ERATOSTENE - OMUL CARE A MĂSURAT PĂMÂNTUL CU UN ... BĂȚ.

ERATOSTENE - OMUL CARE A MĂSURAT PĂMÂNTUL CU UN ... BĂȚ

    Trăim, fără îndoială, într-o epocă de mari progrese științifice. Progresele sunt atât de mari încât, uneori, uităm că au mai fost epoci de mari descoperiri științifice și-n trecut. Suntem atât de impresionați de marii savanți din vremea noastră încât cu greu mai putem crede că au existat savanți remarcabili și-n trecutul îndepărtat. De exemplu Eratostene. Acesta este unul dintre cei mai mari savanți care au trăit vreodată. El a măsurat circumferința Pământului cu mult înainte ca astronomii zilelor noatre s-o facă. Dar ce este și mai remarcabil este faptul că acest Eratostene a trăit în ... Antichitate și cu toate că nu dispunea de instrumentele de cercetare din zilele noastre a realizat incredibila performanță de a măsura circumferința Pământului!

     S-a născut în jurul anului 275 Î.H.. Și-a trăit cea mai mare parte din viață în Alexandria, în Egipt (pe vremea aceea Egiptul era un regat elenistic). A fost preocupat de diverse ramuri ale cercetării, inclusiv de istorie. A fost foarte pasionat de trigonometrie și ... utilizând trigonometria a măsurat circumferința Pământului. Astfel, pe la anul 200 î. H. s-a hotărât să măsoare Pământul folosind un simplu ... băț! Cum așa? Eratostene a observat că în orașul Syena (acum Assuan), în prima zi de vară, la ora prânzului, când fundul fântânilor era luminat de Soare, nu se vedea umbra. El a tras concluzia că Soarele se afla exact deasupra capului. Însă tot la ora prânzului și tot în prima zi de vară, dar în orașul Alexandria, aflat la 5000 de stadii ( un stadiu corespunde cu o valoare cuprinsă între 160 și 185 de metri) nord de Syena, umbra era vizibilă. Atunci lui Eratostene i-a venit o idee. El s-a gândit să folosească un gnomon, o vergea verticală - de fapt. Când, în Alexandria, la amiază, Soarele era deasupra capului, Eratostene a măsurat unghiul dintre băț și razele Soarelui. Unghiul era de 7,2 grade. Eratostene credea, de asemenea, că Pământul este sferic și știa că un cerc are 360 grade. Prin urmare, el a împărțit 360 la 7,2. Rezultatul? Unghiul său era a cincizecea parte dintr-un cerc. Astfel a tras concluzia  că distanța dintre Syena și Alexandria, de 5000 de stadii, era egală cu a cinzecea parte din circumferința Pământului. Înmulțind 50 cu 5000, a reieșit că circumferința pământului este de 250 000 de stadii! În zilele noastre, cele 250 000 de stadii echivalează cu o valoare cuprinsă între 40 000 și 46 000 de kilometri. Cu ajutorul navelor spațiale care au orbitat în jurul Pământului, astronomii au măsurat  circumferința planetei  ca fiind de 40 092! Așadar, calculele făcute de Eratostene cu mult înainte de epoca noastră sunt foarte apropiate de valoarea reală! Și este cu atât mai extraordinar cu cât el nu a avut la dispoziție nave spațiale, computere și altele de genul ăsta ci doar un ... băț și, bine-înțeles, propria minte, genială, putem spune! Ce-am mai putea adăuga? Rămâi, de-a dreptul, fără cuvinte!

CIUMA NEAGRĂ - FLAGELUL DIN EUROPA EVULUI MEDIU.

CIUMA NEAGRĂ - FLAGELUL DIN EUROPA EVULUI MEDIU

   Era în anul 1347. Pesta făcea deja ravagii în Orientul Îndepărtat. Acum ea ajunsese până la marginile Europei Răsăritene.

   Mongolii asediau Kaffa (actualmente Feodosia), un punct comercial genovez fortificat, aflat în Crimeea. Decimați de misterioasa boală, mongolii au renunțat la atac. Dar înainte de a se retrage, au dat lovitura de grație. Cu ajutorul unor catapulte uriașe, ei au azvârlit peste zidurile orașului câteva cadavre, care nu se răciseră încă, ale victimelor acestei peste. Mai târziu, câțiva genovezi care au apărat orașul s-au îmbarcat pe galerele lor ca să scape de pesta ce făcea ravagii în oraș, ducând astfel boala în toate porturile prin care treceau.
    În câteva luni, moartea se răspândise în întreaga Europă. Aceasta ajunsese cu rapiditate în nordul Africii, Italia, Spania, Anglia, Franța, Austria, Ungaria, Elveția, Germania, Scandinavia și în țările baltice. În doi ani și ceva, peste un sfert din populația Europei (aproximativ 25 de milioane de suflete) au murit în cea mai cumplită catastrofă demografică din istoria omenirii, cum a fost numită ciuma neagră.
    Dezastrul provocat de ciuma neagră nu s-a limitat la ravagiile făcute de boala în sine. La agravarea situației au contribuit mai mulți factori, unul dintre aceștia fiind fervoarea religioasă. Un exemplu în acest sens este doctrina Purgatoriului. „La sfârșitul secolului al XIII-lea, aproape toți credeau în Purgatoriu”, spune istoricul francez Jacques le Goff. La începutul secolului XIV, Dante a scris prestigioasa lui lucrare „Divina comedie”, în care erau descrise în mod sugestiv Infernul și Purgatoriul. Astfel s-a creat un climat religios în care oamenii aveau tendința de a trata pesta  cu o surprinzătoare apatie și resemnare, considerând-o o pedeapsă de la Dumnezeu. După cum vom vedea, această optică pesimistă a contribuit la răspândirea bolii. „Nimic n-ar fi putut oferi un mediu mai bun pentru ca pesta să se răspândească”, se spune în cartea „The Black Death”(Ciuma neagră), de Philip Ziegler.
   Apoi mai era o problemă: în Europa, mai multe recolte la rând nu se făcuseră. Ca urmare, populația, ce creștea rapid la număr pe tot continentul, era malnutrită, nefiind pregătită să reziste acestei boli.
  După părerea medicului Guy de Chauliac, care se îngrijea de papa Clement VI, Europa fusese invadată de două tipuri de pestă: pesta pneumonică și pesta bubonică. El a descris aceste boli într-un mod foarte clar: „Prima a ținut două luni; bolnavii aveau febră, care nu scădea, și scuipau sânge; se murea în trei zile. A doua a ținut tot restul perioadei; și acești bolnavi aveau febră care nu scădea, însă aveau boboaie (abcese) pe piele, mai ales la subsuori și pe burtă. De această pestă se murea în cinci zile”. Medicii nu puteau face nimic ca să oprească răspândirea pestei.
   Mulți oameni și-au părăsit casele cuprinși de panică, lăsând în urma lor mii de persoane infectate. De fapt, nobilii bogați și cei care aveau o meserie au fost printre primii care au plecat. Deși unii clerici au plecat și ei, mulți clerici aparținând unor ordine religioase s-au ascuns în mănăstirile lor, sperând că vor scăpa de contaminare.
   În timp ce oamenii erau cuprinși de panică, papa a declarat anul 1350 drept An Sfânt: Pelerinilor care veneau la Roma li se dădea asigurarea că vor avea acces direct în Rai, fără să mai fie nevoiți să treacă prin Purgatoriu! Sute de mii de pelerini au dat curs acestei invitații, răspândind astfel pesta în drumul lor.
   Eforturile de a ține sub control ciuma neagră au fost zadarnice, deoarece nimeni nu știa cum se transmite. Majoritatea și-au dat seama că era periculos să se atingă de un bolnav, chiar și de hainele lui. Unora le era frică chiar și de privirile celor bolnavi! Locuitorii Florenței spuneau însă că pisicile și câinii erau cei care transmiteau boala. Ei au început să ucidă aceste animale, fără să-și dea seama că astfel lăsau cale liberă unei creaturi care contribuia direct la răspândirea bolii: șobolanul!
    Pe măsură ce numărul morților creștea, unii s-au îndreptat spre Dumnezeu pentru ajutor. Bărbați și femei au dăruit Bisericii tot ce aveau, sperând că Dumnezeu îi va ocroti de această boală sau, cel puțin, îi va răsplăti cu trecerea în Rai după moarte. Astfel, Biserica a ajuns să posede bogății imense. Talismanele, icoanele cu Hristos și filacterele au devenit și antidoturi foarte cunoscute. Alții, ca să se vindece, au apelat la practici bazate pe superstiții, magie și pseudomedicamente. Un alt remediu căutat era luarea de sânge. Erudiții de la facultatea de medicină din cadrul Universității din Paris au spus că pesta era cauzată de alinierea planetelor! Însă explicațiile și „tratamentele” născocite de oameni nu au oprit răspândirea acestei peste ucigașe.
   După cinci ani, se părea că, în cele din urmă, ciuma neagră dispăruse. Dar până la sfârșitul secolului, ea avea să mai răbufnească de cel puțin patru ori. Astfel, urmările ciumei negre au fost comparate cu cele ale Primului Război Mondial. „Aproape toți istoricii de azi sunt de acord că apariția acestei peste endemice a avut consecințe profunde atât în economie, cât și în societatea de după anul 1348”, se scrie în cartea „The Black Death in England” (Ciuma neagră în Anglia), editată în 1996. Pesta a ucis o mare parte a populației și au trebuit să treacă câteva secole până când unele regiuni s-au refăcut. Deoarece forța de lucru era redusă, costul muncii a crescut în mod inevitabil. Cei care cândva fuseseră moșieri bogați au dat faliment, iar întregul sistem feudal, prin care s-a remarcat Evul Mediu, a fost distrus.
    Așadar,pesta a deschis calea unor schimbări politice, religioase și sociale. Înainte de apariția acestei peste, clasa instruită din Anglia vorbea în general franceza. Însă, din cauză că numeroși profesori de franceză au murit, în Anglia, limba engleză a câștigat întâietatea în fața francezei. Au avut loc schimbări și în domeniul religios. Jacqueline Brossollet, istoric francez, arată că, întrucât erau candidați pentru preoție, „Biserica a recrutat de foarte multe ori persoane apatice și ignorante”. Brossollet susține că „una dintre cauzele apariției Reformei a fost decadența din centrele Bisericii în ce privește instruirea și credința”.
    Ciuma neagră și-a pus în mod direct amprenta asupra artei, moartea ajungând să fie o temă artistică la modă. Tema „dansului macru”, dans reprezentat în general prin schelete și cadavre, a devenit o cunoscută alegorie a puterii morții. Nesiguri de viitor, mulți dintre cei care au rămas în viață au renunțat la orice restricție morală. Astfel moralitatea a decăzut îngrozitor de mult. În ce privește Biserica, „omul Evului Mediu s-a simțit dezamăgit”(The Black Death), întrucât aceasta n-a putut opri răspândirea ciumei negre. În plus, unii istorici susțin că schimbările sociale ulterioare datorate ciumei negre au alimentat individualismul, spiritul de inițiativă și o mai mare mobilitate socială și economică, toate acestea deschizând drumul capitalismului.
    De asemenea, ciuma neagră a determinat guvernele să înființeze sisteme de control sanitar. După ce pesta a încetat, Veneția a luat măsuri pentru curățarea străzilor orașului. Și regele Franței, Ioam al II-lea, numit și cel Bun, a poruncit ca străzile să fie curățate. Regele a luat această  măsură pentru a preveni izbucnirea unei epidemii după ce a auzit că un medic grec din Antichitate a salvat Atena de o pestă curățind și spălând străzile ei. În cele din urmă, multe străzi medievale, care fuseseră niște canale colectoare deschise, au fost curățate.
    Însă numai în 1894, bacteriologul francez Alexandre Yersin a identificat bacilul răspunzător de ciuma neagră. Acesta a fost numit Yersinia pestis, după numele bacteriologului. După patru ani, un alt francez, Paul-Louis Simond, a descoperit rolul pe care l-a avut un purice (purtat de rozătoare) în transmiterea bolii. La scurt timp după aceea s-a realizat un vaccin cu care s-a realizat un succes limitat.
   A rămas această pestă doar a o amintire? Din păcate nu! În iarna anului 1910, de exemplu, aproximativ 50 000 de persoane au murit de ciumă în Manciuria iar Organizația Mondială a Sănătății înregistrează anual mii de noi cazuri, și, numărul continuă să crească. S-au descoperit noi tipuri ale acestei boli, tipuri rezistente la tratament. Într-adevăr, dacă nu se respectă normele de igienă elementare, această pestă continuă să fie o amenințare. Cartea „Pourquoi la peste? Le rat, la puce et le bubon” (De ce această pestă? Șobolanul, puricele și buboaiele), editată de Jacqueline Brossollet și Henri Mollaret, prezintă următoarea concluzie: „Fără să fie nicidecum o boală a vechii Europe din Evul Mediu, ... ciuma ar pute fi, din păcate, o boală a viitorului”.
   Mai amintim o ciudățenie - considerând pesta o pedeapsă de la Dumnezeu, unii au încercat să domolească mânia lui Dumnezeu biciuindu-se singuri, adică flagelându-se. Frații Flagelanți, o mișcare despre care se spune că a ajuns să numere 800 000 de membri, a cunoscut cea mai mare popularitate în timpul ciumei negre. Secta le interzicea membrilor să vorbească cu femeile, să se spele sau să-și schimbe hainele. Ei se flagelau în public de două ori pe zi. „Flagelarea era una dintre puținele moduri prin care populația cuprinsă de teamă se putea elebera de ea”, se spune în cartea „Medieval Heresy”. Flagelanții s-au remarcat și prin denunțarea ierarhiei Bisericii și subminarea obiceiului Bisericii de a lua bani pentru absolvirea de păcate. Așadar, nu este de mirare că, în 1349, papa a condamnat această sectă. Însă, această mișcare și-a pierdut din influență după ce epidemia de ciumă neagră a dispărut.  

GÂNDURI.

GÂNDURI

  Ce mai face PNL-ul? Ce mai face așa-zisa dreaptă din România? Păi...ce să facă? Este, în continuare, anti-PSD și...atât! Mă uit siderat la intervențiile publice ale celor din PNL. Sunt contra măririlor de salarii, măririlor de pensii, contra desființării unor taxe. Totul pentru că au fost propuse de PSD! Cum naiba să te opui, tu partid de dreapta, unor măriri de salarii? Cum să susții că mărirea salariului minim este o crimă economică pentru privați? Zău așa! Suntem la 10 ani de la intrarea în U.E. și avem cele mai mici salarii din această Uniune. De ce să nu merităm niște salarii mai mari? PNL ar trebui să militeze, cu tupeu chiar, pentru un salariu minim de 2000 de lei! Nu ar trebui să se mai permită în România salarii mai mici de 2000 de lei! Chiar așa? Ne interesează ce vor Multinaționalele? Ne interesează ce vor așa-zișii patroni? De parcă n-am ști că mulți dintre ei sunt dependenți total de contracte cu Statul! Chiar nu se observă că mari evazioniști sunt în privat? Că sunt mulți patroni care nu plătesc taxe și țin angajați la negru? Nu se observă că multe Multinaționale preferă să aibă ca „angajați” studenți part-time, pentru că aceștia nu emit pretenții? Mă-ntreb - ce dorește PNL-ul? Vrea să fie avocatul marelui capital? Chiar n-a învățat nimic din „experiența” guvernului tehnocrat, care aproape că l-a înmormântat ca partid? Sau dorește să susțină pe mai departe că noi românii trebuie să muncim „pe 2 lei”? „Succes” PNL!

     Cum naiba să te opui scăderii sau desființării unor taxe, cum ar fi taxa Radio-TV? Frate, ăștia sunt nebuni! De când un partid de dreapta se opune reducerii fiscalității sau tăierii unor taxe pe care nu ezit să le calific ca fiind nesimțite? Să luăm de exemplu taxa Radio-TV. Pe bune? Nu trebuia desființată? Mă băieți, cine se mai uită la TVR? Cine mai ascultă Radio-România? Eu, de pildă, aș fi de acord să plătesc o taxă mare pentru TVR dacă aceasta ar fi, cu adevărat, o televiziune publică, dacă ar promova emisiuni culturale,educative, documentare, cum face BBC-ul. Dar de ce să plătim taxă Radio-TV când, se știe, cele două instituții au fost totdeauna favorabile puterii politice, indiferent cine a reprezentat această putere politică?

    Nu este nevoie În România de măriri de pensii? Chiar așa de netrebnici sunt foștii pedeliști? Nu suportă să audă vorbindu-se de pensionari, pentru că, nu-i așa, sunt votanți PSD?

    Observ cum în ultimele săptămâni mulți din PNL trec la ALDE. Sigur, mă-ntreb cum de i-a lovit brusc revelația că adevăratul partid liberal ar fi ALDE? Totuși. este clar că, promovând pe mai departe discursul ăsta, PNL va rămâne doar cu talibanii pedeliști! Ce să mai amintesc de Bușoi cu afirmația sa absolut siderantă - „Sunt mulți profesori care au 6 case din meditații.”- ? Doamne, cât de...preș trebuie să fi pentru a-l apăra pe Johannis!? Încă odată - „succes” PNL!

  Cât despre PSD, acesta promovează cu obstinație niște ordonanțe pentru amnistie și grațiere, pretinzând că dorește să facă un gest de umanitate. Haida de! Zău așa? Chiar nu ne dăm seama că mulți capi din PSD sunt disperați? Chiar ne trebuie multă școală  ca să ne dăm seama ce se urmărește de fapt? Sub pretextul luării unor măsuri în acord cu cerințele CEDO, PSD dorește să-și pună la adăpost „găinarii”din partid. „Succes” PSD!

    Domnul...Johannis! Ce mai este de spus despre acest așa-zis președinte? Este clar, cel puțin pentru mine, că nu este președintele tuturor românilor! Ba mă-ntreb dacă nu cumva este președintele Binomului SRI-DNA? „Succes” domnule Johannis!

   Ce să mai vorbim de lupta anticorupție? Auzi chestie, să facem referendum pentru continuarea acestei lupte! Cum să mai susținem continuarea acestei lupte sub conducerea doamnei Kovesi? Cum să mai coordonezi tu, doamnă Kovesi, această luptă când ai un plagiat evident, indiferent câte instituții „academice” te-ar albi? Părerea mea este că această „luptă anticorupție” a avut un partizanat evident anti-PSD și n-a făcut decât să victimizeze PSD-ul în ochii multora și, astfel, Binomul SRI-DNA a contribuit, din plin, la ascensiunea PSD-ului! „Succes” doamnă...Kovesi!

    Ce ar mai fi de sperat în această țară? Uneori am tot mai mult convingerea că România este o țară eșuată, că nu mai are șanse să-și revină! Unde să mai găsim speranțe? În tineretul tot mai puțin educat, iubitor de Facebook? Un tineret total dezinteresat de școală, care se comportă tot mai nepoliticos, șmecherește - după tipicul, des întâlnit pe Facebook, „o ardem ca bagabonții”?

    Pentru unii un refugiu ar fi credința, confundată cu instituția Bisericii. Recunosc că și eu am făcut, deseori, această confuzie. Dar, și-n Biserică vedem suficiente neorânduieli! Cred că nici Biserica nu mai este un refugiu ci o evadare, o fugă de realitate! Credința, desigur, întotdeauna trebuie să fie o întărire...dar, parcă poți fi un bun credincios și-n afara României!

    Și...da, am ajuns la o posibilă soluție, cel puțin, pentru mine - plecarea în străinătate! Desigur, sunt conștient, sau cred că sunt, că nici asta nu-i o soluție decât în ideea să muncești și să fi respectat pentru munca ta, adică să nu primești un salariu „de 2 lei”!

   Am tot sperat că-n România mai sunt speranțe că lucrurile se vor schimba, dar, nu mai văd cum! De unde sau de la cine să mai vină schimbarea?

ȚĂRILE ROMÂNE ÎN LUPTA ANTIOTOMANĂ - CONSIDERAȚII GENERALE.

ȚĂRILE ROMÂNE ÎN LUPTA ANTIOTOMANĂ - CONSIDERAȚII GENERALE

        Lupta antiotomană desfășurată de Țările Române în Evul Mediu a fost, din păcate, subiect de mitologizare și mistificare grosolană în istoriografie; s-au susținut o serie de idei care n-au nicio acoperire în realitate.

      Această luptă antiotomană a fost prezentată ca fiind rodul aproape exclusiv a domnitorilor români, chiar dacă, uneori, aceștia au încheiat o serie de tratate de alianță antiotomană cu puteri străine. Chiar și așa se sublinia că acele puteri străine,- Ungaria, Polonia, state din Vestul Europei-, i-au abandonat pe români în momentele cele mai dificile sau că doreau, în fapt, să ocupe Țările Române. S-a trecut sub tăcere faptul că domnitorii români s-au alăturat unor proiecte sau coaliții antiotomane realizate de străini -ex.: „Liga Sfântă” catolică.

       S-au ridicat în slăvi marile victorii antiotomane reușite de Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul etc., dar s-a trecut repede peste replica foarte dură dată de otomani.

      De asemenea, istoriografia comunistă și cea reprezentată de unii istorici naționaliști de astăzi vorbeau de ridicarea la luptă a întregului popor, a țăranilor înarmați, probabil, cu furci și coase, împotriva armatei otomane formată din ieniceri și spahii, adică din soldați profesioniști. Adevărul este că domnitorii români s-au bazat pe armate de soldați profesioniști, români și străini, în egală măsură. În acest context, unii istorici, care recunosc acest fapt, au grijă să treacă sub tăcere participarea soldaților maghiari profesioniști la o serie de bătălii, ca de exemplu cea de la Vaslui.

       Totodată, s-a subliniat, în mod mincinos, că rezistența antiotomană a Țărilor Române s-a datorat și Bisericii Ortodoxe, uitându-se că de fapt domnitorii români s-au alăturat unor proiecte de coaliții antiotomane realizate de țările catolice, exemplu „Liga Sfântă” catolică, deja menționată. Este adevărat că pe teritoriul Țărilor Române au avut loc o serie de bătălii importante dar acest lucru se explică prin faptul că soldații trimiși de statele catolice doreau să preîntâmpine înaintarea otomanilor adânc în Europa, încercând să-i blocheze în Sud-Estul Europei, lucru absolut firesc din punct de vedere militar întrucât Imperiul Otoman era aici constituit, nu în altă parte. Să nu pierdem din vedere și faptul că atunci când au avut ocazia să pătrundă adânc în Europa Centrală, otomanii au fost la un pas să cucerească Viena.

       S-a scos în relief faptul că victoriile Țărilor Române i-au împiedicat pe otomani să le transforme în pașalâcuri, dar și această explicație este o uriașă minciună! Cum se explică, așadar, faptul că Moldova și Țara Românească n-au devenit pașalâcuri? Simplu! După ocuparea Constantinopolului sultanii otomani s-au declarat continuatori legitimi ai împăraților bizantini, care, la rândul lor, considerau Imperiul bizantin singurul continuator legitim al Imperiului Roman! Așadar, oricât ar părea de ciudat pentru noi cei de azi, sultanii otomani se considerau un fel de împărați romani! Ce relevanță are acest fapt pentru noi? Are o mare relevanță și anume: în Occidentul Europei exista Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană (cunoscut, în istoriografie, și ca Primul Reich German), care se considera și el singurul urmaș legitim al Imperiului Roman. Imperiul Bizantin nu i-a recunoscut această pretenție și la fel va face și Imperiul Otoman! Acel Sfânt Imperiu avea capitala la Viena și, astfel, frontul principal de luptă otoman se va concentra pe direcția Sudul Dunării, prin Peninsula Balcanică, spre Ungaria, Austria. Cu alte cuvinte, Țările Române nu au constituit niciodată,- oricât de tare i-ar durea pe unii patrioți de mucava de la noi-, un front de luptă principal pentru otomani. Ar fi fost cumva și absurd pentru otomani deoarece s-ar fi putut izbi foarte puternic și cu rezultate periculoase pentru Imperiu de rezistența Poloniei, care, multă vreme în Evul Mediu, a fost o Mare Putere,- în unele momente aceasta atingea o suprafața de circa un milion de kilometri pătrați, înglobând Lituania, Bielorusia, Ucraina, regiunile Smolensk și Briansk din Rusia de azi. Era evident că o eventuală transformare a Țărilor Române în pașalâcuri n-ar fi fost tolerată de Polonia, astfel încât, Poarta se va mulțumi cu impunerea unei suzeranități asupra lor. Oricum și aceasta a fost  nefastă, deoarece mulți boieri se-ntreceau în acapararea tronului cu mari sume de bani de la sultani. Ba, mai mult, vor încerca să dea dovezi de „bună purtare” de extremă slugărnicie cu a fost cazul lui Mihnea Turcitul, care a mers până acolo încât a devenit musulman. Ștefan Lăcustă este un alt caz oribil și anume: în timp ce fratele său, Petru Rareș, rezista eroic, Lăcustă se supune cu mare lașitate și slugărnicie lui Soliman Magnificul. De multe ori, de altfel, domnitorii români, care încercau să reziste eroic, au fost trădați de boieri, care au închinat Țările Române otomanilor,-exemplu este tot Petru Rareș trădat mișelește de marii boieri! La fel a pățit și Ioan Vodă cel Cumplit. Chiar și Mihai Viteazul la un moment-dat va fi părăsit de unii boieri care s-au plecat dușmanilor,-ex. Frații Buzești care s-au plecat Poloniei și interpusului ei pe tronul Țării Românești -Simion Movilă, recunoscut și de Imperiul Otoman!

      În istoriografie s-a mai scris foarte mult că, în fața refuzului puterilor străine de a acorda ajutor , Țările Române au aplicat tactica constituirii unei alianțe între ele -„Blocul Românesc”-, care, bloc ar fi fost întemeiat și pe ideea unității de neam, ba chiar naționale. Cu alte cuvinte, deși românii erau organizați în două state, - Moldova și Țara Românească -, ori de câre ori era nevoie se uneau! Nu poți să nu te-ntrebi de ce nu rezista această unire și după ce trecea pericolul otoman!?

   Toate aceste considerații nu trebuie să ne ducă în extrema de a nega importanța rezistenței  antiotomane desfășurată de unii domnitori români, -puțini la număr totuși-, importanța unor victorii obținute grație unor tactici militare inteligente. De pildă, tacticile militare aplicate de Ștefan cel Mare vor fi introduse de Napoleon Bonaparte ca obiect de studiu la Academia Militară Saint-Cyr! Însă aceste considerații trebuie să ne facă să înțelegem această rezistență la justa ei valoare și nu să ne facă să o idealizăm, dându-i dimensiuni absurde de genul - Țările Române n-au fost ocupate niciodată de otomani! Atunci cum de le-am plătit tribut atâta timp și de ce a trebuit România să participe, în 1877, la un război antiotoman pentru a-și câștiga independența de stat? Independență față de cine, din moment ce, nu-i așa, turcii nu ne-au ocupat niciodată!? Ba, mai mult, i-am bătut noi, „de le-a sunat apa în cap”,-ca să mă exprim mai plastic!

     Este cert, așadar, că ori de câte ori, domnitorii români obțineau unele victorii, oricât de răsunătoare, urma replica dură a Porții, care reașeza lucrurile în „normalitate”. Este de asemenea cert că, Poarta s-a mulțumit să-și impună suzeranitatea asupra Țărilor Române și nu a dorit să le transforme în pașalâcuri. Oricum, și această suzeranitate a dat ocazia unei bune părți a clasei politice boierești și unui număr considerabil de domnitori să se compromită grav prin slugărnicia manifestată față de sultani. Așa se explică, cel puțin în parte, de ce o serie de domnitori trebuiau, mai întâi, să lichideze opoziția boierimii și a unora dispuși să ia tronul prin compromisul cu otomanii, înainte de a porni la lupta antiotomană, - cazurile lui Ștefan cel Mare și Ioan Vodă cel Cumplit sunt edificatoare, în acest sens!      

TERTULIAN ȘI ÎNVĂȚĂTURILE SALE.

TERTULIAN ȘI ÎNVĂȚĂTURILE SALE

      „Există vreo legătură între un creștin și un filozof? Între unul care denaturează adevărul și unul care-l restabilește și-l predă? Ce legătură există între Academie și Biserică?” Cel care a pus aceste întrebări îndrăznețe este Tertulian (sec. II-III d.H.). El este considerat „unul dintre cei mai prolifici autori de referință ai istoriei Bisericii și al doctrinelor predate pe vremea sa”. Nu i-a scăpat, practic, niciun aspect al vieții religioase.

     Tertulian este foarte cunoscut , după cât se pare, pentru paradoxurile sau afirmațiile aparent contradictorii. Iată câteva exemple: 

* „Dumnezeu este mare îndeosebi când este mic.”;

* „Fiul lui Dumnezeu a murit - și credem deplin în aceasta pentru că e absurd.”;

* „Iisus a fost îngropat și a înviat; acest lucru este adevărat pentru că este imposibil.”

        În ceea ce privește teologia creștină, el a contribuit la dezvoltarea doctrinei Sfintei Treimi.

      Se cunosc puține lucruri despre viața lui Tertulian. Cei mai mulți erudiți spun că s-a născut în jurul anului 100 d.H. în Cartagina, un oraș din nordul Africii. Există dovezi că a avut parte de o instruire aleasă și că era bine familiarizat cu principalele școli filozofice din vremea sa. Ceea ce l-a atras, probabil, la creștinism a fost faptul că crestinii erau gata să-și dea viața pentru credință. Iată ce întrebări a pus el referitor la martirajul creștinilor: „Cine, reflectând la aceasta, nu se simte îndemnat să întrebe ce motivație au (creștinii)? Cine, după ce își pune această întrebare, nu ajunge să ne împărtășească convingerile?”

       După convertirea sa la creștinism, Tertulian s-a dedicat scrisului, devenind un scriitor ingenios, cu predilecție spre afirmațiile scurte și pline de duh. Cartea „The Fathers of the Church” (Părinții Bisericii”) spune referitor la Tertulian: „Avea o calitate rară printre teologi. Nu era în niciun caz plictisitor”. Un erudit a spus și el: „Tertulian se pricepea mai bine la cuvinte decât la înlănțuirea lor în propoziții și ne este mult mai ușor să-i înțelegem vorbele de duh decât să urmărim firul argumentației sale. Probabil acesta este motivul pentru care este atât de des citat, însă i se reproduc texte lungi atât de rar”.

    Cea mai cunoscută lucrare a lui Tertulian este „Apologia”, considerată una dintre cele mai convingătoare pledoarii literare în favoarea creștinismului. Ea a fost scrisă într-o perioadă în care creștinii erau deseori ținta atacurilor din partea gloatelor superstițioase. Tertulian le-a luat apărarea creștinilor și a protestat împotriva tratamentului absurd la care erau supuși aceștia. Iată ce a spus el: „(Opozanții) cred că creștinii sunt cauza oricărui dezastru și a oricărei nenorociri care se abat asupra oamenilor... Dacă Nilul nu se umflă pentru a uda câmpiile, dacă vremea nu se schimbă, dacă are loc un cutremur, dacă este foamete sau dacă sunt epidemii,imediat se aude strigătul de protest: La lei cu creștinii!”

        Creștinii erau deseori acuzați că nu sunt loiali Statului, însă Tertulian a făcut tot posibilul pentru a dovedi că, de fapt, ei erau cei mai cinstiți cetățeni. După ce le-a adus în atenție câteva tentative de răsturnare a guvernului, el le-a amintit opozanților că acei conspiratori nu erau creștini, ci păgâni. Apoi el a rătat că uciderea creștinilor era în detrimentul Statului.

       În alte lucrări, Tertulian s-a concentrat asupra modului de viață creștin. De exemplu, în expunerea „Despre spectacole”, el a condamnat participarea la anumite distracții, jocuri păgâne și spectacole de teatru. Se pare că unii nou-convertiți la creștinism nu considerau o problemă să asiste și la serviciile religioase creștine, și la jocurile păgâne. În încercarea de a-i face pe aceștia să judece rațional, Tertulian a scris următoarele: „Cât de monstruos este să ieși din biserica lui Dumnezeu și să mergi direct în cea a Diavolului, din cer (să intri) într-o cocină!” El a adăugat: „Ceea ce voi respingeți în cuvinte nu ar trebui să acceptați nici în fapte”.

        În introducerea eseului „Împotriva lui Praxeas”, Tertulian a scris următoarele: „Diavolul s-a opus în multe feluri adevărului. Uneori țelul lui a fost să distrugă adevărul apărându-l”. Tertulian nu face o prezentare detaliată a lui Praxeas, personajul principal al eseului, însă își exprimă dezacordul față de învățăturile acestuia despre Dumnezeu și Hristos. El îl prezintă pe Praxeas drept o unealtă a lui Satan care încerca, în mod subtil să denatureze creștinismul.

        O chestiune mult disputată printre creștinii din acea vreme ( ca și ulterior, de altfel) era raportul dintre Dumnezeu și Hristos. Unii dintre ei, îndeosebi cei de origine greacă, nu puteau împăca credința într-un singur Dumnezeu cu rolul lui Iisus ca Mântuitor și Răscumpărător al omenirii. Praxeas a încercat să rezolve această dilemă susținând că Iisus era o altă manifestare a Tatălui și că nu exista nicio deosebire între Tatăl și Fiul. Conform acestei teorii,cunoscută ca modalism, Dumnezeu s-a dezvăluit „ca Tatăl în Creație și în furnizarea Legii, ca Fiu în Iisua Hristos și ca Duh Sfânt după după înălțarea lui Hristos”. De remarcat că această concepție este promovată și astăzi de unii „creștini”, îndeosebi de adepții „profetului” William Branham! În combaterea modalismului, Tertulian, dorind să dovedească divinitatea lui Iisus, a formulat cunoscuta sa formulă, care l-a făcut celebru: „o substanță în trei persoane”. El vroia să arate că există o substanță sau o natură divină care se manifesta în trei persoane. O definiție oarecum discutabilă a Trinității. De altfel, Tertulian a fost primul care a folosit termenul latin pentru „trinitate” cu referire la Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

       Mai remarcăm și duritatea cu care Tertulian a respins filozofia greacă precum și încercarea unor teologi de a explica creștinismul cu ajutorul filozofiei grecești. Iată ce-a spus el: „Să fie îndepărtate toate proiectele despre un creștinsm stoic, platonic sau dialectic.” Din nefericire, alți teologi și Părinți ai Bisericii n-au mai fost atât de categorici cu trecerea timpului. Ba chiar în zilele noastre îmi este dat să aud cum mulți teologi laudă filosofia greacă ca fiind, chipurile, o lucrare tainică a Duhului Sfânt în pregătirea receptării Evangheliei de către păgâni! Mi se pare o ofensă teribilă adusă Duhului Sfânt! Filosofia greacă, îndeosebi stoicismul, a avut multe aspecte lăudabile, dar este, în esența ei, profund păgână! Așadar, să fim foarte atenți atunci când încercăm să apărăm adevărul religios, îndeosebi când preluăm spuse sau afirmații din tot felul de surse extrabiblice sau din diferite științe.

VIAȚA ȘI OPERA MARILOR COMPOZITORI: WOLFGANG AMADEUS MOZART.

VIAȚA ȘI OPERA MARILOR COMPOZITORI: WOLFGANG AMADEUS MOZART

      S-a născut la Salzburg, la 27 ianuarie 1756 și a murit la 5 decembrie 1791, la Viena. Este unul dintre cei mai mari compozitori din istorie. Alături de Haydn și Beethoven, a fost reprezentant de seamă al școlii de muzică vieneză. Spre deosebire de alți compozitori, el a explorat toate genurile muzicale ale epocii.

    El a provenit dintr-o familie bogată, de care, însă, s-a înstrăinat treptat. Tatăl său se chema Leopold, iar mama Anna Maria. Mozart și sora sa Maria Anna au fost singurii care au supraviețuit dintre cei șapte copii ai celor doi soți.

      Mozart a fost extrem de talentat, încă de mic. La 3 ani cânta la clavecin; la 4-5 ani compunea. În copilărie, Mozart și sora sa interpretau diverse piese în locuri publice sau în biserici. Aceste interpretări ajung să-l facă pe Mozart, încă de timpuriu, foarte cunoscut și apreciat. Familia sa îi va asigura legături cu marii muzicieni ai timpului, ex. Johann Christian Bach, fiul cel mai mic al celebrului Johann Sebastian Bach.

    La doar 13 ani, Mozart cunoștea, deja, la perfecțiune arta muzicală a epocii. A întreprins numeroase turnee mai cuseamă  în Italia, unde se va perfecționa în stilui italian de operă. Mai târziu domină lumea muzicală a orașului Salzburg. În această perioadă compune: „Regele păstor”, „Litaniae de venerabili altaris sacramento” etc.. Compune, de asemenea, numeroase partituri influențate de folclorul german. Ulteror, tatăl, pe un ton autoritar, îi ordonă să plece la Paris - „Du-te la Paris! Și asta cât mai curând. Locul tău este printre oamenii mari ai lumii: aut Caesar, aut nihil (Ori Cezar, ori nimic)”. La Paris se perfecționează dar, se-ndepărtează sufletește de părinții săi. Se pare că tatăl lui nu prea avea încredere că fiul său s-ar fi putut descurca fără sprijinul său.

    Mozart se va întoarce la Salzburg și între 1779-1780 va compune 3 simfonii, printre care „Simfonia concertantă pentru vioară și violă”. Va conoaște, apoi, o perioadă de glorie la Viena. Aici compune, printre altele, „Răpirea din Serai”. Practic, la Viena, Mozart cunoaște apogeul carierei sale. Se afirmă ca strălucit pianist și compozitor; este apreciat de mari personalități ale Austriei, chiar din familii nobiliare care dominau viața politică. Totuși, în ciuda succeselor sale, Mozart, lipsit de sprijinul financiar al tatălui, începe să se confrunte cu dificultăți bănești. Problemele s-au accentuat pe masură ce publicul vienez, renumit pentru nestatornicia sa, își găsea alți idoli. Se va redresa totuși odată cu celebra ”Nunta lui Figaro”. Continuă cu numai puțin celebra compoziție „Don Giovanni”. „Nunta lai Figaro” a ajuns pe scenă , pentru prime oară, la data de 1 mai 1786 și a cunoscut un succes absolut uriaș.

     În 1787, primește vestea că tatăl său este grav bolnav. Mozart revine la sentimente mai bune pentru tatăl său, pe care va încerca, din răsputeri, să-l consoleze. Totuși, Leopold va muri  în mai 1787.

       Interesant este și faptul că Mozart a fost și francmason. Cum a aderat exact la Francmasonerie nu se știe. De altfel, în 1788 scrie o serie de scrisori unui prieten francmason, Michael Pachberg, pe care-l ruga să-i împrumute bani. Cu alte cuvinte, deși se redresase financiar, totuși Mozart se confrunta cu lipsuri. Mai mult, îi scrie prietenului său că „este bântuit de gânduri negre” -se gândea la sinucidere? Recunoaște în scrisori că se confrunta cu o puternică depresie. Chiar și-n această perioadă dificilă compune capodopere, ca de ex. „Simfonia în sol major”.

    În 1790 are loc prime reprezentație a celebrei sale compoziții „Cosi fan tutte”-aceasta este considerată cea mai reușită operă a sa și, totuși, mulți contemporani au criticat-o dur pentru că le ataca foarte urât pe femei. Printre cei dezgustați de această operă se număra și fostul său elev Beethoven!

      Pe 30 septembrie 1791 Mozart dirija primea reprezentație a operei „Flautul fermecat”, o altă mare capodoperă a sa. În această perioadă, Mozart suferea de un sever tifos abdominal, precum și de o febră reumatică inflamatorie. Va muri la 5 decembrie 1791 din cauza acestei boli. În momentul morții , Mozart era considerat, deja, cel mai mare dar și cel mai îndrăzneț și mai dificil compozitor al epocii.

    Una dintre cele mai celebre și mai ușor de recunoscut și de fredonat compoziții ale sale rămâne, fără îndoială, celebra „Mica Serenadă”, - un elocvent exemplu de ceea ce înseamnă, cu adevărat, muzica clasică!

CONSIDERAȚII ASUPRA FORMĂRII STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEȘTI.

CONSIDERAȚII ASUPRA FORMĂRII STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEȘTI

      În chestiunea formării statelor medievale românești se remarcă o serie de aspecte. În primul rând frapează faptul că, aceste state apar foarte târziu, în comparație cu alte state create chiar de către popoarele vecine: ungurii, bulgarii - care creaseră chiar un imperiu la un moment-dat-, sârbii etc.; ce să mai spunem despre decalajul față de statele apusene - acesta este imens, depășind câteve secole! De asemenea, Țara Românească, de exemplu, se formează pe la 1330, perioadă în care în Italia, de pildă, se desfășura Renașterea, considerată început de epocă premodernă; cu alte cuvinte, în alte zone se manifestau primele forme de organizare modernă a societăților, în timp ce la noi abia se formau statele medievale!

     S-au încercat diverse explicații ale acestei uluitoare rămâneri în urmă, ce va marca, de altfel, istoria românilor multă vreme. Una dintre explicații merge pe ideea că-n timp ce statele occidentale se dezvoltau, noi românii apăram Apusul rezistând eroic năvălirilor barbare! Este o explicație aberantă pentru simplul fapt că migratorii n-au atacat în fiecare an, ci la intervale considerabile de timp. Apoi cum explicăm rămânerea în urmă față de popoarele vecine? Chiar așa? Ele n-au fost atacate? Tot noi le-am apărat? Cum se explică faptul că românii sud-dunăreni au fost capabili alături de bulgari să creeze un Imperiu faimos în epocă, recunoscut de Papalitate? Pe românii din sudul Dunării tot românii nord-dunăreni i-or fi apărat? Interesant este și-un alt aspect - Moldova, și, se pare, chiar Țara Românească, s-au format prin mijlocire maghiară, regii maghiari considerându-se multă vreme conducătorii legitimi ai celor două țări românești.

      O explicație a acestui decalaj de dezvoltare și de organizare statală ar putea fi dată de faptul că la retragerea aureliană din Dacia Romană a plecat elita societății, și, că, multă vreme, în contextul dat și de migrații e drept, nu s-a mai format o nouă elită, românii având timp de sute de ani o existență agro-pastorală, centrată pe sate, fără orașe. Așa se explică de ce pentru localitățile urbane țoți românii, nu doar cei din Ardeal, vor ajunge să folosească termenul de origine maghiară „varos” sub forma de „oraș”. La fel și-n plan juridic și chiar bisericesc, toți românii vor utiliza termeni maghiari dar și bulgari, exemplu: a îngădui, a făgădui, a mâmtui, a gândi etc. (de origine maghiară), maică, blagoslovenie, utrenie, vecernie etc. (de origine bulgară); chiar în Biserica Ortodoxă Română se vor folosi, secole de-a rândul, limba slavonă veche (bazată pe limba veche bulgară) și scrierea chirilică.

       Toate aceste observații și considerații trebuie să ne facă să privim cu obiectivitate trecutul nostru. Să-i acceptăm părțile slabe, negre; nu să căutăm mereu să dăm vina pe ceilalți, de parcă noi am fi fost niște îngerași. Trebuie să ne facă să alungăm din mintea noastră afirmații ridicole, fataliste, care, de fapt, pun în evidență tocmai spiritul noncombativ, lipsa de energie a noastră ex.- „Capul plecat sabia nu-l taie.” Chiar așa?  

FUNDAMENTELE ISTORICE ALE TOTALITARISMULUI.

FUNDAMENTELE ISTORICE ALE TOTALITARISMULUI

        Deși în perioada interbelică avem 3 regimuri totalitare fundamentale (sovietic, fascist, nazist) și se consideră, în general că , totalitarismul se impune în această perioadă, în realitate, de-a lungul istoriei, cunoaștem multe regimuri care pot fi considerate, dacă nu totalitare, cel puțin  o „avampremieră” a totalitarismelor din secolul XX. Astfel:

* în Egiptul Antic avem regimul absolutist-autoritar al faraonilor. Aceștia dețineau întreaga putere în stat. Mai mult, în Egipt evem și un adevărat cult al personalității faraonului - cazul faraonului Sesosthris III,căruia i s-au compus numeroase imnuri de proslăvire a „generozității și bunătății sale”;

* în Epoca Elenistică, monarhii aveau puterea absolută; erau considerați adevărați zei pe Pământ; se bucurau și ei de cultul personalității, Mulți dintre ei au fost de o mare cruzime. În timpul acestor monarhi avem și încercări de rezistență, unele destul de ingenioase. De exemplu Epicur a fondat un sistem filosofic, - epicureismul-, care, deși are o serie de extreme, în fapt este o încercare de rezistență față de monarhii eleniști. Respectivii monarhi erau considerați zei și, întrucât comiteau nenumărate fărădelegi, Epicur îi îndemna pe oameni să-și trăiască viața ignorându-i pe zei. Cine erau acești zei? Monarhii eleniști desigur! Cu alte cuvinte „zeii”, nedrepți fiind, nu trebuiau amestecați în viața oamenilor! Întrucât societatea era sub autoritatea „zeilor„ eleniști, oamenii trebuiau, în opinia lui Epicur, să trăiască ascunși, ignorând legăturile sociale și politice ale comunității și ale societății. Avem de-a face cu un adevărat mesaj subversiv de rezistență, Epicur putând fi considerat un adevărat părinte spiritual pentru orice mișcare de rezistență antitotalitară din istorie! Tot din timpul lui Epicur datează și-un model de organizare al mișcărilor de rezistență, perpetuat peste timp, anume: oamenii se adunau în societăți „literare”, societăți de „filosofie”, societăți de „teologie„, pentru a se organiza și rezista, exemplu: „Mișcarea transcendentală” din timpul regimului comunist ceaușist, care grupa importanți oameni de cultură români, care se adunau să vorbească,-nu-i așa?-, despre Dumnezeu în timpul regimului comunist ateist!;

* în Republica Romană avem regimurile dictatoriale ale lui Cornelius Sylla și Iulius Caesar. În timpul lui  Sylla avem și o avampremieră la eliminarea „dușmanilor poporului” practicată de regimul sovietic în sec. XX -anume „regimul delațiunii”. Acești delaționiști îi pârau lui Sylla pe cei considerați „proscriși” -oameni care meritau moartea fără a fi judecați. Proscrișii erau considerați „dușmani ai statului” și li se tăiau capetele! Aceste...capete trebuiau aduse în dar lui Sylla în centrul Romei, unde s-a și format, de altfel, un morman de capete tăiate!;

* alte regimuri absolutist-totalitare întâlnim în vremea Imperiului Roman, -în Epoca Dominatului, mai cuseamă-, în vremea absolutismului monarhic din secolele XVI-XVII - ex. Ludovic al XIV-lea al Franței cu formula sa celebră: „Statul sunt eu!”;

* în timpul Revoluției Franceze întâlnim dictatura iacobină. În vremea ei a intrat în vigoare „legea suspecților”. Conform acesteia, „suspecții” urmau să fie ghilotinați fără proces, fie și numai pentru că îndrăzneau să critice regimul iacobinilor. Avem o adevărată „continuitate” istorică între „proscrișii” din Roma Antică, „suspecții” din timpul iacobinilor și „dușmanii poporului” din vremea lui Stalin!

         Înțelegem, în concluzie, că, regimurile totalitare din sec.XX,groaznice în ferocitatea lor, au avut de unde să se inspire, din păcate! 

ÎNCOTRO SE-NDREAPTĂ PARTIDELE DE DREAPTA DIN ROMÂNIA?

ÎNCOTRO SE-NDREAPTĂ PARTIDELE DE DREAPTA DIN ROMÂNIA?

       Alegerile recente s-au încheiat cu victoria categorică a PSD. Nu știu cât a contat programul electoral al PSD-ului la această victorie. Și nu acest lucru mă interesează aici. În această analiză încerc să înțeleg câteva din motivele profunde care au determinat prăbușirea Dreptei din România.

         Un prim motiv este absolut evident - forțele de Dreapta promovează până la saturație un discurs de diabolizare a PSD-ului. practic, singura lor ofertă serioasă pare a fi antipesedismul, pe principiul: „Votați-ne pe noi pentru că suntem anti-PSD și, deci, suntem băieți buni. Am mai făcut noi niște greșeli, dar suntem buni!”Se merge pe ideea că este de ajuns să fi anti-PSD pentru a crede lumea că ești bun, moral, că nu ești, nu-i așa, ca pesediștii etc..

       Al doilea motiv - forțele de Dreapta, atunci când au guvernat țara, nu au adus schimbări și reforme fundamentale. Ba dimpotrivă! Să ne amintim guvernarea CDR, absolut de tristă amintire! Această CDR a promis schimbări majore, depolitizare, debirocratizare etc., dar, în realitate, a procedat exact ca PDSR (PSD-ul de astăzi)! Vă amintiți „celebrele” consilii de coordonare ale coaliției, care au aplicat „celebrul” algoritm politic de împărțire a funcțiilor în stat? Și ce să mai spunem despre „celebrele” concedieri colective și acordări de salarii compensatorii care au prăbușit economia României? Știm ce-a urmat în 2000 -victoria categorică a PSD-ului și prăbușirea totală a PNȚCD-ului! Altă guvernare de Dreapta a fost cea a Alianței D.A.- PNL-PD. Și aceasta a avut o nouă șansă istorică de a reforma România, dar a eșuat lamentabil în certuri permanente între cele două partide, între Tăriceanu și Băsescu, iar din 2007, PNL a guvernat sprijinit de caătre PSD! Altă guvernare de Dreapta a fost cea a PDL, de fapt guvernarea Băsescu-Boc, probabil cea mai controversată guvernare postdecembristă! PDL, care promisese moralitate, depolitizare, impunerea meritocrației etc., s-a comportat ca un partid stat, exact ca PSD-ul din timpul lui Năstase! A pedelizat absolut tot! A impus, în timpul crizei economice, austeritatea pentru popor, în timp ce „elita” pedelistă s-a lăfăit, la propriu și la figurat, în saci de bani!

        Cu alte cuvinte,se observă că, deși au promis permanent moralitate, depolitizare, debirocratizare, impunerea meritocrației, mari reforme, partidele de dreapta s-au comportat la guvernare la fel ca cei pe care i-au criticat mereu, ba chiar mai rău, deoarece au înșelat amarnic entuziasmul popular existent la momentul victoriei CDR din 1996, la momentul victoriei lui Traian Băsescu din 2004. Recent, după victoria lui Johannis din 2014, Dreapta românească, reprezentată de PNL, care criticase PSD-ul că dorește toată puterea, a dorit acest lucru ostentativ -altfel spus: „vrem toată puterea pentru noi, nu pentru PSD!” Am asistat, apoi, în perioada 2014-2015, la împingerea la limite aberante a discursului anti-PSD! Eu personal nu mai pot! Și ca mine sunt mulți! După ce-am avut parte și de „spectaculoasa” guvernare tehnocrată, să vii în campania electorală tot cu un astfel de discurs? Mi se făcea greață! Personal am întrebat niște tineri peneliști ce propune PNL-ul, cu ce  poate lăuda PNL guvernarea tehnocrată? Răspusurile au fost, pentru mine, bulversante: „ Noi suntem cea mai puternică forță politică anti-PSD (sic!) iar guvernul Cioloș a realizat”, țineți-vă bine!, „ proiecte pentru România!” „Proiecte?”- am întrebat mirat eu. „Măi băieți, România are proiecte pe hârtie până-n 2116 ( am zis, glumind amar eu); nu de proiecte duce lipsă România, ci de voința de a le aplica! Personal cred că nu vor fi aplicate niciodată!”-am concluzionat eu. Ce să mai? Tinerii aștia erau fără speranță! Cred că și Dreapta din România este la fel, în mare măsură dacă nu se va schimba RADICAL!! 

          Este clar -Dreapta a pierdut pe mâna ei! Nu poate veni acum să susțină, într-un mod abject, că PSD-ul a fost votat de „bătrânii în cârje” -așa cum l-am auzit spunând pe un „finuț”intelectual de Dreapta! Doamne câtă ură! „Dacă veneau la vot restul de 60% alta era situația.” Poate că așa este! Dar a cui este vina că cei 60% n-au venit la vot? Nu cumva vina este a Dreptei?

        Cred cu toată convingerea că, până nu renunță  la apucăturile talibanice, la discursul pedelist orientat împotriva unor categorii sociale (pensionari, medici, profesori -apropo, vă amintiți discursul ministrului tehnocrat care-i făcea pe profesori și pe medici cerșetori?), până nu se desparte de unii „sofisticați” ca Turcan, Ialomițeanu, Anastase, Băsescu etc., Dreapta românească (mai ales PNL-ul ) nu are cum să se refacă! În plus n-ar fi rău dacă Dreapta și-ar cere iertare poporului român pentru speranțele înșelate amarnic!

        Suntem acum din nou în situația în care un partid domină țara! Acest fapt, în opinia mea, este foarte rău. S-a dovedit că României îi merge ceva mai bine atunci când este echilibru politic. Când România a fost condusă de un partid, care controla autoritar puterea, lucrurile au degenerat rău. Exemple: Guvernarea Năstase, guvernarea Băsescu- Boc. Cred că la fel va fi și acum! N-am nicio îndoială! Dar este vina Dreptei românești că s-a ajuns aici! Sper să tragă învățămintele ce se cuvin altfel, va fi foarte rău, putând ajunge ca țară în situația în care opoziția de Dreapta să fie total necredibilă!

ORIGENE ȘI ÎNVĂȚĂTURILE SALE.

ORIGENE ȘI ÎNVĂȚĂTURILE SALE

      A fost numit „cel mai mare conducător al Bisericii de după Apostoli” de către Ieronim, cunoscutul traducător al Vulgatei.Și astăzi am observat că sunt mulți teologi și preoți care se folosesc de Origene și opera acestuia parcă fără să știe că acesta a fost declarat eretic!De altfel un scriitor din sec. VII spunea: „În cea mai mare parte, doctrina sa este absurdă și nocivă, ca veninul ucigător al șarpelui, pe care l-a scuipat în lume.”Se pune întrebarea: De ce a stârnit Origene atât admirație, cât și animozitate?

        Origene s-a născut, după cât se pare, în anul 185 d.H.. în orașul egiptean Alexandria. Deși a primit o vastă instruire în domeniul literaturii elene, tatăl său, Leonides, i-a impus să se ocupe în egală măsură și de studierea Scripturilor, Când Origene avea 17 ani, împăratul roman a emis un decret potrivit căruia schimbarea religiei unei persoane era o infracțiune. Tatăl lui Origene a fost aruncat în închisoare pentru că devenise creștin. Animat de un puternic zel, Origene a hotărât să i se alăture în închisoare și în martiriu. Văzând aceasta, mama lui Origene i-a ascuns hainele ca să-l împiedice să plece de acasă. Prin intermediul unei scrisori, Origene l-a implorat pe tatăl său spunându-i: „Te rog să nu te răzgândești doar pentru noi.” Leonides a rămas ferm și a fost executat. lăsându-și familia săracă. Dar Origene avansase destul de mult în studiile sale pentru a se putea îngriji de mama și de cei șase frați mai mici ai lui predând literatură elenă.

         Împăratul intenționa să împiedice răspândirea creștinismului. Întrucât decretul său îi viza nu numai pe studenți, ci și pe profesori, toți instructorii religioși creștini au fugit din Alexandria. Când necreștinii care căutau îndrumare biblică au apelat la tânărul Origene pentru ajutor, el a văzut în aceasta o însărcinare de la Dumnezeu. Mulți dintre studenții săi au fost martirizați, unii dintre ei chiar înainte de terminarea studiilor. Deși se afla în mare pericol, Origene îi încuraja în mod deschis pe elevii săi, îndiferent că erau în fața unui judecător, în închisoare sau pe punctul de a fi executați. Eusebiu, istoric al Bisericii din sec.IV, a spus că, atunci când ei erau duși să fie omorâți, Origene „îi saluta foarte curajos cu un sărut.”

        Deși a fost silit să se mute dintr-un loc în altul ca să scape de urmăritori, Origene nu și-a întrerupt activitatea de predare. Neînfricarea și dedicarea lui l-au impresionat pe Demetrius, episcop de Alexandria. Astfel, când Origene avea doar 18 ani, Demetrius l-a numit conducătorul școlii catehetice din Alexandria.

        În cele din urmă, Origene a ajuns un renumit erudit și un scriitor prolific. A ajuns renumit în special pentru vasta sa lucrare „Hexapla”, o ediție în 50 de volume a Scripturilor ebraice. Origene a aranjat textul acestei lucrări în 6 coloane paralele:

1- textul în ebraică și aramaică;

2- transliterarea în limba greacă a acestui text;

3- versiunea greacă a lui Aquila;

4- versiunea greacă a lui Symmachus;

5- Septuaginta greacă, pe care Origene a revizuit-o pentru a corespunde mai bine textului ebraic;

6- versiunea greacă a lui Theodotion.

        „Prin această compilare”, a scris biblistul John Hort, „Origene spera să reverse lumină asupra semnificației multor pasaje cu privire la care un cititor grec ar fi fost fie derutat, fie indus în eroare dacă ar fi avut numai Septuaginta. 

          Cu toate acestea, scrierile lui Origene sunt profund contaminate cu o serie de idei din filosofia greacă total incompatibile cu creștinismul, dar pe care el le considera perfect în armonie cu religia creștină.În fapt, dorind să împace filosofia greacă cu creștinismul, Origene se va bizui pe metoda alegorică de interpretare a Bibliei. El a susținut mereu că Scripturile au, în primul rând, o semnificație spirituală. Această convingere i-a dat posibilitatea de a deduce din Biblie o serie de interpretări aberante, absurde chiar și pentru cel mai aprig susținător al metodei alegorice de interpretare a Bibliei.Multe din comentariile sale au fost publicate, în anii din urmă, de către Editura Polirom și trebuie să vă înarmați cu multă răbdare și...îngăduință pentru a le citi și a le înțelege, în măsura în care acest lucru vă este posibil. Mie câteva din aceste comentarii mi-au stârnit ilaritate.

         Totuși, Origene are o contibuție majoră la dezvoltarea doctrinei privitoare la Sfânta Treime. În lucrarea „Despre principii”dezvoltă ideea nașterii eterne a Fiului din Tatăl, fundamentând ideea că Fiul nu doar că s-a născut din Tatăl ,dar că această naștere este eternă, nefiind situată în timp! Deasemenea , el a argumentat faptul că Fiul are aceeași natură cu cea a Tatălui, într-o vreme în care acest fapt era negat de alți teologi, așa cum este negat și astăzi de Martorii lui Iehova.

         Cu toate aceste merite, el va fi considerat eretic și, în cele din urmă, condamnat ca atare de către Biserică, tocmai datorită aberantelor sale interpretări alegorice. De exemplu, un patriarh al Bisericii din sec.V, pe nume Teofil avertiza: „ Lucrările lui Origene sunt ca o pajiște cu tot felul de flori. Dacă găsesc pe ea o floare frumoasă, o culeg; dar, dacă mi se pare că vreuna are spini, o evit ca să nu mă-nțep.”