ȚĂRILE ROMÂNE ÎN LUPTA ANTIOTOMANĂ - CONSIDERAȚII GENERALE.

ȚĂRILE ROMÂNE ÎN LUPTA ANTIOTOMANĂ - CONSIDERAȚII GENERALE

        Lupta antiotomană desfășurată de Țările Române în Evul Mediu a fost, din păcate, subiect de mitologizare și mistificare grosolană în istoriografie; s-au susținut o serie de idei care n-au nicio acoperire în realitate.

      Această luptă antiotomană a fost prezentată ca fiind rodul aproape exclusiv a domnitorilor români, chiar dacă, uneori, aceștia au încheiat o serie de tratate de alianță antiotomană cu puteri străine. Chiar și așa se sublinia că acele puteri străine,- Ungaria, Polonia, state din Vestul Europei-, i-au abandonat pe români în momentele cele mai dificile sau că doreau, în fapt, să ocupe Țările Române. S-a trecut sub tăcere faptul că domnitorii români s-au alăturat unor proiecte sau coaliții antiotomane realizate de străini -ex.: „Liga Sfântă” catolică.

       S-au ridicat în slăvi marile victorii antiotomane reușite de Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul etc., dar s-a trecut repede peste replica foarte dură dată de otomani.

      De asemenea, istoriografia comunistă și cea reprezentată de unii istorici naționaliști de astăzi vorbeau de ridicarea la luptă a întregului popor, a țăranilor înarmați, probabil, cu furci și coase, împotriva armatei otomane formată din ieniceri și spahii, adică din soldați profesioniști. Adevărul este că domnitorii români s-au bazat pe armate de soldați profesioniști, români și străini, în egală măsură. În acest context, unii istorici, care recunosc acest fapt, au grijă să treacă sub tăcere participarea soldaților maghiari profesioniști la o serie de bătălii, ca de exemplu cea de la Vaslui.

       Totodată, s-a subliniat, în mod mincinos, că rezistența antiotomană a Țărilor Române s-a datorat și Bisericii Ortodoxe, uitându-se că de fapt domnitorii români s-au alăturat unor proiecte de coaliții antiotomane realizate de țările catolice, exemplu „Liga Sfântă” catolică, deja menționată. Este adevărat că pe teritoriul Țărilor Române au avut loc o serie de bătălii importante dar acest lucru se explică prin faptul că soldații trimiși de statele catolice doreau să preîntâmpine înaintarea otomanilor adânc în Europa, încercând să-i blocheze în Sud-Estul Europei, lucru absolut firesc din punct de vedere militar întrucât Imperiul Otoman era aici constituit, nu în altă parte. Să nu pierdem din vedere și faptul că atunci când au avut ocazia să pătrundă adânc în Europa Centrală, otomanii au fost la un pas să cucerească Viena.

       S-a scos în relief faptul că victoriile Țărilor Române i-au împiedicat pe otomani să le transforme în pașalâcuri, dar și această explicație este o uriașă minciună! Cum se explică, așadar, faptul că Moldova și Țara Românească n-au devenit pașalâcuri? Simplu! După ocuparea Constantinopolului sultanii otomani s-au declarat continuatori legitimi ai împăraților bizantini, care, la rândul lor, considerau Imperiul bizantin singurul continuator legitim al Imperiului Roman! Așadar, oricât ar părea de ciudat pentru noi cei de azi, sultanii otomani se considerau un fel de împărați romani! Ce relevanță are acest fapt pentru noi? Are o mare relevanță și anume: în Occidentul Europei exista Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană (cunoscut, în istoriografie, și ca Primul Reich German), care se considera și el singurul urmaș legitim al Imperiului Roman. Imperiul Bizantin nu i-a recunoscut această pretenție și la fel va face și Imperiul Otoman! Acel Sfânt Imperiu avea capitala la Viena și, astfel, frontul principal de luptă otoman se va concentra pe direcția Sudul Dunării, prin Peninsula Balcanică, spre Ungaria, Austria. Cu alte cuvinte, Țările Române nu au constituit niciodată,- oricât de tare i-ar durea pe unii patrioți de mucava de la noi-, un front de luptă principal pentru otomani. Ar fi fost cumva și absurd pentru otomani deoarece s-ar fi putut izbi foarte puternic și cu rezultate periculoase pentru Imperiu de rezistența Poloniei, care, multă vreme în Evul Mediu, a fost o Mare Putere,- în unele momente aceasta atingea o suprafața de circa un milion de kilometri pătrați, înglobând Lituania, Bielorusia, Ucraina, regiunile Smolensk și Briansk din Rusia de azi. Era evident că o eventuală transformare a Țărilor Române în pașalâcuri n-ar fi fost tolerată de Polonia, astfel încât, Poarta se va mulțumi cu impunerea unei suzeranități asupra lor. Oricum și aceasta a fost  nefastă, deoarece mulți boieri se-ntreceau în acapararea tronului cu mari sume de bani de la sultani. Ba, mai mult, vor încerca să dea dovezi de „bună purtare” de extremă slugărnicie cu a fost cazul lui Mihnea Turcitul, care a mers până acolo încât a devenit musulman. Ștefan Lăcustă este un alt caz oribil și anume: în timp ce fratele său, Petru Rareș, rezista eroic, Lăcustă se supune cu mare lașitate și slugărnicie lui Soliman Magnificul. De multe ori, de altfel, domnitorii români, care încercau să reziste eroic, au fost trădați de boieri, care au închinat Țările Române otomanilor,-exemplu este tot Petru Rareș trădat mișelește de marii boieri! La fel a pățit și Ioan Vodă cel Cumplit. Chiar și Mihai Viteazul la un moment-dat va fi părăsit de unii boieri care s-au plecat dușmanilor,-ex. Frații Buzești care s-au plecat Poloniei și interpusului ei pe tronul Țării Românești -Simion Movilă, recunoscut și de Imperiul Otoman!

      În istoriografie s-a mai scris foarte mult că, în fața refuzului puterilor străine de a acorda ajutor , Țările Române au aplicat tactica constituirii unei alianțe între ele -„Blocul Românesc”-, care, bloc ar fi fost întemeiat și pe ideea unității de neam, ba chiar naționale. Cu alte cuvinte, deși românii erau organizați în două state, - Moldova și Țara Românească -, ori de câre ori era nevoie se uneau! Nu poți să nu te-ntrebi de ce nu rezista această unire și după ce trecea pericolul otoman!?

   Toate aceste considerații nu trebuie să ne ducă în extrema de a nega importanța rezistenței  antiotomane desfășurată de unii domnitori români, -puțini la număr totuși-, importanța unor victorii obținute grație unor tactici militare inteligente. De pildă, tacticile militare aplicate de Ștefan cel Mare vor fi introduse de Napoleon Bonaparte ca obiect de studiu la Academia Militară Saint-Cyr! Însă aceste considerații trebuie să ne facă să înțelegem această rezistență la justa ei valoare și nu să ne facă să o idealizăm, dându-i dimensiuni absurde de genul - Țările Române n-au fost ocupate niciodată de otomani! Atunci cum de le-am plătit tribut atâta timp și de ce a trebuit România să participe, în 1877, la un război antiotoman pentru a-și câștiga independența de stat? Independență față de cine, din moment ce, nu-i așa, turcii nu ne-au ocupat niciodată!? Ba, mai mult, i-am bătut noi, „de le-a sunat apa în cap”,-ca să mă exprim mai plastic!

     Este cert, așadar, că ori de câte ori, domnitorii români obțineau unele victorii, oricât de răsunătoare, urma replica dură a Porții, care reașeza lucrurile în „normalitate”. Este de asemenea cert că, Poarta s-a mulțumit să-și impună suzeranitatea asupra Țărilor Române și nu a dorit să le transforme în pașalâcuri. Oricum, și această suzeranitate a dat ocazia unei bune părți a clasei politice boierești și unui număr considerabil de domnitori să se compromită grav prin slugărnicia manifestată față de sultani. Așa se explică, cel puțin în parte, de ce o serie de domnitori trebuiau, mai întâi, să lichideze opoziția boierimii și a unora dispuși să ia tronul prin compromisul cu otomanii, înainte de a porni la lupta antiotomană, - cazurile lui Ștefan cel Mare și Ioan Vodă cel Cumplit sunt edificatoare, în acest sens!