăciri păgâne şi de vicii. Patru delicte sunt enumerate, o listă scurtă dar suficient de cuprinzătoare.

1. Ucideri şi acestea nu ca excepţii rare, ca rezultat al unei iritări violente sau patimi, ci sunt practicate din obişnuinţă.

2. Vrăjitoriile, susţinerea puterilor supranaturale, legături nepermise cu duhuri, pretinsa prezicere a viitorului. Femeia din En-dor, care chema morţii, (1. Samuel 28:7) şi Elima, vrăjitorul (Faptele Apostolilor 13:8), sunt exemple despre aceia care practică „arta neagră” a magiei. Această veche nelegiuire canaanită a fost aspru condamnată de Dumnezeu şi pentru ea este rânduită pedeapsa cu moartea a acelora care o practică (Deuteronom 18:10-12; Levitic 20:27; Exod 22:18). Vrăjitorii sunt numiţi împreună cu câinii, curvarii, ucigaşii şi închinătorii la idoli ca aceia care »sunt afară« – în afara oraşului ceresc (Apocalipsa 22:15). Spiritismul înaintează astăzi cu paşi mari şi în curând creştinătatea decăzută va fi pradă totală a practicilor lui.

3. Curvia trebuie înţeleasă aici în adevăratul ei sens. Legătura căsniciei este cea care de fapt încă mai ţine împreună societatea omenească, protecţia ei este împotriva celei mai grosolane imoralităţi. Fără teamă de Dumnezeu, fără o ameninţare cu pedeapsa, fără nicio reţinere de la satisfacerile desfrânate ale poftelor nestăpânite, acest păcat, care a fost păcatul dominant al păgânilor în toate timpurile, va da multe roade în aceste ţări cu virtuţi creştine. Ce tablou îngrozitor al decăderii morale se conturează aici! Principiile morale ale creştinătăţii sunt deja acum mult decăzute şi ele se vor degrada tot mai mult.

4. Furtişagurile sunt urmarea atunci când legăturile sociale se destramă şi orice respect reciproc al drepturilor celuilalt, chiar şi în cele mai sfinte relaţii, se pierde complet. Lăcomia va face mulţimea oamenilor, »care n-au fost ucişi«, să se îmbogăţească pe seama societăţii. „Fiecare pentru sine”, aceasta va fi deviza acelor timpuri, care vor veni. Probabil că va exista un oarecare respect faţă de proprietatea şi drepturile celuilalt, dar furtişagurile vor fi la ordinea zilei în acele timpuri îngrozitoare. Vedem aici o lume fără Dumnezeu, la care El a renunţat şi care a luat pe Satan ca domn şi conducător! Ce caricatură a creştinismului prezintă versetul 20 şi ce principii morale arată versetul 21!

Notă: aceast articol  reprezintă însumarea părților 13-17 ale unui comentariu la Apocalipsă de pe blogul Analize Personale 2.