VALDEZII - DE LA EREZIE LA PROTESTANTISM.

VALDEZII - DE LA EREZIE LA PROTESTANTISM

        Era anul 1545. În frumoasa regiune Lubéron din Provence (sudul Franţei) era adunată o armată. Ea avea de îndeplinit o misiune oribilă, ce masca, de fapt, intoleranţa religioasă. A urmat o săptămână de vărsări de sânge.Sateleau fost rase de pe faţa pământului, iar sătenii au fost închişi sau ucişi. Soldaţi brutali au comis atrocităţi de nedescris într-un masacru care a zguduit Europa din temelii. Aproximativ 2 700 de bărbaţi au fost ucişi, iar alţi 600 au fost trimişi la galere, ca să nu mai vorbim de suferinţa de care au avut parte femeile şi copiii. Comandantul militar care a condus această campanie sângeroasă a primit laude din partea regelui Franţei şi a Papei.

     Germania era deja dezbinată din cauza Reformei când regele catolic al Franţei Francisc I, îngrijorat de răspândirea protestantismului, a început să facă investigaţii în legătură cu aşa-numiţii eretici din regatul său. În loc de câteva cazuri izolate de erezie, autorităţile din Provence au descoperit sate întregi de disidenţi religioşi. A fost emis un edict care prevedea stârpirea ereziei. Prin urmare, în 1545 a fost declanşat masacrul.

        Cine erau aceşti eretici? Şi de ce au fost ei ţinta acestei intoleranţe religioase violente?

De la bogăţii la zdrenţe:

       Cei ucişi în masacru aparţineau unei mişcări religioase ce îşi avea rădăcinile în secolul al XII-lea şi se răspândise pe tot cuprinsul Europei. Modul în care s-a răspândit şi a supravieţuit această mişcare timp de câteva secole a făcut-o unică în analele disidenţei religioase. Majoritatea istoricilor sunt de părere că mişcarea îşi are începutul în jurul anului 1170. Un negustor bogat din Lyon, pe nume Vaudès, a dorit cu tot dinadinsul să ştie cum putea să-i fie plăcut lui Dumnezeu. Îndemnat, probabil, de sfatul dat de Iisus Hristos unui om bogat de a-şi vinde bunurile şi de a le da săracilor, Vaudès şi-a asigurat familia cu cele necesare din punct de vedere material, iar apoi a renunţat la bogăţiile lui pentru a predica evanghelia (Matei 19:16–22). Nu după mult timp, i-au urmat şi alţii exemplul, aceştia fiind cunoscuţi mai târziu sub numele de valdezi.

      Pentru Vaudès, sărăcia, predicarea şi Biblia erau lucrurile cele mai importante în viaţă. Protestul împotriva opulenţei Bisericii nu era o noutate. De câtva timp, mai mulţi clerici disidenţi începuseră să demaşte practicile corupte ale Bisericii şi abuzurile ei. Dar Vaudès era un laic, la fel ca majoritatea continuatorilor lui. Aceasta explică, fără îndoială, de ce a considerat el că era necesar să aibă Biblia în limba vorbită de popor. Întrucât versiunea latină a Bibliei deţinută de Biserică era accesibilă numai clerului, Vaudès a dispus traducerea evangheliilor şi a altor cărţi biblice în francoprovensală, care era înţeleasă de oamenii de rând din zona central-estică a Franţei. Ascultând de porunca lui Iisus de a predica, Săracii din Lyon au predicat oamenilor mesajul lor (Matei 28:19, 20). Istoricul Gabriel Audisio afirmă că perseverenţa lor în predicarea publică a constituit principalul motiv ce a stat la baza atitudinii adoptate de Biserică faţă de valdezi.

De la catolicism la erezie:

      În acele timpuri, doar clerul putea să predice, Biserica arogându-şi dreptul de a stabili cine era calificat în acest sens. Deşi clerul îi considera pe valdezi nişte ignoranţi şi analfabeţi, în 1179, Vaudès a încercat să obţină de la papa Alexandru al III-lea autorizaţia de a predica. I s-a acordat această permisiune cu condiţia să aibă şi consimţământul preoţilor locali. Istoricul Malcom Lambert spune că acest răspuns „echivala, de fapt, cu un refuz categoric“. Într-adevăr, arhiepiscopul Jean Bellesmains din Lyon le-a interzis oficial mirenilor să predice. Vaudès a replicat citând textul din Faptele 5:29: „Trebuie să ascultăm mai degrabă de Dumnezeu ca stăpânitor decât de oameni“. Deoarece nu s-a supus măsurilor luate, în 1184 Vaudès a fost excomunicat din Biserică.

     Deşi valdezii au fost expulzaţi din dioceza din Lyon şi obligaţi să părăsească oraşul, se pare că decretul iniţial nu a fost aplicat cu stricteţe. Mulţi oameni de rând i-au admirat pe valdezi pentru devotamentul şi modul lor de viaţă şi chiar episcopii au continuat să vorbească cu ei. Potrivit opiniei istoricului Euan Cameron, se pare că predicatorii valdezi nu s-au „opus Bisericii Romane pur şi simplu de dragul de a se opune“. Ei doreau doar „să predice şi să predea“. Istoricii spun că mişcarea a fost practic împinsă spre erezie printr-o serie de decrete care, treptat şi în mod irevocabil, i-au slăbit puterea şi influenţa. Condamnările Bisericii au culminat în 1215 cu anatemizarea valdezilor Conciliul de la Lateran. Ce efect a avut această hotărâre asupra predicării lor?

Valdezii intră în ilegalitate:

     Vaudès a murit în anul 1217, iar, din cauza persecuţiilor, continuatorii lui s-au împrăştiat în văile alpine din Franţa, în Germania, în nordul Italiei şi în Europa Centrală şi de Est. În plus, valdezii au fost obligaţi să se stabilească în zone rurale, ceea ce le-a limitat mult posibilitatea de a predica.

    În 1229 a luat sfârşit cruciada Bisericii Catolice împotriva catarilor, sau albigenzilor, din sudul Franţei. Apoi, atacurile înverşunate au fost îndreptate împotriva valdezilor. Inchiziţia avea să se întoarcă nemiloasă împotriva tuturor oponenţilor Bisericii. Teama i-a făcut pe valdezi să acţioneze în ascuns. În 1230, ei nu mai predicau public. Iată ce spune Audisio: „În loc să meargă să caute alţi adepţi ..., ei se străduiau să aibă grijă de cei ce erau deja convertiţi, întărindu-le credinţa pentru a face faţă presiunilor şi persecuţiilor de afară“. El adaugă că „predicarea a rămas un lucru important, dar modul în care se făcea se schimbase radical“.

Convingerile şi practicile lor:

    În loc ca atât bărbaţii, cât şi femeile să participe la predicare, în secolul al XIV-lea la valdezi începuse să se facă o diferenţiere între predicatori şi enoriaşi. Numai bărbaţii bine instruiţi efectuau lucrarea pastorală. Aceşti miniştri itineranţi au ajuns să fie cunoscuţi mai târziu ca barbes (unchi). Ei îi vizitau pe valdezi, străduindu-se să menţină mişcarea, nu s-o răspândească. Toţi ştiau să scrie şi să citească, iar instruirea lor, care dura aproximativ şase ani, era bazată pe Biblie. Deoarece foloseau Biblia în limba poporului, ei au reuşit să le explice mesajul turmelor lor. Chiar şi împotrivitorii au recunoscut că valdezii, inclusiv copiii lor, cunoşteau bine Biblia şi puteau cita pasaje întregi din Scripturi.

     Valdezii din perioada de început au respins, printre altele, minciuna, purgatoriul, slujbele pentru morţi, indulgenţele şi venerarea Fecioarei Maria şi a „sfinţilor“. De asemenea, ei ţineau în fiecare an Cina Domnului, sau Cina cea de Taină. Potrivit opiniei lui Lambert, forma lor de închinare „era, de fapt, religia mireanului obişnuit“.

„O viaţă duplicitară“:

     Valdezii constituiau o comunitate închisă şi se căsătoreau numai între ei, ceea ce a făcut ca, de-a lungul secolelor, unele nume de familie să fie specifice comunităţii valdezilor. Însă, în lupta lor pentru supravieţuire, valdezii nu şi-au mai declarat deschis convingerile. Misterul creat în jurul convingerilor şi a practicilor lor religioase le-a dat împotrivitorilor ocazia să le aducă acuzaţii grave, spunând, de exemplu, că ei se închinau Diavolului.

     Valdezii au contracarat aceste acuzaţii făcând compromisuri şi adoptând ceea ce istoricul Cameron numeşte „un conformism minim“ la închinarea catolică. Mulţi valdezi se confesau preoţilor catolici, asistau la liturghie, foloseau apă sfinţită şi chiar mergeau în pelerinaje. Lambert declară: „În multe privinţe, ei făceau aceleaşi lucruri ca semenii lor catolici“. Audisio spune lucrurilor pe nume, afirmând că, odată cu trecerea timpului, valdezii au ajuns să „ducă o viaţă duplicitară“. El adaugă: „Pe de o parte, se comportau asemenea catolicilor pentru a se bucura de o oarecare pace, iar, pe de altă parte, ţineau o mulţime de ritualuri şi obiceiuri pentru a asigura continuitatea comunităţii“.

De la erezie la protestantism:

    În secolul al XVI-lea, Reforma a schimbat radical scena religioasă a Europei. Victimele intoleranţei puteau fie să încerce să obţină o recunoaştere oficială în ţara lor, fie să emigreze pentru a găsi condiţii mai favorabile. Ideea de erezie nu-i mai preocupa atât de mult pe oameni, deoarece foarte mulţi începuseră să nu mai creadă că religia tradiţională era cea adevărată.

      Binecunoscutul reformator Martin Luther a făcut referire la valdezi încă din 1523. În 1526, unul dintre aceşti barbes s-a întors în Alpi, aducând cu el ştiri despre evoluţia evenimentelor religioase în Europa. A urmat o perioadă în care comunităţile de protestanţi le-au împărtăşit ideile lor valdezilor. Protestanţii i-au îndemnat pe valdezi să finanţeze prima traducere a Bibliei din limbile originare în limba franceză. Tipărită în 1535, această traducere a fost cunoscută mai târziu ca Biblia Olivétan. În mod paradoxal însă, cei mai mulţi valdezi nu ştiau franceza.

      Pe măsură ce Biserica Catolică îşi continua persecuţia, un număr mare de valdezi s-au stabilit în regiunea Provence, aflată în sudul Franţei, unde erau mai în siguranţă, la fel cum au făcut şi imigranţii protestanţi. Nu după mult timp, autorităţile au fost informate cu privire la această imigrare. Deşi mulţi oameni aveau o părere bună despre modul de viaţă şi normele morale ale valdezilor, unii au pus la îndoială buna lor credinţă, afirmând că erau un pericol pentru ordinea publică. Prin urmare, a fost emis Edictul Mérindol, ce a avut ca rezultat oribilele masacre despre care s-a vorbit la începutul articolului.

     Relaţiile dintre catolici şi valdezi au continuat să se deterioreze. Ca răspuns la atacurile lansate împotriva lor, valdezii au recurs chiar şi la forţă armată pentru a se apăra. Acest conflict i-a situat de partea protestanţilor. Astfel, valdezii au aderat la principalul curent de gândire din acea vreme, şi anume protestantismul.

   De-a lungul secolelor, biserici valdeze au apărut şi în ţări aflate departe de Franţa, cum ar fi Uruguay şi Statele Unite. Cu toate acestea, majoritatea istoricilor împărtăşesc părerea lui Audisio conform căreia „mişcarea valdezilor a dispărut în timpul Reformei“, când a fost „asimilată“ de protestantism. De fapt, mişcarea valdezilor îşi pierduse mult din zelul pe care îl avusese cu câteva secole mai înainte. Aceasta s-a întâmplat când teama i-a determinat pe membrii ei să abandoneze predicarea şi învăţăturile bazate pe Biblie.

Notă Vaudès este cunoscut şi sub numele de Waldo, Valdesius sau Valdès. Ultimul nume stă la originea termenului valdezi. Valdezii sau valdensii erau cunoscuţi şi ca Săracii din Lyon.