PERSONAJUL BIBLIC IOSIF/CARTEA GENEZA.
Iosif privea cu tristeţe spre răsărit. Ce n-ar fi dat să scape de caravană! Nu departe, dincolo de dealuri, se afla Hebronul, oraşul unde locuia familia lui. Iacob, tatăl său, se pregătea de culcare, fără să bănuiască prin ce trecea fiul său preferat. Însă Iosif nu putea să ajungă la vârstnicul său tată, la care ţinea foarte mult. Nici măcar nu ştia dacă avea să-l mai vadă vreodată. Negustorii îşi mânau cămilele spre sud, pe un drum anevoios, şi nu-l scăpau din ochi pe Iosif. Fiind acum proprietatea lor, aceştia aveau grijă ca băiatul să nu fugă. Pentru ei, Iosif era la fel de preţios ca marfa scumpă - mirodenii şi uleiuri parfumate - , pe care o duceau departe, în Egipt, pentru a o vinde cu mulţi bani.
Din câte se pare, Iosif nu avea mai mult de 17 ani. Ni-l putem imagina privind cu ochii întredeschişi spre orizont, unde soarele cobora parcă în Marea cea Mare, şi întrebându-se de ce universul lui se năruise. Se gândea cu amărăciune că fraţii lui fuseseră la un pas să-l ucidă, pentru ca apoi să-l vândă ca sclav. Ce greu trebuie să-i fi fost să-şi stăpânească lacrimile! Nu ştia ce avea să se întâmple cu el.
Iosi UN MEDIU FAMILIAL COMPLICAT:
Iosif provenea dintr-o familie foarte numeroasă, care însă nu era nici fericită, nici unită. Descrierea pe care Biblia o face familiei lui Iacob constituie o dovadă clară a efectelor negative ale poligamiei. Dumnezeu a tolerat la poporul lui acest obicei adânc înrădăcinat până când Fiul său a reintrodus monogamia, norma originară (Matei 19:4-6). Iacob a avut cel puţin 14 copii de la patru femei: două soţii, Lea şi Rahela, şi cele două servitoare ale acestora, Zilpa şi Bilha. De la început, Iacob a iubit-o pe frumoasa Rahela. El n-a simţit niciodată o astfel de atracţie faţă de sora ei mai mare, Lea, cu care se căsătorise printr-o înşelătorie. Între cele două femei a existat o puternică rivalitate, iar gelozia dintre ele s-a transmis şi la copiii lor.
Mulţi ani, Rahela n-a avut copii, iar când, în cele din urmă, l-a născut pe Iosif, Iacob i-a arătat o atenţie deosebită acestui fiu, care i s-a născut la bătrâneţe. De exemplu, înainte de a se întâlni cu fratele său, Esau, care avea intenţii criminale, Iacob s-a asigurat că Rahela şi micuţul Iosif vor fi aşezaţi la urmă, în locul cel mai ferit al grupului. A fost o zi tensionată care, cu siguranţă, a rămas adânc întipărită în mintea lui Iosif. În dimineaţa acelei zile, când a văzut că tatăl său în vârstă, dar încă în putere, şchiopăta, s-a întrebat, probabil, plin de nedumerire ce se întâmplase. Cât de uimit trebuie să fi fost când a aflat că tatăl lui se luptase în timpul nopţii cu un înger puternic ca să primească o binecuvântare de la Dumnezeu! Drept recompensă, numele lui a fost schimbat din Iacob în Israel. Un popor întreag avea să-i poarte numele (Geneza 32:22-31). Cu timpul, Iosif a înţeles că triburile acestui popor aveau să descindă din fiii lui Israel!
Apoi, în viaţa lui Iosif a avut loc o tragedie. Mama lui, cea mai scumpă fiinţă din primii săi ani de viaţă, l-a părăsit prematur. Rahela a murit când l-a născut pe Beniamin, fratele său mai mic. Tatăl lui a suferit mult din cauza acestei pierderi. Să ni-l imaginăm pe Iacob ştergând cu tandreţe lacrimile de pe obrajii lui Iosif şi consolându-l cu speranţa cu care, odinioară, se consolase şi bunicul său, Avraam. După moartea Rahelei, Iacob i-a înconjurat cu multă dragoste pe cei doi fii născuţi de ea.
Mulţi copii ar deveni răsfăţaţi sau obraznici dacă li s-ar acorda o atenţie specială. Însă Iosif a văzut multe calităţi la părinţii lui şi a cultivat o credinţă puternică, precum şi un puternic simţ al binelui şi al răului. La vârsta de 17 ani, în timp ce păştea turma tatălui său împreună cu ceilalţi fraţi mai mari, el a văzut că aceştia făceau lucruri rele. A fost tentat el să muşamalizeze totul ca să le câştige simpatia? Nu ştim. Cert este că Iosif i-a spus adevărul tatălui său (Geneza 37:2). Poate că acest gest curajos a fost pentru Iacob o confirmare că putea avea încredere în fiul său.
GELOZIA PRINDE RĂDĂCINI:
Probabil că Iacob l-a favorizat pe Iosif deoarece acesta lua poziţie cu mult curaj de partea dreptăţii. El i-a făcut fiului său o haină specială. După cât se pare, era un veşmânt lung şi elegant, care îi acoperea complet braţele şi picioarele, foarte asemănător cu roba unui nobil sau a unui prinţ.
Cu siguranţă, Iacob a avut intenţii bune, iar, pentru Iosif, gestul tatălui său a fost o dovadă de afecţiune. Însă acest veşmânt avea să-i aducă multe necazuri. Fiind păstor, Iosif făcea o muncă fizică grea. Să ni-l imaginăm purtând acest veşmânt regal în timp ce înainta cu greu prin iarba înaltă, sărea peste stânci sau încerca să elibereze un miel prins într-o tufă de mărăcini. În plus, acest semn al favorii lui Iacob avea să afecteze relaţiile lui Iosif cu fraţii săi.
Biblia spune: „Când fraţii lui au văzut că tatăl lor îl iubea mai mult decât pe toţi fraţii lui, au început să-l urască şi n-au mai putut să-i vorbească blând” (Geneza 37:4). Deşi poate că gelozia lor era justificată, fraţii lui Iosif au permis în mod neînţelept ca acest sentiment otrăvitor să pună stăpânire pe ei.
Desigur, Iosif a simţit că fraţii săi îl urau. Îşi ascundea el veşmântul când fraţii lui erau în preajmă? Poate că a fost tentat să facă lucrul acesta. Să ne aducem aminte totuşi că Iacob voia ca veşmântul să fie un semn al favorii şi al iubirii sale faţă de Iosif. Iar Iosif nu voia să trădeze încrederea tatălui său, de aceea purta veşmântul dăruit. Şi noi putem învăţa din exemplul lui Iosif. Deşi Tatăl nostru ceresc nu este niciodată părtinitor, uneori El alege să le arate o atenţie specială unor slujitori loiali. În plus, El le cere tuturor slujitorilor lui să se deosebească de această lume imorală şi coruptă. Aşa cum veşmântul pe care îl purta Iosif îl făcea diferit de fraţii săi, tot aşa conduita adevăraţilor creştini îi face diferiţi de cei din jur. Uneori, această conduită trezeşte ură şi gelozie (1 Petru 4:4). Ar trebui ca un creştin să-şi ascundă identitatea de slujitor al lui Dumnezeu? Nu, aşa cum nici Iosif nu a trebuit să-şi ascundă veşmântul (Luca 11:33).
VISURILE LUI IOSIF:
Nu după mult timp, Iosif a avut două visuri neobişnuite. În primul vis apăreau el şi fraţii săi, fiecare legând un snop de grâu. Apoi, în timp ce snopul lui Iosif stătea drept, snopii fraţilor săi l-au înconjurat şi s-au plecat înaintea lui. În al doilea vis, înaintea lui Iosif se plecau soarele, luna şi unsprezece stele. Cum trebuia să interpreteze Iosif aceste visuri neobişnuite, dar reale?
Visurile proveneau de la Dumnezeu şi aveau o semnificaţie profetică. Dumnezeu voia ca Iosif să acţioneze în conformitate cu mesajul acelor visuri. Într-un anumit sens, Iosif trebuia să facă ceea ce au făcut mai târziu profeţii care au transmis mesajele şi judecăţile lui Dumnezeu poporului său încăpăţânat.
Iosif le-a spus, plin de tact, fraţilor săi: „Ascultaţi, vă rog, ce vis am avut!”. Fraţii săi au înţeles visul, care n-a fost deloc pe placul lor. Ei au răspuns: „O să fii tu rege peste noi? Sau o să stăpâneşti tu peste noi?”. Relatarea spune în continuare: „Şi au găsit încă un motiv să-l urască, pentru visele lui şi pentru cuvintele lui”. Când Iosif le-a povestit tatălui şi fraţilor săi al doilea vis, reacţia n-a fost mai bună. Relatarea spune: „Tatăl său l-a certat şi i-a zis: Ce înseamnă visul acesta pe care l-ai avut? Nu cumva o să venim noi, eu, mama ta şi fraţii tăi, şi o să ne plecăm până la pământ înaintea ta?”. Totuşi, Iacob a continuat să se gândească la visul lui Iosif. Nu cumva visurile erau de la Dumnezeu?
Iosif n-a fost nici primul, nici ultimul slujitor al lui Dumnezeu căruia i s-a cerut să transmită un mesaj profetic nepopular, din cauza căruia a fost persecutat. Iisus, cel mai mare mesager, le-a spus continuatorilor săi: „Dacă m-au persecutat pe mine, vă vor persecuta şi pe voi”. Pentru creştinii de toate vârstele, credinţa şi curajul tânărului Iosif constituie un exemplu demn de urmat.
URA AJUNGE LA APOGEU:
La scurt timp după aceea, Iacob l-a trimis pe Iosif într-o călătorie. Fraţii lui mai mari păşteau turmele în nord, lângă Sihem, unde, cu puţin timp înainte, îşi făcuseră duşmani. Fiind îngrijorat cu privire la fiii săi, Iacob l-a trimis pe Iosif să vadă dacă erau bine. Să ne gândim ce a simţit Iosif când a primit această însărcinare. Ştiind că fraţii lui îl urau mai mult ca oricând, s-a întrebat, probabil, cum vor reacţiona aceştia când vor vedea că tatăl lor l-a trimis la ei. Totuşi, Iosif a ascultat de tatăl său şi a plecat.
Iosif a făcut o călătorie de patru sau cinci zile de mers pe jos. Sihemul se afla la circa 80 de kilometri nord de Hebron. Când a ajuns la Sihem, Iosif a aflat că fraţii lui plecaseră la Dotan, la circa 22 de kilometri nord de Sihem. Când Iosif a ajuns aproape de Dotan, fraţii lui l-au zărit de la distanţă. Imediat furia li s-a urcat în nări. Relatarea spune: „Şi-au zis unul altuia: Iată, vine visătorul! Hai să-l omorâm şi să-l aruncăm într-o groapă de apă; o să spunem că l-a mâncat o fiară. Şi o să vedem apoi ce-o să se aleagă de visurile lui!”. Totuşi, Ruben şi-a convins fraţii să-l arunce pe Iosif într-o groapă, sperând că, mai târziu, va putea să-l salveze.
Fără să ştie ce plănuiau fraţii lui, Iosif s-a apropiat de ei, crezând că va fi o întâlnire paşnică. Însă fraţii lui s-au năpustit asupra lui, i-au smuls cu brutalitate veşmântul, l-au târât până la o groapă de apă secată şi l-au aruncat în ea! După ce s-a dezmeticit, Iosif s-a ridicat şi a încercat să iasă din groapă, dar în zadar. Nu vedea decât un petic de cer şi auzea tot mai slab vocile fraţilor săi. În timp ce îi implora cu glas puternic să-l scoată din groapă, aceştia se aşezaseră mai departe ca să mănânce. În lipsa lui Ruben, ei s-au gândit din nou să-l omoare pe băiat, însă Iuda i-a convins să-l vândă unor negustori care treceau pe acolo. Dotanul se afla în apropiere de ruta comercială care ducea spre Egipt şi, în scurt timp, pe acolo a trecut o caravană de ismaeliţi şi madianiţi. Înainte ca Ruben să se întoarcă, fapta se consumase deja. Fraţii lui îl vânduseră pe Iosif ca sclav pentru 20 de sicli. Acesta este episodul relatat la începutul comentariului. În timp ce se îndrepta spre sud, pe drumul spre Egipt, Iosif credea că pierduse totul. Fusese alungat cu forţa din sânul familiei. Mulţi ani nu avea să mai ştie nimic despre familia lui: nimic despre neliniştea care l-a cuprins pe Ruben când a găsit groapa goală; nimic despre durerea pe care a simţit-o Iacob când a fost înşelat să creadă că fiul său iubit murise; nimic despre bătrânul lui bunic, Isaac, care trăia încă; şi nimic despre fratele său mai mic, Beniamin, de care avea să-i fie dor. Dar rămăsese oare Iosif fără nimic?
Iosif avea ceva ce fraţii lui n-au putut să-i ia: credinţa. Nimic n-a putut să-l deposedeze de lucrurile pe care le ştia despre Dumnezeul, nici pierderea familiei, nici condiţiile grele din timpul călătoriei spre Egipt şi nici chiar umilirea de a fi vândut ca sclav unui egiptean bogat pe nume Potifar. În aceste încercări, credinţa lui Iosif şi hotărârea lui de a sta aproape de Dumnezeul său au devenit şi mai puternice.
În cele din urmă, Iosif, după multe încercări, asupra cărora nu insist, (anii de închisoare,de pildă) a devenit prim-ministru al Egiptului, al doilea în rang după faraonul aflat la conducere. Evenimentele care au urmat au arătat clar că Dumnezeu a dirijat lucrurile, astfel încât Iosif să poată sluji ca instrument pentru păstrarea vieţii „seminţei lui Avraam”, descendenţii săi, în vederea realizării scopurilor Sale. Ne amintim, desigur, că Iosif a trăit într-un timp când slujitorii lui Dumnezeu nu aveau nici Legea mozaică, nici „legea lui Hristos“.
„Sunt eu oare în locul lui Dumnezeu?”:
Afară se lasă întunericul. Iosif stă în grădina casei sale şi priveşte curmalii şi alţi pomi fructiferi, precum şi iazurile pline cu plante acvatice. În depărtare, dincolo de zidul care înconjoară grădina, se înalţă palatul faraonului. Din casă se aud sunete răzleţe. Manase şi frăţiorul său, Efraim, se joacă. Iosif îşi imaginează cum soţia sa râde cu duioşie de giumbuşlucurile copiilor. Zâmbeşte. Ştie că este un om binecuvântat.
Iosif i-a pus fiului său întâi născut numele Manase, care înseamnă „Cel ce face să uiţi”. Fără îndoială, binecuvântările primite de la Dumnezeu alinaseră durerea pe care o simţea ori de câte ori se gândea la ţinuturile natale, la fraţii şi la tatăl lui. Ura fraţilor săi mai mari îi schimbase viaţa. Aceştia se năpustiseră asupra lui, plănuiseră să-l ucidă şi apoi îl vânduseră ca sclav unor negustori ambulanţi. Apoi viaţa lui a luat mai multe întorsături. Aproape doisprezece ani fusese sclav şi deţinut. În închisoare stătuse un timp în obezi de fier. Dar situaţia lui se schimbase radical: acum era, după faraon, al doilea conducător al puternicului Egipt!
Iosif văzuse împlinirea evenimentelor prezise de Dumnezeu. Aşa cum fusese profeţit, Egiptul avusese şapte ani de belşug, iar Iosif supraveghease strângerea în hambare a surplusului de cereale. În acea perioadă, soţia sa, Asenat, îi născuse doi fii. Totuşi, şi acum gândul lui Iosif zbura la familia lui, aflată la sute de kilometri depărtare, îndeosebi la fratele său mai mic, Beniamin, şi la iubitul său tată, Iacob. Ar fi vrut să ştie cum o duceau şi dacă erau sănătoşi. Probabil că se întreba dacă fraţii săi mai mari erau la fel de violenţi sau dacă nedreptatea care îl separase de familia lui va fi reparată vreodată.
„DUCEŢI-VĂ LA IOSIF”:
Iosif a fost foarte ocupat, astfel că anii au trecut repede. Aşa cum prezisese Dumnezeu în visul pe care i-l dăduse faraonului, după cei şapte ani de belşug lucrurile s-au schimbat radical. Recoltele erau compromise! La scurt timp după aceea, foametea a lovit toate ţările vecine. Dar, potrivit Bibliei, „în toată ţara Egiptului se găsea pâine”. Fără îndoială, prezicerile pe care le făcuse Iosif sub inspiraţie divină şi exemplul său de bun organizator le-au fost de mare ajutor egiptenilor.
Probabil că aceştia s-au simţit datori faţă de Iosif şi au lăudat calităţile sale de bun organizator. Însă Iosif n-a vrut să-şi atribuie niciun merit, ci a dorit ca laudele să-i fie aduse lui Dumnezeul.
Dar, după un timp, şi egiptenii au rămas fără alimente. Când au strigat la faraon după ajutor, el le-a spus: „Duceţi-vă la Iosif şi faceţi ce vă va spune el”. Drept urmare, Iosif a deschis hambarele unde fusese depozitat surplusul de cereale, iar poporul a cumpărat cât a avut nevoie.
Însă oamenii din ţările vecine se aflau într-o situaţie critică. La sute de kilometri depărtare, în Canaan, familia lui Iosif suferea de foame. Auzind că în Egipt erau grâne, bătrânul Iacob le-a spus fiilor săi să coboare în această ţară şi să cumpere alimente.
Iacob a trimis zece dintre fiii săi, fără Beniamin. Deşi trecuseră mulţi ani, el îşi aducea bine aminte ce se întâmplase cu iubitul său fiu Iosif când îl trimisese singur la fraţii săi mai mari. Atunci îl văzuse ultima dată. Fiii săi mai mari îi aduseseră veşmântul elegant al lui Iosif - un semn al iubirii şi al aprecierii tatălui său - rupt şi plin de sânge. Aceştia l-au făcut pe vârstnicul lor tată să creadă că Iosif fusese mâncat de animale sălbatice.
„IOSIF ŞI-A AMINTIT VISELE”:
După o călătorie lungă, fiii lui Iacob au ajuns în Egipt. Când au întrebat dacă puteau să cumpere grâne, au fost îndrumaţi spre un înalt funcţionar pe nume Ţafnat-Paneah. Văzându-l, nici n-au bănuit că era Iosif. Pentru ei, bărbatul din faţa lor era un conducător egiptean de rang înalt, care putea să-i ajute. În semn de respect, ei „s-au plecat înaintea lui, cu feţele până la pământ”.
Spre deosebire de fraţii săi, Iosif i-a recunoscut imediat! Mai mult decât atât, când i-a văzut plecându-se înaintea lui, i-au venit în minte imagini din copilărie. Relatarea spune că „Iosif şi-a amintit visele” pe care le primise în copilărie de la Dumnezeu. Acele vise preziceau un timp când fraţii săi aveau să se plece adânc înaintea lui, exact aşa cum se întâmpla în clipa aceea. Ce avea să facă Iosif? Să-i îmbrăţişeze? Să se răzbune?
Iosif ştia că nu trebuia să cedeze în faţa impulsurilor de moment, oricare ar fi fost acestea. Cu siguranţă, Dumnezeu era cel care făcuse posibilă această întâlnire. În joc era scopul său. El promisese că va face din urmaşii lui Iacob un popor puternic. Dar, dacă fraţii lui erau în continuare violenţi, egoişti şi fără scrupule, efectele pe termen lung puteau fi dezastruoase. În plus, reacţionând impulsiv, Iosif ar fi putut strica echilibrul fragil care exista în familia lui, punându-i în pericol pe tatăl său şi pe Beniamin. Mai trăiau ei oare? Iosif a decis să nu-şi dezvăluie identitatea şi să-i pună la încercare pe fraţii săi pentru a vedea dacă se schimbaseră. Abia după aceea putea să-şi dea seama care era voinţa lui Dumnezeu.
„VEŢI FI PUŞI LA ÎNCERCARE”:
Pentru a afla ce era în inima fraţilor săi, Iosif i-a pus la încercare de mai multe ori. Mai întâi le-a vorbit cu asprime, prin intermediul unui interpret, acuzându-i că erau spioni. Apărându-se, ei i-au vorbit lui Iosif despre familia lor, menţionând un amănunt important, şi anume că aveau un frate mai mic acasă. Auzind aceasta, Iosif a încercat să-şi ascundă emoţia. Era bine fratele său mai mic? Acum ştia ce avea de făcut. El le-a zis: „Iată cum veţi fi puşi la încercare”, după care le-a spus că voia să-l vadă pe fratele lor mai mic. Ulterior a fost de acord să-i lase să se întoarcă acasă şi să-l aducă pe fratele lor mai mic, cu condiţia ca unul dintre ei să rămână ostatic în Egipt.
În timp ce fraţii lui se sfătuiau, fără să ştie că Iosif îi înţelegea, aceştia se învinovăţeau pentru păcatul îngrozitor pe care îl comiseseră cu douăzeci de ani mai înainte. Ei spuneau: „Fără îndoială, suntem vinovaţi faţă de fratele nostru, căci am văzut necazul sufletului său, când ne implora să-i arătăm îndurare, dar nu l-am ascultat. De aceea a venit necazul acesta peste noi”. Întrucât înţelegea cuvintele lor, Iosif a trebuit să se retragă pentru a nu fi văzut plângând. El ştia însă că adevărata căinţă presupune mult mai mult decât un sentiment de părere de rău cu privire la consecinţele unei fapte rele. De aceea i-a pus în continuare la încercare.
Iosif le-a dat voie să se întoarcă acasă, iar pe Simeon l-a oprit. De asemenea, a poruncit ca în saci să fie ascunşi banii cu care fuseseră plătite alimentele. Fraţii lui au ajuns acasă şi l-au convins cu mare greutate pe Iacob să-l lase pe Beniamin să-i însoţească în Egipt. Când au ajuns în Egipt, ei i-au spus slujitorului lui Iosif că-şi găsiseră banii în bagaje şi chiar s-au oferit să plătească întreaga sumă datorată. Deşi intenţia lor era lăudabilă, Iosif a vrut să afle cum gândeau ei cu adevărat. A dat un ospăţ pentru ei, ascunzându-şi bine emoţiile la vederea lui Beniamin. După aceea i-a trimis acasă, încărcaţi cu alimente. Însă, de data aceasta, a ascuns un pahar de argint în bagajul lui Beniamin.
Apoi Iosif şi-a continuat planul. Le-a poruncit slujitorilor lui să-i urmărească pe fraţii săi, să-i aresteze şi să-i acuze că furaseră acel pahar. Când paharul a fost găsit în bagajul lui Beniamin, s-au întors cu toţii la Iosif. Acum Iosif avea ocazia să afle ce fel de bărbaţi erau fraţii lui. Iuda a fost purtătorul lor de cuvânt. El a implorat îndurare şi chiar a spus că toţi unsprezece erau dispuşi să rămână sclavi în Egipt. Iosif a replicat că numai Beniamin trebuia să rămână sclav în Egipt şi că ceilalţi puteau să plece.
La auzul acestor cuvinte, Iuda a sărit ca ars: „Numai el a mai rămas de la mama lui, iar tatăl lui îl iubeşte”. Aceste cuvinte trebuie să-l fi mişcat pe Iosif, deoarece el era fiul mai mare al Rahelei, soţia iubită a lui Iacob, care murise la naşterea lui Beniamin. Bineînţeles că Iosif, la fel ca tatăl său, îşi amintea cu drag de Rahela. Având aceeaşi mamă, Iosif ţinea foarte mult la Beniamin.
Iuda a continuat să-l implore pe Iosif să nu-l facă sclav pe Beniamin şi chiar s-a oferit să fie făcut sclav în locul lui. Apoi a încheiat cu următoarele cuvinte sfâşietoare: „Dacă băiatul nu este cu mine, cum aş putea să urc la tatăl meu şi să văd nenorocirea care-l va ajunge pe tatăl meu?”. Aceasta era într-adevăr dovada că Iuda se schimbase mult. Pe lângă faptul că regreta ceea ce făcuse, el a manifestat empatie, altruism şi compasiune. Iosif nu s-a mai putut stăpâni şi a dat frâu liber emoţiilor care îl înăbuşeau. După ce le-a cerut tuturor slujitorilor să plece, a izbucnit în hohote de plâns, care s-au auzit până la palatul faraonului. Apoi le-a spus cine era: „Eu sunt Iosif, fratele vostru”. El şi-a îmbrăţişat fraţii care îl priveau încremeniţi şi le-a spus cu bunătate că îi iertase pentru tot ceea ce îi făcuseră. În felul acesta, Iosif a reflectat dispoziţia lui Dumnezeu de a ierta cu generozitate.
„EŞTI ÎNCĂ ÎN VIAŢĂ”!
După ce a aflat motivul zarvei din casa lui Iosif, faraonul i-a cerut lui Iosif să-şi aducă tatăl în Egipt împreună cu întreaga familie. N-a trecut mult şi Iosif l-a revăzut pe iubitul său tată. Plângând, Iacob a spus: „Acum pot să mor, pentru că eşti încă în viaţă şi ţi-am văzut faţa!”
După ce s-a mutat în Egipt, Iacob a mai trăit 17 ani, suficient de mult ca să rostească binecuvântări profetice pentru cei 12 fii ai săi. Lui Iosif, cel de-al unsprezecelea fiu, i-a dat o porţie dublă, care i se cuvenea de obicei întâiului născut. Două dintre triburile lui Israel aveau să se tragă din el. Dar ce putem spune despre Iuda, al patrulea fiu al lui Iacob, care i-a întrecut pe fraţii săi în ce priveşte căinţa? El a primit o mare binecuvântare: Mesia avea să se nască din linia lui!
Când Iacob a murit la vârsta de 147 de ani, fraţii lui Iosif s-au temut ca nu cumva fratele lor aflat într-o poziţie înaltă să se răzbune pe ei. Însă Iosif le-a răspuns cu iubire, asigurându-i că, întrucât scopul lui Dumnezeu fusese ca familia lor să se mute în Egipt, fraţii lui nu mai aveau motive să se gândească la cele întâmplate în trecut. Apoi a pus o întrebare surprinzătoare: „Sunt eu oare în locul lui Dumnezeu?” Iosif îl considera pe Dumnezeu Judecătorul perfect. Prin urmare, cine era el să-i pedepsească pe cei pe care Dumnezeu îi iertase?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu