ȘTIINȚA ȘI BIBLIA - SUNT ELE ÎNTR-ADEVĂR ÎN CONTRADICȚIE?

ȘTIINȚA ȘI BIBLIA - SUNT ELE ÎN CONTRADICȚIE?

    Semințele conflictului dintre Galilei şi Biserica Romano- Catolică fuseseră semănate cu secole înainte de naşterea lui Copernic şi a lui Galilei. Concepţia că pământul se află în centrul universului, sau geocentrismul, a fost adoptată de vechii greci, iar notorietatea ei se datorează filozofului Aristotel (384–322 î.H.) şi astronomului-astrolog Ptolemeu (sec. al II-lea d.H.).

    Concepţia lui Aristotel despre univers a fost influenţată de gândirea matematicianului şi filozofului grec Pitagora (sec. al VI-lea î.H.). Adoptând punctul de vedere al lui Pitagora, conform căruia cercul şi sfera sunt forme geometrice perfecte, Aristotel credea că cerurile erau alcătuite din mai multe sfere în sfere, aşezate asemenea foiţelor de ceapă. Fiecare sferă era de cristal, iar pământul se afla în centru. Stelele se mişcau circular, mişcarea lor fiind imprimată de sfera cea mai îndepărtată de centru, considerată a fi locul puterii divine. De asemenea, Aristotel susţinea că soarele şi celelalte corpuri cereşti sunt perfecte, fără defect şi nesupuse schimbării.

   Concepţia lui Aristotel era rodul unor raţionamente filozofice, nu ştiinţifice. Un pământ care se mişcă, îşi imagina el, ar fi o sfidare a logicii. De asemenea, Aristotel respingea ideea de vid, sau spaţiu, deoarece credea că un pământ care se mişcă ar fi supus frecării, iar fără aplicarea în mod constant a unei forţe s-ar opri. Întrucât concepţia lui Aristotel părea logică în contextul cunoştinţelor din acea vreme, ea a rezistat aproape 2 000 de ani. Chiar şi în secolul al XVI-lea, filozoful francez Jean Bodin a exprimat această opinie, larg acceptată pe timpul său: „Nici un om raţional sau cu un minim de cunoştinţe de fizică nu şi-ar imagina vreodată că pământul, masiv şi greoi, se roteşte în jurul axei sale şi în jurul soarelui; căci la cea mai mică mişcare a pământului am vedea prăbuşindu-se oraşe, fortăreţe şi munţi“.

Biserica adoptă concepţia lui Aristotel:

    În secolul al XIII-lea a apărut un alt element care a dus la conflictul dintre Galilei şi Biserică, şi anume autoritatea religioasă a catolicului Toma d’Aquino (1225–1274). D’Aquino avea un respect deosebit pentru Aristotel, pe care îl numea Filozoful. Timp de cinci ani, el s-a străduit să împletească filozofia lui Aristotel cu învăţăturile Bisericii. Pe timpul lui Galilei, spune Wade Rowland în cartea Galileo’s Mistake, „teologia lui d’Aquino era un hibrid între aristotelism şi gândirea creştină şi devenise o dogmă fundamentală a Bisericii de la Roma“. Să nu uităm că atunci nu exista o comunitate ştiinţifică independentă. În mare parte, învăţământul era controlat de Biserică. Aceasta era considerată autoritate atât în materie de religie, cât şi în materie de ştiinţă.

   În acest context a avut loc confruntarea dintre Biserică şi Galilei. Chiar înainte de a studia astronomia, Galilei scrisese un tratat despre mişcare, în care punea la îndoială multe dintre afirmaţiile respectatului Aristotel. Totuşi, ceea ce a dus în 1633 la judecarea lui Galileo Galilei de către Inchiziţie a fost insistenţa cu care el a susţinut heliocentrismul şi afirmaţia că această teorie era în armonie cu Scripturile.

     În apărarea sa, Galilei şi-a exprimat credinţa fermă în Biblie, pe care o considera Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu. El a mai spus că Biblia a fost scrisă pentru oameni de rând şi că pasajele care fac referire la mişcarea aparentă a soarelui nu trebuie înţelese literal. Argumentele sale au fost însă zadarnice. Pentru că n-a acceptat o interpretare a Scripturilor bazată pe filozofia greacă, Galilei a fost condamnat. Abia în 1992, Biserica Catolică a recunoscut oficial că sentinţa dată lui Galilei a fost o eroare.

Învăţăminte pentru noi:

    Ce putem învăţa de aici? În primul rând, Galilei n-a contestat niciodată Biblia. Însă el a pus la îndoială învăţăturile Bisericii. Un autor de cărţi religioase a făcut următoarea observaţie: „Se pare că lecţia pe care o învăţăm de la Galilei nu este aceea că Biserica a ţinut cu prea multă tărie la adevărurile biblice, ci, dimpotrivă, că n-a ţinut suficient de mult la ele“. Permiţând filozofiei greceşti să-i influenţeze teologia, Biserica s-a plecat în faţa tradiţiei în loc să urmeze învăţăturile Bibliei.

    Cele discutate mai înainte n-ar trebui să ne slăbească interesul faţă de ştiinţă. De fapt, Biblia ne îndeamnă să învăţăm din lucrările lui Dumnezeu şi să descoperim în ele uluitoarele sale calităţi (Isaia 40:26; Romani 1:20). Bineînţeles că Biblia nu este un tratat de ştiinţă. Ea revelează normele lui Dumnezeu, trăsături ale personalităţii sale pe care nu le putem vedea în creaţie, precum şi scopul său cu omenirea (Psalmul 19:7–11; 2 Timotei 3:16). Totuşi, când face referire la fenomene din natură, ea este întotdeauna exactă. Galilei a spus: „Atât Sfânta Scriptură, cât şi natura au fost aduse în existenţă prin Cuvântul Divin. Două adevăruri nu se contrazic niciodată“. Iată câteva exemple:

    Dincolo de mişcarea stelelor şi a planetelor sunt legile care guvernează materia din univers, una dintre acestea fiind legea gravitaţiei. Cele mai vechi menţiuni extrabiblice referitoare la legile fizice au fost făcute de Pitagora, care credea că universul poate fi explicat prin calcule matematice. Două mii de ani mai târziu, Galilei, Kepler şi Newton au demonstrat că materia este guvernată de legi raţionale.

   Prima menţiune biblică referitoare la legile din natură se află în cartea lui Iov.  Dumnezeu l-a întrebat pe Iov: „Cunoşti tu legile cerului?“ (Iov 38:33). În cartea scrisă de Ieremia, Dumnezeu este numit Creatorul „care a rânduit luna şi stelele“ şi a „aşezat legile cerurilor şi ale pământului“ (Ieremia 31:35; 33:25). Având în vedere aceste afirmaţii, biblistul George Rawlinson a făcut următorul comentariu: „Atât scriitorii Bibliei, cât şi ştiinţa modernă susţin cu tărie că materia este guvernată de legi“.

    Afirmaţia din Iov a fost făcută cu aproape o mie de ani înainte de Pitagora. Să nu pierdem din vedere că intenţia Bibliei nu este aceea de a revela fenomene din natură, ci în primul rând de a întipări în mintea omului că Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor, cel care poate crea legi fizice. - Iov 38:4, 12; 42:1, 2.

    Un alt exemplu este circuitul apei în natură, care poate fi rezumat astfel: Apa mărilor se evaporă formând norii. Norii se transformă în precipitaţii care cad pe pământ sub formă de ploaie sau zăpadă, iar în cele din urmă apa se întoarce în mare. Cea mai veche menţiune extrabiblică cu privire la circuitul apei datează din secolul al IV-lea î.H.. Totuşi, Biblia a descris acest circuit cu sute de ani mai înainte. De exemplu, în secolul al XI-lea î.H., regele Solomon al Israelului a scris: „Toate râurile se varsă în mare, şi marea tot nu se umple; râurile aleargă din nou spre locul din care au pornit“. - Eclesiastul 1:7.

    În mod asemănător, profetul Amos, un umil păstor şi agricultor, a scris că Dumnezeu , „cheamă apele mării şi le varsă pe faţa pământului“ (Amos 5:8). Fără a folosi un limbaj complicat sau termeni de specialitate, Solomon şi Amos fac o descriere corectă a circuitului apei, însă din unghiuri puţin diferite.

     De asemenea, Biblia spune că Dumnezeu „ţine suspendat pământul pe neant“ (Iov 26:7). Dacă ne gândim la cunoştinţele care existau în jurul anului 1600 îH. ( după unii bibliști), când au fost scrise aceste cuvinte, ce om ar fi putut afirma că un obiect în stare solidă poate sta suspendat în spaţiu fără un suport fizic? După cum s-a arătat mai înainte, Aristotel însuşi, care a trăit cu peste 1 200 de ani mai târziu, a respins ideea de vid!

    Nu sunteţi uluit de exactitatea afirmaţiilor pe care le face Biblia - în pofida chiar a concepţiilor eronate, deşi aparent logice, care prevalau la data scrierii ei? Pentru orice om raţional acesta este un argument în plus că Biblia este o carte inspirată de Dumnezeu. Aşadar, e mai înţelept să nu ne lăsăm influenţaţi de orice învăţătură sau teorie care contrazice Cuvântul lui Dumnezeu. După cum a demonstrat de atâtea ori istoria, filozofiile omeneşti, chiar şi ale unor mari învăţaţi, sunt actuale o vreme după care sunt uitate, însă „cuvântul Domnului rămâne în veac“. - 1 Petru 1:25.

 Atitudinea Protestanţilor - suplimentar:

     Conducătorii Reformei protestante au luat şi ei poziţie împotriva concepţiei heliocentrice. Între ei s-au aflat Martin Luther (1483–1546), Philipp Melanchton (1497–1560) şi Jean Calvin (1509–1564). Luther a spus despre Copernic: „Neghiobul ăsta vrea să răstoarne toată ştiinţa astronomiei“.

   Reformatorii îşi bazau argumentele pe o interpretare literală a unor pasaje biblice, cum ar fi relatarea din Iosua, capitolul 10, unde se spune că soarele şi luna „s-au oprit”. De ce au adoptat reformatorii această poziţie? Cartea Galileo’s Mistake arată că, deşi a înlăturat jugul papal, Reforma protestantă n-a înlăturat „principala autoritate“, cea a lui Aristotel şi a lui Toma d’Aquino, ale căror concepţii erau „acceptate atât de catolici, cât şi de protestanţi“.

* Notă: Din punct de vedere strict ştiinţific, expresiile „răsăritul soarelui“ sau „apusul soarelui“ sunt incorecte. Însă în vorbirea de fiecare zi ele sunt admise şi considerate corecte deoarece prezintă lucrurile din perspectiva omului de pe pământ. În mod asemănător, Iosua n-a oferit o explicaţie astronomică, ci doar a descris nişte fenomene aşa cum le-a văzut el.