JULIUS POPPER - CONCHISTADORUL ROMÂN AL ȚĂRII DE FOC!

JULIUS POPPER - 
CONCHISTADORUL ROMÂN AL ȚĂRII DE FOC!

                 Cucerirea continentului sudamerican este o poveste cu personaje extraordinare, printre care se află şi un român: Julius Popper. Călător şi explorator, inginer şi întreprinzător, om de ştiinţă şi scriitor, el a lăsat urme adânci în istoria Ţării de Foc.
             Julius Popper s-a născut la 15 decembrie 1857, în familia unui intelectual evreu. Urmează cursurile şcolii conduse de tatăl lui, iar la 17 ani pleacă la Paris pentru a studia ingineria. După absolvirea Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din cadrul Politehnicii pariziene, ajunge la Constantinopol, poarta de intrare a Orientului. De acolo, trece în Egipt, unde lucrează la întreţinerea Canalului de Suez. Călătoreşte apoi în India, China, Japonia. Setea de aventură îl mână mai departe: Siberia, Alaska, Canada, Statele Unite. La New Orleans participă la programul de canalizare şi urbanizare a localităţii; în Cuba, aflată încă sub stăpânire spaniolă, elaborează un proiect de sistematizare a oraşului şi portului Havana; iar în Mexic face lucrări de cartografiere şi debutează ca ziarist la publicaţia emigranţilor. Vestea că pe plajele din sudul Patagoniei a fost descoperit aur îl găseşte în Brazilia. Fără să ezite, tânărul în vârstă de 28 de ani pleacă la Buenos Aires. Asemenea conchistadorilor de altădată, visează să cucerească fabuloasele bogăţii ale acestui nou El Dorado.
               Ca şi alte regiuni ale continentului american, Patagonia îşi avea propria legendă legată de aur, care înfierbânta, de câteva secole, imaginaţia aventurierilor: se povestea despre o cetate fabuloasă, Trapalanda, în care metalul preţios s-ar afla într-o cantitate atât de mare încât era folosit pavarea străzilor. Când un marinar găseşte în apropiere de Capul Virgenes două pepite de mărimi impresionante, febra aurului cuprinde capitala argentiniană. Apar, peste noapte, societăţi şi companii miniere, sunt puse în mişcare capitaluri uriaşe. Plajele sudului patagonez sunt asaltate de mulţimi de oameni de diferite naţionalităţi, atraşi de mirajul unei îmbogăţiri rapide. Lipsea doar specialistul în mine, şi acesta a fost Julius Popper. Românul impunea prin inteligenţă şi inventivitate şi, în afară de română şi idiş, vorbea fluent germana, engleza, portugheza şi franceza. Bine legat, cu un chip plăcut încadrat de o barbă blondă, cu fruntea lărgită de un început de calviţie şi cu ochi pătrunzători de un albastru metalic, întotdeauna îmbrăcat elegant, Popper era prototipul perfect al gentlemanului sfârşitului de secol XIX. Cu asemenea calităţi, reuşeşte să câştige încrederea elitei politice şi economice a Buenos Airesului şi să obţină susţinere financiară pentru proiectele lui.   

             În prima jumătate a anului 1886 face o călătorie de recunoaştere în zona Strâmtorii Magellan. Parcurge traseul care leagă Capul Virgenes - invadat de taberele căutătorilor de aur - de Punta Arenas, capitala Patagoniei chiliene. De pe ţărmul de nord al canalului priveşte plajele Ţării de Foc şi realizează că insula are o structură geologică similară cu aceea a întregii regiuni: deci, şi aici nisipul ar trebui să conţină aur. În 1881, Argentina şi Chile puseseră capăt litigiului teritorial, delimitându-şi frontiera patagoneză de-a lungul Anzilor şi împărţind insula mare a Ţării de Foc printr-o linie aproape dreaptă mergând de la nord la sud. Cu toate acestea, pământul de dincolo de Strâmtoarea Magellan rămânea o terra incognita. Beneficiind de o generoasă sponsorizare, în septembrie 1886 Popper organizează o expediţie de explorare a Ţării de Foc. Pornit din Punta Arenas, debarcă în Golful Porvenir şi traversează insula, ajungând în Golful San Sebastian. Aşa cum anticipase, plajele atlantice ale Ţării de Foc conţin aur, şi chiar într-o cantitate mai mare decât restul Patagoniei. Revenit la Buenos Aires, ţine, în martie 1887, o conferinţă la Institutul Argentinian de Geografie. Însemnările de călătorie şi observaţiile geografice sunt completate de fotografii, hărţi, arme şi unelte ale băştinaşilor, mostre de nisip aurifer. Cuvintele lui Popper entuziasmează auditoriul. Ca urmare, se pun bazele unei societăţi destinate strângerii fondurilor necesare exploatării metalului preţios - „Compania Anonima Lavaderos de Oro del Sur“”(„Compania Anonimă pentru Spălarea Aurului Sudic”) –, care reuneşte elita politică şi financiară a Argentinei.

              Înarmat cu actele de concesionare a terenurilor aurifere descoperite, românul debarcă, la sfârşitul anului 1887, în Golful San Sebastian. În această regiune inospitalieră, bătută de vânturi din toate direcţiile, întemeiază o colonie pe care o botează cu un nume semnificativ: El Paramo (Pustiul). În jurul uzinei propriu-zise, construieşte o clădire administrativă, o baracă cu 80 de paturi pentru lucrători, depozite, o bucătărie. Instalaţia de separare a aurului include staţia de pompare a apei marine, acţionată de două motoare cu abur, sistemul de jgheaburi şi site, forja şi o linie de decovil pentru transportul vagoneţilor cu nisip. Pentru a economisi munca oamenilor, inventează o instalaţie care valorifica forţa uriaşă a valurilor. În câteva săptămâni reuşeşte să producă aproape un kilogram de aur pe zi. Vestea se răspândeşte cu viteza fulgerului în tot sudul Patagoniei. Spre El Paramo se îndreaptă o mulţime de aventurieri şi oameni de joasă extracţie - marinari dezertori, puşcăriaşi evadaţi. Pentru a-şi proteja exploatările de asaltul acestor certaţi cu legea, Popper organizează, în 1888, o armată ale cărei uniforme sunt copiate după cele prusace. Afacerea merge tot mai bine şi, la scurt timp, întemeiază noi colonii: Beta, Cullen, Carmen Sylva. Graţie determinării şi ingeniozităţii, reuşeşte să-i alunge pe invadatorii veniţi din zona chiliană a insulei. Fugarii răspândesc legenda că Popper ar fi un tiran, astfel că, în august 1888, o mulţime înarmată din Punta Arenas atacă una dintre aşezări şi îi dă foc.
            Căutătorii de aur din zona chiliană a insulei nu erau însă singurii duşmani ai lui Popper: autorităţile argentiniene îşi simţeau subminată autoritatea, iar cele din Punta Arenas se temeau că el şi-ar putea extinde controlul asupra întregii insule. În urma repetatelor atacuri ale bandelor de aventurieri, la sfârşitul anului 1889 Compania Anonimă Lavaderos de Oro del Sur dă faliment. Era anul în care românul brevetase „Cosechadora de Oro” („Maşina de recoltat aur”), o instalaţie capabilă să spele 75 de tone de nisip pe zi, extrăgând peste 99% din aurul conţinut.

             În ciuda trecerii fulgerătoare prin spaţiul sud-american, istoria acestor locuri nu poate fi scrisă fără numele lui Julius Popper. Ziarele din Buenos Aires au publicat articole elogioase la adresa lui, numindu-l „Conchistadorul român al Patagoniei” şi, oarecum batjocoritor,  „Don Quijote al Ţării de Foc”. El însuşi a fost un ziarist redutabil, un condei incisiv, criticând deschis acţiunile oneroase ale guvernanţilor. În mai multe rânduri a fost invitatul Institutului Geografic Argentinian. Dizertaţiile lui au inclus studii erudite de istorie, geografie, etnologie. În 1891 a întocmit harta zonei sudice a Ţării de Foc, pe care, pentru prima dată, apele care scaldă acest ţărm figurează sub numele de Marea Argentinei. A descoperit munţi şi râuri cărora le-a dat nume româneşti: Munţii Lahovary, Manu, Rosetti şi Carmen Sylva, cu vârful Sinaia, râurile Ureche şi Rosetti. Spirit vizionar, a dotat Ţara de Foc cu instrumentele esenţiale funcţionării unei societăţi: a făcut legi şi regulamente, a înfiinţat o poliţie locală, a organizat un serviciu poştal pentru care a tipărit timbre cu iniţiala numelui său, a bătut două monede de aur, denumite Popper. Mai presus de toate, a revoluţionat întreaga societate argentiniană, creând germenii capitalismului într-o lume de agricultori şi crescători de vite.

            A propus guvernului de la Buenos Aires trei proiecte de mari dimensiuni: unul privind reglementarea traficului în strâmtoarea Magellan prin înfiinţarea unei companii de remorchere, altul pentru construirea unei linii telegrafice care să lege capitala argentiniană de coasta atlantică a Ţării de Foc şi, în sfârşit, al treilea privind organizarea unei expediţii la Polul Sud. Nu a mai avut timp să le împlinească. Pe 6 iunie 1893 este găsit fără viaţă în apartamentul lui din Buenos Aires. Avea numai 36 de ani. Verdictul medicului legist a fost atac de cord, dar în epocă s-a vorbit de sinucidere şi de asasinat comandat de mafia aurului sau de puterea politică.
           Deşi, din cauza legilor existente în acel timp, nu a putut primi cetăţenia română, Julius Popper nu şi-a uitat niciodată patria: „M-am născut român, sunt român şi voi muri român”, declara el într-una dintre scrisorile adresate Societăţii Regale de Geografie din Bucureşti, cu care a corespondat întreaga viaţă. „Avea alura eroilor din povestirile extraordinare ale lui Jules Verne, era aproape un personaj de legendă” - s-a spus în cuvântarea întocmită la moartea lui, comparându-i-se calităţile literare cu cele ale lui Poe, Wilde sau Twain, iar anvergura de explorator cu cea a lui Livingstone. Trecătorul pe aleile cimitirului „La Recoleta”, locul de veci al protipendadei capitalei argentiniene, are surpriza să întâlnească, printre numele cu rezonanţă spaniolă, pe cel al unui „talentat şi dârz aventurier, înzestrat cu o energie debordantă”, plecat din Bucureşti să cucerească „pământul de la capătul lumii”.

ISTORIA PIERDUTĂ DE 1000 DE ANI A ROMÂNILOR!

ISTORIA  PIERDUTĂ DE 1000 DE ANI A ROMÂNILOR!

    
          Pe mai multe forumuri, în multe comentarii şi chiar în multe cărți am văzut, în disputele cu ungurii - şi alţi alogeni - repetată iar şi iar O MARE PROSTIE, la care nu am văzut pe nimeni să răspundă.
             Care este prostia? Ideea golului istoric de 1000 de ani în spațiul românesc! Cât de furat de ceață poţi să fi, ca român, sau cât de pătimaş, ca ungur, ca să nu poţi face o simplă operaţie aritmetică? Chiar dacă pornim de la datele proclamate de unguri, 273+1000=1273! Ori românii sunt atestaţi ca atare din sec. IX cel puţin! Așadar, de fapt, 800-273=527! Deci, aproape jumătate din perioada presupusă! Oricum, primele atestări ale românilor ca românii sau valahi sunt dinaintea venirii ungurilor în zonă, dar asta este altă problemă, de care ei se feresc mult. Revenind la MAREA PROSTIE a „golului” de 1000 de ani (o formulă gazetărească fără acoperire ştiinţifică), să observăm că nu are nici o acoperire şi că se bazează doar pe vorbe goale. Astfel, retragerea trupelor sub Aurelian va fi urmată de reocuparea Banatului, Olteniei şi sudului Munteniei sub Constantin cel Mare, la începutul sec. IV. Deci, în loc de 273 ajungem la 331, când are loc invazia goţilor, taifalilor şi dacilor liberi. Dar! Constantin cel Mare îi înfrânge, îi supune şi îi transformă în federaţi ai Romaniei! Așadar, chiar pentru nordul Dunării, ajungem la 367-369, când iar are loc un conflict cu goţii, care îi sprijineau pe cei care erau împotriva împăratului Valens. Cu alte cuvinte, goţii erau parte activă în problemele interne ale Romaniei! Valens va rezolva problema şi va fi şi pus la punct în erezia sa ariană de episcopul Vretanion sau Bretanion de Tomis (român, desigur). Ajungem prin urmare la 375, anul invaziei hunilor! Adică la peste 100 de ani de data vehiculată de ungurii răuvoitori ca limită pentru Dacia nord-dunăreană! Dar invazia hunilor nu înseamnă dispariţia Românilor nordici, nici a datelor despre ei! În 381, adică la 6 ani după invazia hună şi izgonirea goţilor din zonă, carpii vor ataca, pentru ultima dată, Romania sud-dunăreană. Erau încă acolo şi încă puternici! Dar, mai mult decât atât, la curtea lui Atila (care era hun, săracul, nu ungur, cum îl văd astăzi unii), sunt atestaţi Românii! Mai mult, stăpânirea Romaniei cu capitala la Constantinopole asupra Munteniei şi Olteniei continuă până pe la 440, când se va reduce la câteva capete de pod. Acestea sunt menţinute încă, precum este menţinută şi legătura Romaniei cu românii nord-dunăreni. În liniştirea hunilor un rol foarte mare îl joacă marele general Flavius Etius, român din Durostor (fiul lui Gaudenţiu), care îi înfrânge la Nedao, în româneasca Panonie (astăzi în Ungaria), în 451. Am ajuns, iată, în a doua jumătate a secolului V! Departe de 273… 
           Dar ce se întâmplă mai departe? Ei bine, gepizii, care fuseseră supuşi de goţi în vremea în care aceştia erau federaţi ai Romaniei, care, de asemenea, fuseseră preluaţi de huni şi folosiţi de aceştia în administrarea Transilvaniei de astăzi şi a altor zone româneşti, vin la putere! Ei vor prelua de la huni controlul asupra majorităţii teritoriului stăpânit de huni. Deci, viaţa merge mai departe, la fe şi istoria noastră, până la 567. Intrăm, iată, în secolul VI, de când datează cele mai vechi biserici (creştine) de la nord de Dunăre, care se găsesc, desigur, în vechea Dacie nord-dunăreană. Mai mult, marele împărat Iustinian (527-565), va aduce din nou sub directa administrare a Romaniei şi Oltenia şi Muntenia, accentuând şi mai mult dependenţa de Constantinopol a gepizilor. În 567 avarii aliaţi cu longobarzii înving pe gepizi şi îşi rezervă pentru ei veniturile Transilvaniei şi ale altor zone, aparatul administrativ fiind asigurat în multe părţi chiar de gepizii înfrânţi. Mauriciu, ultimul împărat roman înainte de grecizarea Romaniei (grecizare care câştigă puterea desăvârşit după invazia slavă din 602), scrie „Arta militară” în care, vorbind despre strategiile pentru războaiele de la nord de Dunăre, atrage atenţia că, românii nordici care se oferă călăze sunt uneori de partea inamicului, deci trebuie acceptaţi cu prudenţă. Atenţie!! În anul 610 urcă pe tronul de la Constantinopole Heraklios, care înlătură latina ca limbă oficială a Romaniei şi o înlocuieşte cu… greaca! Pentru a-şi justifica stăpânirea în Romania, grecii se proclamă… „romei” şi urmaşi ai Imperiului roman! Ca urmare, evită din răsputeri să amintească de români, adevăraţii moştenitori, pe care îi jefuiseră de moştenirea părintească. Acest fapt a trezit o mare ură a românilor faţă de greci şi, fireşte, i-a făcut aliaţi ai slavilor. Alianţa dintre slavi şi români, ura românilor faţă de grecii care îi persecutau permanent şi alte elemente similare vor apărea în primele documente bizantine care se referă iar deschis la români. Chiar dacă am ignora arheologia şi am accepta un gol documentar între 610 şi sec. IX, tot avem o distanţă de MAXIMUM 200 de ani. Şi, totodată, anterioritate faţă de unguri. Deci, golul de 1000 de ani nu există decât în imaginaţia şi incultura unora. El a fost cel mult o figură de stil pentru a arăta puţinătatea informaţiilor documentare din vremea respectivă, nu lipsa lor totală!

CÂTE CEVA DESPRE OLAHUS ȘI ERASMUS!

CÂTE CEVA DESPRE OLAHUS ȘI ERASMUS!

           Nicolaus Olahus şi-a făcut singur destinul, confirmând dictonul latin: „Quisque est faber suae fortunae” - „Fiecare este artizanul propriului destin”. În lungul drum spre vârful ierarhiei în statul ungar, s-a făcut remarcat şi prin poeziile sale, fiind primul poet român de limbă latină. În timp ce în Ţările Române - ca peste tot în estul Europei - se scria numai în slavonă (sau în greaca veche), în Apus, se scria în latină. Toate lucrările se scriau în aceste limbi „culte”, considerate superioare limbilor „vulgare”, cele vorbite în popor. Dacă în Ţara Românească apărea o lucrare intrată în istoria literaturii, „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” (scrisă în ultimii ani ai domnitorului Neagoe 1512-1521), Nicolaus Olahus îşi afirma umanismul printr-o serie de scrieri în limba latină, scriind felicitări, epigrame, epitafuri dar şi elegii. Cele mai cunoscute sunt elegiile scrise în 1536, la moartea fratelui său Matei şi la moartea prietenului său, Erasmus. Reproducem din elegia dedicată lui Erasmus din Rotterdam: „… Cum socotesc, auzit-ai de dumnezeiescul Erasmus/ Căci în acest univers nimeni nu fu mai vestit (…) Viaţa-ntreagă îi fu atât de neprihănită/ Căci tu însuţi o poţi lua ca fericit îndreptar”. 

        Umanismul lui Olahus poate fi cunoscut şi prin interpretarea versurilor sale. Să-l urmărim, în acest sens, pe prof. St. Bezdechi: „Dar această dragoste nu e îngustă, ea îmbrăţişează, în dorinţa ei de bine, şi celelalte ţări, cărora el, spirit paşnic, le datorează pacea şi prosperitatea, de care lumea era lipsită, spunea el, din pricina certurilor dintre capetele domnitoare. De această „discordia ducum” şi de „crudelis amor lucri” vorbeşte el şi în poezie „in praesesus saeculum” dar mai ales în frumoasa invocaţie către Dumnezeu, căruia îi mulţumeşte pentru pacea între Francisc I şi Carol V, pace în urma căreia el spera că prosperitatea va reveni în aceste două mari ţări (Franța și Germania) bântuite de atâta vreme de flagelul războiului. Este o adevărată rugăciune, care merită să fie citată pentru accentele profunde pe care ştie să le găsească: RUGĂCIUNE: „Sfânt Dumnezeu, ce-ai zidit pământul şi marea şi cerul, / Tu, ce cu’n semn pironeşti aştrii de foc în tării;/ 

Tu, dup’al căruia plac, se’nvârte’n orbita-i lucioasă/ Luna şi socarele aprins tras de fugarii cei iuţi;/ 

Tu, ce hrăneşti a’ pământului rodnic seminţe gustoase,/ Tu, ce cu dragostea ta pe muritori ocroteşti;/ 

Tu, în a căruia mână se află a’ păcii zăloguri/ Şi a lui Marte cel crunt însângerate săgeţi:/ 

Ce să-ţi aduc ca prinos, potrivit mulţumirea-mi s’arate/ Şi să slăvesc mai smerit numele-ţi sfânt de trei ori?/ 

Prea meritate pedepse ne-aduc ale noastre păcate: / Mâna ta poartă pe drept biciul ce acum ne-a lovit./ 

Cum un părinte sever cu grele loviri pedepseşte/ Ale copiilor săi nesăbuite greşeli,/ 

Astfel şi tu ne mustrezi pe noi ce’nnotăm în păcate/ Şi după vrerea-ţi, acum grele pedepse ne-am luat,/ 

Dat-ai ades după vesele timpuri şi vremuri grozave/ Iar după vifor şi ploi, zile senine dăduşi./ 

Astfel divina putere desprinsă-i să-şi schimbe purcesul/ Iarăşi şi iar deschizând îndurătorul ei sân.” 

            Tinerii zilelor noastre au auzit de eruditul teolog olandez Erasmus, numele lui fiind dat - de Uniunea Europeană - celui mai important program european (în perioada 2014-2020), obiectivul fiind „dezvoltarea competenţelor şi a capacităţii de inserţie profesională prin oferirea unor oportunităţi de educaţie, formare, tineret şi sport”. 

            Operele lui Erasmus au fost tipărite în tipografia Universităţii din Louvain, locul unde se retrăgea şi Nicolaus Olahus. Marele oraş belgian Leuven (Louvain - în franceză, Lovin - în valonă), capitala Brabantului, a adoptat în 1990 comuna sibiană Cristian - o localitate atestată din 1223. În timp ce Louvain îşi cunoaşte bine trecutul din 891 - când o armată de vikingi a fost învinsă de regele Arnulf de Carintia -, la Cristian s-au descoperit urme ale unei locuiri din neoliticul timpuriu (cca. 6400 î.H.). Istoria localităţii, cunoscută iniţial după denumirea latină „Insula Christiana”, botezată de coloniştii saşi „Grossau”, a fost plină de evenimente dramatice. Localitatea a fost incendiată de turci (1493) şi de boierii munteni (1529), cucerită şi prădată de Mihai Viteazul (în 1599), decimată de holeră şi ciumă (în 1553, 1706 şi 1755), din nou incendiată de tătari (în 1658) şi mistuită de flăcările unui incendiu (în 1891). În sec. XX, ambele războaie mondiale au afectat satul şi locuitorii. Câţi români sau belgieni ştiu că vizitând cele două localităţi merg pe urmele lui Erasmus, sau ale lui Olahus? 

IISUS - CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA! (partea a doua).

IISUS - CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA!  (partea a doua)

6.Copilul care a fost promis:

LUCA 2:21-39

*IISUS ESTE CIRCUMCIS, IAR MAI TÂRZIU, ADUS LA TEMPLU

  

     Iosif şi Maria nu se întorc la Nazaret‚ ci rămân în Betleem. Când are opt zile‚ Iisus este circumcis‚ conform Legii date de Dumnezeu Israelului (Leviticul 12:2, 3). În această zi se obişnuieşte şi să i se dea nume unui copil de sex bărbătesc. Iosif şi Maria îi pun fiului lor numele „Iisus”‚ aşa cum i-a îndrumat arhanghelul Gabriel.

După mai bine de o lună, când Iisus împlineşte 40 de zile, părinţii săi îl duc la templul din Ierusalim‚ situat la doar câţiva kilometri de locul în care se află ei. Potrivit Legii‚ la 40 de zile de la naşterea unui fiu, mama trebuie să aducă la templu o ofrandă de purificare (Leviticul 12:4-8).

     Maria aduce ca ofrandă două păsărele. Aceasta ne ajută să ne facem o idee despre starea materială a lui Iosif şi a Mariei. Conform Legii, trebuie aduşi ca ofrandă un berbec tânăr şi o pasăre. Dar, dacă mama nu-şi permite să ofere un berbec, ea poate aduce două turturele sau doi porumbei. Fiind în această situaţie, Maria aduce şi ea două păsărele.

7.Iisus este vizitat de astrologi:

MATEI 2:1-12

*CÂŢIVA ASTROLOGI SUNT CONDUŞI DE O STEA LA IERUSALIM, IAR APOI LA IISUS

            Câţiva bărbaţi vin de la răsărit. Ei sunt astrologi şi studiază poziţia aştrilor, pretinzând că astfel pot să le prezică oamenilor viitorul (Isaia 47:13). Când erau acasă, în răsărit, ei au văzut o stea şi au urmat-o sute de kilometri. Steaua i-a dus la Ierusalim, nu la Betleem. Ajunşi la Ierusalim, ei întreabă: „Unde este regele iudeilor, care s-a născut? Fiindcă am văzut steaua lui când eram în răsărit şi am venit să ne plecăm înaintea lui” (Matei 2:1, 2). Când aude aceasta, regele Irod se mânie. Îi cheamă pe preoţii principali şi pe alţi conducători religioşi evrei şi îi întreabă unde trebuie să se nască Hristosul. Bazându-şi răspunsul pe Scripturi, ei îi spun: „În Betleemul din Iudeea” (Matei 2:5; Mica 5:2). Atunci, Irod îi cheamă în ascuns pe astrologi şi le spune: „Duceţi-vă şi căutaţi cu atenţie copilaşul, iar, când îl veţi găsi, să-mi daţi de ştire, ca să merg şi eu să mă plec înaintea lui” (Matei 2:8). În realitate însă, Irod vrea să-l găsească pe copilaş ca să-l ucidă.

           După plecarea astrologilor, steaua pe care au văzut-o când erau în răsărit merge înaintea lor. Este limpede că aceasta nu este o stea obişnuită; ea a fost făcută să apară special pentru a-i îndruma pe astrologi. Ei o urmează până se opreşte deasupra casei în care locuiesc Iosif, Maria şi băieţelul lor. Când intră în casă, astrologii o găsesc pe Maria cu copilaşul Iisus. Ei se pleacă înaintea lui şi-i oferă în dar aur, tămâie albă şi smirnă. Mai târziu, când se pregătesc să se întoarcă la Irod, ei sunt avertizaţi de Dumnezeu în vis să nu facă acest lucru. De aceea, se duc în ţara lor pe alt drum.

           Ce-a fost această stea care i-a călăuzit pe astrologi? Este greu de spus. Ne ferim să facem speculații! Cât privește pe astrologi/magi există și părerea că ei erau preoți persani ai lui Zoroastru! Nu intrăm în amănunte.

8.Fug de un conducător rău:

MATEI 2:13-23

*FAMILIA LUI IISUS FUGE ÎN EGIPT

*IOSIF ŞI FAMILIA SA SE MUTĂ LA NAZARET

           Iosif o trezeşte pe Maria. Trebuie să-i dea neapărat vestea. Îngerul Domnului i-a apărut în vis şi i-a spus: „Scoală-te, ia copilaşul şi pe mama lui şi fugi în Egipt. Stai acolo până îţi voi spune eu, fiindcă Irod are de gând să caute copilaşul ca să-l omoare” (Mat. 2:13). Iosif şi Maria împreună cu fiul lor ies fără întârziere din oraş, la adăpostul întunericului. Ei fug chiar la timp, deoarece Irod află că astrologii l-au înşelat. El le spusese să se întoarcă şi să-l informeze cu privire la Iisus, însă ei au părăsit ţara fără să facă aceasta. Irod este furios. El nu renunţă la ideea de a-l ucide pe Iisus, de aceea dă ordin să fie omorâţi toţi băieţii din Betleem şi din împrejurimi de la vârsta de doi ani în jos. Calculul său se bazează pe ceea ce aflase de la astrologii veniţi de la răsărit.

           Uciderea tuturor acestor băieţi este ceva îngrozitor. Nu ştim câţi copii au fost ucişi, dar plânsul amar şi strigătele de durere ale mamelor îndoliate împlinesc o profeţie biblică făcută de Ieremia, un profet al lui Dumnezeu (Ieremia 31:15).

           Iosif şi familia sa ajung în Egipt şi rămân să locuiască acolo. Dar, într-o noapte, îngerul Domnului se arată din nou lui Iosif într-un vis. „Scoală-te, ia copilaşul şi pe mama lui”, îi spune îngerul, „şi du-te în ţara lui Israel, fiindcă aceia care căutau să ia sufletul copilaşului au murit” (Matei 2:20). Iosif înţelege acum că el şi familia sa se pot întoarce în ţara lor. Astfel se împlineşte o altă profeţie biblică: Fiul lui Dumnezeu este chemat din Egipt (Osea 11:1).

            După cât se pare, Iosif intenţionează să se stabilească împreună cu familia sa în Iudeea, probabil în apropiere de oraşul Betleem, unde au locuit înainte de a fugi în Egipt. Dar află că în Iudeea este rege fiul lui Irod, Arhelaus, un om rău. În alt vis, Dumnezeu îl avertizează pe Iosif cu privire la pericol. Prin urmare, Iosif şi familia sa călătoresc spre nord şi se stabilesc în oraşul Nazaret, din ţinutul Galileii, departe de Ierusalim, centrul vieţii religioase iudaice. Iisus creşte în această comunitate, împlinind astfel o altă profeţie: „El va fi numit Nazarinean” (Matei 2:23).

            După ce năştea, o femeie israelită era considerată un timp necurată din punct de vedere ceremonial. La sfârşitul acelei perioade, trebuia adusă o ofrandă arsă ca jertfă de purificare. Tuturor li se reamintea astfel că păcatul şi imperfecţiunea s-au transmis nou-născutului. Copilaşul Iisus era perfect şi sfânt (Luca 1:35). Totuşi, Maria şi Iosif „l-au adus” la templu „pentru purificarea lor”, aşa cum prevedea Legea (Luca 2:22).

            La templu‚ un bărbat în vârstă, pe nume Simeon, li se adresează lui Iosif şi Mariei. Dumnezeu i-a dezvăluit lui Simeon că nu va muri înainte de a-l vedea pe Hristosul‚ sau Mesia‚ promis de Dumnezeu. În această zi‚ Simeon este îndrumat de Duhul Sfânt la templu‚ unde îi găseşte pe Iosif şi Maria cu copilaşul lor. Simeon îl ia pe copilaş în braţe. În timp ce îl ţine pe Iisus în braţe, Simeon îi mulţumeşte lui Dumnezeu, spunând: „Acum, Doamne, tu îl laşi pe robul  tău să moară în pace, potrivit cuvintelor Tale. Pentru că ochii mei au văzut cum vei aduce mântuirea pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, o Lumină pentru a îndepărta vălul de pe popoare şi Slavă poporului tău Israel” (Luca 2:29-32).  Iosif şi Maria rămân uluiţi când aud aceste cuvinte. Simeon îi binecuvântează şi îi spune Mariei că fiul ei „este pus pentru căderea şi ridicarea din nou a multora din Israel” şi că durerea îi va străpunge sufletul asemenea unei săbii ascuţite (Luca 2:34).

            La templu se află şi profetesa Ana‚ în vârstă de 84 de ani. De fapt‚ ea nu lipseşte niciodată de la templu. Chiar în acest ceas‚ Ana se apropie de Iosif, de Maria şi de copilaşul Iisus. Ea începe să-i aducă mulţumiri lui Dumnezeu şi să le vorbească despre Iisus tuturor celor care vor să asculte. Cât de mult trebuie să se bucure Iosif şi Maria de tot ce li s-a întâmplat la templu! Cu siguranţă‚ aceasta le confirmă că fiul lor este Cel promis de Dumnezeu.

9.Iisus creşte în Nazaret:

MATEI 13:55, 56 MARCU 6:3

*COPILĂRIA LUI IISUS

              Iisus creşte în Nazaret, un oraş mic şi neînsemnat. Acesta este situat la nord de Iudeea, în ţinutul deluros al regiunii Galileea‚ la vest de un lac mare, cunoscut ca Marea Galileii. Când Iosif şi Maria se întorc din Egipt la Nazaret, Iisus are, probabil, vârsta de doi ani şi este, din câte se pare, singurul lor copil. În familia pământeană a lui Iisus existau și fraţii vitregi, Iacov, Iosif, Simon şi Iuda. Existau și cel puțin două surori vitrgesurorile vitrege ale lui Iisus. Există în lumea creștină puternice dispute legate de problema dacă aceștia sunt sau nu copiii Mariei și ai lui Iosif. Bisericile Ortodoxă și Catolică consideră că este vorba de copii ai lui Iosif dintr-o altă căsătorie. Așadar, ar fi vorba de veri ai lui Iisus! Nu încercăm clarificarea acestui subiect aici! Pe blogul meu există un alt articol referitor la Maica Domnului! În acel articol îmi exprim părerea aupra acestei chestiuni.

            Cu siguranţă, Iisus are şi alte rude. I-am amintit deja pe Elisabeta şi pe fiul ei, Ioan ( vezi prima parte a acestui comentariu). Ei locuiesc la mulţi kilometri spre sud‚ în Iudeea. Mult mai aproape‚ în Galileea‚ trăieşte Salome‚ după cât se pare‚ sora Mariei şi deci mătuşa lui Iisus. Salome este căsătorită cu Zebedei. Cei doi fii ai lor‚ Iacov şi Ioan‚ ar fi, aşadar, veri primari ai lui Iisus. Nu ştim dacă în copilărie Iisus a petrecut mult timp împreună cu aceşti băieţi‚ însă mai târziu ei îi devin tovarăşi apropiaţi, fiind doi dintre apostolii săi.

            Iosif trebuie să lucreze din greu pentru a-şi întreţine familia. El este tâmplar. Iosif îl creşte pe Iisus ca pe copilul său‚ motiv pentru care Iisus este numit „fiul tâmplarului” (Matei 13:55). Iosif îl învaţă pe Iisus meseria de tâmplar‚ iar acesta se dovedeşte un ucenic bun. De fapt, mai târziu‚ oamenii spun despre Iisus: „Nu este el tâmplarul?” (Marcu 6:3).

             Cel mai important lucru din viaţa familiei lui Iosif este închinarea la Dumneze . În Nazaret există o sinagogă unde, fără îndoială, Iosif îşi duce cu regularitate familia pentru a se închina. Mai târziu, despre Iisus s-a spus că a mers la sinagogă „după obiceiul său din ziua sabatului” (Luca 4:16). De asemenea, pentru familia lui Iisus este o mare bucurie să meargă cu regularitate la templul lui Dumnezeu din Ierusalim.

        -  Va urma.

ARTA LUI WILLIAM HOGARTH.

ARTA LUI WILLIAM HOGARTH

             William Hogarth (1697-1764) a fost unul dintre primii artiști englezi a cărui faimă a trecut de granițele Regatului Marii Britanii; încă din timul vieții era „cel mai renumit pictor londonez”. În epocă, a fost faimos pentru gravurile și picturile sale satirice și moralizatoare: Cariera unei prostituate (A Harlot’s Progress, 1731), Cariera unui destrăbălat (A Rake’s Progress, 1733-1735), Comicul unei alegeri (The Humours of an Election, 1754-1755), Căsătorie la modă (Mariage-à-la-mode, 1744). Prietenul său apripiat, Henry Fielding, spunea despre el că este „un pictor al istoriei comice”. Aceste cicluri de picturi-manifest sunt inspirate din viața socială și politică engleză, iar situațiile surprinse de artist sunt redate prin umor și ironie. Prin critica pe care o aduce contextului politic și religios (disputele religioase dintre Biserica Anglicană și Metodiști) din vremea sa, Hogarth devine o „portavoce” a societății engleze din sec. al XVIII-lea, un adevărat specialist în PR.

              Lui Hogarth nu-i plăcea să lucreze în atelier și să facă studii după model, refuzând o educație formală; a preferat să privească în jur și să aștearnă pe hârtie impresiile lăsate de lumea înconjurătoare. Desenator desăvârșit, și-a exersat simțul observației și memoria vizuală în așa măsură încât, pentru realizarea unei lucrări nu avea nevoie de studii sau schițe pregătitoare. Disprețiund arta en vogue și mai ales influența italiană și franceză care se manifestă asupra colegilor lui, Hogarth își dezvoltă un stil personal și original. Și totuși, când trebuie să realizeze portretele unor comanditari bogați și influenți, picta și în stilurile străine, care îi sunt familiare din gravurile care circulau în epocă, dar și din portretele pe care are ocazia să le vadă în colecții private.  

         Realizând că picturile sale ajung la un număr limitat de persoane, Hogarth le multiplică folosindu-se de tehnica gravurii, pe care o învață în atelierul lui Ellis Gamble (1713-1720). Vânzarea propriilor gravuri a reprezentat o sursă importantă de venit pentru William Hogarth, care prefera să nu aibă de-a face cu dealerii. Astfel, în 1720 își deschide propriul atelier, în casa părintească; aici, pe lângă creațiile sale, realizează ilustrații de carte, reclame pentru magazine, cărți de vizită și alte activități care îi asigură existența.

        În 1724, William Hogarth se înscrie la cursurile academice ale artistului Sir James Thornhill (care se țineau la Covent Garden), de care îl va lega o profundă prietenie și cu fiica căruia se căsătorește în 1729. În aceeași perioadă adordează pictura, realizând lucrări inspirate tot din viața socială, în același stil personal ca și în gravură. La sfârșitul anilor 1730, Hogarth era un artist renumit, cu o clientelă adecvată și obținând venituri substanțiale. Faptul că era independent financiar, i-a permis să se exprime liber, transpunându-și propriile valori și credințe.

         La început, gravurile sale de o calitate deosebită erau comercializate la prețuri mari, ceea ce face ca acestea să circule doar în cercurile de „connoisseurs”. Cu timpul, prețurile devin accesibile, tocmai pentru a ajunge în rândurile populație sărace. Referitor la seria de gravuri Four Stages of Cruelty (Patru etape ale cruzimii, 1751), Hogarth menționează că a realizat-o tocmai în scopul de a educa. El afirmă că nu a depus un efort mare în desenarea și gravarea lucrărilor tocmai pentru ca acestea să fie cât mai ușor accesibile pentru toate nivelurile societății.

        După 1730, Hogarth înregistrează un succes uriaș cu seriile de gravuri Cariera unei prostituate și Cariera unui destrăbălat pe care le vinde la prețiri modeste, accesibile clasei de mijloc. A existat chiar o listă de așteptare pentru cei care doreau să dețină seria de gravuri Cariera unui destrăbălat, ceea ce l-a determinat pe artist să mai facă o serie, cu două plăci în plus față de prima (prima seria numără 6 plăci) și la un preț mai accesibil, lucru care denotă calitățile de om de afaceri ale artistului.

         Realizând că pot scoate bani din vânzarea gravurilor, mai mulți comercianți execută copii după lucrările originale ale artistului și le scot la vânzare, lucru care îi aduce prejudicii lui Hogarth. Până în acel moment, nu exista vreo lege care să apere drepturile de autor, iar Hogarth realizează un proiect de lege care să-i protejeze pe gravori de lăcomia colegilor de breaslă. Legea de protejare a drepturilor de autor a gravorilor (Engraver’s Copyright Act sau Hogarth Act) a fost aprobată de regele Georges II în 1736 și a fost prima reglementare de acest gen privitoare la domeniul artelor vizuale, oferindu-le artiștilor control asupra producției proprii. Această lege avea scopul de a proteja acele gravuri cu un caracter original, făcând distincție între artiști și meșteșugari. Ulterior, Parlamentul a extins legea asupra întregii producții de gravuri.

         Conștient de talentul său pe care dorește să îl împărtășească și altora, William Hogart publică volumul „Analiza frumosului” (1753) unde vorbește despre principiile desenului și despre „linia grației” sau „linia frumosului”. Ideea de „linie a frumosului” apare la Hogarth cu câțiva ani înainte de apariția volumului, într-un autoportret din 1745, unde se înfățișează alături de câinele său, Trump. În această lucrare, în colțul din stânga jos, pe o paletă este pictată o curbă și cuvintele Line of Beauty and Grace. 

          Pe lângă meritele artistice, William Hogarth s-a dovedit un personaj de o înaltă calitate umană, donând sume importante de bani în vederea construirii de spitale și școli pentru săraci. În sec. al XVIII-lea, de altfel, întreaga societate engleză a fost angrenată într-un amplu proces filantropic care a dus la evoluția acesteia.

         Datorită meritelor sale, în 1757 William Hogarth a fost desemnat drept Pictorul Regelui, funcție pe care a ocupat-o până la sfârșitul vieții1. Poziția de Pictor al Regelui (Serjeant Painter) îi oferea unui artist prerogativul de a picta și decora rezidențele monarhului, în sec. al XVIII-lea artistul primind pentru serviciile sale peste 1.000 de lire sterline pe an.

„A FI UNGUR ÎN ROMÂNIA!”

„a fi ungur în românia!”

   Circulă în spațiul public un filmuleț revoltător, în care o fetiță maghiară, în vârstă de 10-12 ani, rostește, în cadrul unei manifestații antiromânești, un text reprodus parcă din discursurile lui Horthy. E un text care incită la violență și ură interetnică, rostit în public, în cadrul unei „ceremonii” șovine. Cu precizarea că se întâmplă în România. Este de conceput așa ceva? Este permis ca un copil să fie folosit pentru a lansa astfel de mesaje?… Se pare că în România, cu complicitatea criminală, dacă nu cu colaborarea directă a autorităților statului român - da. Sau, în altă ordine de idei: oare ce s-ar întâmpla dacă o fetiță româncă de vârsta celei care rostește aceste cuvinte ar face același lucru în Ungaria? Manifestația la care s-a rostit acest discurs aparține organizației secesioniste maghiare Mişcarea de Tineret „64 de Comitate” (HVIM). Iată un fragment din textul rostit de fetița maghiară/secuică la acel eveniment, text care este, de fapt, o poezie „patriotică”:

„Occidentul a rupt Ungaria în bucăți și a dat Ardealul Românilor.

Ungurii au asistat pasiv și astfel au rămas fără case.

Ardealul trebuie să se întoarcă acasă, la Ungaria.

Trianonul îi doare pe toți cei prezenți.

E foarte greu să fii ungur în România.

Nouă, maghiarilor, ne este greu să fim numiți români.

Pământul Ardealului aparține ungurimii și nimănui altcuiva.

Ne vom bate și vom muri pentru Ardeal.

Nu ne vom (mai) da niciodată casele românilor lacomi.

Ardealul aparține doar Ungariei Mari”.

        Folosirea unui copil în promovarea unor asemenea idei mi se pare la fel de gravă ca exploatarea sexuală a minorilor sau ca pornografia infantilă. Ceea ce făcea Partidul Comunist Român, prin folosirea pionierilor și a șoimilor patriei la proslăvirea lui Nicolae Ceaușescu, pare de-a dreptul inocent și pur în comparație cu convertirea copiilor la ură interetnică și implicarea lor în această propagandă, așa cum se vede în acest filmuleț…

          Și când mă gâdesc că era să ne pricopsim cu 15 martie ca zi de sărbătoare națională în România mi se face RĂU!!

REFLECȚII DIN REPUBLICA DRĂGNISTAN!

REFLECȚII DIN REPUBLICA DRĂGNISTAN!

        

             Să aduni atâta ură într-un popor, să te huiduie oamenii la fiecare colț de stradă, de nu mai poți tu, cel mai puternic politician al momentului, să-ți privești în ochi electoratul, să fii viteaz doar în fața grupului tău restrâns de slugi din partid, ăsta este un eșec politic la care n-a mai ajuns nimeni până acum pe plaiurile țărișoarei, nici măcar Băsescu! În relația cu partenerii din Vest, nici tătuca Iliescu, un comunist sub care a renăscut și înflorit, în anii de așa-zisă democrație, toată „floarea” fostei Securități, nu îndrăznea să sfideze cu atâta nesimțire Occidentul așa cum face acum armata lui Dragnea. Iar dacă Ponta, în perioada de glorie a USL, ne uluia cu replicile de puștan mitoman și prost-crescut adresate liderilor UE - să nu uităm de „nu suntem colonie germană”, mesaj transmis Angelei Merkel, în 2012, tupeul drăgniștilor din fruntea așa-zisului PSD a atins, în epoca Dragnea, nivelul golanilor de cartier. Terenul este, așadar, propice pentru un eșec politic de proporții al PSD, la alegerile care ne așteaptă în următorii doi ani. Dragnea și-a săpat singur groapa electorală, în care va cădea, inevitabil, și partidul, pentru că liderul „social-democrat” a avut grijă, în ultimii ani, să se știe foarte clar că partidul este el. Că Guvernul este el. Că Parlamentul este el. Să ne amintim ce ne spunea, în vara lui 2017, întâiul PSD-ist al țării, întrebat cum se va apăra în dosarul Tel Drum: „Ce arme, că n-am pistoale. N-am decât partidul și Parlamentul, atât”. Un singur lucru este bine să nu scăpăm din vedere în tot acest tablou care ni se arată cu acest Dragnea și cu acest PSD - un singur lucru, dar și cel mai important: absolut toată nemulțumirea va fi nimic dacă nu vom merge la vot! Fără o participare masivă la vot, se va cimenta dictatura așa-zisului PSD, în fapt, Partidul Salvării lui Dragnea! 

         Intenţia lui Dragnea devine tot mai clară pe zi ce trece - să impună în România dictatura sa personală! Să-şi pună oameni de încredere, obedienţi, în funcţii de conducere în instituţiile importante ale statului, care să-i execute fără crâcnire ordinele. A reuşit în multe locuri. Nu şi în justiţie, cel puţin până acum. Dragnea ignoră forţa de reacţie a UE, a preşedintelui Iohannis, a justiţiei, a presei independente, a populaţiei. Din toate aceste direcţii vor veni, în cele din urmă, lovituri care-l vor demola pe Dragnea. Dragnea a impus un guvern format din analfabeţi obedienţi Mizând pe complicitatea parlamentarilor PSD-ALDE, bazată pe avantaje enorme venite de la bugetul de stat, Dragnea a instaurat un guvern format din mulţi analfabeţi funcţional. Complicitatea aceasta va fi plătită la un moment dat, că nici Dragnea nu este veşnic, nici România nu este Turcia. Nu mai merită să reiau toate gafele şi prostiile spuse de premierul Dăncilă şi unii dintre miniştrii săi. Ce contează că România se împrumută tot mai scump, că preţurile cresc, că investitorii vor evita o ţară cu legislaţie instabilă. Analfabeţii Dăncilă, Vâlcov, Teodorovici impun „măsuri” tembele, pardon, originale în economie cu efecte catastrofale, pe care, noi românii de rând le vom plăti!

          O altă găselniță foarte gravă - dorinţa lui Dragnea de a aduce aurul de la Londra în țară! Iată ce urmează să se întâmple, dacă lui Dragnea îi vor ieşi planurile. Aurul României este adus în ţară, împotriva tuturor avertismentelor că este o prostie; va fi schimbat Mugur Isărescu cu un obedient al lui Dragnea; Noul şef al BNR va toca rezerva valutară şi aurul BNR pe pensii şi salarii bugetare, pe pensii şi salarii nesimţite, pentru ca Dragnea să nu se facă de râs că nu-i iese programul de guvernare. Şi să-şi plătească valeţii cu sume imense; BNR, sub noua conducere, va da drumul la tiparniţa de bani, ca în anii 90, cu consecinţele ştiute; Dumnezeu cu mila pentru soarta României. La Curtea de Conturi Dragnea şi-a impus omul: Mihai Busuioc. A mai auzit cineva de rapoarte ale Curţii de Conturi care să reclame abuzuri şi fraude în cheltuirea banului public? Eu n-am mai auzit. La AEP, Autoritatea Electorală Permanentă, a fost eliminat directorul general care a cerut control asupra cheltuirii fondurilor alocate PSD. Trebuia să fie numit Mircea Drăghici, trezorierul PSD, dar Dragnea a renunţat să-şi pună omul condamnat penal. Prea bătea la ochi! Să vedem ce hram poartă noul conducător, Constantin Florin Mituleţu-Buică. Nu de alta, dar vin alegerile. CNA-ul este de mult sub influenţa lui Dragnea, sancţionează la greu instituţiile de presă ostile lui Dragnea şi doar uneori, cu sume derizorii, pe celelalte. La CSM Dragnea a reuşit să-şi impună omul, pe Lia Savonea, care sabotează justiţia din interior, posibil coautoare a OUG 7. Inspecţia Judiciară de sub conducerea lui Netejoru este de asemeni decisă să facă jocurile dictate de Dragnea. Chiar şi numai aceste câteva exemple sunt suficiente pentru a ilustra câte instituţii a reuşit Dragnea să-şi subordoneze. Urmează şi altele. Principalelor servicii de informaţii şi parchete, care nu i se supun, Dragnea le-a tăiat alocările bugetare. Dacă nici acestea nu sunt exemple de dictatură mascată, nu ştiu care ar fi. Cum în sondaje PSD a ajuns la 20%, iar Dragnea la 5%, asaltul următor va fi dat asupra proceselor electorale, pentru a fi fraudate la următoarele alegeri! Nu ştiu dacă va reuşi să supună şi aceste segmente ale statului. Dragnea este un om care nu înţelege democraţia, separaţia puterilor în stat, independenţa justiţiei. Va reuşi să transforme România după modelul Turciei, cu ajutorul valeţilor săi din parlament, guvern şi alte instituţii? Sper că nu va reuşi, mai ales pentru că România este membru UE şi NATO, şi pentru că populaţia, sper, nu va accepta aşa ceva!

DE NECOMENTAT! MI-E ... SILĂ!!

      „Domnul preşedinte Dragnea a avut o opţiune pentru un anumit spital. Nu există nicio diferenţă între spitalele de stat şi modul în care sunt trataţi pacienţii într-un spital de stat şi un spital privat. Nu cred că pentru o intervenţie sau o internare de urgenţă, aşa cum a avut dumnealui, că s-a internat în cel mai apropiat spital este un capăt de ţară. Eu şi colegii mei avem respect pentru modul în care pacienţii sunt trataţi şi în spitalele de stat şi în cele private”, a afirmat Iordache, citat de Agerpres.  Întrebat când a fost ultima oară într-un spital de stat, Iordache a răspuns că anul trecut s-a operat într-un spital de stat şi a avut condiţii mai mult decât mulţumitoare. „Eu am fost anul trecut când am fost operat într-un spital de stat şi modul în care am fost tratat şi condiţiile pe care le-am avut într-un spital au fost mult mai mult decât mulţumitoare. În plus, prin faptul că au crescut salariile din sistemul sanitar, prin faptul că au fost alocate şi o serie de instituţii spitaliceşti şi-au îmbunătăţit condiţiile, discutăm de aparatură, de construcţia de noi secţii şi aşa mai departe sunt premise că sănătatea pentru guvernare a constituit şi constituie o prioritate”, a adăugat Florin Iordache! Aș spune multe dar mă abțin!! Mai ales că simt niște ... dureri de cap, era să zic - de spate!!

Notă: nu am mai folosit expresia „Republica Teleormanistan” deoarece nu mai este de actualitate! Acum România este, în mod clar, Republica Drăgnistan!

SUPLIMENTAR:

       Sunt conștient că, prin acest articol, devin „prietenul” drăgniștilor din învățământul doljean! Este foarte posibil să suport consecințe din partea lor! Dar nu-mi pasă! La câtă slugărnicie dovedesc pentru „marele lor conducător”, pentru mine va fi o onoare să fiu pedepsit!

          Mi se replică ceva de genul: „Da ce, cu Băsescu a fost mai bine?” Sunteți duși cu capul! N-am fost niciodată susținător al lui Băsescu și nu voi fi! Mai ales acum când „madama” Elena Udrea îl laudă așa mult de „marele vostru conducător” - Dragnea!!