CATARII - CINE AU FOST EI?

CATARII - CINE AU FOST EI?

     „Ucideți-i pe toţi; Dumnezeu îi va recunoaşte pe ai Săi.“ În acea zi de vară a anului 1209, populaţia din Béziers, sudul Franţei, a fost masacrată. Călugărul Arnold Amalric, numit nunţiu papal în fruntea cruciaţilor catolici, nu a manifestat nici o milă. Când oamenii săi l-au întrebat cum aveau să facă distincţie între catolici şi eretici, se spune că el a dat infamul răspuns citat mai sus. Istoricii catolici au mai îndulcit răspunsul redându-l astfel: „Nu vă îngrijoraţi. Cred că foarte puţini se vor converti“. Indiferent care este răspunsul său exact, rezultatul a fost măcelărirea a cel puţin 20 000 de bărbaţi, femei şi copii de către aproximativ 300 000 de cruciaţi, conduşi de prelaţi ai Bisericii Catolice.

       Ce anume a cauzat acest masacru? El a fost doar începutul Cruciadei împotriva Albigenzilor pe care papa Inocenţiu al III-lea a lansat-o ereticilor din provincia Languedoc, situată în partea sud-centrală a Franţei. Înainte de terminarea ei, cu circa 20 de ani mai târziu, un milion de oameni - catari, valdensi şi chiar mulţi catolici - îşi pierduseră, probabil, viaţa.

Disidenţe religioase în Europa medievală:

     Dezvoltarea rapidă a comerţului în secolul al XI-lea e.n. a cauzat mari schimbări în structura economică şi socială a Europei medievale. Răsăreau oraşe pentru a adăposti numărul crescând de meşteşugari şi negustori. Această situaţie a favorizat apariţia unor noi idei. Disidenţele religioase au prins rădăcini în Languedoc, unde prospera mai mult ca oriunde în Europa o civilizaţie deosebit de tolerantă şi avansată. Oraşul Toulouse din Languedoc era a treia dintre cele mai bogate metropole din Europa. Era lumea în care au prosperat trubadurii, unele dintre poeziile lor lirice fiind de natură politică şi religioasă.

    Descriind situaţia religioasă din secolele al XI-lea şi al XII-lea, Revue d’histoire et de philosophie religieuses afirmă: „În secolul al XII-lea continuau să fie puse în discuţie, la fel ca în secolul precedent, principiile morale ale clericilor, bogăţia, corupţia şi imoralitatea lor, cele mai criticate fiind însă bogăţia şi puterea lor, colaborarea lor cu autorităţile laice şi servilismul lor“.

Predicatori itineranţi:

    Chiar papa Inocenţiu al III-lea a recunoscut că corupţia crasă din interiorul Bisericii era răspunzătoare de numărul crescând de predicatori disidenţi, itineranţi în Europa, îndeosebi în sudul Franţei şi în nordul Italiei. Majoritatea acestora erau fie catari, fie valdensi. El i-a certat pe preoţi pentru faptul că nu îi învăţau pe oameni, zicând: „Copiii flămânzesc după pâinea pe care voi nu vă îngrijiţi să le-o împărţiţi“. Însă, în loc să promoveze instruirea biblică a oamenilor, Inocenţiu pretindea că „atât de profundă este Scriptura divină, încât nu numai cei simpli şi analfabeţi, dar nici chiar cei inteligenţi şi învăţaţi nu erau pe deplin competenţi pentru a încerca să o înţeleagă“. Citirea Bibliei le era interzisă tuturor, excepţie făcând clerul, dar şi acesta o putea face numai în latină.

   Pentru a împiedica predicarea itinerantă a disidenţilor, papa a aprobat instituirea Ordinului Călugărilor Predicatori, sau dominicanii. În contrast cu bogaţii preoţi catolici, aceşti călugări trebuiau să fie predicatori itineranţi însărcinaţi să apere ortodoxia catolică de „ereticii“ din sudul Franţei. Papa a trimis şi nunţii papali pentru a discuta cu catarii şi pentru a încerca să-i readucă în ţarcul catolic. Întrucât aceste eforturi au eşuat, iar unul dintre nunţii săi a fost ucis, după cum se presupune de un eretic, Inocenţiu al III-lea a organizat în 1209 Cruciada împotriva Albigenzilor. Albi era unul dintre oraşele cu foarte mulţi catari, motiv pentru care cronicarii Bisericii au făcut referire la catari numindu-i albigenzi (în franceză, albigeois) şi au folosit termenul pentru a-i desemna pe toţi „ereticii“ din acea regiune, inclusiv pe valdensi. 

Cine erau catarii?

      Cuvântul „catar“ provine din grecescul katharós, însemnând „pur“. Din secolul al XI-lea până în secolul al XIV-lea, catarismul s-a răspândit îndeosebi în Lombardia, regiune din nordul Italiei, şi în Languedoc. Crezul catar era un amestec între dualismul oriental şi gnosticismul adus, probabil, de comercianţii străini şi de misionari. Enciclopedia Religiilor defineşte dualismul catar drept credinţa în „două principii: unul bun, guvernând tot ce era spiritual, celălalt rău, răspunzător de lumea materială, inclusiv de corpul uman“. Catarii credeau că Satan a creat lumea materială, aceasta fiind în mod irevocabil condamnată la distrugere. Speranţa lor era aceea de a evada din rău, din lumea materială.

      Catarii erau divizaţi în două clase, perfecţii şi credincioşii. Perfecţii erau iniţiaţi printr-un ritual de botez spiritual, numit consolamentum. Acesta se realiza prin punerea mâinilor, după o ucenicie de un an. Se credea că ritualul îl elibera pe candidat de sub stăpânirea lui Satan, îl purifica de toate păcatele şi îi dădea Duhul Sfânt. Aceasta a dat naştere denumirii de „perfect“, aplicată elitei relativ mici la număr, ai cărei membri acţionau ca u fel de preoți faţă de credincioşi. Perfecţii făceau jurăminte de abstinenţă, castitate şi sărăcie. Dacă un perfect era căsătorit, el sau ea trebuia să-şi părăsească partenerul, deoarece catarii credeau că raportul sexual constituia păcatul originar.

     Credincioşii erau persoane care, deşi nu adoptau un stil de viaţă ascet, acceptau totuşi doctrinele catare. Îngenunchind în onoarea perfecţilor în cadrul unui ritual numit melioramentum, credinciosul cerea iertare şi binecuvântare. Pentru a putea trăi o viaţă normală, credincioşii încheiau cu perfecţii o convenenza, sau un acord, asigurându-i-se pe patul de moarte un botez spiritual, sau un consolamentum.

Atitudinea faţă de Biblie:

      Deşi citau foarte frecvent din Biblie, catarii o considerau în principal o sursă de alegorii şi fabule. Ei considerau că cea mai mare parte a Scripturilor ebraice/Vechiului Testament  provenea de la Diavol. Ei utilizau unele părţi din Scripturile greceşti, de pildă textele care pun în contrast carnea cu spiritul, pentru a-şi sprijini filozofia lor dualistă. În Rugăciunea Domnului ei cereau „pâinea noastră suprasubstanţială“, în loc de „pâinea noastră cea de toate zilele“, adică „pâinea spirituală“, pâinea materială fiind considerată un rău necesar.

   Multe învăţături catare erau în directă contradicţie cu Biblia. De exemplu, ei credeau  în reîncarnare. De asemenea, ei îşi bazau convingerile pe texte apocrife. Cu toate acestea, având în vedere că au tradus părţi din Scripturi în limba vorbită, catarii au făcut într-o anumită măsură ca Biblia să devină o carte mai bine cunoscută în Evul Mediu.

Nu erau creştini:

     Perfecţii se considerau succesorii legitimi ai apostolilor şi, în consecinţă, se autointitulau „creştini“, şi accentuau aceasta adăugând la acest titlu şi „adevăraţi“ sau „buni“. În realitate însă, multe concepte catare nu aveau nici o legătură cu creştinismul. Deşi catarii îl recunoşteau pe Iisus drept Fiul lui Dumnezeu, ei respingeau venirea lui în carne şi jertfa lui de răscumpărare. Interpretând greşit condamnarea de către Biblie a cărnii şi a lumii, ei considerau că toată materia provine de la cel rău. De aceea, ei susţineau că Iisus nu putea să fi avut decât un corp spiritual şi că atunci când a fost pe pământ el doar părea că are un corp carnal. Asemenea apostaţilor/antihriștilor din secolul întâi, catarii „nu mărturiseau pe Isus Hristos venind în trup”. - 2 Ioan 7.

      În cartea sa Medieval Heresy, M. D. Lambert scrie despre catarism că „a înlocuit moralitatea creştină cu un ascetism obligatoriu, a eliminat răscumpărarea/mântuirea, refuzând să recunoască puterea salvatoare a morţii lui Hristos“. El consideră că perfecţii au „adevărate afinităţi cu învăţătorii asceţi din Orient, cu bonzii şi fachirii din China sau India, cu adepţii misterelor orfice sau cu susţinătorii gnosticismului“. În concepţia catară, salvarea nu depindea de jertfa de răscumpărare a lui Iisus Hristos, ci mai degrabă de consolamentum, sau de botezul în Duhul Sfânt. Pentru cei astfel purificaţi, moartea avea să cauzeze o eliberare de materie.

O cruciadă nesfântă:

       Oamenii de rând, sătui de pretenţiile exagerate ale clericilor şi de decăderea lor pe scară largă, au fost atraşi de modul de viaţă al catarilor. Perfecţii considerau Biserica Catolică şi ierarhia ei drept „sinagoga Satanei“ şi „mama prostituatelor“ din Apocalipsa 3:9 şi 17:5. Catarismul prospera şi lua locul Bisericii în sudul Franţei. Papa Inocenţiu al III-lea a reacţionat lansând şi finanţând aşa-zisa Cruciadă împotriva Albigenzilor, prima cruciadă organizată în sânul creştinătăţii împotriva unor oameni care pretindeau că sunt creştini.

    Prin scrisori şi nunţii, papa a exercitat presiuni asupra regilor, conţilor, ducilor şi cavalerilor catolici din Europa. El le-a promis indulgenţe şi bogăţiile Languedocului tuturor celor ce aveau să lupte pentru eradicarea ereziei „prin orice mijloc“. Apelul său nu s-a izbit de urechi surde. Condusă de prelaţi şi de călugări catolici, o armată pestriţă de cruciaţi din nordul Franţei, din Flandra şi Germania s-a îndreptat spre sud, pe valea Ronului.

      Masacrul din Béziers a marcat începutul unui război de cucerire care a distrus Languedocul într-o dezlănţuire de foc şi sânge. Albi, Carcassonne, Castres, Foix, Narbonne, Termes şi Toulouse, toate au căzut în faţa cruciaţilor însetaţi de sânge. În astfel de fortăreţe catare, cum au fost Cassès, Minerve şi Lavaur, sute de perfecţi au fost arşi pe rug. Potrivit călugărului cronicar Pierre des Vaux-de-Cernay, cruciaţii „au fost bucuroşi să-i ardă de vii pe perfecţi”. În 1229, după 20 de ani de lupte şi devastare, Languedocul a ajuns sub tutela Franţei. Dar măcelul nu se terminase încă.

Inchiziţia dă lovitura de graţie:

      În 1231, papa Grigore al IX-lea a instituit Inchiziţia papală pentru a oferi sprijin bătăliei armate. Sistemul inchizitorial se baza la început pe denunţări şi constrângeri, iar, mai târziu, pe tortura sistematică. Obiectivul acesteia era să eradicheze ceea ce sabia fusese incapabilă să distrugă. Judecătorii inchizitori - în principal călugări dominicani şi franciscani - dădeau socoteală numai papei. Moartea prin ardere era pedeapsa oficială pentru erezie. Aşa de mari erau fanatismul şi brutalitatea inchizitorilor, încât au izbucnit revolte în Albi şi Toulouse, precum şi în alte locuri. În Avignonet, toţi membrii tribunalului inchizitorial au fost masacraţi.

      În 1244, capitularea fortăreţei montane din Montségur, ultimul refugiu a numeroşi perfecţi, a însemnat lovitura de graţie dată catarismului. Circa 200 de bărbaţi şi femei au pierit într-o ardere în masă pe rug. De-a lungul anilor, Inchiziţia a căutat să dea de urma catarilor rămaşi. Ultimul catar se spune că a fost ars pe rug în Languedoc în 1330. Cartea Medieval Heresy afirmă: „Căderea catarismului a fost cea mai remarcabilă realizare a Inchiziţiei“.

       Catarii erau departe de a fi creştini adevăraţi. Dar a justificat oare atitudinea lor critică la adresa Bisericii Catolice cruda lor exterminare de către alți creştini? Persecutorii şi ucigaşii lor catolici i-au dezonorat pe Dumnezeu şi pe Hristos şi au reprezentat în mod fals adevăratul creştinism din moment ce i-au torturat şi i-au măcelărit pe acei zeci de mii de disidenţi.

NOTĂ: VALDENSII:

       Spre sfârşitul secolului al XII-lea e.n., Pierre Valdès, numit şi Petrus Valdesius, un negustor bogat din Lyon, a finanţat primele traduceri ale unor părţi din Biblie în diverse dialecte locale ale provensalei, limba naţională vorbită în sudul şi sud-estul Franţei. Fiind un catolic sincer, el a renunţat la afaceri şi s-a dedicat predicării Evangheliei. Dezgustaţi de clerul corupt, mulţi alţi catolici l-au urmat şi au devenit predicatori itineranţi.

      Waldo s-a confruntat curând cu ostilitatea clericilor locali, care l-au convins pe papă să interzică mărturia sa publică. Se spune că răspunsul său a fost: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni“ (compară cu Faptele 5:29). Din cauza persistenţei sale, Waldo a fost excomunicat. Adepţii săi, numiţi valdensii, sau săracii din Lyon, s-au străduit cu zel să-i urmeze exemplul, predicând doi câte doi în casele oamenilor. Aceasta a avut drept rezultat o rapidă răspândire a învăţăturilor lor în sudul, în estul şi în regiuni din nordul Franţei, precum şi în nordul Italiei.

    În principal, ei susţineau întoarcerea la conceptele şi practicile creştinismului timpuriu. Ei respingeau, printre altele, purgatoriul, rugăciunile pentru morţi, închinarea la Maria, rugăciunile la sfinţi, adorarea crucii, indulgenţele, euharistia şi botezul nou-născuţilor.

      Învăţăturile valdensilor contrastau puternic cu învăţăturile dualiste necreştine ale catarilor, cu care sunt adesea confundaţi. Această confuzie se datorează în principal polemiştilor catolici care au încercat în mod deliberat să identifice predicarea valdensiană cu învăţăturile albigenzilor, sau ale catarilor.