FUGA HUGHENOȚILOR SPRE LIBERTATE.

FUGA HUGHENOȚILOR SPRE LIBERTATE

„Din partea Regelui şi a Reginei,  Noi declarăm aici că toţi protestanţii francezi care vor căuta refugiu şi vor încerca să se mute în Regatul Nostru nu numai că vor beneficia de Protecţia Noastră Regală, dar ne vom şi strădui în toate modurile rezonabile să-i susţinem şi să-i ajutăm, pentru ca viaţa lor în acest Regat să fie confortabilă şi uşoară.“

     Așa declarau în 1689 Wilhelm de Orania şi Mary, regele şi regina Angliei. Dar de ce trebuiau protestanţii francezi, sau hughenoții, cum au fost numiţi mai târziu, să caute refugiu şi ocrotire în afara Franţei? De ce ar trebui să ne intereseze astăzi fuga lor din Franţa de acum 300 de ani?

    În secolul al XVI-lea, Europa a fost măcinată de războaie şi conflicte religioase. Franţa, cu războaiele ei religioase (1562 –1598) între catolici şi protestanţi, nu a fost scutită de aceste tulburări. În 1598 însă, regele Franţei Henric al IV-lea a semnat un edict de toleranţă, Edictul de la Nantes, prin care le garanta hughenoţilor protestanţi o anumită libertate religioasă. Această recunoaştere juridică a două religii a fost unică în Europa. Pentru un timp, acest fapt a pus capăt conflictelor religioase care au marcat Franţa secolului al XVI-lea timp de peste 30 de ani.

      Deşi s-a dorit a fi „perpetuu şi irevocabil“, Edictul de la Nantes a fost revocat în 1685 prin Edictul de la Fontainebleau. Filozoful francez Voltaire a scris mai târziu despre această revocare calificând-o drept „una dintre marile tragedii ale Franţei“. În scurt timp, aceasta a determinat fuga în alte ţări a peste 200 000 de hughenoţi. Consecinţele au fost însă şi mai grave. Dar de ce a fost revocat edictul anterior, care era în favoarea toleranţei religioase?

Încă de la început întâmpină opoziţie:

    Chiar dacă Edictul de la Nantes a fost, oficial, în vigoare aproape 90 de ani, un istoric spune că acesta era deja „pe moarte când a fost ucis în 1685“. De fapt, edictul nu a fost clădit pe temelii solide. De la bun început, el a contribuit la aşa-numitul „război rece“ dintre clericii catolici şi ceea ce aceştia numeau „RPR“ (religia pretins reformată). De la promulgarea lui în 1598 până în jurul anului 1630, opoziţia faţă de Edictul de la Nantes s-a concentrat în jurul unor dezbateri publice între protestanţi şi catolici şi în jurul publicării literaturii religioase. Totuşi, intoleranţa avea multe faţete.

    După ce a luptat împotriva protestanţilor din 1621 până în 1629, guvernul francez a încercat printr-o serie de măsuri represive să-i oblige pe aceştia să intre în rândurile catolicilor. Această hărţuială s-a intensificat sub domnia regelui Ludovic al XIV-lea, „Regele Soare“. Politica lui de persecuţie a dus la revocarea Edictului de la Nantes.

Restricţiile:

     Restricţiile au însemnat anularea treptată a drepturilor civile ale protestanţilor. Între 1657 şi 1685 s-au luat aproximativ 300 de măsuri împotriva hughenoţilor, deseori la sugestia clericilor. Aceste măsuri vizau orice aspect al vieţii. De exemplu, hughenoţilor le-a fost interzis un număr mare de profesii, cum ar fi medicina, dreptul şi chiar obstetrica. În ce priveşte obstetrica, un istoric a spus: „Cum să-ţi încredinţezi viaţa unui eretic, al cărui obiectiv era să distrugă ordinea existentă?“

     Opresiunea s-a intensificat în 1677. Dacă un hughenot încerca să convertească un catolic şi era descoperit, era amendat cu 1 000 de livre franceze. Fondurile de stat obţinute din taxele exorbitante erau folosite pentru a-i determina pe hughenoţi să se convertească la catolicism. În 1675, clerul catolic i-a dat 4,5 milioane de livre franceze regelui Ludovic al XIV-lea, spunând: „Acum trebuie să vă manifestaţi în continuare recunoştinţa folosindu-vă autoritatea pentru a extirpa complet erezia“. Această strategie de a „cumpăra“ convertiţi a avut drept rezultat aproximativ 10 000 de convertiri la catolicism în decurs de trei ani.

     În 1663, convertirea la protestantism a fost scoasă în afara legii. Existau restricţii şi cu privire la locul unde se puteau stabili hughenoții. Un exemplu de măsură extremă este acela că, la vârsta de şapte ani, copiii puteau deveni catolici împotriva voinţei părinţilor lor. Părinţii protestanţi erau obligaţi să plătească educaţia primită de copiii lor de la iezuiţi sau de la alţi instructori catolici.

   O altă armă folosită pentru suprimarea hughenoţilor a fost Compania secretă a Sfântului Sacrament (Compagnie du Saint-Sacrement). Aceasta era o organizaţie catolică despre care istoricul Janine Garrisson spune că a devenit „o reţea amplă“, răspândită în toată Franţa. Pătrunzând în cele mai înalte sfere ale societăţii, acestei organizaţii nu-i lipseau nici fondurile, nici serviciile de spionaj. Doamna Garrisson spune că aceasta folosea nenumărate tactici: „De la constrângere la obstrucţie, manipulare, denunţare, compania se folosea de orice mijloc pentru a slăbi comunitatea protestantă“. Cu toate acestea, majoritatea hughenoţilor au rămas în Franţa în această perioadă de persecuţie. Garrisson afirmă: „Este greu de înţeles de ce protestanţii nu au părăsit Regatul Franţei într-un număr mai mare atunci când ostilităţile împotriva lor au început să se amplifice“. Însă, în cele din urmă, fuga spre libertate a devenit o necesitate.

Din nou la starea iniţială:

     Pacea de la Nijmegen (1678) şi Tratatul de la Regensburg (1684) l-au scos pe regele Ludovic al XIV-lea din războiul purtat cu statele vecine. Dincolo de Canalul Mânecii, în Anglia, în februarie 1685 a fost întronat un catolic. Ludovic al XIV-lea putea profita de această nouă situaţie. Cu câţiva ani înainte, clerul catolic din Franţa emisese cele Patru Articole Galicane, care restrângeau puterea papală. Atunci, papa Inocenţiu al XI-lea „a considerat Biserica Franceză ca şi schismatică“. Ca urmare, revocând Edictul de la Nantes, Ludovic al XIV-lea îşi putea reface reputaţia, pe care şi-o pătase, precum şi relaţiile cu papa.

    Politica regelui cu privire la protestanţi a devenit foarte clară. Bineînţeles metodele blânde (prin convingere şi legislaţie) nu dăduseră rezultate. Pe de altă parte, dragonadele mai recente avuseseră succes. Atunci, în 1685, Ludovic al XIV-lea a semnat Edictul de la Fontainebleau, revocând Edictul de la Nantes. Persecuţia violentă care a urmat acestei revocări i-a adus pe hughenoţi într-o stare şi mai rea decât cea în care se aflaseră înainte de emiterea Edictului de la Nantes. Ce aveau să facă acum?

Să se ascundă, să lupte sau să fugă?

   Unii hughenoţi au ales să-şi practice religia pe ascuns. Odată ce lăcaşurile de cult le-au fost distruse, iar închinarea lor publică interzisă, ei au ales „Biserica Deşertului“, adică închinarea în ilegalitate. Ei se întruneau cu toate că, potrivit unei legi emise în iulie 1686, riscau să fie pedepsiţi cu moartea. Unii hughenoţi şi-au renegat credinţa, gândindu-se să redevină hughenoţi mai târziu. Aceştia au practicat un catolicism superficial, care avea să fie copiat de generaţiile următoare.

   Guvernul a încercat să dea mai multă forţă convertirilor. Pentru a-şi găsi un loc de muncă, noii convertiţi trebuiau să aducă un certificat din care să reiasă că sunt catolici, certificat semnat de paroh, care ţinea evidenţa la biserică. Dacă copiii nu erau botezaţi şi crescuţi în religia catolică, ei puteau fi luaţi de la părinţii lor. În şcoli trebuia aplicată instruirea catolică. S-au depus eforturi pentru a se tipări lucrări religioase procatolice pentru „oamenii Cărţii (Biblia)“, cum erau numiţi protestanţii. Guvernul a tipărit peste un milion de cărţi şi le-a trimis în zonele cu o concentraţie mare de convertiţi. Măsurile luate erau atât de dure, încât, dacă cineva bolnav refuza ultima spovedanie catolică, iar apoi se însănătoşea, era condamnat pe viaţă la închisoare sau la galere. Iar când, în cele din urmă, murea, corpul lui era pur şi simplu aruncat ca un gunoi, iar bunurile îi erau confiscate.

    Unii hughenoţi au ales să opună o rezistenţă armată. În regiunea munţilor Ceveni, renumită pentru zelul religios existent aici, hughenoţii militanţi, numiţi cămăşari, au declanşat o revoltă în 1702. Ca răspuns la ambuscadele şi atacurile nocturne ale cămăşarilor, trupele guvernului au ars din temelii sate întregi. Deşi acţiunile hughenoţilor au continuat în mod sporadic o vreme, în 1710 puternica armată a regelui Ludovic i-a înfrânt pe cămăşari.

    O altă reacţie a hughenoţilor a fost fuga din Franţa. Această emigrare a fost numită o adevărată diaspora. Majoritatea hughenoţilor erau săraci când au părăsit ţara, pentru că statul le confiscase bunurile, Biserica Catolică primind o parte din aceste averi. Prin urmare, fuga nu a fost uşoară. Guvernul francez a reacţionat imediat la noua situaţie, supraveghind căile de scăpare şi scotocind corăbiile. Piraţii prădau corăbiile care plecau din Franţa, fiindcă şi ei primeau o recompensă când prindeau fugari. Hughenoţii care erau prinşi că fugeau erau supuşi unor pedepse aspre. Ceea ce îngreuna şi mai mult situaţia era faptul că în cadrul comunităţilor existau spioni care încercau să afle numele celor ce intenţionau să fugă şi ruta pe care aveau s-o urmeze. Interceptarea scrisorilor, falsificarea documentelor şi intrigile erau la ordinea zilei.

Un refugiu bine venit:

     Fuga hughenoţilor din Franţa şi primirea lor în ţările care i-au găzduit a fost cunoscută sub numele de Refugiul. Hughenoţii au fugit în Olanda, Elveţia, Germania şi Anglia. Mai târziu, unii s-au dus în Scandinavia, America, Irlanda, Indiile de Vest, Africa de Sud şi Rusia.

    Mai multe ţări europene au emis edicte care îi încurajau pe hughenoţi să emigreze. Printre lucrurile care încurajau emigrarea se numărau obţinerea gratuită a cetăţeniei, scutirea de impozite şi integrarea gratuită într-o breaslă muncitorească. Potrivit istoricului Elisabeth Labrousse, hughenoţii erau îndeosebi „bărbaţi tineri . . ., întreprinzători şi energici, de o excepţională valoare morală“. Astfel, Franţa a pierdut în culmea gloriei ei lucrători iscusiţi în multe domenii. Da, aceştia au dus cu ei „bunurile, aspiraţiile şi meseriile“. Factorii religioşi şi politici au jucat şi ei un rol în acordarea de refugiu hughenoţilor. Dar care au fost consecinţele pe termen lung ale acestei emigrări?

     Revocarea Edictului de la Nantes şi persecuţia care a urmat au stârnit o reacţie negativă la nivel internaţional. Wilhelm de Orania a profitat de atitudinea ostilă Franţei pentru a deveni conducătorul Olandei. Cu ajutorul ofiţerilor hughenoţi, el a devenit şi regele Marii Britanii, luând locul regelui catolic Iacob al II-lea. Istoricul Philippe Joutard spune că „politica antiprotestantă a lui Ludovic al XIV-lea a fost una dintre cauzele principale ale detronării lui Iacob al II-lea şi ale formării Ligii de la Augsburg.  Aceste evenimente constituie un punct de cotitură în istoria Europei, ducând la înlocuirea hegemoniei franceze cu hegemonia engleză“.

    Hughenoţii au jucat un important rol cultural în Europa. Ei şi-au folosit noua libertate pentru a produce literatură care a dus la apariţia doctrinei Iluminismului şi a conceptului de toleranţă. De exemplu, un protestant francez a tradus lucrările filozofului englez John Locke, promovând ideea drepturilor omului. Alţi scriitori protestanţi au subliniat importanţa libertăţii de conştiinţă. S-a conturat concepţia că ascultarea de conducători este relativă şi poate fi ignorată dacă aceştia încalcă înţelegerea dintre ei şi popor. Astfel, istoricul Charles Read spune că revocarea Edictului de la Nantes a fost „una dintre cauzele principale ale Revoluţiei franceze“.

Ce învăţăminte s-au tras?

   Observând consecinţele cu efect negativ ale persecuţiilor şi pierderea atâtor oameni valoroşi pentru Stat, marchizul de Vauban, consilier militar al regelui Ludovic al XIV-lea, l-a îndemnat pe rege să repună în vigoare Edictul de la Nantes, afirmând: „Convertirea inimilor îi aparţine numai lui Dumnezeu“. Atunci, de ce nu a tras Statul francez învăţăminte şi nu şi-a schimbat hotărârea? Un factor evident a fost acela că regele se temea că Statul ar putea slăbi. În plus, contrareforma şi intoleranţa religioasă erau în interesul Franţei secolului al XVII-lea.

     Evenimentele asociate cu revocarea i-au făcut pe unii să se întrebe: „Cât pluralism poate permite şi poate suporta o societate?“ Într-adevăr, după cum au remarcat istoricii, este imposibil să analizăm istoria hughenoţilor fără să ne gândim la „mecanismele puterii şi perversiunile lor“. În societăţile actuale multirasiale şi tot mai diversificate pe plan religios, fuga hughenoţilor spre libertate aminteşte în mod pregnant de ceea ce se întâmplă atunci când interesele politicii influenţate de biserică contează mai mult decât interesele oamenilor.

*Dragonadele sau convertirile prin teroare:

    Unii i-au considerat pe dragoni nişte „misionari excelenţi“. În rândurile hughenoţilor însă, ei au produs panică, iar în unele cazuri, sate întregi s-au convertit la catolicism când au auzit de venirea lor. Dar cine au fost aceşti dragoni?

    Dragonii erau soldaţi bine înarmaţi, care se instalau în casele hughenoţilor cu intenţia de a-i intimida pe locatari. Folosirea dragonilor în acest mod a fost cunoscută sub numele de dragonade. Pentru a mări povara familiilor, numărul soldaţilor trimişi la o casă era disproporţionat faţă de resursele familiei. Dragonii aveau permisiunea de a brutaliza familiile, de a nu le lăsa să doarmă şi de a le distruge bunurile. Dacă cei care locuiau în casă renunţau la credinţa protestantă, dragonii plecau.

    Dragonadele au fost folosite pentru a determina convertirea hughenoţilor în 1681 în Poitou, vestul Franţei, o zonă cu o concentraţie mare de hughenoţi. În numai câteva luni s-au convertit între 30 000 şi 35 000 de persoane. Aceeaşi metodă a fost folosită şi în 1685 în alte enclave hughenote. În numai câteva luni, între 300 000 şi 400 000 de persoane au renunţat la credinţa lor. Potrivit istoricului Jean Quéniart, succesul dragonadelor „a făcut ca revocarea (Edictului de toleranţă de la Nantes) să fie inevitabilă, deoarece acum părea posibilă“.

* Notă suplimentară: din Ordinul Dragonilor a făcut parte, la vremea lui, și Vlad Țepeș, de aceea a fost numit „Dracula”. În limba română de atunci, la dragon se spunea „drac”!