„NOUA ORDINE” NAZISTĂ.

 

„NOUA ORDINE” NAZISTĂ

 Noua ordine însemna, în viziunea lui Hitler, hegemonia absolută a „rasei pure” ariene. Cine erau acești arieni? Cine era această rasă dominantă? Răspunsul oferit de Hitler se referea la rasă nordică. Vorbind de acești arieni, Hitler, probabil, a fost influențat de cercetările lingviștilor secolului XIX, care sesizaseră faptul că, nu doar limbile europene , dar și cele din Orientul Mijlociu sau India, aveau o origine comună. S-a concluzionat, de către respectivii lingviști, că toate aceste limbi și civilizațiile corespondente, bineînțeles, trebuie să fi apărut dintr-o singură ramură originară – ariană. S-a ajuns, astfel, în unele cercuri, ca arienii să fie considerați o rasă superioară, extraordinară, creatoare a tot ce a însemnat civilizație în istoria lumii. Astfel naziștii, preluând unele dintre aceste idei și dezvoltându-le la un nivel absolut paranoic, au ajuns la concluzia „științifică” conform căreia arienii ar fi chemați să subjuge și să distrugă toate rasele considerate inferioare, astfel încât cultura și civilizația să poată avansa spre cele mao înalte culmi. Pentru a-și împlini destinul măreț, arienii trebuiau să-i distrugă fără milă pe „inferiori” care-i urăsc și complotează împotriva lor. Hitler considera că poporul german reunea cele mai înalte și pure caracteristici ale arienilor. Destinul poporului german apărea clar - să domine și să extermine toate rasele inferioare: evreii, rromii, slavii. În urma acestei „misiunii istorice” urma a se naște gloriosul Reich de o mie de ani.

 În toamna anului 1942, Hitler se putea gândi că, proiectul realizării „noii ordini” era pe cale de ase realiza. Conform programului său pangermanic, între 1038-1941, Germania s-a extins prin includerea în Reich a tuturor teritoriilor pe care Hitler le considera germane: Austria, regiunea Sudetă, Polonia occidentală, Alsacia, Lorena, Memel (Klaipeda), Silezia, nordul Slovaciei, Luxemburg. Germania cu un astfel de teritoriu devenise un stat cu mai mult de o sută de milioane de locuitori, având mari resurse economice și se transformase în centru de greutate al „noii ordini”.

 În jurul acestui nucleu solid, Reichul nazist se organizase conform unui plan rasial, în care trebuia să se țină, totuși seama, de alianțele cu unele state latine - Italia, sau slave - Bulgaria. Țările care au primit statutul oficial de „protectorat” - pentru că, din cauza populațiilor slave ce le locuiau, nu erau socotite demne de a fi incluse pur și simplu în Reich - se constituiseră în regiuni vasale, rezervoare de materii prime și de resurse umane, administrate de guvernatori. Așa s-a întâmplat cu Bohemia-Moravia, cu Guvernământul General al teritoriilor din Est (Bielorusia, Reichkommissariatul Ucraina), Guvernământul General al Poloniei. În alte teritorii ocupate - Norvegia, Olanda, Belgia, nordul și vestul Franței, vestul Rusiei - s-a introdus administrația germană, civilă sau militară. În alte state s-a impus un guvern nazist ca cel al lui Quisling din Norvegia. Danemarca și-a păstrat suveranii. Cât despre micile state din Europa Centrală și Orientală, care au regimuri autoritare și participă cu toate forțele la războiul contra URSS, acestea rămân teoretic independente. Așa s-a întâmplat cu Finlanda, Ungaria, Slovacia, Croația și România.

 Față de națiunile ocupate s-a aplicat un tratament diferențiat. Astfel, popoarele germanice - flamanzii, scandinavii, danezii - au fost considerate ca fiind parte din „marea națiune germană” și s-au bucurat de un tratament relativ bun. Popoarele latine, cu excepția francezilor, au avut parte de un tratament relativ acceptabil datorită admirației lui Hitler pentru Imperiul Roman. Asupra slavilor, evreilor și rromilor s-a aplicat cel mai barbar tratament, fiind considerate popoare inferioare, dorindu-se eliminarea lor totală prin genocid și holocaust.

 Pe termen scurt, reorganizarea Europei este mai puțin importantă pentru Hitler față de obținerea victoriei totale. Acest fapt a determinat o exploatare economică absolut teribilă a țărilor ocupate. De exemplu, cu 400 de milioane de franci plătiți zilnic Germaniei, Franța ar fi putut întreține o armată de 8 milioane de oameni.

 În sfârșit, din 1942, începe rechiziționarea mâinii de lucru - milioane de oameni sunt „deplasați” în Germania, în cadrul Serviciului de Muncă Obligatorie (STO), unde sunt mobilizați de Organizația Todt de Construcții, în vederea făuririi „zidului Atlanticului”, un gigantic ansamblu de fortificații destinat să împiedice debarcarea Aliaților - zidul trebuia să se întindă din nordul Norvegiei până în sudul Portugaliei.  

 Instaurarea „noii ordini” se face și prin reprimarea sistematică a celor pe care Reichul îi consideră dușmanii lui permanenți - pe lângă popoarele „inferioare”, mai erau incluși aici: comuniștii, francmasonii, membrii mișcărilor de rezistență etc.. Din păcate, naziștii au fost ajutați șt de forțe colaboraționiste din diverse state: Miliția lui Joseph Dornand în Franța, ustașii lui Ante Pavelici din Croația, regimul colaboraționist francez de la Vichy, etc..

 „Noua Ordine” s-a manifestat dur și față de bisericile creștine care au manifestat o cât de mică rezistență în fața voinței noului „Mesia” - Hitler. Totuși, multe biserici, de diverse confesiuni, au demonstrat o „indulgență” absolut condamnabilă față de nazism. În Germania, din păcate, foarte mulți „creștini” n-au văzut nicio problemă să i se închine noului Mesia. Puțini, foarte puțini, creștini au ales să se opună, chiar cu prețul vieții.

 Împotriva „noii ordini” s-au manifestat diversele mișcări de rezistență. Printre cele mai puternice astfel de grupări s-au numărat: partizanii lui Tito din Iugoslavia, gruparea „Maquis” (Mărăciniș) din Franța, controversata grupare a lui Bandera din Ucraina, etc.. Printre realizările de excepție ale rezistenței amintim: asasinarea protectorului Bohemiei-Moraviei Heydrich, unul dintre cei mai odioși criminali naziști, sabotajul la singura uzină de apă grea, realizat de norvegieni - fapt cere a împiedicat Germania să fie prima deținătoare a bombei atomice, realizarea unei rețele clandestine pentru evacuarea evreilor - fie în America, fie în Palestina.