PERSONAJUL BIBLIC NOE - COMENTARIU.

PERSONAJUL BIBLIC NOE - COMENTARIU

            Noe se opreşte din muncă şi îşi îndreaptă spatele amorţit. Se aşază pe un buştean pentru o clipă de răgaz şi priveşte cu atenţie structura imensă a arcei. În aer pluteşte un miros puternic de smoală. Zgomotul uneltelor de tâmplărie răsună până departe. Din locul în care se află, Noe îşi vede fiii muncind din greu la imensa construcţie de lemn. Sunt deja câţiva zeci de ani de când fiii săi, soţiile lor, precum şi iubita lui soţie trudesc alături de el. Au construit o bună parte din arcă, dar mai au încă mult până la terminarea ei!

           În timp ce arca prinde formă, oamenii îşi bat joc tot mai mult de Noe şi de familia acestuia, considerându-i nebuni. Avertismentul lui Noe că va veni un potop peste tot pământul li se pare absurd. Ei nu înţeleg de ce şi-ar irosi un om viaţa muncind din greu pentru ceva atât de ridicol şi şi-ar implica şi familia în această nebunie. Însă Yahwe, Dumnezeul lui Noe, vede lucrurile într-un mod cu totul diferit.

          Biblia spune: „Noe umbla cu adevăratul Dumnezeu“. ( Geneza 6:9.) Din aceste cuvinte nu trebuie să înţelegem că Dumnezeu a coborât pe pământ sau că Noe a mers în cer. Noe a umblat cu Dumnezeu în sensul că l-a ascultat în toate privinţele, l-a iubit mult şi a avut o prietenie strânsă cu El. Mii de ani mai târziu, Biblia a afirmat despre Noe: „Prin  credinţă, el a condamnat lumea“ (Evr. 11:7). În ce sens a condamnat el lumea? Ce învăţăm noi din exemplul său de credinţă?

Un om ireproşabil într-o lume degradată:

       Lumea în care trăia Noe se degrada cu repeziciune. Oamenii fuseseră răi şi în timpul străbunicului său, Enoh, un alt om drept, care a umblat cu Dumnezeu. Enoh prezisese că va veni o zi de judecată asupra oamenilor lipsiţi de pietate de pe pământ. În timpul lui Noe, răutatea oamenilor ajunsese la culme. De fapt, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, pământul era stricat, întrucât era plin de violenţă (Gen. 5:22; 6:11; Iuda 14, 15).  Lumea a ajuns să fie marcată de cruzime şi violenţă. Înţelegem, aşadar, de ce a spus Dumnezeu că „răutatea omului era foarte mare pe pământ şi că orice înclinaţie a gândurilor inimii lui era tot timpul numai spre rău“. Dumnezeu a hotărât ca, după 120 de ani, să şteargă din existenţă acea societate rea. ( Geneza 6:3–5.)

           Noe şi-a găsit o soţie bună şi după ce a împlinit 500 de ani, a devenit tatăl a trei fii: Sem, Ham şi Iafet. Cât de greu trebuie să-i fi fost lui Noe să-şi crească copiii într-o lume atât de violentă! Totuşi, el a reuşit. Noe şi soţia lui trebuiau să-şi ocrotească fiii de influenţele rele din jurul lor. De obicei, când sunt mici, băieţii îi privesc cu admiraţie pe oamenii „puternici” şi „cu renume“, iar nefilimii/uriașii aveau exact aceste caracteristici. Noe şi soţia lui nu puteau să-şi împiedice copiii să afle despre abuzurile acelor uriaşi. Însă ei puteau să-i înveţe adevărul preţios despre Dumnezeu, cel care urăşte orice formă de răutate. Ei trebuiau să-şi ajute copiii să înţeleagă că Dumnezeu era mâhnit din cauza violenţei şi a răzvrătirii oamenilor (Gen. 6:6).

„Fă-ţi o arcă“:

         Într-o zi, viaţa acestui slujitor iubit de Dumnezeu s-a schimbat complet. Domnul i-a spus că va şterge din existenţă lumea de atunci şi i-a poruncit: „Fă-ţi o arcă din lemn de copac răşinos“ (Gen. 6:14). Această arcă nu era o corabie, aşa cum cred unii. Nu avea proră, pupă, carenă sau cârmă şi nici forma unei corăbii. Era asemenea unei lăzi, sau cutii, mari. Dumnezeu i-a dat lui Noe dimensiunile exacte ale arcei, câteva detalii referitoare la aspectul ei şi i-a spus să o izoleze cu smoală pe dinăuntru şi pe dinafară.Domnul i-a explicat şi motivul pentru care trebuia să construiască arca: „Iată că eu voi aduce potopul de ape pe pământ. Tot ce este pe pământ va pieri“. De asemenea, Dumnezeu a încheiat acest legământ, sau acord, cu Noe: „Să intri în arcă, tu, fiii tăi, soţia ta şi soţiile fiilor tăi împreună cu tine“. Noe trebuia să aducă în arcă şi animale din fiecare specie. Doar cei din arcă puteau să supravieţuiască iminentului Potop (Gen. 6:17–20).

         Noe avea de îndeplinit o sarcină uriaşă. Arca trebuia să aibă o lungime de 133 de metri, o lăţime de 22 de metri şi o înălţime de 13 metri. Ea a fost mult mai mare decât cel mai mare vas de lemn construit vreodată. Ce-a făcut Noe? S-a sustras el de la îndeplinirea acestei responsabilităţi, s-a plâns că sarcina era prea grea sau a modificat proiectul arcei, primit de la Domnul, ca să-şi uşureze munca? Biblia răspunde: „Noe a făcut potrivit cu tot ce-i poruncise Dumnezeu. A făcut întocmai“ (Gen. 6:22).

         Construirea arcei a durat zeci de ani, probabil între 40 şi 50 de ani. Noe a doborât copaci, a cărat buşteni, i-a cioplit şi le-a dat forma dorită, iar apoi a asamblat lemnul. Arca avea trei etaje, sau niveluri, mai multe compartimente şi o uşă laterală. Din câte se pare, avea ferestre în partea de sus, iar acoperişul era, probabil, puţin ridicat la mijloc, având o pantă lină, pentru ca apa să se scurgă cu uşurinţă (Gen. 6:14–16).

       Anii treceau, iar arca prindea formă. Cât de bucuros trebuie să fi fost Noe că familia sa l-a sprijinit în tot acest timp! Însă el a mai avut de îndeplinit o responsabilitate, care a fost, probabil, mai grea decât construirea arcei. Biblia ne spune că Noe a fost „un propovăduitor al dreptăţii“. ( 2 Petru 2:5.) Plin de curaj, el i-a anunţat pe oamenii din acea lume rea şi lipsită de pietate că va veni o distrugere. Cum au reacţionat ei? Referindu-se la zilele lui Noe, Iisus Hristos a spus că aceştia erau atât de absorbiţi de activităţile cotidiene, precum mâncarea, băutura şi căsătoria, încât „nu i-au dat atenţie” lui Noe (Mat. 24:37-39). Fără îndoială că mulţi l-au ridiculizat pe Noe şi familia lui. Este posibil ca unii să-l fi ameninţat şi să-şi fi manifestat împotrivirea în mod agresiv. Probabil, chiar au încercat să împiedice construirea arcei. Dar Noe şi familia sa nu au renunţat. Chiar dacă oamenii în mijlocul cărora trăiau considerau că misiunea lor era lipsită de importanţă, fără sens, ba chiar ridicolă, Noe şi familia sa au continuat să lucreze cu devotament. Ei sunt un exemplu de credinţă pentru toți creștinii. 

„Intră în arcă“:

          Anii au trecut, iar arca a fost terminată în cele din urmă. Pe măsură ce Noe se apropia de vârsta de 600 de ani, multe dintre rudele sale apropiate au încetat din viaţă. Lameh, tatăl lui Noe, a murit. Cinci ani mai târziu, Metusala, tatăl lui Lameh şi bunicul lui Noe, s-a stins la vârsta de 969 de ani, fiind omul despre care Biblia spune că a trăit cel mai mult (Gen. 5:27). Atât Metusala, cât şi Lameh au fost contemporani cu primul om, Adam.

        În al şase sutelea an al vieţii sale, patriarhul Noe a primit un mesaj de la Dumnezeu: „Intră în arcă, tu şi toată casa ta“. Dumnezeu i-a spus atunci lui Noe să aducă în arcă animale din toate speciile, câte şapte dintre cele curate, potrivite pentru jertfă, şi câte două dintre celelalte vieţuitoare (Gen. 7:1–3).

       Ce privelişte! Mii de animale, unele blânde, altele feroce, de culori şi mărimi diferite, se îndreptau spre arcă zburând sau târându-se, legănându-se sau mişcându-se greoi. Nu ar trebui să ni-l imaginăm pe Noe chinuindu-se să le adune, să le mâne sau să le ademenească pentru a intra în arcă. Relatarea spune că ele „au intrat în arcă, la Noe“ (Gen. 7:9). Unii ar putea spune cu neîncredere: Cum a fost posibil acest lucru? Şi cum au putut sta împreună în pace toate acele animale într-un spaţiu închis? Să ne gândim: Îi este oare imposibil Creatorului universului să ţină sub control animalele, ba chiar să le îmblânzească? Să nu uităm că Dumnezeu este cel care a creat animalele. Tot El este cel care a despărţit mai târziu apele Mării Roşii şi a făcut ca soarele să se oprească pe cer. Nu putea Dumnezeu să facă tot ce este descris în relatarea despre Noe? Bineînţeles că putea şi chiar aşa a făcut!

 Domnul i-a spus lui Noe că va aduce Potopul într-o săptămână. Cu siguranţă, aceasta a fost o perioadă agitată pentru Noe şi familia lui. Cât de mult trebuie să fi muncit ei pentru a le găsi un loc în arcă tuturor animalelor, pentru a depozita proviziile necesare animalelor şi familiei şi pentru a duce înăuntru lucrurile membrilor familiei! Soţiile s-au îngrijit, probabil, ca arca să fie un loc potrivit pentru locuit.

          Dar ce putem spune despre ceilalţi oameni? Ei „n-au dat atenţie“, în pofida tuturor dovezilor că Dumnezeu îl binecuvânta pe Noe în tot ce făcea. Mai mult ca sigur, ei au văzut cum animalele se îndreptau spre arcă. Însă nu ar trebui să ne mirăm că au rămas indiferenţi. Deveniseră atât de insensibili la tot ce ținea de Dumnezeu și credința adevărată încât nu mai aveau cum să se îndrepte din căile lor greșite! 

        Când au încetat aceste batjocuri? Relatarea ne spune că „Dumnezeu a închis uşa“ după Noe de îndată ce el, familia sa şi animalele au intrat în arcă. Dacă unii batjocoritori au fost prin apropiere, probabil că acţiunea divină i-a redus la tăcere. Iar dacă nu, cu siguranţă ploaia care a început să cadă i-a lăsat fără cuvinte. Şi a plouat încontinuu zile în şir, iar apa a acoperit pământul, exact aşa cum spusese Domnul (Gen. 7:16-21).

        S-a bucurat Dumnezeu când acei oameni răi au murit? Nicidecum! (Ezec. 33:11) Dumnezeu le oferise posibilitatea de a se schimba şi de a face ce este bine. Ar fi putut ei să facă acest lucru? Aflăm răspunsul la această întrebare analizând modul în care Noe şi-a trăit viaţa. El a umblat cu Dumnezeu şi a ascultat de El în toate privinţele, dovedind că supravieţuirea era posibilă. Astfel, prin credinţa sa, Noe a condamnat lumea din timpul său, iar răutatea acelei generaţii s-a văzut foarte clar. Datorită credinţei sale, el şi familia sa au fost salvaţi. Dacă urmezi exemplul de credinţă al lui Noe, şi tu poţi să te salvezi pe tine şi pe cei pe care îi iubeşti. Asemenea lui Noe, poţi umbla cu  Dumnezeu, legând o prietenie strânsă cu El. Iar această prietenie poate fi veşnică!

Notă:

      În acea perioadă, oamenii trăiau mult mai mult decât în prezent. Se pare că longevitatea lor se datora faptului că erau mai aproape de perfecţiune şi de vitalitatea pe care Adam şi Eva au avut-o la început.

Lameh i-a pus fiului său numele Noe, care înseamnă, probabil, „odihnă“ sau „mângâiere“, şi a profeţit că Noe avea să acţioneze în armonie cu semnificaţia numelui său. Prin el, omenirea avea să găsească odihnă de truda pe un pământ blestemat (Gen. 5:28, 29). Această profeţie nu s-a împlinit în timpul vieţii lui Lameh. Mama, fraţii şi surorile lui Noe au murit probabil în Potop.

A fost salvat împreună cu alţi şapte:

         Noe şi familia lui se adună în acelaşi loc. Afară plouă torenţial. Lumina palidă a unei lămpi cu ulei le luminează feţele cuprinse de uimire. Întreaga lor atenţie este îndreptată spre zgomotul înfricoşător al şuvoaielor de apă care izbesc acoperişul şi pereţii arcei.În timp ce se uită la soţia sa fidelă, la cei trei fii şi la cele trei nurori ale sale, inima lui Noe vibrează de recunoştinţă. În acele momente sumbre pentru omenire, el simte o mare alinare văzându-i alături pe cei la care ţine cel mai mult. Cu toţii sunt teferi şi nevătămaţi. În auzul întregii familii, Noe rosteşte o rugăciune de mulţumire. Glasul lui răzbate prin zgomotul asurzitor al ropotelor de ploaie.

         Noe a dat dovadă de o credinţă remarcabilă. De aceea, Dumnezeul, l-a ocrotit atât pe el, cât şi pe ceilalţi membri ai familiei sale (Evrei 11:7). 

„PATRUZECI DE ZILE ŞI PATRUZECI DE NOPŢI“:

        „Patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi“ a plouat încontinuu (Geneza 7:4, 11, 12). Apele creşteau tot mai mult. Noe vedea cum Dumnezeu îi salva pe cei drepţi şi, în acelaşi timp, cum îi pedepsea pe cei răi. În zilele lui Enoh, cu aproape şapte sute de ani mai înainte, Domnul avertizase omenirea că îi va distruge pe cei lipsiţi de pietate (Geneza 5:24; Iuda 14, 15). De atunci, lumea a mers din rău în mai rău, distrugând pământul şi umplându-l cu violenţă. Sosise momentul ca oamenii răi să fie distruşi. S-au bucurat Noe şi familia lui să-i vadă murind? Nu, nici ei şi nici Dumnezeul lor îndurător nu s-au bucurat (Ezechiel 33:11). Domnul făcuse tot ce a fost posibil pentru a salva cât mai mulţi oameni. El îi poruncise lui Enoh să-şi avertizeze contemporanii şi tot el îi poruncise lui Noe să construiască o arcă. În văzul celorlalţi oameni, Noe şi familia lui munciseră din greu mai multe decenii la construirea unei arce uriaşe. În plus, Domnul i-a spus lui Noe să fie şi un „propovăduitor al dreptăţii“ (2 Petru 2:5). La fel ca Enoh, Noe i-a avertizat pe oameni cu privire la o distrugere iminentă. Cum au reacţionat contemporanii săi? Iisus,  a spus mai târziu: „N-au dat atenţie până a venit potopul şi i-a măturat pe toţi“ (Matei 24:39).

         Să ne imaginăm ce au făcut Noe şi ceilalţi membri ai familiei sale în cele patruzeci de zile care au urmat după ce Dumnezeu a închis uşa arcei. În timp ce zgomotul asurzitor al ploii nu contenea, cei opt erau ocupaţi cu diverse activităţi legate de îngrijirea familiei, a animalelor şi a arcei. Dar, la un moment dat, imensa structură s-a zdruncinat şi s-a urnit din loc. Pe măsură ce apele creşteau, arca se ridica tot mai mult, până când a ajuns „cu mult deasupra pământului“ (Geneza 7:17). Ce demonstraţie uluitoare a puterii Dumnezeului cel Atotputernic!

         Probabil că Noe simţea recunoştinţă nu numai pentru că el şi familia lui se aflau în siguranţă, dar şi pentru că, plin de îndurare, Domnul îi avertizase prin intermediul lor pe oamenii care piereau în afara arcei. Poate că, înainte de venirea Potopului, Noe se gândise că se istovea în zadar. Oamenii erau indiferenţi la mesajul lui. Este posibil ca el să fi avut fraţi, surori şi nepoţi înainte de venirea Potopului. Totuşi, niciunul dintre aceştia nu l-a ascultat (Geneza 5:30). Dar, în timp ce el şi familia lui se aflau în arcă, gândul că le oferiseră oamenilor posibilitatea de a se salva le-a adus cu siguranţă multă mângâiere.

„AU FOST SALVAŢI PRIN APĂ“:

        Cu siguranţă, în timp ce arca plutea pe apele învolburate, bârnele ei masive trosneau şi scârţâiau. S-a neliniştit Noe văzând că apele creşteau sau s-a întrebat dacă arca era suficient de rezistentă? Nicidecum. Numai oamenii lipsiţi de credinţă din zilele noastre ar putea pune asemenea întrebări. Biblia afirmă: „Prin credinţă Noe a construit o arcă“ (Evrei 11:7). În ce a avut credinţă Noe? Dumnezeu făcuse un legământ, sau o promisiune solemnă, că îi va salva din Potop pe Noe şi pe membrii familiei lui (Geneza 6:18, 19). Nu putea Cel care adusese în existenţă universul, pământul şi toate creaturile de pe el să aibă grijă de acea ambarcaţiune imensă? Bineînţeles. Noe a avut pe bună dreptate încredere că Dumnezeu îşi va respecta promisiunea. Şi, într-adevăr, el şi familia sa „au fost salvaţi prin apă“ (1 Petru 3:20).

      În cele din urmă, după patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, ploaia s-a oprit. Dar periplul familiei lui Noe era departe de a se fi încheiat. Arca plină cu vieţuitoare a plutit singură pe o mare care a acoperit tot pământul, chiar şi munţii cei mai înalţi (Geneza 7:19, 20). Ni-l putem imagina pe Noe împărţind cu fiii lui - Sem, Ham şi Iafet - muncile mai grele, cum ar fi hrănirea şi îngrijirea animalelor. Bineînţeles că Dumnezeul care îmblânzise acele animale sălbatice ca să intre în arcă putea să le menţină în această stare pe toată durata Potopului.

       Din câte se pare, Noe a alcătuit „un jurnal de călătorie“. Din această consemnare aflăm când a început şi când s-a oprit ploaia. Tot în ea se spune că pământul a fost acoperit de ape o sută cincizeci de zile. În cele din urmă, apele au început să scadă. Într-o zi memorabilă, arca s-a oprit încet pe „munţii Ararat“, de pe teritoriul Turciei de astăzi.  Într-o zi, Noe s-a hotărât să desfacă o parte din acoperişul arcei. Cu siguranţă, eforturile sale au fost răsplătite din plin când în arcă au pătruns lumina şi aerul proaspăt de afară. Mai înainte, Noe făcuse o încercare pentru a vedea dacă cei din arcă puteau păşi în siguranţă pe uscat. Mai întâi, a dat drumul unui corb, care a plecat şi s-a întors de mai multe ori ca să se odihnească pe arcă. Apoi a dat drumul unui porumbel, care, după ce s-a întors de câteva ori, a găsit în cele din urmă un loc unde să se aşeze (Geneza 7:24-8:13).

       Fără îndoială că lucrurile spirituale au ocupat şi în această perioadă primul loc în viaţa lui Noe. Ne putem imagina cum întreaga familie se aduna cu regularitate pentru a se ruga şi pentru a discuta despre ocrotirea iubitoare a Tatălui lor Ceresc. Noe s-a bizuit pe Dumnezeu ori de câte ori a avut de luat o decizie importantă. Nici măcar atunci când a văzut că pământul „era uscat“ nu s-a grăbit să deschidă uşa şi să elibereze toate sufletele care stătuseră închise mai bine de un an (Geneza 8:14). Dimpotrivă, el a aşteptat îndrumarea lui Dumnezeu.

„IEŞI DIN ARCĂ“:

       În cele din urmă,  Dumnezeu i-a poruncit lui Noe: „Ieşi din arcă, tu şi soţia ta, fiii tăi şi soţiile fiilor tăi împreună cu tine“. Dovedind ascultare, Noe şi familia lui au ieşit din arcă, iar în urma lor toate animalele. Dar au făcut ei aceasta într-o mare dezordine? Nicidecum. Relatarea spune că toate vieţuitoarele „au ieşit din arcă după familiile lor“ (Geneza 8:15–19). Când Noe şi familia lui au păşit pe uscat, au respirat aerul proaspăt de munte şi au privit munţii din jurul lor, pământul era curăţat. Nefilimii, violenţa şi întreaga societate rea dispăruseră! Omenirea se afla în faţa unui nou început. Noe ştia ce avea de făcut. Primul lucru la care s-a gândit a fost închinarea. A construit un altar şi a luat câteva animale dintre cele considerate de Dumnezeu curate - care intraseră „câte şapte“ în arcă - şi a adus o ofrandă arsă (Geneza 7:2; 8:20). A primit Dumnezeu această ofrandă? Biblia răspunde folosind următoarele cuvinte sugestive: „Domnul a simţit o mireasmă bineplăcută“. Mâhnirea pe care a simţit-o Dumnezeu când pământul se umplea de violenţă a fost înlocuită cu un sentiment plăcut de linişte la vederea unei familii de închinători fideli, hotărâţi să-i înfăptuiască voinţa. Domnul nu aştepta perfecţiune de la ei, deoarece, în continuarea aceluiaşi verset, se spune: „Înclinaţia inimii omului este rea din tinereţea lui“ (Geneza 8:21). Dar să vedem cum a manifestat Dumnezeu răbdare şi compasiune faţă de omenire după aceea.

      Dumnezeu a ridicat blestemul pe care îl pronunţase asupra pământului când Adam şi Eva s-au răzvrătit. Din cauza acelui blestem, pământul fusese greu de cultivat. Lameh i-a pus fiului său numele Noe, care înseamnă probabil „Odihnă“ sau „Mângâiere“, şi a prezis că el va conduce omenirea într-o eră în care acel blestem va fi îndepărtat. Mai mult ca sigur, faţa lui Noe a radiat de bucurie când şi-a dat seama că acele cuvinte urmau să se împlinească, iar pământul avea să fie cultivat cu mai multă uşurinţă. Nu este de mirare că, la scurt timp după aceea, el a devenit agricultor (Geneza 3:17, 18; 5:28, 29; 9:20). Totodată,  Domnul le-a dat tuturor descendenţilor lui Noe câteva legi simple şi clare, printre care cele referitoare la ucidere şi la folosirea greşită a sângelui. De asemenea, Dumnezeu a făcut un legământ cu omenirea că nu va mai distruge viaţa de pe pământ printr-un potop. Dumnezeu şi-a întărit această promisiune, oferindu-le pentru prima dată oamenilor posibilitatea să vadă un fenomen natural impresionant: curcubeul. Până în ziua de azi, ori de câte ori vedem curcubeul ne amintim de promisiunea iubitoare a lui Dumnezeu (Geneza 9:1-17).

       Dacă relatarea lui Noe ar fi fost doar o legendă, ea ar fi dispărut odată cu primul curcubeu. Însă Noe a fost un personaj real, care n-a avut deloc o viaţă uşoară. Întrucât pe atunci speranţa de viaţă a oamenilor era mult mai mare decât în prezent, acest bărbat fidel a mai trăit trei sute cincizeci de ani, în care a avut parte de multă durere. Odată, el s-a îmbătat, comiţând astfel o greşeală gravă, care a dus la un păcat mult mai grav, săvârşit de nepotul său, Canaan. Acest păcat s-a răsfrânt asupra urmaşilor lui Canaan. După Potop, Noe a văzut cum, în zilele lui Nimrod, urmaşii săi au devenit idolatri şi violenţi. Din fericire însă, Noe a trăit să vadă că Sem a fost un exemplu de credinţă demn de urmat (Geneza 9:21-28; 10:8-11; 11:1-11).

Note:

* Unii au lansat ipoteza că Dumnezeu a ţinut animalele într-o stare de amorţeală, asemănătoare hibernării, astfel că animalele au avut nevoie de mai puţină hrană. Indiferent cum au stat lucrurile, nu încape nicio îndoială că Dumnezeu şi-a ţinut promisiunea, făcând posibilă supravieţuirea în condiţii de siguranţă a tuturor celor aflaţi în arcă.

* Din câte se pare, apele Potopului au şters orice urmă a Grădinii Edenului. Dacă lucrurile au stat într-adevăr aşa, heruvimii care au păzit intrarea în grădină s-au întors în cer, după o misiune care a durat 1 600 de ani (Geneza 3:22–24).