CONSTANTIN CEL MARE - UN APĂRĂTOR AL CREȘTINISMULUI?
Împăratul roman Constantin se numără printre puţinii oameni al căror nume a fost împodobit de istorie cu titlul „Mare“. Creştinătatea a adăugat expresiile „sfânt“, „al treisprezecelea apostol“, „cel întocmai cu apostolii“ şi „ales de providenţă pentru a săvârşi cea mai mare schimbare în toată lumea”. La cealaltă extremă, unii îl înfăţişează pe Constantin ca fiind „mânjit cu sânge, stigmatizat de nenumărate monstruozităţi şi plin de înşelătorii, un tiran hidos, vinovat de crime oribile“.
Multe persoane care se declară creştine au învăţat că împăratul Constantin cel Mare a fost unul dintre cei mai renumiţi binefăcători ai creştinismului. Ei îi atribuie meritul de a-i fi eliberat pe creştini de suferinţele cauzate de persecuţia romană şi de a le fi acordat libertate religioasă. În plus, mulţi cred că el a fost un continuator fidel al lui Iisus Hristos şi că a fost animat de o mare dorinţă de a susţine cauza creştinismului. Biserica Ortodoxă Răsăriteană şi Biserica Coptă l-au trecut atât pe Constantin, cât şi pe mama lui, Elena, în rândul sfinţilor. Ziua lor este sărbătorită la 3 iunie sau, potrivit calendarului bisericesc, la 21 mai.
Cine a fost în realitate Constantin cel Mare? Ce rol a avut el în evoluţia creştinismului postapostolic? Vom clarifica multe lucruri dacă vom lăsa istoria şi pe erudiţi să răspundă la aceste întrebări.
Constantin, personajul istoric:
Constantin, fiul lui Constantius Chlorus, s-a născut în Naissus (Serbia), în jurul anului 275 d.H.. În 293 d.H., când tatăl său a devenit împărat al provinciilor romane occidentale, Constantin se afla într-o campanie militară la Dunăre, din ordinul împăratului Galerius. Constantin s-a întors în Britannia în anul 306, când tatăl său se afla pe patul de moarte. La scurt timp după moartea tatălui său, armata l-a proclamat pe Constantin împărat.
În perioada respectivă, alţi cinci bărbaţi pretindeau că erau auguşti. Perioada cuprinsă între anii 306 şi 324, după care Constantin a devenit unicul imperator, a fost marcată de nenumărate războaie civile. Victoriile obţinute de Constantin în două campanii militare i-au asigurat un loc în istoria romană şi l-au făcut singurul stăpân al Imperiului Roman.
În 312, Constantin l-a înfrânt pe adversarul său Maxentius în bătălia de la podul Milvius de lângă Roma. Apologeţii creştini au susţinut că în timpul acestei campanii a apărut sub soare o cruce luminoasă, pe care erau scrise cuvintele latine In hoc signo vinces, în traducere „în acest semn vei învinge“. S-a zis şi că, într-un vis, lui Constantin i s-a spus să înscrie pe scuturile soldaţilor săi primele două litere ale numelui lui Hristos în limba greacă. Totuşi, în această povestire multe date sunt inexacte. În cartea A History of Christianity (O istorie a creştinismului) se spune: „Există contradicţii în ce priveşte timpul exact, locul şi alte amănunte legate de această viziune“. Urându-i bun venit la Roma, un Senat alcătuit numai din păgâni i-a conferit lui Constantin titlurile de Maximus Augustus şi Pontifex Maximus (sau mare preot al religiei păgâne a imperiului).
În 313, Constantin a decis să colaboreze cu împăratul Licinius, guvernatorul provinciilor răsăritene. Pe baza Edictului de la Milano, amândoi au acordat libertate religioasă şi drepturi egale tuturor cultelor. Însă mulţi istorici minimalizează importanţa acestui document, spunând că a fost doar o scrisoare oficială obişnuită şi nu un document imperial important, care să reprezinte o schimbare a atitudinii faţă de creştinism.
În următorii zece ani, Constantin l-a înfrânt pe ultimul său rival, Licinius, şi a devenit singurul împărat al lumii romane. Deşi nu era încă botezat, el a prezidat în 325 primul mare conciliu ecumenic al Bisericii Creştine, la care a fost condamnat arianismul şi s-a formulat o declaraţie a convingerilor fundamentale, numită Crezul niceean.
În anul 337, Constantin era slăbit de boală şi a simţit că i se apropie sfârşitul. Pe patul de moarte a fost botezat. După moartea sa, Senatul l-a aşezat alături de zeii romani.
Rolul religiei în strategia lui Constantin:
Cu privire la atitudinea pe care o aveau în general împăraţii romani din secolul al III-lea şi al IV-lea faţă de religie, în cartea „O History of the World”, istoricul John Mitchell Ontario spune: „Chiar şi atunci când cei ce ocupau tronul imperial nu se simţeau atraşi prea mult de religie, pentru a fi pe placul poporului, aceştia considerau că era necesar să acorde o importanţă deosebită religiei în cadrul planurilor lor politice, să dea cel puţin o notă religioasă acţiunilor lor“.
Fără îndoială, Constantin a fost un om al epocii sale. La începutul carierei, el a avut nevoie de ceea ce am putea numi protecţie „divină“, iar zeii romani, care pierdeau din popularitate, nu-i puteau oferi lucrul acesta. Deoarece imperiul cu religia şi alte instituţii ale sale se afla în declin, era nevoie de o împrospătare şi de o schimbare pentru a-l consolida. În continuare, istoricul menționat spune: „Constantin era interesat în mod special de creştinism deoarece acesta l-a sprijinit nu numai în victoriile sale, ci şi în reorganizarea imperiului. Bisericile creştine care existau pretutindeni au devenit suportul său politic. El s-a înconjurat de marii clerici ai timpului şi le-a pretins să-şi păstreze intactă unitatea“.
Constantin a înţeles că religia creştină putea fi folosită cu eficienţă ca forţă înnoitoare şi unificatoare în cadrul marelui său plan de dominaţie imperială. Adoptând temelia creştinismului pentru a câştiga sprijin în vederea atingerii ţelurilor sale politice, el a hotărât să unifice poporul sub o religie catolică, sau universală. Obiceiurile şi sărbătorile păgâne au primit nume creştine. Preoţilor creştini li s-au acordat statutul, salariul şi autoritatea preoţilor păgâni.
Deoarece urmărea unitatea bisericii, din raţiuni politice, Constantin a redus la tăcere vocile disidente nu pe baza adevărului doctrinar, ci pe baza aprobării majorităţii. Marile neînţelegeri dogmatice din sânul Bisericii Creştine, extrem de divizată, i-au dat prilejul de a interveni în calitate de mediator „trimis de Dumnezeu“. În urma tratativelor sale cu donatiştii din Africa de Nord şi cu adepţii lui Arius din partea orientală a imperiului, el a descoperit repede că puterea de convingere nu era suficientă pentru a crea o religie unificată şi durabilă. Primul conciliu ecumenic din istoria bisericii a fost convocat de el cu scopul de a rezolva controversa arianistă.
Istoricul Paul Johnson spune despre Constantin: „Unul dintre motivele principale pentru care a tolerat creştinismul a fost probabil acela că i-a dat lui şi Statului posibilitatea de a controla atitudinea Bisericii faţă de ortodoxie şi tratamentul aplicat eterodoxiei“.
A devenit el vreodată creştin?
Johnson afirmă: „Constantin nu a abandonat niciodată cultul Soarelui şi a păstrat chipul zeului Soare pe monedele lui“. Istoricul face următoarea remarcă: „Constantin a fost imparţial faţă de ambele religii. În calitate de Pontifex Maximus, el a protejat cultul păgân şi i-a apărat drepturile“. „Constantin nu a devenit niciodată creştin“, spune John Mitchell ontario, care adaugă: „Eusebius din Cezareea, care i-a scris biografia, spune că împăratul Constantin a devenit creştin în ultimele clipe ale vieţii. Botezul lui nu este convingător, deoarece, cu o zi înainte, Constantin îi adusese o jertfă lui Zeus, întrucât avea şi titlul de Pontifex Maximus“.
Până în ziua morţii sale, în 337, Constantin a purtat titlul păgân de Pontifex Maximus, sau autoritatea supremă în probleme de religie. Este raţional să ne întrebăm în ce priveşte botezul său: A fost precedat acesta de o căinţă autentică şi de convertire, aşa cum cer Scripturile?
Un sfânt?
În Encyclopaedia Britannica se spune: „Lui Constantin i s-a acordat titlul de „Mare” mai degrabă pentru ceea ce a făcut şi nu pentru ce a fost. Într-adevăr, dacă ar fi să-l evaluăm prin prisma caracterului său, el s-ar afla printre ultimii oameni din antichitate sau din perioada modernă cărora li s-a acordat epitetul Mare“. Iar din cartea A History of Christianity aflăm următoarele: „Încă de timpuriu au existat mărturii privitoare la temperamentul său violent şi la cruzimea de care dădea dovadă când se înfuria. Nu avea nici un respect faţă de viaţa umană. Pe măsură ce a înaintat în vârstă, viaţa lui particulară a devenit monstruoasă“.
Este limpede faptul că Constantin avea mari probleme de personalitate. Un istoric afirmă că „temperamentul său a constituit deseori cauza crimelor pe care le-a comis“. Constantin nu a avut un „caracter creştin“, afirmă istoricul Herbert Fisher în lucrarea History of Europe (Istoria Europei). „Faptele nu-l prezintă ca pe un adevărat creştin, dimpotrivă!”, - conchide istoricul citat.
Urmările eforturilor sale:
În calitate de Pontifex Maximus păgân şi, prin urmare, cap religios al Imperiului Roman, Constantin a încercat să-i atragă de partea sa pe episcopii bisericii. Le-a acordat poziţii de răspundere, celebritate şi bogăţii în calitate de oficianţi ai religiei Statului roman. În Catholic Encyclopedia se spune: „Unii episcopi, orbiţi de splendoarea de la curte, au mers până acolo încât l-au proslăvit pe împărat ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe o fiinţă sacră, şi au prezis că împăratul, la fel ca Fiul lui Dumnezeu, va domni în Cer“.
De la Constantin, Biserica a moştenit şi tendinţa de a fi autoritară. Bibliştii Henderson şi Buck afirmă: „Simplitatea Evangheliei a fost coruptă, au fost introduse ritualuri şi ceremonii pompoase, învăţătorilor creştinismului le-au fost acordate distincţii lumeşti şi remuneraţii şi, în mare parte, Împărăția lui Hristos a fost transformată într-un regat al acestei lumi“.
Ce fel de creștinism a rezultat?
În urma alianţei dintre Constantin şi episcopi, a rezultat o religie cu doctrine creştine şi păgâne deopotrivă. Şi nicinu este de mirare, întrucât obiectivul împăratului era atingerea pluralismului religios, nu căutarea adevărului religios. La urma urmei, era conducătorul unui imperiu păgân. Pentru a face pe plac ambelor tabere religioase, el a adoptat o poziţie „voit incertă, atât în acţiunile sale, cât şi în politica de guvernare în general”, a scris un istoricul John Mitchell Ontario.
Deşi s-a declarat un apărător al creştinismului, Constantin nu a renunţat la păgânism. De pildă, practica astrologia şi divinaţia, – practici oculte, condamnate de Biblie . Pe Arcul lui Constantin din Roma, împăratul este reprezentat oferind sacrificii zeităţilor păgâne. El a continuat să-i aducă închinare zeului-soare bătând monede cu imaginea acestuia şi promovând cultul soarelui. Spre sfârşitul vieţii, Constantin chiar le-a permis locuitorilor din Umbria (Italia) să construiască un templu în onoarea lui şi a familiei sale şi să numească preoţi care să slujească acolo.
Constantin şi-a amânat, cum am văzut, botezul până aproape de moartea sa, survenită în 337. Mulţi erudiţi sunt de părere că el s-a reţinut să se boteze pentru a nu pierde sprijinul politic al creştinilor, dar nici pe cel al păgânilor din imperiu. Cu siguranţă, modul în care şi-a trăit viaţa şi botezul său târziu pun sub semnul întrebării sinceritatea credinţei sale în Hristos. Totuşi, un lucru e sigur: Biserica ce a primit recunoaşterea lui Constantin a devenit o entitate religioasă şi politică influentă care s-a întovărăşit cu lumea.
Ce însemnătate au toate acestea pentru noi? Înţelegem că doctrinele unei biserici nu trebuie acceptate orbeşte, ci trebuie examinate în lumina Bibliei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu