EPISTOLA CĂTRE EVREI - COMENTARIU; CAPITOLELE 5-6.

 

EPISTOLA CĂTRE EVREI - COMENTARIU; CAPITOLELE 5-6

Capitolul 5:

Suferinţele lui Hristos şi chemarea Lui pentru a fi preot - Evrei 5:1-10:

 Apostolul ne-a arătat întâi sfera în care se desfăşoară preoţia: casa lui Dumnezeu, apoi circumstanţele poporului Său care fac necesară slujba Lui preoţească: călătoria prin pustie. Acum el desfăşoară înaintea noastră suferinţele prin care a trecut Hristos, în vederea slujirii Lui preoţeşti şi a chemării Sale la slujba preoţească.

Versetele 1-4. Pentru a sublinia binecuvântarea preoţiei lui Hristos, apostolul se referă în aceste versete la preoţia lui Aaron, prezentând principiile generale care sunt caracteristice slujirii preoţeşti. În acelaşi timp el ne arată prin contrast superioritatea preoţiei lui Hristos faţă de cea a lui Aaron. Trebuie să înţelegem foarte clar că aceste patru versete se referă la Aaron şi la preoţia lui pământească, nu la Hristos şi la preoţia Lui cerească. Apostolul ne îndreaptă privirile la persoana preotului pământesc, la lucrarea lui, la experienţele lui şi la felul în care el a fost aşezat în slujbă. În ce priveşte persoana sa, marele preot era „luat din mijlocul oamenilor”. Acest aspect este un contrast izbitor cu preoţia lui Hristos. Este adevărat că şi El este Om, dar este cu mult mai mult decât atât. Scriitorul deja a mărturisit, şi va mai face acest lucru, că Hristos care este Marele nostru Preot nu este altul decât Fiul Veşnic. În ce priveşte lucrarea sa, marele preot era pus pentru oameni în lucrurile privitoare la Dumnezeu, ca el să poată oferi daruri şi jertfe pentru păcate şi să arate răbdare faţă de cei neştiutori şi rătăciţi. Slujba lui era o imagine a slujirii preoţeşti a lui Hristos. El, Marele nostru Preot, lucrează pentru oameni - pentru acei mulţi fii pe care îi aduce la glorie - pentru a-i păzi de căderi, menţinându-i în credincioşie practică faţă de Dumnezeu. Hristos a oferit daruri şi jertfe pentru păcate, ca să-Şi aducă poporul în relaţie cu Dumnezeu, iar după ce a împlinit marea lucrare care le-a înlăturat păcatele, acum Îşi exercită lucrarea Sa preoţească mijlocind, simpatizând cu cei din poporul Lui şi acordându-le ajutor celor care sunt neştiutori şi rătăciţi. În ce priveşte experienţele personale ale preotului pământesc, citim: „pentru că şi el însuşi este cuprins de slăbiciune; şi din cauza acesteia este dator să aducă jertfe pentru păcate, atât pentru popor, cât şi pentru sine”. Aici avem o asemănare parţială, dar şi un contrast clar, faţă de preoţia lui Hristos. Este adevărat că, în zilele Sale pământeşti, Hristos S-a găsit în împrejurări de slăbiciune; dar, în contrast cu Aaron, slăbiciunea Lui a fost fără păcat, de aceea nu se poate spune că a adus jertfă pentru Sine Însuşi. În ce priveşte punerea în slujbă a preotului pământesc, el „nu-şi ia singur onoarea aceasta, ci numai cel chemat de Dumnezeu, după cum a fost şi Aaron”. Aici avem din nou o asemănare, amintindu-ni-se de preoţia lui Hristos. Nimeni nu-şi poate lua locul de preot, sub niciun aspect, dacă nu este chemat de Dumnezeu. Neglijarea acestui adevăr şi consecinţele serioase ce decurg din acest lucru le vedem în judecata care a căzut asupra lui Core şi asupra celor ce l-au urmat atunci când au căutat să-şi ia singuri slujba de preoţi, neavând nicio chemare din partea lui Dumnezeu pentru aceasta. Iuda ne atenţionează în epistola sa că şi în creştinătate vor fi mulţi care se vor aşeza singuri în preoţie, neavând nicio chemare din partea lui Dumnezeu, şi vor pieri într-o răscoală ca a lui Core (Numeri 16:3,7,10; Iuda 11). Aici ni se prezintă caracterul preoţiei pământeşti, aşa cum a fost rânduită potrivit gândului lui Dumnezeu, şi nu felul în care ea s-a exercitat în istoria lui Israel, acesta falimentând în punerea ei în practică. Ştim din Evanghelii cum a sfârşit preoţia, cum în timpul zilelor pământeşti ale Domnului Iisus erau doi oameni nelegiuiţi care exercitau funcţia de mare preot în acelaşi timp şi cum au conspirat împreună pentru a-L crucifica pe Mesia al lor.

Versetele 5 şi 6. De la versetul 5, scriitorul începe să-L prezinte pe Domnul Iisus ca Mare Preot. El ne pune înainte măreţia Persoanei Celui care a fost chemat să fie Mare Preot, experienţele prin care El a trecut ca să ocupe această poziţie şi faptul că El a fost aşezat de Dumnezeu în acest loc de slujire.

Gloria Persoanei Lui. Hristos, care a fost chemat să fie Marele nostru Preot, este cu adevărat luat din mijlocul oamenilor, pentru a-Şi exercita preoţia pentru oameni. Totuşi, chiar în umanitatea Lui este recunoscut ca Fiul: „Tu eşti Fiul Meu, Eu astăzi Te-am născut”. Aşa este această Persoană glorioasă, Cel care este Om adevărat şi Dumnezeu adevărat şi în care umanitatea şi divinitatea sunt exprimate în mod perfect, Cel care este rânduit Preot potrivit cu acel loc din Scriptură care spune: „Tu eşti preot pentru eternitate după rânduiala lui Melhisedec”. În ce priveşte caracterul acestei rânduieli a preoţiei, apostolul va prezenta acest subiect mai pe larg. Aici este citat Psalmul 110:4 - T.M. nu doar ca să arate măreţia Preotului, ci ca să sublinieze demnitatea preoţiei.

Versetele 7 şi 8. În aceste versete se prezintă experienţele prin care a trecut Hristos pentru a-Şi putea exercita slujba preoţească. A fost necesar ca, mai întâi, să se demonstreze clar faptul că, pentru a-Şi exercita slujba de Mare Preot în cer, El trebuia să fie acea Persoană atât de glorioasă: „Fiul”. Însă era nevoie de mai mult. Fiindcă exercitarea acestei slujbe presupune susţinerea poporului Său în călătoria prin pustie, este necesar ca El Însuşi să poată simţi întristările şi dificultăţile acestei călătorii. De aceea, apostolul revine dintr-o dată la acel timp pe care el îl numeşte „zilele cărnii Sale”, acea perioadă în care El a luat parte la slăbiciunile noastre, a străbătut acelaşi drum pe care îl străbatem noi şi a avut de-a face cu aceleaşi ispite pe care le întâlnim şi noi. Scriitorul se referă în mod special la acele suferinţe ale Domnului de la sfârşitul zilelor Sale pământeşti, când vrăjmaşul, care, „la început căutase să-L seducă pe Domnul oferindu-I lucruri care sunt atractive pentru om (Luca 4), se prezenta acum înaintea Lui cu lucruri înfricoşătoare. În Ghetsimani, vrăjmaşul a căutat să-L abată pe Domnul de pe drumul ascultării, apăsând asupra Lui teroarea morţii. Având de-a face cu acest asalt al diavolului, Domnul a acţionat ca Omul perfect. El nu Şi-a folosit puterea divină, să-l înlăture pe diavolul, nici nu S-a salvat pe Sine de la moarte; ci, fiind Omul perfect dependent, a căutat ajutor în rugăciune. Astfel a înfruntat El încercarea şi l-a biruit pe diavolul. Totuşi, chiar perfecţiunea Lui ca Om L-a făcut să simtă teroarea a tot ceea ce-I stătea înainte şi să-Şi exprime simţămintele prin strigăte mari şi prin lacrimi. El a înfruntat încercarea în perfectă dependenţă de Dumnezeu, Cel care putea să-L salveze din moarte. În toate aceste încercări dureroase a fost ascultat din cauza evlaviei Lui, dându-I întotdeauna lui Dumnezeu primul loc în orice împrejurare, prin dependenţă şi încredere în El. El a fost ascultat prin faptul că a fost întărit în slăbiciunea fizică şi a putut în duh să Se supună pentru a lua paharul din mâna Tatălui. Astfel a biruit El puterea lui Satan şi, „deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a suferit”. Noi trebuie să învăţăm ascultarea deoarece avem o voinţă rea; El a învăţat-o deoarece era Dumnezeu peste toate, Cel care, dintotdeauna, nu făcuse altceva decât să poruncească. Adeseori noi învăţăm ascultarea prin suferinţa pe care ne-o atragem asupra noastră prin neascultare; El a învăţat ascultarea prin suferinţa care a însoţit întotdeauna ascultarea Lui de voia lui Dumnezeu. El a învăţat prin experienţă care este preţul ascultării. Nicio suferinţă, oricât de profundă, nu L-a putut scoate de pe drumul ascultării desăvârşite. Aşa cum cineva a spus, „El S-a supus la orice lucru, a ascultat în orice lucru şi a depins de Dumnezeu în orice lucru”. - Ioan Gură de Aur. Suferinţele la care se referă apostolul au fost „în zilele cărnii Lui”, nu în ziua morţii Lui. La cruce, El a suferit sub mânia lui Dumnezeu, şi acolo a trebuit să fie singur. Nimeni nu poate împărţi cu El aceste suferinţe ispăşitoare şi nici nu poate avea vreo parte în ele. În grădina Ghetsimani, El a suferit din cauza puterii vrăjmaşului şi de aceea acolo pot fi şi alţii asociaţi cu El. Putem şi noi, în mica noastră măsură, să avem parte în aceste suferinţe, când suntem ispitiţi de Satan, iar într-o astfel de situaţie avem parte de toată simpatia şi sprijinul Celui care a suferit înaintea noastră.

Versetele 9 şi 10. Mai mult decât atât, nu doar că Domnul a fost ascultat în Ghetsimani, ci, după ce a suferit, este ascultat şi în înviere şi este făcut desăvârşit în glorie. El Îşi ia locul ca Om glorificat, potrivit propriilor Lui cuvinte: „Iată, scot demoni şi fac vindecări astăzi şi mâine, iar a treia zi voi sfârşi (desăvârşi).” (Luca 13:32). Nimic nu mai poate fi adăugat la perfecţiunea Persoanei Lui, însă, trecând prin suferinţele din timpul zilelor cărnii Lui, împlinind lucrarea de pe cruce şi fiind înviat şi glorificat, El este potrivit în mod perfect să-Şi exercite slujba în favoarea acelor mulţi fii care călătoresc spre slavă. Fiind făcut desăvârşit, El este numit de Dumnezeu Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec. Pe pământ, El a fost chemat să ia preoţia după rânduiala lui Melhisedec (versetul 5); când este înviat şi făcut desăvârşit în glorie, modul de adresare către El dovedeşte că a luat-o deja (versetul 10).

Starea spirituală a evreilor credincioşi - Evrei 5:11 - 6:20:

 Marele scop pe care îl are în vedere apostolul în această parte a epistolei este să prezinte caracterul binecuvântat al preoţiei lui Hristos. După ce s-a referit la preoţia lui Melhisedec ca să arate prin comparaţie demnitatea preoţiei lui Hristos, apostolul întrerupe firul discursului său pe această temă, reluându-l la începutul capitolului 7. Până atunci apostolul face o paranteză în care se referă la starea spirituală a acelora cărora le scrie. Faptul că erau „greoi la auzire” îi expunea la dificultăţi serioase şi la un grav pericol. Dificultatea lor consta în faptul că nu puteau interpreta imaginile Vechiului Testament. Aceasta este tema versetelor 5:11-6:1-3. Exista pericolul ca, din cauza stării lor joase, unii dintre ei să renunţe la mărturisirea creştină şi să se întoarcă la iudaism. Acest pericol este prezentat în capitolul 6:4-8. La finalul acestei părţi (6:9-20), apostolul îşi exprimă încrederea şi nădejdea cu privire la aceia cărora le scrie.

Piedici în calea înţelegerii spirituale - Evrei 5:11 - 6:3:

Versetele 11-13. Starea celor cărora le scrie apostolul nu se caracteriza doar prin faptul că erau neştiutori sau tineri în credinţă - aceste două lucruri nu împiedică pe cineva să înţeleagă învăţătura Scripturii. Dificultatea reală era că ei deveniseră „greoi la auzire”. Creşterea lor spirituală se oprise. La acel moment ei trebuia să fie învăţători. Dar, vai! Ei aveau nevoie să fie învăţaţi din nou adevărurile elementare ale oracolelor lui Dumnezeu. Starea lor era de aşa natură, că aveau nevoie să fie hrăniţi cu lapte, în loc de hrană tare. Apostolul nu-i dispreţuieşte deloc pe cei care se hrănesc cu lapte; însă el le spune că, dacă laptele este hrana lor potrivită, acest lucru este o probă clară că starea de creştere spirituală a unui astfel de suflet este la nivel de prunc, având nevoie să fie întemeiat în dreptatea lui Dumnezeu.

Versetul 14. Hrana tare - adevărul deplin al creştinismului în care apostolul doreşte să ne conducă - aparţine creştinilor maturi, acelora care sunt întemeiaţi în poziţia în care dreptatea lui Dumnezeu i-a aşezat, în starea de fii înaintea Lui. Aceştia nu sunt greoi la auzire, ci au simţurile exersate să distingă binele şi răul.

Capitolul 6:

Versetele 1-3. Apostolul continuă să prezinte acele lucruri care împiedică creşterea spirituală. Credincioşii din Corint erau împiedicaţi de înţelepciunea şi de filozofia omenească. (1. Corinteni 1 - 3). Evreii credincioşi erau împiedicaţi de religia lor tradiţională. Cineva a spus pe drept cu privire la acest subiect: „Nu există o piedică mai mare în calea progresului spiritual decât ataşamentul faţă de o veche formă de religie care, fiind tradiţională, nu este credinţa simplă şi personală în adevăr, ci constă doar într-o serie de reguli şi, în consecinţă, nu poate fi decât carnală şi pământească.” - Ioan Gură de Aur. Cum stăteau atunci lucrurile cu aceşti credincioşi dintre evrei, la fel stau şi în creştinătatea de astăzi. Nicăieri nu există mai mult întuneric şi mai mare ignoranţă cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu decât în mijlocul acelora care sunt alipiţi de tradiţii şi de ritualuri religioase. Ocupându-se doar cu forme şi orbiţi de o religie sentimentală care stârneşte emoţiile şi slujeşte minţii naturale, oamenii sunt împiedicaţi să ajungă la evanghelia harului lui Dumnezeu aşa cum este ea prezentată în Cuvântul Său. Pentru a-i scăpa de acest pericol, apostolul îi îndeamnă, „De aceea, lăsând cuvântul începutului lui Hristos, să mergem spre maturitate”. El face referire la câteva adevăruri fundamentale cunoscute în iudaism înainte de momentul crucii, însă caracteristice stării de prunci. În contrast cu acestea, apostolul le prezintă adevărul deplin cu privire la Persoana şi lucrarea lui Hristos, aşa cum este el revelat în creştinism, adevăr pe care-l numeşte maturitate sau desăvârşire. Alipindu-se de acele adevăruri care erau specifice timpului de dinainte de venirea lui Hristos, ei încetaseră să mai crească spiritual în această revelaţie deplină a lui Hristos, pe care o aduce creştinismul. Pocăinţa de faptele moarte, credinţa în Dumnezeu, învăţătura despre spălări, despre punerea mâinilor, despre învierea morţilor şi despre judecata eternă au fost cunoscute înainte de întruparea lui Hristos. Credinţa pe care apostolul le-a enumerat-o între aceste adevăruri deja cunoscute este credinţa în Dumnezeu, nu credinţa personală în Domnul nostru Iisus Hristos. Spălările se referă la curăţirile iudaice, nu la botezul creştin. Punerea mâinilor se referă la felul prin care israeliţii se identificau pe ei înşişi cu jertfa pe care o aduceau. Învierea este „a morţilor”, nu „dintre morţi”, ca în creştinism. Marta credea şi ea în învierea morţilor; dificultatea ei era să creadă această revelaţie specific creştină, că cineva ar putea învia dintre cei morţi, în timp ce ceilalţi erau lăsaţi în moarte. Apostolul nu ne cere să tăgăduim adevărurile Vechiului Testament, ci să părăsim acea lumină parţială pentru a merge la lumina deplină a creştinismului, care este desăvârşirea. Vom face aceasta, spune el, dacă ne va îngădui Dumnezeu. Întoarcerea la acele lucruri ar fi însemnat ca ei să pună din nou „o temelie”; nu „temelia”, ca şi cum aceasta ar fi fost temelia creştinismului, ci mai degrabă „o temelie” cu privire la lucruri iudaice.

Pericolul apostaziei - Evrei 6:4-8:

Versetele 4-6. Căutând să rezolve dificultăţile ocazionate de starea lor spirituală, apostolul îi atenţionează pe aceşti credincioşi cu privire la pericolul serios la care se expuneau. Faptul că unii dintre ei rămâneau alipiţi de formele şi ceremoniile iudaice putea fi o dovadă că aceştia, chiar dacă au fost luminaţi prin adevărurile creştinismului şi au gustat privilegiile acestuia, au renunţat totuşi la noua mărturisire pe care au făcut-o întorcându-se la iudaism. Pentru unii ca aceştia nu mai era nicio posibilitate de recuperare. Această „cădere” de care vorbeşte apostolul nu este căderea în păcat a unui credincios adevărat, ci apostazia unuia care a fost doar un mărturisitor. Pasajul vorbeşte de luminare, nu de naşterea din nou sau de viaţa veşnică. Cele prezentate aici sunt privilegii creştine exterioare: prezenţa Duhului, preţul pe care îl are Cuvântul lui Dumnezeu şi manifestările unor lucrări de putere. Ele pot fi simţite şi cunoscute de cei aduşi în mijlocul creştinilor, chiar dacă aceştia nu au viaţă spirituală. Ei au luat parte într-un fel exterior la privilegiile din sfera creştină, după care au renunţat la mărturisirea lor şi s-au întors la iudaism. Acţionând aşa, ei s-au întors la acel sistem care a sfârşit prin crucificarea lui Mesia. Atitudinea lor era echivalentă cu răstignirea din nou, de către ei, a Fiului lui Dumnezeu, dându-L batjocurii, deoarece, prin acţiunea lor, practic ei au declarat deschis că „au încercat” pe Hristos şi creştinismul, însă s-au întors la iudaismul pe care-l părăsiseră, pentru că l-au găsit mai bun. Toate dificultăţile acestui pasaj dispar atunci când înţelegem clar că apostolul nu vorbeşte de deţinerea vieţii divine sau de o lucrare divină în suflet, ci doar de gustarea privilegiilor exterioare ale sferei creştine.

Versetele 7 şi 8. Exemplul folosit de apostol face şi mai clară semnificaţia spuselor sale. Plantele folositoare şi spinii au parte deopotrivă de ploaia binecuvântată care vine din cer, însă plantele aduc roadă folositoare, în timp ce spinii sfârşesc prin a fi arşi.

Mângâiere şi încurajare - Evrei 6:9-20:

Versetele 9-12. Având de-a face cu dificultatea cauzată de starea lor slabă, după ce i-a atenţionat despre pericolul apostaziei, apostolul îi încurajează pe aceşti credincioşi, exprimându-şi încrederea şi speranţa cu privire la starea lor. Deşi i-a atenţionat cu privire la acea „cădere” capitală, apostolul arată totuşi destul de clar că aceasta nu li se aplică lor. Din contră, cu privire la ei, el este încredinţat de lucruri mai bune care însoţesc mântuirea. Astfel, el dovedeşte foarte limpede că privilegiile exterioare ale cercului creştin, despre care le-a vorbit în versetele 4-8, pot fi cunoscute într-o oarecare măsură şi de aceia care nu sunt mântuiţi. Lucrurile care însoţesc mântuirea sunt acelea care demonstrează existenţa vieţii divine în suflet. Ele sunt: dragostea, speranţa şi credinţa. Faptul că ei posedau dragostea a fost dovedit prin slujirea pe care ei au exercitat-o continuu pentru cei din poporul Domnului. Dumnezeu nu va uita slujirea a cărei motivaţie este dragostea faţă de Hristos. Răsplata deplină a unei astfel de slujiri este într-o zi viitoare. Acest lucru îl face pe apostol să vorbească despre „speranţă”. El doreşte ca aceşti credincioşi să urmărească stăruitor lucrarea lor în dragoste, în deplina siguranţă a speranţei care privea spre odihnă şi spre timpul când vor fi răsplătiţi pentru toată truda lor. Apostolul nu vrea să spună că motivul slujirii lor trebuia să fie răsplata viitoare. El precizează foarte clar că acesta trebuie să fie dragostea „pentru Numele Său”. Dar răsplata le este pusă înainte ca o încurajare în faţa dificultăţilor întâlnite pe cale. Pentru a continua până la sfârşit este nevoie de credinţă şi de răbdare. De aceea suntem îndemnaţi să urmăm exemplul oamenilor lui Dumnezeu care, prin credinţă şi răbdare, au moştenit făgăduinţele. Credinţa pe care aceştia au posedat-o i-a făcut să privească la binecuvântările viitoare şi astfel ei au putut să îndure cu răbdare încercările pustiei.

Versetele 13-15. Credinţa are nevoie de o autoritate absolută pe care să se sprijine. Apostolul îi conduce înapoi la istoria patriarhului Avraam, pe care ei o cunoşteau foarte bine, ca să le arate terenul solid pe care lucrează credinţa, anume Cuvântul lui Dumnezeu. În cazul lui Avraam, cuvântul exprimat a fost întărit printr-un jurământ. Dumnezeu Şi-a dat cuvântul Său, ca să spunem aşa, faţă de Avraam, că-l va conduce pe acesta la binecuvântare. Rezultatul acestui angajament al lui Dumnezeu a fost că Avraam a putut să îndure cu răbdare toate privaţiunile unei călătorii prin pustie.

Versetele 16-18. Există deci o dublă garanţie din partea lui Dumnezeu: cuvântul Său şi jurământul Său, iar această garanţie nu a fost oferită doar lui Avraam. Aceste principii pe baza cărora Dumnezeu a lucrat faţă de patriarhii din vechime se aplică şi astăzi copiilor credinţei, pentru ca noi „să avem o încurajare puternică”. Dumnezeu, în bunăvoinţa harului Său, pentru a-i convinge pe moştenitorii promisiunii de caracterul neschimbător al făgăduinţei Cuvântului Său, a întărit această promisiune cu un jurământ, aşa cum fac şi oamenii între ei. Fiindcă nu putea jura pe unul mai mare, El a jurat pe Sine Însuşi. Astfel, pe temeiul a două lucruri neschimbătoare, cuvântul Său şi jurământul Său, în care era imposibil ca Dumnezeu să mintă, El oferă o puternică încurajare pentru aceia care au alergat la Hristos ca la singurul refugiu care îi poate scăpa de judecată, întemeindu-se astfel pe nădejdea ce le-a fost pusă înainte, fără să se întoarcă din pricina dificultăţilor întâlnite pe cale. Este o aluzie făcută la cetăţile de scăpare pentru ucigaşi. Iudeii L-au ucis pe propriul lor Mesia şi au adus astfel judecata asupra lor. Rămăşita credincioasă, separându-se de neamul vinovat, a fugit la adăpostul Hristosului viu care este acum în glorie.

Versetele 19 şi 20. Credinciosul care aleargă la Hristos are o nădejde sigură şi tare, deoarece Iisus, Marele nostru Preot, a intrat în cer, dincolo de perdeaua dinăuntru. Hristos S-a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu pentru noi ca Înainte-mergător şi ca Mare Preot. Poziţia de Înainte-mergător implică faptul că sunt unii care Îl vor urma. Noi nu avem doar Cuvântul lui Dumnezeu, ci şi pe Iisus, o Persoană vie în glorie, ca o mărturie veşnică a gloriei spre care mergem şi ca o garanţie că vom ajunge în mod sigur acolo. Până vom ajunge în odihna cerească, Hristos este Marele nostru Preot pentru a ne susţine pe cale. Apostolul pune din nou înaintea sufletelor Cuvântul lui Dumnezeu şi pe Hristosul cel viu, aşa cum a făcut şi în capitolul 4. În acest loc ne este prezentat, pe de o parte, Cuvântul lui Dumnezeu, ca fiind temelia solidă a credinţei noastre, iar pe de altă parte, Hristosul cel viu ca ancoră a sufletelor noastre, ca Cel care ne leagă cu cerul şi ne ţine sufletele în pace în mijlocul furtunilor vieţii.