TRUBADURII - CINE AU FOST EI?

TRUBADURII - CINE AU FOST EI?

     Trubaduri şi menestreli care hoinăresc dintr-un loc într-altul. La ce vă face să vă gândiţi aceste cuvinte? Probabil, la cântece de dragoste curteană şi la cavalerism. Nu greşiţi deloc, însă despre trubaduri se pot spune şi alte lucruri. Deşi sunt cunoscuţi probabil cel mai bine pentru canso d’amor, adică cântec de dragoste - motiv pentru care sunt înfăţişaţi de cele mai multe ori cu o lăută în mână, cântându-i o serenadă unei doamne -, ei nu au fost preocupaţi numai de dragoste. Trubadurii s-au implicat în multe dintre chestiunile sociale, politice şi religioase din vremea lor.

     Trubadurii au avut perioada lor de glorie pe parcursul secolelor al XII-lea şi al XIII-lea, în regiunea care în prezent constituie sudul Franţei. Ei erau poeţi-cântăreţi care scriau în cea mai rafinată limbă dintre toate limbile romanice vorbite aici. Această limbă era numită limba d’oc  - limba vorbită de aproape toţi locuitorii Franţei la sud de Loara şi de cei din regiunile învecinate din Italia şi Spania.

   Originea cuvântului „trubadur“ este mult discutată, însă se pare că acesta derivă din verbul occitan trobar, care înseamnă „a compune, a inventa, a găsi“. Prin urmare, trubadurii puteau să găsească exact cuvântul sau rima care să se potrivească cu versurile lor elegante. Poeziile lor erau puse pe note şi erau cântate. Călătorind dintr-un oraş într-altul, însoţiţi adesea de menestreli profesionişti numiţi jongleri, trubadurii îşi interpretau cântecele la harpă, vielă, flaut, lăută sau chitară. În castelele celor bogaţi, precum şi în pieţe sau la turniruri, bâlciuri, sărbători sau ospeţe, interpretarea unor cântece făcea parte, de obicei, din toate programele distractive oficiale.

Provin din medii diferite:

     Trubadurii proveneau din diverse medii. Unii s-au născut în familii de rang înalt; câţiva au fost regi; iar alţii au fost de condiţie umilă şi s-au ridicat la rangul de trubadur. Unii au obţinut o poziţie socială înaltă. Mulţi aveau o educaţie aleasă şi călătoriseră foarte mult. Toţi au primit o instruire vastă în regulile de galanterie, etichetă, poezie şi muzică. Într-o lucrare de referinţă se spune că un bun trubadur trebuia „să ştie la perfecţie toate povestirile care circulau atunci, să repete toate tezele deosebite de la universităţi, să fie bine informat în legătură cu scandalurile de la curte, să fie capabil să-i compună pe loc versuri unui domn sau unei doamne şi să cânte la cel puţin două dintre instrumentele care se aflau pe atunci în graţiile curţii“.

    În secolul al XII-lea, datorită înfloririi comerţului, regiunile sudice ale Franţei au devenit foarte bogate. Prosperitatea a adus cu sine timp liber, educaţie şi gusturi cultivate faţă de artă şi traiul rafinat. Marii lorzi şi marile doamne din Languedoc şi din Provence erau cei mai devotaţi protectori ai trubadurilor. Poeţii se bucurau de o înaltă consideraţie şi ajunseseră să aibă o mare influenţă asupra gusturilor, modei şi manierelor aristocraţilor. Ei au devenit fondatorii sălilor de dans din Europa. Însă The New Encyclopaedia Britannica arată că „marea lor realizare a fost crearea în jurul doamnelor de la curte a unei aure de rafinament şi de curtoazie, ceea ce nu s-a mai întâmplat niciodată până în prezent“.

Un nou respect faţă de femei:

    Când un bărbat deschide uşa în faţa unei femei, o ajută să-şi pună haina sau face unul dintre multele gesturi de curtoazie de genul „doamnele mai întâi“, gesturi care au fost făcute de-a lungul secolelor în Europa Occidentală, el duce mai departe un obicei care a început, se pare, pe vremea trubadurilor.

    În Evul mediu, atitudinea faţă de femei fusese mult influenţată de învăţăturile Bisericii, care o considera pe femeie răspunzătoare de căderea bărbatului în păcat şi de expulzarea acestuia din Paradis. Ea era privită drept o ispititoare, un instrument al Diavolului, un rău necesar. Căsătoria era considerată adesea o stare decăzută. Legea bisericească permitea ca soţia să fie bătută şi alungată, contribuind astfel la umilirea şi subjugarea femeii. Aproape în toate privinţele, femeia era considerată inferioară bărbatului. Însă, odată cu apariţia trubadurilor, mentalitatea bărbaţilor a început să se schimbe.

     Primul trubadur cunoscut a fost William al IX-lea, duce de Aquitaine. Poeziile sale au fost primele poezii care conţineau elementele ce au caracterizat concepţia deosebită a trubadurului despre dragoste, cunoscută mai târziu sub numele de dragoste curteană. Chiar şi poeţii provensali o numeau verai’amors (iubire adevărată) sau fin’amors (iubire rafinată). Acest lucru era revoluţionar, deoarece femeia nu mai era acum plasată pe o poziţie de inferioritate înjositoare faţă de bărbat.

  Poezia trubadurilor înzestra femeia cu multă demnitate, onoare şi respect. Ea a devenit întruchiparea calităţilor nobile şi a virtuţilor. Unele cântece deplângeau indiferenţa rece a doamnei faţă de bardul care o admira. Cel puţin teoretic, dragostea trubadurului trebuia să rămână castă. Ţelul său principal nu era să o posede pe doamna respectivă, ci, dimpotrivă, să posede rafinamentul moral trezit în el de dragostea lui faţă de ea. Pentru a deveni demn de dragostea acelei doamne, poetul trebuia să cultive umilinţă, stăpânire de sine, răbdare, loialitate şi toate calităţile nobile pe care ea le poseda. Prin urmare, chiar şi cei mai necivilizaţi bărbaţi puteau fi transformaţi de puterea dragostei.

    Trubadurii credeau că dragostea curteană constituia sursa rafinamentului social şi moral şi că actele de curtoazie şi faptele nobile îşi aveau originea în dragoste. Pe măsură ce această concepţie se răspândea, ea a ajuns să constituie baza unui întreg cod de conduită, care, cu timpul, a pătruns şi în clasele de jos ale societăţii. Astfel, a luat naştere un nou stil de viaţă, deosebit de societatea feudală, care fusese necivilizată şi brutală. Femeile aşteptau acum ca bărbaţii lor să dea dovadă de sacrificiu de sine, de consideraţie şi de amabilitate - să fie gentlemeni.

     În scurt timp, o mare parte a Europei a adoptat arta trubadurilor. Spania şi Portugalia au preluat temele lor. Nordul Franţei a avut truverii ei; Germania, Minnesängerii ei; Italia, trovatorii ei. Tema trubadurilor despre dragostea curteană s-a contopit cu idealurile cavalerismului şi a dat naştere unei specii literare, cunoscută sub numele de roman de dragoste   De exemplu, introducând dragostea curteană în legendele provinciei celtice Bretagne, truverul Chrétien de Troyes a împletit virtuţile generozităţii cu ocrotirea celor slabi în povestiri cu Regele Arthur şi cu Cavalerii Mesei Rotunde.

Impactul pe plan social:

    Deşi în majoritatea cântecelor trubadurilor erau elogiate virtuţile dragostei curtene, alte cântece vorbeau despre problemele sociale şi politice ale vremii. Francezul Martin Aurell, autorul cărţii La vielle et l’épée (Viela şi sabia), a arătat că trubadurii „au participat în mod activ la luptele care i-au scindat pe contemporanii lor, iar prin compoziţiile lor, trubadurii au contribuit chiar la succesul uneia sau alteia dintre facţiuni”.

   Vorbind despre poziţia specială pe care o aveau trubadurii în societatea medievală, Robert Sabatier afirmă: „Niciodată până atunci poeţii nu s-au bucurat de un prestigiu atât de mare; niciodată până atunci nu a existat o atât de mare libertate a cuvântului. Ei au elogiat şi au acuzat, s-au făcut exponenţii poporului, au influenţat politica şi au ajuns să fie mijlocul de exprimare a unor idei noi“. - La Poésie du Moyen Age (Poezia evului mediu).

Mijloacele de informare din acele zile:

      S-a putut spune pe bună dreptate că, cu mult înainte de inventarea maşinii de tipărit, trubadurii şi alţi menestreli care călătoreau dintr-un loc într-altul au servit ca mijloace de informare în acele zile. Menestrelii medievali călătoreau prin toate ţările. De prin toate curţile Europei - din Cipru până în Scoţia şi din Portugalia până în Europa Răsăriteană, oriunde mergeau -, ei adunau veşti şi făceau schimb de povestiri, melodii şi cântece. Răspândite rapid pe cale orală de la un jongler la altul, melodiile plăcute şi uşor de reţinut ale cântecelor trubadurilor erau învăţate de oameni, influenţând în mare măsură opinia publică şi îmboldind populaţia spre o cauză sau alta.

   Una dintre multele forme poetice folosite de trubaduri era numită sirventă, care înseamnă literalmente „cântecul servitorului“. Unele sirvente demascau nedreptatea conducătorilor. Altele elogiau faptele de vitejie, de sacrificiu de sine, de generozitate şi de îndurare, în timp ce criticau cruzimea barbară, laşitatea, ipocrizia şi propriul interes. Sirventele de la începutul secolului al XIII-lea i-au ajutat pe istorici să vadă care era climatul politic şi religios în Languedoc într-o perioadă de mari schimbări.

Notă: Din limba latină moştenită de la legiunile romane, s-au format în acea vreme două limbi vorbite de populaţia din Franţa: locuitorii din sudul Franţei vorbeau limba d’oc (cunoscută şi ca limba occitană, sau provensală), în timp ce locuitorii din nordul Franţei vorbeau limba d’oïl (o formă de început a limbii franceze, numită uneori şi franceza veche). Aceste două limbi se deosebeau una de cealaltă prin cuvântul folosit pentru „da“. În sud se folosea oc (din latinescul hoc); în nord, oïl (din latinescul hoc ille), care a devenit apoi cuvântul francez de azi oui.